Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea Educație Fizică și Sport

Master Kinetoterapie în Traumatologia Sportivă

Referat
Tema :
”Aspecte generale ale
dinamicii și cinematicii
„
Efectuat :
Masterand anul I
Ababii Mihaela

2020
Cinematica (în lb. greacă κινεῖν, kinein, a se mișca) este o ramură a mecanicii clasice ce se
ocupă cu studiul mișcării obiectelor fără a lua în considerație cauza ce duce la această
mișcare,adica forțele si masele corpurilor. [1]
Miscarile elementare posibile ale unui corp sunt: mișcarea de translație si mișcarea de rotație.
Toate celelalte miscari ale corpului, precum miscarile de rototranslație, pivotare, plan-paralela
etc., se obtin prin combinarea celor elementare, considerate în plan sau în spatiu.
Mișcarea corpului sau a segmentelor cinematice se raporteaza la un sistem de referinta,ce este
un reper nedeformabil fata de care se raporteaza pozitiile oricarui sistem material. Sistemele de
referinta pot fi fixe sau mobile.Un sistem de referinta mobil îsi are originea în centrul de
greutate al corpului, deplasându-se odata cu mișcarea corpului,iar astfel de sistem se numeste
sistem de referinta relativ sau cardinal.Originea unui sistem de referinta absolut este un punct
arbitrar cu proprietatea de a fi fix .Mișcarea raportata la un sistem de referinta considerat fix
poarta numele de miscare absoluta iar mișcarea raportata la un sistem de referinta mobil se
numeste miscare relativa.
Sunt posibile doua orientari ale axelor acestea determinând sistemul drept de axe de referinta si
sistemul stâng de axe de referinta. Ordinea si notarea acestor axe, respectiv X, Y, Z, sunt
considerate standard de Societatea Internationala de Biomecanica (ISB). Sistemul drept de axe
de referinta este acceptat de ISB ca fiind sistem de referinta standard.
Cu ajutorul regulii mâinii drepte, se pot determina axele pozitive ale sistemului drept de axe de
referinta. Pentru aplicarea acestei reguli, degetul mare de la mâna dreapta se tine întins, apoi se
întinde si degetul aratator, dar perpendicular pe podul palmei, dupa care degetul mijlociu se tine
lipit de podul palmei. Cele trei degete, în aceasta ordine, indica axele positive Oy, Oz si Ox.
Mișcarea unui corp din punct de vedere cinematic înseamna determinarea în fiecare moment de
timp a pozitiei corpului în raport cu sistemul de referinta si a parametrilor de pozitie ai corpului
în functie de timp. Ansamblul relatiilor care exprima parametrii de pozitie in functie de timp se
numeste legea de miscare a corpului în raport cu reperul considerat. Pe baza acestei legi pot fi
determinate marimile care caracterizeaza mișcarea corpului în ansamblu, denumite parametrii
cinematici de ordinul unu si doi ai miscarii corpului, si marimile cinematice ce caracterizeaza
mișcarea unui punct oarecare al corpului, ca traiectoria, viteza si acceleratia.
Traiectoria este locul geometric al pozitiilor succesive pe care le ocupa un punct material în
decursul timpului, în raport cu un sistem de referinta dat. Ea poate fi o curba spatiala sau plana.
Pozitia punctului material fata de un sistem de axe de referinta ortogonal drept, denumit si
cartezian, poate fi definita cu ajutorul unei functii vectoriale r = r (t) r , în care vectorul r
reprezinta vectorul de pozitie al punctului material fata de originea sistemului de referinta.
La corpuri solide diferite exista si miscari diferite. Astfel, corpuri diferite pot parcurge aceeasi
distanta în intervale de timp diferite sau distante diferite în acelasi interval de timp. Aceste
deosebiri între miscari pot fi evidentiate cu ajutorul notiunii de viteza. Viteza este marimea
vectoriala care masoara rapiditatea de deplasare a unui mobil pe traiectoria sa.
Mișcarea în care viteza are modulul constant se numeste miscare uniforma; mișcarea în care
modulul vitezei variaza se numeste miscare variata, iar daca marimea vitezei este o functie
liniara de timp, atunci mișcarea se numeste uniform variata.
