Note de curs

pentru

Aplicații ale hidrokinetoterapiei în stațiuni balneoclimaterice

Titlul cursului
Exerciții acvatice pentru promovarea stării de sănătate

conf. univ. dr. Victor Bădescu

lect. univ. dr. Ioana Elena Iconaru
 La începerea oricărui program în piscină, pacienţii nu trebuie să se teamă de
apă. Acest principiu este direct important în conceptul Halliwick deoarece a fost de la
început conceput ca metodă ajutătoare ce învaţă pacienţii să înoate. Când ne focusăm pe
obiectivele la nivelul funcţiei (ICF), pacienţii ar trebui să participe fără insecuritate.
Adaptarea mentală, prin urmare, poate preceda activităţile terapeutice de orice fel în
care pacienţii se presupune că ar trebui să se mişte liber în piscină. Adaptarea mentală
este atinsă prin posturare şi mişcare ca şi prin experienţă, orientare spaţiala şi
conştientizarea efectelor mecanicii modificate asupra mişcării şi posturării. Învăţarea
obiectivelor include şi învăţarea pacienţilor despre experienţe care să demonstreze că
apa:

- Este “udă”
- Intră în orificii cum ar fi gură, ochi, urechi şi nas
- Oferă instabilitate (plutire şi efecte metacentrice)
- Este “grea”
- Este în continuă mişcare (turbulenţe)

Scopul adaptării mentale este să scoată pacientul din starea de răspuns

automat, independent şi să îl aproprie de activităţile din apă. Achiziţionarea controlului
respirator este un subiect esenţial. Pentru a produce mişcarea dorită în apă, pacientul
trebuie să se simtă confortabil într-un mediu mecanic destabilizat. Pentru a realiza acest
lucru pacientul trebuie să se adapteze pentru a face faţă plutirii, presiunii hidrostatice,
fluxului hidrodinamic şi turbulenţelor. Adaptarea mintală se adresează acestor adaptări.

Pacientul experimentează şi devine sigur pe el în jurul echilibrului destabilizat,

ajutat de un terapeut care introduce o varietate de mişcări verticale de urmat. Pacientul
se obişnuieşte cu stimulii mecanici rezultaţi din forţa de amplitudine şi impedanţa. Feed
back-ul pacientului este focusat pe instrucţiuni cum ar fi: cum să îşi folosească capul
pentru a ghida trunchiul şi extremităţile inferioare. Terapeutul trebuie să asigure suportul
în mod corespunzător pentru a asigura controlul în toate cele trei zone. Suportul ar
trebui să asigure stabilitate fără să asigure prea mult confort. Pacientul trebuie să fie fără
echilibru destul de mult pentru a fi provocat, dar nu atât de mult încât să îşi piardă
echilibrul şi să devină stresat.
 Schimbarea poziţiei de bază a corpului

Acest domeniu este operaţional prin intermediul activităţilor rotaţionale:

controlul rotaţiei sagitale, controlul rotaţiei transversale, controlul rotaţiei longitudinale şi
combinat controlul rotaţiei (conceptul Halliwick).

Controlul rotaţiei sagitale

Rotaţiile sagitale sunt mişcări în jurul axei sagitale. Aceste mişcări includ
flexia laterală a fiecărei părţi a coloanei vertebrale şi abducţia şi adducţia extremităţilor.
În controlul rotaţiei sagitale sunt necesare mişcări pe loc precum şi activităţi în mişcare
cum ar fi mersul lateral cu schimbarea direcţiei. Rotaţiile sagitale sunt funcţionale cel mai
adesea în poziţii bipede, dar sunt văzute şi în decubit dorsal ca flexie laterală a
trunchiului în activităţi de plivire a apei sau de înot în modul crawl.

Spre deosebire de celelalte rotaţii, rotaţia sagitală este uşor de realizat prin
raza de acţiune mică. Atenţia este îndreptată spre deplasarea centrului de gravitaţie sau
schimbarea greutăţii în planul frontal. Acest lucru se poate face în orice poziţie
funcţională, cum ar fi stând sau aşezat, şi în mod normal include o acţiune de atingere a
unui braţ, o activitate a mâinii şi privirea mâinii.

Rotaţia sagitală poate fi folosită terapeutic pentru a mobiliza sau stabiliza

coloana cu ajutorul flexiilor laterale, pentru extensia trunchiului, pentru a facilita
redresarea reacţiilor optice şi reacţiilor echilibrului (extins), pentru a stimula abducţia
braţelor şi membrelor inferioare, sau pentru a schimba greutatea de pe stânga pe
dreapta.

