Mijloacele terapeutice utilizate pentru recuperarea unui pacient cu AVC:

1. Kinetoterapia, principala componentă a programului de recuperare în accidentul vascular

cerebral, reprezintă terapia prin mişcare. Exerciţiile trebuie să aibă o motivaţie legată de
activitatea profesională a pacientului, este important ca el să înţeleagă logica exerciţiilor. În faza
acută se vor utiliza posturările, mobilizările pasive şi progresiv pasivo-active, iar în faza
postacută se vor efectua exerciţii pentru ameliorarea controlului motor şi a deficitului senzitiv.
Recuperarea în AVC va începe încă din faza acută cu o posturare în pat pentru evitarea apariţiei
poziţiilor neadecvate, a durerilor şi a escarelor la nivelul suprafeţelor de contact. Sunt prezentate
următoarele posturi de bază:
- decubit lateral pe partea afectată/homolateral
- decubit lateral pe partea sănătoasă/heterolateral
- decubit dorsal
Plasarea pacientului în cameră urmăreşte stimularea permanentă a părţii hemiplegice.
Partea paralizată va fi la marginea de acces a patului, la urcat şi coborât din pat. Patul va fi aşezat
într-o latură a camerei în aşa fel încât pacientul pentru a vedea activitatea din cameră sau a
urmări TV va privi peste partea paralizată. Orice ajutor i se va da bolnavului de către alte
persoane, abordarea se va face dinspre partea paralizată. Repoziţionarea pacientului se va realiza
din 2 în 2 ore pentru a preveni escarele.
Mobilizările pasive ameliorează circulaţia în membrele paretice, contribuie la scăderea
tonusului muscular şi stimulează apariţia mişcărilor active datorită influenţei impulsurilor
aferente ce apar în muşchii şi articulaţiile membrelor paralizate. Mobilizările pasive se fac atât pe
partea bolnavă cât şi pe cea sănătoasă şi se încep din articulaţiile mari ale membrelor trecând
ulterior la cele mici pentru a scădea hipertonusul muscular.
Progamul de reînvăţare motorie cuprinde antrenarea unor activităţi motorii cheie, precum
postura în şezând, ortostatismul, trecerea din şezând în ortostatism sau mersul.
Ridicarea în aşezat trebuie instituită şi ea cât mai repede pentru a preveni complicaţile
imobilizării prelungite la pat: trombozele, hipotensiunea şi pneumonia hipostatică.
Pentru ridicarea în şezând la marginea patului, pacientul se va rostogoli în decubit lateral pe
partea sănătoasă, iar apoi se va ridica la marginea patului prin flexia laterală a coloanei cervicale
şi a trunchiului, abducţia braţului dededesupt, picioarele lăsându-se în jos. După exerciţiile de
echilibrare în şezând, va urma antrenarea transferului din şezând în ortostatism şi invers, cu
coordonarea fiziokinetoterapeutului.
Poziţionarea în scaunul cu rotile este importantă deoarece:
- asigură pacientului un confort mărit şi este mai puţin obositoare şi o mai bună capacitate de
interacţiune a subiectului cu mediul înconjurător;
- promovează o postură care va reduce durerea de la nivelul centurii scapulohumerale şi a
spatelui;
- permite o efectuare mai uşoară a activităţilor zilnice;
- redistribuie greutatea corporală, scăzând riscul apariţiei escarelor sacrale şi perimaleolare;
- permite pacientului o respiraţie mai uşoară şi o digestie mai eficientă;
Înainte de a se efectua transferul pacientului cu AVC se va ţine cont de următoarele:
1
- ce contraindicaţii de mişcare are pacientul;
- dacă transferul se poate efectua de o singură persoană sau nu;
- dacă echipamentul din/sau în care pacientul urmează să fie transferat este funcţionabil şi în
poziţie blocată;
- care este înălţimea patului în raport cu înălţimea scaunului rulant (dacă e necesar înălţimea
patului va fi reglată);
- dacă scaunul rulant este corect poziţionat.
În ortostatism pacienţii cu AVC au tendinţa de a se înclina în lateral, trecând greutatea corporală
pe piciorul neafectat sau de a cădea pe spate; datorită acestor aspecte este foarte important ca ei
să-şi îmbunătăţească controlul asupra membrelor inferioare, a pelvisului şi a trunchiului prin
exerciţii de antrenare a balansului în ortostatism şi de schimbare a centrului de greutate de pe un
picior pe altul.
Pentru un hemiplegic, mersul este considerat principalul obiectiv al recuperării, antrenamentul la
mers începe când bolnavul poate sta în ortostatism fără să obosească, pe o durată de 10-15
minute. Stadiile de recuperare ale mersului se vor desfăşura astfel:
Stadiul I: ortostatism între bare paralele
Stdiul II: mers între bare paralele
Stadiul III: mers fără bare paralele
Stadiul IV: urcat şi coborât scările
În primul rând trebuie îndepărtate cauzele care întreţin şi agravează starea de spasticitate:
durerile, frica, frigul, emotivitatea ca şi orice disconfort organic intern. Spasticitatea flexorilor
plantari este obstacolul cel mai greu de trecut, necesitând deseori o orteză gleznă-picior, ca şi
inversia piciorului pentru ca sprijinul piciorului să nu se facă pe marginea externă a piciorului.
Poziţia de ortostatism cu greutatea pe ambele membre inferioare şi cu aliniament corect al
corpului poate duce la scăderea spasticităţii în membrul inferior afectat. Pacientul va păşi cu
membrul intact primul, kinetoterapeutul fiind în spatele lui, susţinându-l. Ulterior pacientul se va
opri la comandă, va schimba direcţia de mers sau va păşi peste diverse obiecte. În continuare se
va introduce mersul combinat cu alte activităţi: conversaţia, cărarea unor obiecte, varierea
vitezei. Ultima etapă este mersul pe scări, pentru asta pacientul va urca scările cu piciorul sănătos
şi va coborî cu piciorul bolnav şi cu sprijinul braţului pe bară.
Programul kinetic pentru recuperarea membrului superior va cuprinde exerciţii pentru:
- antrenarea controlului motor al umărului, se face cu pacientul în DD şi cu braţul susţinut de
kinetoterapeut; initial va duce mâna la cap sau deasupra capului; va urma reversul mişcării,
pacientul va ridica mâna de la cap sau de pe pernă realizând extensia cotului
- antrenarea controlului motor al cotului: pacientul în şezând, sprijinit pe palme în spate, cu o
mână îi vom susţine mâna afectată sprijinită pe saltea cu pumnul în extensie, şi cu cealaltă mână
cotul afectat pentru a-l menţine extins.
- antrenarea extensiei pumnului: pacientul va ridica şi va pune un obiect pe masă în diferite
unghiuri de flexie şi extensie ale pumnului
- antrenarea supinaţiei, opozabilităţii policelui şi antenarea manipulării unor obiecte;