Rapiditatea cu care are loc mișcarea punctului, în orice moment de timp, este caracterizata de
viteza instantanee, vector tangent la traiectorie în fiecare punct considerat. Acest vector îsi
modifica, la diferite momente, intensitatea si directia tangenta de fiecare data în alt punct al
traiectoriei. Din acest motiv se introduce o marime care caracterizeaza cantitativ rapiditatea cu
care se modifica viteza,aceasta este acceleratia ,ea masoara variatia vitezei. Vectorul accelerație
nu este tangent la traiectorie (exceptând cazul mișcării rectilinii).
Deplasarea reprezintă un vector care descrie schimbarea poziției unui punct material în decursul
unei perioade de timp. Din punct de vedere geometric, deplasarea reprezintă cea mai scurtă
distanță dintre două puncte. Distanța este o mărime scalară, care descrie lungimea drumului
parcurs de un punct material între două repere.
Dinamic, ~ă. Parte a mecanicii care studiază legile mișcării corpurilor ținând seama de masele
lor și de forțele care se exercită asupra lor. [1]
Dinamica este o ramură a mecanicii clasice care se ocupă cu studiul mișcării corpurilor, în
special cu efectul forțelor asupra mișcării corpurilor respective. Legile fundamentale ale
dinamicii au fost formulate inițial de către Isaac Newton, prin acestea exprimindu-se legătura şi
interacţiunea dintre forțe şi efectele lor:
I. Prima lege a mecanicii (legea inerţiei) spune:
Orice corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă, dacă nu este obligat
de forțe aplicate asupra lui să şi-o modifice. Exemple: un vagon de cale ferată rămâne pe loc,
dacă nu intervine locomotiva să-l pună în mişcare; omul rămâne imobil dacă forţa musculaturii
nu-l face să se deplaseze. Cauza care determină menţinerea stării de repaus sau de mişcare poartă
numele de inerţie. Ea acţionează constant asupra corpurilor, atât în repaus cât şi în mişcare.
II. A doua lege a mecanicii (legea acceleraţiei) spune:
Mărimea forței care acţioneaza asupra unui corp este egală cu produsul dintre masa corpului şi
mărimea acceleraţiei. Când o forţă acţionează asupra unui corp, de cele mai multe ori ea îl pune
în mişcare. Există însă şi numeroase cazuri când aplicarea unei forțe nu produce mişcare, ci
deformarea corpului, adică schimbarea formei sau a volumului acestuia. Deformările corpurilor
apar la comprimare (presiune), dilatare, încovoiere, răsucire. Forţele acţionează la distanţă ca
forţa de gravitaţie, forţele magnetice, forțele electrice, sau prin contact direct : în ciocnire ,
comprimare, întindere, ele sunt forțe care produc deformarea corpului. În cazul unei comprimări,
în interiorul corpului comprimat, apar forțe contrarii care se opun, numite forțe elastice. O forta
aplicata unui corp produce acestuia o miscare de translație iar momentul unei forțe aplicat
corpului produce acestuia o miscare de rotație. Momentul unei forțe în raport cu un punct
oarecare se calculeaza ca produsul dintre valoarea forței si distanta dintre punct si suportul forței,
respectiv: M = r × F = r·F·sinf = b·F, unde r este raza vectoare, F este vectorul forta, f este
unghiul dintre cei doi vectori iar b este bratul forței (distanta de la punctul O pâna la suportul
vectorului forta, adica marimea perpendicularei coborâte din O pe suportul forței). Unitatea de
masura a forței, în sistemul international de unitati de masura (SI), este Newtonul [N], iar
unitatea de masura a momentului unei forțe în SI este Newton-ul înmultit cu metrul [N·m].
Forțele se măsoară în kilogram-forţă (kgf) şi se reprezintă prin vectori. Când asupra unui corp
acţionează forțe diferite, acceleraţiile sunt direct proporţionale cu intensităţile acestora, o forţă
mai mare produce o acceleraţie sporită şi invers.
III. A treia lege a mecanicii (legea interacţiunii) spune:
Acţiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna egale ca mărime şi contrar ca sens. Exemple:
omul poate executa sărituri împotriva forței lui de greutate. Atâta timp cât omul stă cu picioarele
pe sol, forțele care acţionează asupra lui se echilibrează reciproc. Prin contracţia musculară, omul
poate acţiona asupra solului cu o forţă mai mare decât greutatea lui, surplusul de forţă
imprimându-i o mişcare în sus.