Controlul rotaţiei transversale

Rotaţiile transversale sunt mişcări în jurul oricărei axe transversale a corpului.

Controlul rotaţiei transversale poate începe cu mişcări mici ca de exemplu poziţia
anterioară a capului când expiri, dar devine mai funcţional când pacientul îşi schimbă
centrul de gravitaţie în direcţia înainte-înapoi, de obicei combinată cu extensia şi
activitatea mâinii. Raza de acţiune poate fi mărita prin urcarea într-o postură unipodală
pentru creşterea distanţei de extensie. De asemenea acesta este un principiu al
dezangajării.
 O altă aplicare a controlului rotaţiei transversale este şezând sau ghemuit
într-o poziţie pe scaun şi invers. Pacientul este somat să “se aşeze în scaunul lui cu
mâinile pe masă”. Ridicarea în ortostatism este faza a doua a acestei mişcări. Depinzând
de adâncimea apei, în timpul acestei activităţi, punctul anatomic critic al vertebrei
toracale 11 (T11) este scufundat şi revine deasupra apei din nou. T11 este folosită ca un
marker pentru schimbarea din dominaţia echilibrului gravitaţional în dominaţia
echilibrului amplitudinal, cu rezultarea unor efecte pe controlul membrelor inferioare,
piciorului şi capului. Poziţia şezând pe scaun este punctul de plecare pentru schimbarea
poziţiei din vertical în dorsal şi invers. Poziţia decubit dorsal este mai de preferat pentru
motive de siguranţă, deoarece gura şi nasul sunt departe de apă. Mai târziu, poziţia
decubit ventral, (o poziţie extrem de stabilă) este introdusă ca o provocare. Rostogolirea
din decubit ventral este chiar o sarcină dificilă.

În poziţia decubit dorsal, corpul se comportă ca o canoe. Rotaţia principală şi

cea mai rapidă are loc în jurul axei longitudinale. Pierderea echilibrului şi simetriei
mediane, şi chiar şi numai de pierdere a echilibrului poate rezulta în reacţii masive
patologice de pierdere a echilibrului, combinate cu creşterea extensiei sau flexiei coloanei
vertebrale. Motivele sunt evidente: punctele fixe dintre picioare şi podea dispar, vederea
normală se schimbă, comunicarea este mai grea (urechile sunt sub apă), frica de a înghiţi
apa la nevoie, şi corpul se roteşte rapid în jurul axei longitudinale. Prin urmare controlul
rotaţiei transversale trebuie învăţat treptat şi încet. Raza de acţiune a pacientului trebuie
crescută gradat spre poziţia decubit dorsal într-un stadiu menajabil. La fel de important
este învăţarea pacientului să stea în picioare independent, deoarece imposibilitatea de a
atinge o poziţie verticală stabila este o sursă majoră de frică.

Replici pentru rotaţia transversală sunt poziţii precum cu capul înainte,

atingerea cu braţele înainte, prinderea unui obiect care se află deasupra apei, suflatul, la
şolduri şi genunchi, şi încercarea de a sta pe podeaua piscinei. În stadiile viitoare,
pacientul ar trebui să stea vertical independent, din poziţia decubit ventral şi schimbare,
precum şi din decubit ventral în decubit dorsal şi invers în jurul unei axe transversale.
Marginea piscinei poate fi de asemenea folosită pentru a include activităţi cum ar fi:
întinderea, apucarea sau eliberarea unei bare şi împingerea de pe margine. Rostogolirile
înainte şi înapoi sunt ultimele în ceea ce priveşte controlul rotaţiei transversale.
 Din punct de vedere terapeutic, rotaţia transversală este un fel de extensie
selectivă. Toate elementele acestei extensii selective pot fi folosite terapeutic: poziţia
capului pe trunchi, aliniamentul coloanei vertebrale, extensia coloanei dorsale, atingerea
unei amprente scapulare potrivite, controlul abaterii pelviene, contractile excentrice ale
abdominalilor, inhibarea reacţiilor asociate şi dezvoltarea simetriei mişcării.