2
Pentru antrenarea opozabilităţii policelui, pacientul va încerca să apuce şi să elibereze un pahar,
cu antebraţul în poziţie neutră pe masă şi pumnul în extensie; este important ca policele să apuce
obiectul cu pulpa degetului şi nu cu marginea sa medială. Pensele între policele şi fiecare deget
se vor antrena ridicând mici obiecte de pe masă. Ulterior se vor efectua exerciţii şi activităţi care
implică ambele membre superioare ca de exemplu folosirea cuţitului şi a furculiţei bimanual.
2. Ergoterapia, terapia ocupaţională, reprezintă o formă prelungită şi specializată a
kinetoterapiei care ajută pacientul cu AVC să reânveţe activităţile zilnice-ADL-le; ergoterapia
realizează puntea de legătura dintre terapia prin mişcare şi viaţa socială şi stă la baza reeducării
profesionale.
Scopurile principale ale ergoterapiei sunt urmatoarele:
-contribuie la organizarea unui program zilnic, variat, de kinetoterapie dirijată, în condiţii de
lucru şi de recuperare aplicativă a mişcărilor;
-stimulează încrederea în sine a bolnavilor şi crează condiţii optime pentru dezvoltarea
personalitaţii lor;
-constituie un important test practic asupra capacităţilor şi înclinaţiilor profesionale ale
bolnavilor, ale orientării profesionale viitoare;
-atenuează şocul psihic al bolnavilor la reintrarea lor în societate, ajutând astfel la depaşirea cu
mai multă uşurinţă a momentului de criză care apare dacă se trece brusc de la inactivitatea forţată
direct în câmpul muncii;
3. În AVC masajul se poate începe la câteva zile după accidentul vascular. Iniţial durata
masajului este de 10 minute şi va creşte progresiv la 20 de minute. Masajul se începe de la
segmentele proximale şi continuă spre cele distale a membrelor
Tehnicile de masaj folosite diferă în funcţie de stadiul funcţional al pacientului,. În hemiplegiile
flasce, la nivelul hemicorpului afectat se face masaj tonifiant, vascular. La nivelul zonelor
predispuse formării escarelor de decubit se execută netezirile circulare cu podul palmei în jurul
zonei respective; pentru creşterea vascularizaţiei se foloseşte pudra de talc mentolată. În
hemiplegiile spastice, la nivelul hemicorpului afectat masajul se execută lent deoarece manevrele
efectuate rapid accentuează spasticitatea musculară.
La hemicorpul afectat principalul obiectiv este combaterea spasticităţii prin neteziri, vibraţii ale
musculaturii, masaj cu gheaţă sau masajul sistemului nervos central; iar la nivelul hemicorpului
opus se va efectua un masaj trofic.
4. Logopedia se va iniţia în cazul pacienţilor fără deficite cognitive sau de gândire, dar care
prezintă probleme în înţelegerea cuvintelor rostite sau scrise, sau în formarea cuvintelor.
Logopedul va susţine pacientul în ameliorarea abilităţilor limbajului, în dezvoltarea căilor
alternative de comunicare şi pentru învingerea stării de frustrare create de tulburările de limbaj.
5. Hidrokinetoterapia generală, metoda exerciţiilor kinetice în apă, se realizează prin imersia
întregului corp în bazine individuale, colective sau piscine. Băile calde produc o relaxare a
musculaturii spastice la o temperatură de 36-37º, timp de 10 - 15 minue, iar programul kinetic se
execută mult mai uşor în aceste băi.
6. Electroterapia poate avea efecte favorabile în recuperarea pacienţilor cu AVC în principal
prin folosirea curentului galvanic datorită efectelor sale: analgezic, de stimulare-excitare, sedativ,
3
vasodilatator şi de reglare nespecifică neuro-vegetativă. Se poate aplica sub forma de galvanizare
decontracturantă, băi galvanice patru celulare sau ionizări cu diverse substanţe antialgice. De
asemenea de reţinut este faptul că la nivelul articulaţiilor dureroase se pot folosi undele scurte în
doze calde III şi IV.

