Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCURESTI

MODELAREA ŞI SIMULAREA SISTEMELOR


BIOMECANICE

Semestrul I
Anul I

Coordonator stiintific:
SI.Dr.

Student master:

2010-2011

Analiza biomecanica a săriturilor


1. DEFINIŢIE
Biomecanica este ştiinţa care studiază, pe baza mecanicii generale,
structura, evoluţia şi funcţiile aparatului motor al animalelor şi al omului.
Biomecanica mai poate fi definita ca ştiinţa care studiaza caracteristicile
răspunsului în timp şi spatiu ale materialelor biologice (ale corpului uman în
MODELAREA ŞI SIMULAREA SISTEMELOR BIOMECANICE

ansamblu) atunci când sunt supuse acţiunii unor sisteme de forţe interne şi
externe. Această disciplină aplică legile mecanice la studiul sistemelor
biologice, umane şi animale, adică studiază modul cum iau naştere forţele
musculare, analizându-le din punct de vedere mecanic, cum intră în relaţie cu
forţele exterioare care acţionează asupra corpului.
Biomecanica cuprinde următoarele subcapitole:
1. Biomecanica generală – se ocupă cu studiul legilor generale ale
mişcărilor;
2. Biomecanica specială – are ca scop studierea particularităţilor mişcărilor
din diferite domenii ale activităţii motrice.
Biomecanica mai contribuie, prin însuşirea noţiunilor de spaţiu, timp,
mişcare, a celor cu privire la proprietăţi şi forme fundamentale ale existenţei
materiei, a noţiunilor despre interdependenţa între forţele care concură la
efectuarea mişcărilor, la o justă înţelegere a fenomenelor vieţii.

2. NOŢIUNI GENERALE DE MECANICĂ ŞI BIOMECANICĂ

2.1. Mărimi fundamentale


Mărimile fundamentale ale mecanicii sunt: spaţiul, timpul şi masa.
Spaţiul caracterizează geometric corpurile, caracterizează poziţia
corpurilor materiale si are următoarele proprietăţi: este infinit, tridimensional,
continuu, omogen si izotrop.
Timpul: reflectă succesiunea evenimentelor si durata lor în raport cu o
origine si o unitate de măsură alese arbitrar. Timpul este infinit, unidimensional,
continuu, omogen, uniform crescător si ireversibil. În mecanica clasică timpul
este o mărime independentă. El este acelasi în orice punct al spaţiului, fiind
conceput ca un timp universal absolut.

2
MODELAREA ŞI SIMULAREA SISTEMELOR BIOMECANICE

Masa reflectă proprietăţile de inerţie si gravitaţionale ale materiei. Masa


este o mărime scalară, pozitivă. În ecuaţiile de miscare masa se consideră o
mărime constantă.

În afară de mărimile fundamentale, mecanica operează cu o serie de


mărimi derivate cum sunt: viteza, acceleraţia, impulsul, moment cinetic, forţa,
energia cinetică, lucrul mecanic, momentele de inerţie etc.

Săriturile sînt mişcări locomotorii aciclice, caracterizate 'printr-un zbor


prelungit în care corpul descrie în aer o parabolă.
Reluarea săriturii înseamnă repetarea ei de la început fără o legătură organică
între două sau mai multe repetări consecutive.
Corpul atletului în momentul săriturii este proiectat în aer şi descrie o
traiectorie caracteristică fiecărui procedeu în parte. Deplasarea corpului în
săritură este rezultatul a două forţe: forţa de contracţie a musculaturii membrelor
inferioare flectate în prealabil şi forţa elanului rezultat din alergare sau săritură.
Aceste două forţe imprimă corpului unghiul de desprindere şi viteza orizontală
(elanul).
Toate săriturile se efectuează cu sau fără elan. După acţiunea aparatului mo
trie şi a forţelor externe deosebim:
—sărituri simple, efectuate numai cu forţa musculară care împinge corpul de
pe o bază de sprijin, spre exemplu săritura în lungime şi înălţime;
—sărituri mixte sau cu sprijin, unde traiectoria corpului după desprinderea
de pe sol este modificată de un sprijin oarecare, spre exemplu săritura cu prăjina,
săritura la cal etc.
Săriturile au patru faze: elanul, desprinderea (bătaia), zborul şi aterizarea (fig.
98). Aceste faze sint _ legate întare ele şi 'se condiţionează reciproc, însă fiecare
prezintă particularităţi proprii.