Controlul rotaţiei longitudinale

Rotaţia longitudinală are loc în jurul axei longitudinale sau în jurul liniei
mediane a corpului. Această rotaţie este mai importantă în poziţia decubit dorsal.
Încălzirea poate începe din poziţia verticală ca stând şi pasând un obiect într-un cerc
format din mai mulţi participanţi (schimbarea centrului de gravitaţie) sau prin întoarcere
din mers. Primele mişcări într-un plan orizontal sunt simetrice cu un grad scăzut al
radiusului (braţele pe lângă corp, membrele inferioare împreună). Suportul este asigurat
de preferat de centrul echilibrului în jurul S2. Controlul echilibrului este focusat pe
(contra) activităţile rotaţiei capului pacientului. Pacientul roteşte în mod activ folosind
capul în rotaţie şi traversarea liniei mediane a corpului cu braţul şi membrul inferior. În
cele din urmă, scopul este o rotaţie de 360 de grade înapoi în poziţia decubit dorsal.
Aceasta este o atitudine de siguranţă deoarece poziţia decubit dorsal este considerată o
poziţie sigură pentru respiraţie.

Fiecare dintre aceste atitudini, sunt învăţate separat şi apoi sunt executate
toate împreună pentru a realiza paternul rotaţiei complete. Această abordare analitică
este necesară deoarece rotaţia longitudinală necesită o dizasociere maximă între cap,
centura scapulară şi centura pelviană în timpul unei mişcări bruşte care implică de
asemenea un control al respiraţiei.

Aplicaţiile terapeutice ale rotaţiei longitudinale sunt facilitarea reacţiilor de

redresare de la cap la trunchi. Muşchii abdominali care sunt activi în timpul acestei
rotaţii, sunt rotatori importanţi; creşterea funcţiei lor selective şi stabilizatoare este unul
din obiectivele majore în rotaţia longitudinală, care este importantă atât pentru înot cât şi
pentru mers. Această rotaţie poate fi folosită de asemenea pentru a reduce tonusul
muscular al muşchilor spastici al trunchiului, cum ar fi muşchii pătratul lombar şi marele
dorsal.

Controlul rotaţiei combinate

 Controlul rotaţiei combinate include atât rotaţia transversală cât şi pe cea
longitudinală în timpul unei rostogoliri înainte cât şi rotaţia sagitală şi pe cea
longitudinală în timpul rostogolirii laterale, deşi la început poate părea dificil, rotaţia
combinată este de fapt destul de uşor de realizat deoarece combină paterne învăţate
anterior. Scopul după pierderea echilibrului este acela de a te rostogoli din impas şi a
termina în poziţia de decubit dorsal.

De fapt toate rotaţiile în apă au un caracter combinat. Corpurile noastre se

mişcă tridimensional, cerând controlul tridimensional. În plus, pacienţii cu dizabilităţi de
obicei au distribuirea asimetrică a formei şi densităţii (gravitaţie specifică). Acest lucru
creşte nevoia de a învăţa controlul rotaţiei combinate prin aducerea rotaţiilor separate
împreună.

Cea mai importanta practică terapeutică a rotaţiei combinate este învăţarea

pacientului cum să cadă şi să se ridice din nou. Apa ne permite loc de greşeală, de
pierdere a echilibrului fără riscul durerii sau a rănirii. Pacienţii trebuie să înceapă cu apa
adâncă şi apoi progresiv cu cea de suprafaţă.

Menţinerea poziţiei corpului

Poziţiile corpului care pot si menţinute include decubit dorsal şi ventral, şezut
ghemuit, îngenunchiat, stând sau alunecare.

Deplasarea ascendentă sau inversiunea mentală

Înţelegerea conceptului deplasare ascendentă - că un om nu se poate

scufunda ci se va ridica întotdeauna la suprafaţă – este fundamental pentru confortul şi
siguranţa în apă. Mulţi oameni sunt înspăimântaţi de scufundare sau le este frică că nu
vor putea să inspire când vor avea nevoie. Cu activităţi simple, un pacient poate învăţa
cum corpul lui va pluti întotdeauna pe suprafaţa apei. Când un pacient înţelege şi poate
demonstra acest concept, el sau ea sunt consideraţi liberi în apă. Pacientul trebuie să
înveţe să aştepte în diverse poziţii în timp ce pluteşte pe suprafaţa apei după o
scufundare intenţionată. Această activitate poate fi făcută în toate poziţiile menţionate
mai sus.

Acest punct sau pas conchide prima parte a programului în zece paşi sau
puncte care este focusat pe adaptarea mentală şi controlul rotaţiei. Deşi această porţiune
are un important potenţial terapeutic, el reprezintă fundaţia pentru mai avansatul
program terapia specifică în apă.