Traumatismele vertebro-medulare –TVM, sunt traumatismele coloanei vertebrale care au

ca şi consecinţă lezarea măduvei spinării cu lezarea totala sau parţiala a funcţiilor acesteia:
motorie, senzitivă, vegetativă sau reflexă. TVM reprezintă cauza unuia dintre tablourile
neurologice cele mai dramatice, gravitatea lor fiind determinată atât de caracterul leziunii
medulare, completă sau incompletă în sens transversal, cât şi de poziţia sa în sens cranio-caudal,
la nivel cervical, toracal, lombar sau sacrat.
Cele mai frecvente cauze ale traumatismelor vertebra-medulare sunt în ordinea
frecvenţei: accidentele rutiere, căderile, agresiunile, accidentele sportive, accidentele de muncă.
Traumatismele se clasifică în primul rând după nivelul osos al leziunilor în traumatisme
vertebro-medulare cervicale, toracale, lombare; cele mai frecvent lezate segmente sunt C5-C6 şi
şarniera toraco-lombară, respectiv T12 – L1. Traumatismele vertebro-medulare se mai clasifică
în funcţie de existenţa unei soluţii de continuitate către exterior la nivelul traumatismului în
traumatisme închise şi deschise, cele mai frecvente TVM deschise sunt plăgile prin împușcare.
În funcţie de afectarea elementelor canalului rahidian TVM se clasifică în TVM mielice,
cu afectare medulară, reprezentând aproximativ 40-50% şi TVM amielice, fără semne
neurologice.
În funcţie de mecanismul de producere, traumatismele vertebro-medulare se mai pot
clasifica în directe, rar întâlnite produse prin înjunghiere sau prin împuşcare şi indirecte, mai
frecvente. TVM indirecte se realizează prin:
-hiperflexie-mecanism frecvent întâlnit, în special în accidentele rutiere;
-hiperextensia-mecanism mai rar întâlnit, generează de regulă leziuni medulare grave, poate apare
de asemenea în accidentele rutiere sau în cazul săriturilor în apă mică;
-compresiunea verticală în ax-mecanism întâlnit în cazul căderilor de la înălţime, când forţa
traumatică se transmite axial, cu aterizare pe fese sau plante; este un mecanism izolat;
-rotaţia- în asociere cu hiperflexia sau hiperextensia, este un mecanism rar întâlnit;
-forfecarea-mecanism care apare de regulă în impactele unilaterale, la nivel toracic;