3
MODELAREA ŞI SIMULAREA SISTEMELOR BIOMECANICE

Faza de pregătire constă din mişcări pregătitoare, adaptate tipului respectiv


de săritură, care au rolul de a asigura, pe de o parte, condiţii mecanice optime
pentru contracţia musculară, iar pe de altă parte, o viteză maximă şi o tracţiune
cît mai eficiente.
La săriturile de pe loc fără elan, pregătirea constă în mişcarea de avîntare,
adică în ooborîrea C.G.G. şi punerea în tensiune a muşchilor triplei extensii, şi
crearea condiţiilor optime pentru imipufeie.
La săriturile ou elan, pregătirea se face prin alergare; aceasta imprimă
corpului o viteză orizontală ce contribuie la lungirea traiectoriei de zbor.
Faza de bătaie (desprinderea) 'cuprinde de fapt două acţiuni importante:
bătaia propriu-zisă şi desprinderea. în momentul bătăii se produce o contracţie
balistică,, puternică, a lanţului triplei extensii a*membrului inferior de bătaie.:
Pentru a folosi la maximum forţa de impulsie a muşchilor triplei extensii este
necesar, aşa cum arată Hochmuth, să existe o „coordonare a impulsurilor
parţiale", adică să coincidă în timp contracţia tuturor grupelor musculare. în ab-
senţa acestei coordonări şi a contracţiei grupelor musculare, la nivelul pîrghiilor
formate de coapsă, gambă sau laba piciorului pot să apară forţe de frînare care
micşorează eficienţa săriturii. Coordonarea impulsurilor parţiale se realizează şi
se consolidează în procesul antrenamentului. Cînd forţa de contracţie a
musculaturii acţionează singură, imprimă corpului o traiectorie care formează cu
orizontala solului un unghi de impulsie.
La săriturile ou elan, direcţia traiectoriei face cu orizontala un unghi numit
unghi de desprindere, a cărui valoare este rezultanta celor două forţe ce
acţionează asupra corpului. La săriturile de pe loc, unghiul de desprindere este
egal cu unghiul de impulsie, pe oînd la săriturile cu elan el este ou atît mai mic,
cu cît viteza elanului creşte. în practică s-a constatat că la săriturile în lungime
de pe loc, unghiul de des-priifcdere se apropie de 45°, iar la săriturile cu elan se
micşorează, de obicei nedepăşind 20—30°.

4
MODELAREA ŞI SIMULAREA SISTEMELOR BIOMECANICE

La acţiunea de impulsie a piciorului de bătaie se adaugă acţiunile de avîntare


ale piciomilui oscilant, ale braţelor şi umerilor. La terminarea fazei de bătaie
este foarte important ca C.G.G. să fie ridicat cît mai sus şi să aibă o acceleraţie
cît mai mare.
Zborul este deplasarea corpului în spaţiu; traiectoria C.G.G. nu poate fi
modificată de forţele interioare. Corpul descrie o traiectorie curbă, care în prima
parte este ascendenta, avînid o viteză uniform încetinită, iar în a doua este
descendentă, cu o viteză uniform accelerată.
Mişcările din timpul zborului pregătesc aterizarea. în faza de zbor, activitatea
musculaturii corpului este redusă. Săritorii experimentaţi îşi relaxează
musculatura imediat după bătaie. La începători însă, muşchii rămîn contractaţi,
ceea ce dăunează atît tehnicii săriturii, cît şi economiei consumului de energie.
Faza de aterizare este aceea în care corpul ia contact cu solul; ea durează pînă la
anularea totală a vitezei. Aterizarea se face pe ambele membre inferioare, la
săritura în lungime şi pe toate membrele, la săritura în înălţime. Amortizarea se
realizează printr-o serie de forţe de frînare, dintre care forţa musculaturii
corpului este cea mai importantă. Ea transformă corpul şi segmentele sale .într-
un resort elastic şi rezistent; de asemenea, îşi mai aduc contribuţia rezistenţa şi
elasticitatea articulaţiilor, a ţesuturilor, precum şi calităţile solului care, prin
deformare (sol afînat, nisip, material plastic), amortizează şocul.
Analiza musculara a săriturilor arată că impulsia este asigurată la
membrele inferioare de muşchii triplei extensii (extensorii coapsei şi
genunchiului şi flexorii plantari), înainte de declanşarea extensiei se produce o
flexie în articulaţiile principale ale membrului inferior de bătaie şi astfel se pune
în tensiune lanţul muscular al triplei extensii, creîndu-se condiţii mecanice
optime de activitate. Se caută realizarea unui unghi optim de flexie, care
condiţionează declanşarea extensiei si maximum de eficacitate. în timpul

5
MODELAREA ŞI SIMULAREA SISTEMELOR BIOMECANICE

zboruipi, activitatea musculaturii este mai slabă, dar complexă, avînd drept scop
pregătirea aterizării nerea echilibrului etc.
La săritura în lungime aterizarea se face pe călcîie, cu membrele
inferioare în flexie; pe coapsă, genunchi şi flexie dorsală în articulaţia
talocrurală. Deşi aterizarea se face în flexie generalizată, amortizarea vitezei se
realizează de către grupele musculare antagoniste (ale triplei extensii) care îm-
piedică corpul să se prăbuşească, transformînd membrele inferioare în resorturi
elastice.
în concluzie, putem afirma să atît impulsia, cît şi aterizarea sînt asigurate,
în principal, de lanţul muscular al triplei extensii. Activitatea (acestui lanţ
muscular este de învingere — la bătaie şi de cedare — la aterizare. Deci, în
antrenamentul sportivilor este necesară pregătirea lanţului triplei extensii, atît
pentru efortul de învingere, cît şi pentru cel de cedare.

Bibliografie

1. BURLUI VASILE & colab. - Gnatologie, editura Apolonia, Iasi 2000.


2. VAN EIJDEN T.M.G.J., KLOK E.M., WEIJS W.A., KOOLSTRA J.H. -
„Mechanical Capabilities of the Human Jaw Muscles Compared With a
Mathematical Model”, Arch Oral Biol 33:819-823.