Echilibrul static

Echilibrul static este cel mai static punct al programului în zece paşi, punctual
la care pacientul începe să perfecţioneze controlul rotaţional. Atenţia se îndreaptă spre
postură, echilibru şi stabilitate în poziţiile menţionate. Pacientul trebuie să reacţioneze cu
activitatea motorie a structurilor axiale cum ar fi capul şi trunchiul. Compensările cum
ar fi mişcările mâinilor, o bază mărită pentru suport sau rigidizarea muşchilor nu sunt
premise. Terapeutul perturbă echilibrul cu turbulenţe manuale în jurul înotătorului,
cerând efecte metacentrice sau folosind un val în timpul activităţilor pas-stop. Deoarece
aceasta este pregătirea pentru înot poziţia progresează de la vertical la dorsal. În poziţia
dorsală, pacientul poate fi susţinut, o deviere de la dezangajarea ca terapeutul menţine
când pacientul se află în alte poziţii. Terapeutul foloseşte activarea musculară
contrarotaţiei în oricare din controalele rotaţionale de mai sus pentru a obţine stabilitate
în acest punct.

Echilibrul static poate fi folosit terapeutic când stabilitatea (cocontracţia,

activitatea izometrică) este necesară. Cele mai importante regiuni de lucrat sunt centura
scapulară, trunchiul, centura pelviană, şi regiunea şoldurilor.

Glisare turbulentă

Glisarea turbulentă este o continuare dinamica a echilibrului static. Pacientul

menţine echilibrul static în timp ce este mişcat. Pacientul este în poziţia dorsală şi
controlează toate rotaţiile (coloana bine aliniată, şolduri extinse, trunchi simetric, fără
flexii laterale sau abducţii). Kinetoterapeutul tractează pacientul într-o trezire de
turbulenţe, care provoacă echilibrul.

Opţiunile terapeutice sunt restricţionate şi focusate în principal pe facilitarea

controlului dinamic al trunchiului în timpul activităţii specifice.

Ridicarea şi transportul de obiecte

Ridicarea şi transportul de obiecte sunt folosite în multe exerciţii şi activităţi.

Când pacientul are nevoie să folosească elementele funcţiilor corpului introduse în terapia
specifică în apă într-un mod funcţional, sunt dezvoltate activităţi cu cerere specifica. La
început, aceasta se făcea prin folosirea jocurilor în programul de zece paşi. Mai târziu,
activităţile precum cursa cu obstacole ce implica ridicarea şi transportul de obiecte au
fost integrate în acest program. Un lucru specific în care obiectele sunt cărate, se
întâmplă în timpul activităţilor de grup, când pacienţii se ajuta unul pe celălalt, ca şi în
activitatea de sărituri (un pacient ridică ambele picioare şi sare ca o broască, susţinut de
alt pacient).

Folosirea fină a mâinii

Folosirea fină a mâinilor este încorporată în activităţi cum ar fi lucrul cu fluier

de plastic când se antrenează controlul respiraţiei. Trecerea obiectelor în controlul rotaţiei
longitudinale, ridicarea obiectelor din piscină în timpul inversiunii mentale sau
manipularea inelelor, sunt exemple adiţionale pentru folosirea fină a mâinilor.

Folosirea mâinii şi braţului

Lucrul cu mâna şi braţul este în principal folosit în adaptarea mentală unde

sunt asigurate suporturile manuale. În mod clasic, acesta va fi punctul care se adresează
folosirii mâinilor şi braţelor în timpul împingerii, tragerii atingerii, ridicării apei sau
împroşcării. În general controlul rotaţiei are loc în moda ”mâinilor libere”. După aceste
puncte, după ce preantrenamentul a fost obţinut, folosirea mâinilor şi braţelor devine
importantă din nou când pacienţii încep să folosească echipament într-o abordare de tip
activitate-model.

Mersul

Mersul specific în apă utilizează mecanica fluidă, cum arată următoarele trei
exemple:

• Folosind flotabilitatea: Pacienţii merg ca pe lună şi prind greutatea

blând când aterizează, o sarcina grea pe uscat.
• Folosind inerţia apei (valurile): Pacienţii merg şi apoi se opresc fără
să îşi piardă echilibrul când valul atinge corpul.
• Folosind rezistenţa: Pacienţii merg precum soldaţii cu membrele
inferioare extinse şi rezistă forţelor recţionale prin ţinerea şoldului în postura
membrului inferior în extensie.
 Suprafeţe şi obstacole diferite pot fi incluse în cursele formale sau informale
cu obstacole.