4
 Preexistenţa unei spondilartroze vertebrale avansate, un canal vertebral congenital
îngustat sau un ligament galben hipertrofiat sunt factori constituţionali care predispun la
leziuni severe ale măduvei spinării după traumatisme vertebrale minore.

Semnele şi simptomele majore ale unui traumatism vertebro-medular sunt reprezentate

de plăgile sau contuziile localizate, prezenţa durerii sub diverse forme, tulburările motorii,
senzitive şi eventual tulburările sfincteriene.
La bolnavii cu TVM durerea îmbracă aproape toate formele posibile ea poate fi
clasificata în cinci categorii:

-durerea difuză
-durerea segmentară
-durerea radiculară
-durerea viscerală
-durerea neurogenă

Localizarea clinică a leziunii medulare consecutive traumatismului vertebro-medular,

este furnizată de nivelul osos şi de cel neurologic reprezentat de nivelul senzitiv și motor.
Examenul radiologic a pacientului identifică cu certitudine nivelul osos al traumatismului
vertebro-medular şi de asemenea evidenţiază tipul de fractură vertebrală.
Nivelul senzitiv al leziunii medulare este reprezentat de segmentul cel mai distal al
măduvei la care funcția senzitivă este normală pentru cele două părți ale corpului. Evaluarea
nivelului senzitiv se realizează prin testarea a 28 de dermatoame, atât de pe partea dreaptă cât şi
pe cea stângă a corpului. Nivelul senzorial este notat pe o scală de la 0 la 2, pacientul fără
afectare senzitivă are un scor de 56. La fiecare dintre cele 28 de dermatoame se evaluează
sensibilitatea dureroasă, prin înţeparea uşoară cu acul şi sensibilitatea tactilă, prin atingerea
uşoară.
Nivelul motor al leziunii medulare se stabileşte prin testarea a zece muşchi "cheie" de
fiecare parte a corpului, cinci la nivelul membrelor superioare şi cinci la nivelul membrelor
inferioare. Evaluarea muşchilor se face pe o scală de la 0 la 5, în care 0 = paralizie totală fără