Activitatea dinamică a musculaturii corpului are două particularităţi: de învingere şi de cedare.
a.activitatea dinamică de învingere (contracţie concentrică) este contracţia în care muşchiul se
scurtează şi mobilizează oasele printr-o mişcare concentrică, de apropiere; muşchii antagonişti
sunt întinşi şi prin aceasta contribuie la frânarea mişcării.
b. activitatea dinamică de cedare (contracţie excentrică) este contracţia în care muşchiul
efectuează mișcarea prin cedarea progresivă a stării sale de contracţie, lungimea muşchiului
crescând corespunzător. Astfel, înclinarea corpului înainte poate fi produsă prin contracţia de
învingere a musculaturii pereţilor abdominali, sau prin contracţia de cedare a muşchilor
şanţurilor vertebrale care sunt antagoniştii primilor. Flexia coapsei pe bazin poate fi produsă de
grupa flexorilor coapsei, iar dacă trunchiul este aşezat în poziţie culcat pe o banchetă, cu faţa în
jos, aceeaşi mişcare rezultă din efortul dinamic de cedare al extensorilor coapsei, care luptând
împotriva gravitaţiei cedează treptat din contracţia lor şi permit astfel mișcarea de flexie.
Aceeaşi grupă musculară poate, în unele condiţii, să efectueze mișcarea prin scurtare, ca şi
mișcarea opusă ei, dar prin alungire (cedare). Astfel, grupa flexorilor antebraţului pe braţ apropie
(flectează) cele două segmente prin contracţie de învingere, sau le depărtează (extensie) prin
contracţie de cedare. Principiu valabil pentru toate grupele musculare. Ex: în mișcarea de
tracţiune la bară fixă, în prima fază – de ridicare a corpului – acţionează un lanţ muscular format
din flexorii degetelor, ai antebraţului, retroductorii în articulaţia scapulo-humerală, coborâtorii
scapulei şi muşchii basculei mediale a scapulei; activitatea acestora la ridicarea corpului este de
învingere. În faza a doua a mişcării – de coborâre a corpului – tot acelaşi lanţ muscular asigură
mișcarea, însă prin activitate de cedare. Un alt exemplu: la săritura în lungime (cu sau fără elan),
în faza de impulsie acţionează lanţul muscular al triplei extensii prin contracţie musculară
dinamică de învingere, iar la aterizare, acţionează acelaşi lanţ muscular, însă prin efort dinamic
de cedare.
Solicitarile dinamice ale unui lant cinematic de corpuri solide pot fi: exterioare, interioare si de
inertie . Solicitarile exterioare si interioare pot fi, la rândul lor, de tip activ sau pasiv, functie de
efectul produs asupra corpurilor unui sistem dat.
Solicitarile exterioare active sunt independente de starea de miscare a corpului sau sistemului de
corpuri asupra caruia actioneaza; iar forțele care actioneaza în aceasta categorie au ca efect fie
accelerarea, fie încetinirea miscarilor maselor corpurilor solicitate,in functie de unghiurile dintre
vitezele corpurilor corespunzatoare si aceste forțe în momentul aplicarii lor. Ele se clasifica în:
·solicitari exterioare active de interactiune directa ce se caracterizeaza prin faptul ca între
elementul care le exercita si corpul solicitat nu se interpune nici un element de legatura; acestea
putind fi de contact (ca de exemplu, forta de impact dintre doi sportivi, actiunile externe ale
aerului, apei etc.) sau masice (cum ar fi forțele de greutate, forțele de inertie, actiunile seismice);
·solicitari exterioare active ale legaturilor elastic ce se caracterizeaza prin faptul ca actiunea lor
este exercitata de legaturi elastice exterioare, acestea putând fi legaturi musculare exterioare
sistemului analizat sau legaturi elastice propriu-zise (bara elastica, diferite tipuri de arcuri etc.);
In cazul lor este valabila legea lui Hooke care spune despre proportionalitatea dintre modulul
solicitarii elastice – forta sau cuplu elastic – si marimea deformatiilor elastice – liniare sau
unghiulare.