Terapia acvatică permite kinetoterapeuţilor să folosească adâncimi diferite

pentru a controla barierele greutăţilor şi pentru a varia raţia activităţii ariei inferioare
până la activitatea capului. Mulţi din pacienţi aleg adâncimea pe care vor să meargă până
la nivelul sternului. Această adâncime în mod evident susţine cea mai bună combinaţie
între suportul gravitaţiei şi cel al flotabilităţii. Când se schimbă adâncimea, focusarea
poate fi dată unor mai mari bariere ale greutăţilor sau unor efecte ale flotabilităţii cu
reacţii consecvente ale capului.

Evoluţia simplă

Când pacientul poate controla poziţia în timpul glisării turbulente, terapeutul

introduce propulsia. Iniţial aceasta implică o mişcare simetrică a mâinilor, sub apă şi
aproape de pelvis. Deşi mişcarea nu este chiar eficientă pentru propulsie, scopul este să
introducem mişcări periferice în timp ce menţinem un control adecvat al trunchiului şi
capului.

Posibilităţile terapeutice sunt similare cu cele ale glisării turbulente. Diferenţa

este aceea că pacientul are acum controlul atât al stabilităţii centrale cât şi al mişcărilor
propulsatorii. Această cerinţă dublă este mai dificilă decât atribuţiile anterioare.

Antrenamentul specific al abilităţii

Prevenirea căderii

Echilibrul este condiţie necesară atât pentru înot cât şi pentru mers. Controlul
postural cerut pentru mers are nevoie de o secvenţă care este o idee diferită de cel
normal al programului de zece paşi. Secvenţa este următoarea:

1. Adaptarea mentală, în special controlul respiraţiei. Când se pierde

echilibrul în apă, pacientul trebuie să poată să reacţioneze rapid cu o expiraţie şi
să fie capabil să îşi controleze respiraţia pentru aproximativ 5 secunde, timpul
necesar în mod normal să te ridici într-un mod controlat.
2. Inversiunea mentală. Pacientul trebuie să ştie că ea sau el vor pluti
la suprafaţă din nou. Pentru o perioadă scurtă picioarele vor fi departe de podea.
 În timpul acestei perioade pacientul trebuie să folosească echilibrul capului pentru
a reveni în poziţie verticală şi a plasa picioarele din nou pe podea.
3. Controlul rotaţiei transversale şi combinate. Pacientul poate cădea în
orice direcţie şi se poate rostogoli pe spate cu faţa afară din apă. Pacientul
respiră, se gândeşte şi se ridică din nou.
4. Controlul rotaţiei sagitale. Pacientul trebuie să înveţe să ajungă pe
ambele parţi şi să ştie limitele atingerii fără să îşi piardă echilibrul.
5. Mai târziu, controlul rotaţiei longitudinale şi echilibrul static vor fi
folosite pentru a îmbunătăţi controlul trunchiului.

Echilibrul constă într-o serie de activităţi şi condiţii intenţionale orientate şi

într-o serie de strategii ale echilibrului neintenţionale. Strategiile echilibrului sunt strategii
neintenţionale, ce acompaniază activităţile intenţionale care cer adaptări posturale.
Aceste adaptări posturale (strategii neintenţionale) pot avea fie scopuri predictive fie
scopuri corective şi reactive. Strategiile reactive pot fi antrenate în siguranţă în piscină.
Când pacienţii reacţionează cu întârziere, au mai mult timp să răspundă (de 14 ori mai
mult când ne referim la diferenţele kinematice ale vâscozităţii dintre apa şi aer) aşa încât
ei sunt mai puţin temători când vine vorba să execute mişcări mai ample.

O altă metodă de exerciţii acvatice utilizată pentru promovarea stării

de sănătate este metoda inelului Bad Ragaz (MIBR). Este o metodă activă unul la
unul, un concept al terapiei fizice acvatice. Terapeutul asigură punctele fixe de sprijin
pacienţilor. Tehnica presupune ca terapeutul să fie foarte bine pregătit şi exact.