5
mişcare, în timp ce 5 = mişcare normală; valoarea scorului motor pentru pacientul fără afectare
medulară este 50, iar pentru cel tetraplegic valoarea este 0.
Muşchiul care are valoarea 3, cu condiţia ca cel de deasupra să aibă valoare normală (4-5)
iar cel dedesubt (0-2), reprezintă nivelul motor deoarece a rămas inervat doar de o rădăcină.
Conform testingului muscular forţa 3 este considerată acceptabilă reprezentând un
prag funcţional, muşchiul respectiv reuşind să facă mişcarea în cursă completă.
Muşchii "cheie" pentru membrele superioare sunt:
-C5 - flexori cot
-C6 - extensori pumn
-C7 - extensori cot
-C8 - flexori medius
-T1 - abducţia auricularului (deget V)
Muşchii "cheie" pentru membrele inferioare sunt:
L2 - flexorii coapsei
L3 - extensori genunchi
L4 - dorsiflexori picior
L5 - extensori haluce
S1 - flexori plantari
Determinarea scorului motor şi a celui senzitiv în traumatismele vertebro-medulare are
importanţă practică, deoarece oferă un indicator cuantificabil, exact, al gradului de afectare
medulară şi în acelaşi timp permite evaluarea în timp a leziunilor medulare, prin urmărirea
evoluţiei acestor parametrii.
Pentru evaluarea gravităţii şi a prognosticului evolutiv al leziunilor medulare
secundare TVM se foloseşte de regulă scala ASIA/IMSOP - identifică cinci clase de leziuni
medulare:
-Clasa A: Leziune medulară completă: anestezie şi paralizie completă, nu există funcţie senzitivă
sau motorie în segmentul S4 – S5.
-Clasa B: Leziune medulară incompletă: cu prezervarea funcţiei senzitive, nu şi a funcţiei
motorii, sub nivelul leziunii şi extinsă de-a lungul segmentului sacrat S4 – S5
-Clasa C: Leziune medulară incompletă: cu prezervarea funcţiei motorii sub nivelul lezional şi cu
majoritatea muşchilor cheie sub nivelul leziunii având un grad muscular mai mic decât 3.

6
-Clasa D: Leziune medulară incompletă: cu funcţia motorie prezentă sub nivelul lezional şi cu
majoritatea muşchilor cheie sub nivelul leziunii având un grad muscular mai mare sau egal cu 3.
-Clasa E: Funcţia senzitivă şi motorie este normală

Leziunile complete ale măduvei cervicale înalte C1-C3, generând tetraplegie şi paralizia
diafragmului, de regulă sunt mortale; şansele de supravieţuire sunt mici dacă nu se intervine în
timp util pentru a li se aplica respiraţia asistată mecanic.
Tetraplegia reprezintă diminuarea sau pierderea funcţională motorie şi senzitivă în
segmentele cervicale ale măduvei spinării ca urmare a leziunii elementelor neurale în interiorul
canalului rahidian; concret tetraplegia, constă în diminuarea funcţiei membrelor superioare,
inferioare, trunchiului şi a organelor pelvine. Scăderea forţei musculare la cele patru membre
poartă numele de tetrapareză.
În cazul unui TVM complet la nivelul C4 pacientul prezintă de obicei o tetraplegie cu o
mobilitate limitată a umărului iar diafragmul este parţial funcţional, existând astfel posibilitatea
unei ventilaţii spontane. Pacientul are nevoie de asistenţă totală la efectuarea transferurilor
precum şi la îngrijirea sa personală. Deplasarea se face prin cărucior electric conectat la un
computer şi comandat prin funcţia respiratorie sau cu ajutorul bărbiei. Pacienţii cu leziuni
complete la C5 pentru deplasare folosesc cărucioare electrice comandate prin mişcarea
antebraţului. Ei se pot alimenta singuri cu instrumente adaptative şi cu ajutor parţial iar funcţia
respiratorie se realizează prin ventilaţie spontană dar tusea este ineficientă şi necesită asistenţă.

În cazul leziunilor complete ale segmentului C7 pacientul are tetraplegie cu o mobilitate

bună a umărului şi cotului şi cu mişcarea parţială a degetelor, astfel că în funcţie de forţa
membrelor superioare există capacitatea de a se efectua transferurile independent. Funcţia
respiratorie se realizează prin ventilaţie spontană; este necesar ajutorul la spălarea şi îmbrăcarea
părţii inferioare a corpului.
Traumatismele complete de la nivelul T1 şi în jos conduc la paraplegie. Paraplegia,
consecinţa lezării măduvei spinării la nivel toracic, lombar sau sacrat, reprezintă pierderea
completă sau parţială a funcţiilor motorie şi senzitivă la nivelul membrelor inferioare şi a
trunchiului. În cazul unui TVM incomplet la acest nivel, deficitul motor rezultat se numeşte