Solicitarile exterioare pasive sunt conditionate fie de starea de miscare a corpului asupra caruia
actioneaza, fie de prezenta unui sistem de solicitari active aplicate corpului sau sistemului de
corpuri analizat; iar forțele care actioneaza în aceasta categorie au ca efect numai încetinirea
miscarilor maselor corpurilor asupra carora actioneaza sau chiar, la limita, împiedicarea miscarii
pe anumite directii; unghiurile formate întotdeauna de aceste forțe cu vitezele corpurilor
corespunzatoare sunt obtuze. În categoria solicitarilor exterioare pasive intra : solicitarile de
rezistenta ale mediului exterior (de exemplu, actiunea vântului), solicitarile de amortizare ale
legaturilor elastice exterioare si solicitarile de reactiune ale legaturilor exterioare pasive.
Solicitarile interioare sunt acele forțe si momente ale forțelor care apar la interactiunea dintre
doua corpuri solide apartinând aceluiasi sistem, dezvoltate în urma aplicarii unor legaturi între
ele, fie active (realizate prin elemente elastice de legatura), fie pasive (realizate prin legaturile
fundamentale, reazeme, articulatii, fire sau tije rigide si încastrari). Pe baza principiului actiunii
si reactiunii solicitarile interioare pot fi grupate în perechi de vectori coliniari, de marimi egale si
sensuri contrare, aplicati celor doua corpuri în interactiune interioara.
Solicitarile interioare active sunt date de legaturile active interioare, ele aparând la nivelul
legaturii dintre doua corpuri interioare sistemului analizat, ca, de exemplu, forta musculara dintre
doua segmente corporale ale unui lant cinematic. Solicitarile interioare pasive pot fi: solicitarile
de amortizare ale legaturilor elastice interioare si solicitarile de reactiune ale legaturilor pasive
interioare.
Caracteristicile cinetice ale unui corp sau sistem de corpuri în miscare sunt: impulsul si
momentul cinetic , drept caracteristici cinetice vectoriale si energia cinetica, drept caracteristica
cinetica scalara. Unele sisteme de corpuri au posibilitatea de a produce lucru mecanic, însa
energia pe care o poseda se datoreaza numai pozitiei pe care o ocupa în spatiu. De exemplu, un
muschi în contractie, un corp situat la o înaltime oarecare etc. reprezinta sisteme biomecanice
care au o energie, datorita pozitiei, care, în momentul înlaturarii legaturii ce mentine sistemul în
pozitia respectiva, produc un lucru mecanic. Energia de pozitie a unor astfel de sisteme se
numeste energie potentiala , depinzind de pozitiile în care se afla corpurile. Impulsul unui corp
solid, aflat în miscare, este egal cu impulsul centrului sau de masa, în acest punct fiind
concentrata întreaga masa a corpului. Matematic se exprima prin relatia: H = m × vC = m ×(vQ
+ w´ rC¢ ) , unde: m – masa corpului, vC – viteza centrului de masa C al corpului, vQ – viteza
polului sistemului de referinta mobil atasat corpului, w – viteza unghiulara a corpului si rC¢ –
pozitia centrului de masa fata de sistemul de referinta mobil, atasat corpului. Unitatea de masura
pentru impuls, în SI, este kilogram – metru pe secunda [kg · m/s].
Momentul cinetic al unui corp solid în raport cu un punct reprezinta momentul polar al
vectorului impuls, punctul putând fi ales fie în originea reperului mobil, solidar corpului, fie în
originea reperului fix de axe de coordonate.
Energia cinetica caracterizeaza starea de miscare a unui corp solid sau a unui sistem de corpuri
solide, considerate rigide, cu legaturi,fiind energia acumulata de corpuri în miscare. Unitatea de
masura a energiei cinetice în Sistemul International (SI) este Joule-ul. Energia totala a unui corp
în miscare, reprezentând suma dintre energiile cinetica si potentiala, în situatia în care se
neglijeaza pierderile de energie, se pastreaza constanta.

Bibliografie:
1.Dictionarul explicativ al limbii romane, editia 2009
2. Nenciu, G., Biomecanică în educație fizică și sport, Editură Fundaţiei România de Mâine,
2008.
3. Baciu, I., Fiziologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.
4. Baciu, Cl., Aparatul locomotor, Editura Medicala, Bucuresti, 1981.
5. Emil Budescu, Biomecanică Generala, Iași 2013
6. . www.etymonline.com– Online Etymology Dictionary.
7. www.ro.wikipedia.org