MIBR este un model al exerciţiului rezistiv mobilizator şi de întărire care are o

varietate de caracteristici excelente. Este un ansamblu terapeutic specific dar nu este
folosit în fitness-ul acvatic general. MIBR este o parte eficientă a tratamentului complex
din cadrul terapiei acvatice. Un bun cunoscător practicant al terapiei acvatice analizează
scopurile terapeutice funcţionale precum şi limitările funcţionale ale pacientului în mod
corect, şi apoi alege cele mai bune metode. Pacienţii care trebuie să îşi îmbunătăţească
forţa, mobilitatea, stabilitatea sau funcţia pot beneficia de pe urma MIBR. Pacienţii
aceştia au adesea probleme reumatologice, ortopedice, neurologice cum ar fi artrita
reumatoidă, osteoartrita, probleme cornice şi inflamatorii ale coloanei, slăbiciune
provocate de o boală neurologică, sau neputinţe postoperatorii. În general,
caracteristicile ce se focusează direct pe aria funcţională a problemei sunt folosite în
stadiile următoare. Iniţial efectele sunt create indirect ca un efect reactiv. De exemplu,
paternurile piciorului reciproc bilateral,facilitează stabilizarea coloanei. Scopul terapeutic
este des obţinut în mod reactiv. Activităţile sunt economice, eficiente, şi trebuie să fie
maximale când vine vorba de abilităţile pacientului.

Programul de exerciţii al MIBR are nevoie de mijloace plutitoare care să

asigure pacientului siguranţa şi stabilitatea în apă. Aceste mijloace de ajutor încetinesc
rotaţia corpului. Gâtul şi şoldurile sunt susţinute de inele, de preferat umplute cu aer, şi
depinzând de exerciţiu, un al treilea inel poate susţine una sau ambele glezne.

Durata antrenamentului

Durata antrenamentului în MIBR depinde de obiectivele tratamentului. Timpul

minim nu trebuie să fie mai scurt de 15 minute, în special la pacienţii cu tonus scăzut.
Exerciţiile de tonifiere la aceşti pacienţi nu trebuie să depăşească câteva minute la fiecare
interval deoarece oboseala intervine rapid la încărcare mare prin contracţii (mai mult de
80% din fiecare repetare maxim). În acest caz 6 contracţii pentru început la persoanele
cu tonus muscular scăzut şi între 12 şi 16 pentru grupele mai puternice pot fi posibile.

Perioada de repaus după fiecare set de exerciţii ar trebui să fie 1- 1\2 până la
3 minute când se foloseşte o contracţie puternică. După asta poate fi aplicat acelaşi set
de exerciţii pentru aceeaşi grupă musculară, dar într-o manieră mai puţin intensă. Un
dozaj bun în primul set îl reprezintă cele 6 contracţii, 5 contracţii în al doilea set şi când
se poate aplica 4 contracţii în cel de-al treilea set. În fiziologia exerciţiului această
procedură se numeşte piramida schimbată.

În unele cazuri sunt necesare perioade mai lungi de tratament pentru a

antrena capacitatea aerobică sau anduranţa. Când se foloseşte MIBR, poate creşte
anduranţa musculară locală. În acest caz un tratament trebuie să dureze cel mult 30 de
minute. Contracţiile musculare ar trebui să fie mai mult de 20 de contracţii submaximale
pe serie, cu o pauza de 1 minut între seturi. În timpul acestei pauze sunt lucrate alte
grupe musculare în timp muşchii lucraţi înainte se relaxează.

Ai Chi este un exerciţiu în apă şi un program de relaxare creat să ajute

terapeuţii acvatici şi pacienţii pentru a se bucura într-o progresie lentă dar puternică.
Instructorii de exerciţii acvatice, antrenorii personali, şi terapeuţii reabilitării terapiei prin
apă vor găsi metoda Ai Chi benefică pentru clienţii lor precum şi pentru ei însăşi. Această
metodă este ritmică şi relaxantă pentru clienţii ce caută aceste componente într-un
program de exerciţii, şi poate îmbunătăţi raza de mişcare şi mobilitatea. Ai Chi, a fost
creată prin combinarea conceptelor tai chi cu shiatsu şi tehnicilor Watsu, se execută
stând în apă până la umăr folosind o combinaţie de respiraţie profundă şi lentă, mişcări
ample ale braţelor, membrelor inferioare şi trunchiului.

Mişcările Ai Chi pot fi folosite pentru a îmbunătăţi eficienţa mişcărilor

pacienţilor care au durere cronică, artrită, fibromialgie, boala cronică obstructivă
pulmonară, deficienţe ale echilibrului, diabet, scleroză multiplă, sau alte probleme
neurologice sau ortopedice. Ai Chi poate fi folosită în grup sau individual, nu are nevoie
de echipament, şi permite feţei şi parului să rămână uscate. Această poziţie cu capul în
afară este importantă pentru cei care nu ştiu să înoate, şi vor beneficia de exerciţiile în
apă. Adiţional, din cauza filosofiei şi respiraţiei din Ai Chi sunt similar cu cele bazate pe
uscat din tai chi, multe din beneficiile văzute la tai chi pot fi aplicate şi în Ai Chi.

Multe din beneficiile Ai Chi vin din respiraţie şi relaxare. Aceste beneficii includ
pe cele ale exerciţiilor şi cel al efectelor legate de starea de contemplaţie. Raza extinsă a
beneficiilor cardiovasculare care se ridică din antrenamentul Ai Chi s-a dovedit a fi
benefic pentru pacienţii cu durere cronică, artrită, boala cronică obstructivă pulmonară,
diabet, deficient de echilibru. Ai Chi promovează de asemenea relaxarea în rândul
pacienţilor cu nivele ridicate de stres.

Practicarea tehnicilor mişcărilor lente şi respiraţia diafragmatică cresc

relaxarea; scad tensiunea musculară, îmbunătăţesc managementul simptomelor, şi
facilitează recuperarea din problemele coloanei lombare, scoliozei, sindromul de tunel
carpian, accidentare sau operaţie musculoscheletală, accidentări sportive. Aceste tehnici
au fost folosite cu succes în îmbunătăţirea echilibrului şi îmbunătăţirea simptomelor
asociate cu dezechilibre cronice cum ar fi boli reumatologice, fibromialgia, şi artrita. Tai
chi a ajutat la îmbunătăţirea simptomelor osteoartritei, eficacitatea sinelui, nivelelor de
tensiune, şi satisfacerea stării de sănătate generală. Tai chi a crescut de asemenea şi
forţa musculară a extremităţilor inferioare precum şi a anduranţei.

Tai chi şi Ai Chi folosesc aceleaşi mijloace lente, fluide, ritmice ale mişcării cu
controlul respiraţiei ce poate afecta pozitiv stabilitatea posturală şi scade la bătrâni. Mai
multe studii au examinat efectele tai chi asupra echilibrului şi pe riscul căderilor la
persoanele în vârstă. Într-un sondaj al oamenilor de 70 sau mai mulţi ani, cei care au
participat în antrenamentele tai chi au observat îmbunătăţiri în activităţile zilnice, iar alţii
care au participat în antrenamentele echilibrului, nu au raportat rezultate foarte bune.
Într-un studiu din anul 2004, s-a demonstrat clar că antrenamentele tai chi pot duce la
îmbunătăţiri statistice semnificative în funcţionalitatea echilibrului la persoanele în vârstă.
Într-un alt studiu cercetătorii au observat ca tai chi este important pentru funcţionalitatea
echilibrului fizic.

Practica pe termen lung a tai chi poate îmbunătăţi forţa musculară în

extremităţile inferioare ale corpului, în principal în jurul genunchilor şi gleznelor, precum
şi a joggingului pe termen lung, conform unui alt studiu. Un alt studiu a arătat că
participanţii tai chi au o încredere mai mare în sine, şi o teamă mai diminuată că vor
cădea faţă de cei care nu au practicat tai chi. Aceste studii sunt veşti bune pentru
persoanele în vârstă, care caută mişcări lente alternative, care sporesc beneficiile.

Abilitatea echilibrului dinamic este un semn independent al calităţii vieţii, aşa

încât practicanţii tai chi în vârstă sunt mai puternici, se simt mai încrezători, şi sunt mai
neinfricaţi decât ceilalţi, sigur vor experimenta o calitate a vieţii mai bună faţă de cei care
nu au ajuns la acest nivel.

Ai Chi creează beneficii musculoscheletale care derivă din efectele flotabilităţii,

al mişcărilor lente şi controlate, şi al respiraţiei coordinate. Pacienţii care suferă de
durerea a spatelui, gâtului, umărului, fără răspuns la tratament pot descoperi respiraţia
ca fiind veriga lipsă. O componentă principală a multor dureri de cap, gât şi umeri, poate
fi cauzată suprasolicitarea muşchilor respiratori secundari. Respiraţia diafragmatică poate
cultiva relaxarea, funcţia miofacială, şi stabilizarea lombopelvică. Răspunsul stresului la
durere creşte în mod tradiţional tensiunea musculară, care de obicei duce la mai multă
durere. Respiraţia diafragmatică poate scădea răspunsul stresului.

Coordonarea respiraţiei Ai Chi şi coordonarea mişcării permit muşchilor să

producă mişcări fine ale trunchiului şi extremităţilor. Această activitate poate duce la
dezvoltarea controlului şi aliniamentului tuturor mişcărilor, nu doar al mişcărilor Ai Chi,
dacă sunt corespunzător antrenate. Abilităţile cum ar fi aliniamentul, echilibrul,
stabilizarea pot fi îmbunătăţite cu un antrenament corespunzător bazat pe tehnicile lente
ale mişcării.

Efectele pozitive cardiovasculare au fost regăsite în studiile referitoare la

antrenamentele tai chi. Studii referitoare la măsurile fiziologice în timpul bicicletei
ergometrice, au arătat că consumul de oxigen şi rata de muncă în cadrul grupurilor tai
chi au fost semnificativ mai mari decât în grupurile controlate. Alte studii au demonstrat
creşterea funcţiei cardiorespiratorii, flexibilitatea ţesuturilor moi, şi forţa crescută în
duelurile pe echipe la persoanele în vârstă care au participat între una şi de patru ori pe
săptămână la antrenamentele tai chi.

Practicarea tehnicilor mişcărilor lente şi a respiraţiei diafragmatice au

demonstrat că activează sistemul nervos inhibitor parasimpatic, îmbunătăţeşte pulsul,
scade presiunea sângelui, îmbunătăţeşte funcţia respiratorie şi cardiovasculară, scade
consumul de oxigen, creează un indice respirator neutru, scade nivelul lipidelor şi
glucidelor din sânge. Respiraţia diafragmatică scade instabilitatea autonomă şi
îmbunătăţeşte variabilitatea pulsului.

Ai Chi este o tehnică acvatică cu aplicaţii multiple. De la cei cu probleme

ortopedice la neurologice, de la cei atletici la cei cu dizabilităţi, de la tineri la bătrâni,
aproape toata lumea beneficiază de pe urma Ai Chi. Ai Chi poate fi un bun puternic în
terapia acvatică.

Watsu cunoscut si sub denumirea shiatsu de apă, a fost creat în 1980 bazat
pe experienţele lui Harold Dull cu Zen shiatsu. Tehnicile acvatice pun în evidenţă
coordonarea respiraţiei cu alte paternuri ale mişcării. Mişcarea Watsu ca şi Ai Chi,
fluxează una cu cealaltă şi sunt ghidate de interacţiunea între pacient şi terapeut. Watsu
este folositor persoanelor care au nevoie de mobilitate crescută şi de relaxare.

Efecte fiziologice

Mişcările blânde şi ritmice ale Watsu coordonate cu respiraţia produc un efect

de liniştire al sistemului nervos, prin urmare permiţând sistemului nervos parasimpatic să
domine. Simplu spus, Watsu calmează sistemul nervos. El încetineşte inima, scade
presiunea sângelui, scade respiraţia, şi permite sistemului limfatic să funcţioneze.
Această stare de relaxare reduce spasmele musculare cu relaxarea musculară. Efectul
calmant al Watsu asupra sistemului respirator, reduce paternurile acestuia, reducând
astfel durerea. Întinderile din Watsu cresc mobilitatea ţesuturilor. Pacienţii cu dezechilibre
neurologice dobândesc mobilitatea ţesuturilor moi, şi scădere a tonusului muscular, cu
rotaţia trunchiului folosită în Watsu, precum şi cu tehnicile Brunnstrum şi facilitarea
neuroproprioceptivă. Întinderile rotaţionale statice ale trunchiului şi rotaţiile ritmice şi
repetate ale acestuia ajută la normalizarea paternurilor de mişcarea celor cu dezechilibre
neurologice.

Watsu are multe aplicaţii atât pentru oamenii sănătoşi cât şi pentru cei cu
dizabilităţi. Pentru o persoana sănătoasă, Watsu asigură relaxare, întinderea musculară,
o conexiune psihologică cu practicantul, şi o conexiune cu căldura şi suportul mediului
înconjurător.

Când se alege Watsu pentru tratament, trebuie luate în considerare

rezultatele dorite. Managementul durerii este obţinut prin reducerea comportamentului
asociat cu durerea şi calmarea sistemului nervos. Sistemul nervos liniştit aduce răspunsul
sistemului parasimpatic, cauzând astfel vasodilataţie şi o circulaţie mai bună pentru a
hrăni ţesuturile lezate. Pacienţii cu probleme ortopedice pot obţine o mobilitate crescută
şi o rază de mişcare, astfel crescând funcţiile. Acei pacienţi cu probleme neurologice obţin
beneficii de pe urma Watsu prin normalizarea tonusului cu ajutorul mişcărilor ritmice.
Această normalizare a tonusului muscular poate creşte funcţia. Efectele psihologice ale
Watsu pot fi atinse mai greu, dar terapeutul trebuie să fie sensibil pentru a obţine
rezultate bune.