7
parapareză; aceasta reprezintă concret o diminuare a forţei musculare la nivelul membrelor
inferioare şi a trunchiului.
În cazul unui TVM complet la nivelul T2-T10 forţa musculară de la nivelul trunchiului
variază în funcţie de nivelul leziunii, cu cât nivelul este mai jos, cu atât forţa şi echilibrul părţii
superioare a trunchiului sunt mai mari. Pacienţii cu leziuni complete la acest nivel prezintă
capacitatea de a respira normal, de a se hrăni singuri şi a-şi efectua transferurile independent în
interiorul locuinţei; totuşi direct proporţional cu forţa părtii superioare a trunchiului poate fi
nevoie de ajutor la transferul în/din maşină. Pentru deplasare aceşti pacienţi folosesc de regulă
căruciorul cu propulsie manuală iar ca exerciţiu, cu cât nivelul leziunii este mai jos, în interiorul
locuinţei pot efectua ambulaţia cu orteze.
Pacienţii cu TVM complete la nivelul T11-L2 folosesc ca mijloc de deplasare în uz
extern căruciorul manual iar în interiorul locuinţei ei se deplasează cu ajutorul ortezelor. Aceşti
pacienţi realizează cu uşurinţă transferul din şezând în poziţia verticală şi de asemenea prezintă
capacitatea de a conduce o maşină adaptată cu controale manuale.
La pacienţii cu TVM complete la nivelul L3-S3, ambulaţia este posibilă cu ajutorul
ortezelor sau a cadrului de mers, totuşi mersul este încet şi greoi şi cu dificultăţi mari la urcatul
scărilor. Cu cât nivelul leziunii este mai jos, mişcarea este mai bine controlată iar gradul de
independenţă şi de stabilitate a pacientului este mai ridicat. De asemenea ei prezintă capacitatea
de a efectua transferurile şi ADL-le cu o uşurinţă invers proporţională cu nivelul leziunii
medulare, realizând în mod independent activităţi casnice generale.

Complicaţiile TVM sunt: respiratorii, cardiovasculare, urologice, de dinamică sexuală,

leziunile cutanate, disreflexia vegetativă, gastro-intestinale, psihologice şi osteoporoza.
Leziunile cutanate sunt escarele de decubit, ele apar în zonele de maximă presiune între
piele şi planul dur în funcţie de postura pacientului, de exemplu: zona sacrată, coccigiană,
omoplaţi şi călcâi în decubit dorsal.
Complicaţiile respiratorii de la nivelul leziunile medulare C1-C3 necesită ventilaţie
mecanică şi intubaţie. În leziunile C4, diafragmul funcţionează dar nu la capacitate normală,
consecinţa este că în faza acută a traumatismelor C4 se foloseşte ventilaţia mecanică. În cazul
TVM la nivel C5 sau mai jos respiraţia este superficială şi rapidă iar datorită slăbiciunii

8
musculaturii toracice apare insuficienţa tusei şi a evacuării secreţiilor. Complicaţiile respiratorii
reprezintă o importantă cauză de deces în cazul TVM.
Traumatismele acute sunt frecvent însoţite de complicaţii cardiovasculare, respectiv
hipotensiune şi aritmii cardiace. Pacienţii cu TVM prezintă un risc crescut de tromboflebite ale
membrelor inferioare care se pot complica cu trombembolii pulmonare.
Disreflexia vegetativă, se manifestă prin creşteri necontrolate ale TA sau a frecvenţei
cardiace, cefalee severă, anxietate sau tulburări vizuale. Disreflexia reprezintă o urgenţă
medicală pentru că poate duce la moarte prin hemoragie vasculară sau infarct miocardic acut. Ea
apare ca şi o consecinţă a scăpării centrilor vasomotori simpatici de sub controlul inhibitor.
TVM poate afecta circuitul funcţional al micţiunii la orice nivel, generând astfel
complicaţii urologice. Tulburările de micţiune, generate de pierderea controlului asupra
depozitării şi eliminării voluntare complete a urinii acumulate în vezica urinară, constituie o
afecţiune numită vezică neurogenă. Complicaţia majoră a sondajului urinar este infecţia urinară
care la rândul ei reprezintă cauza instalării incontinenţei urinare, dacă infecţia urinară devine
trenantă poate determina chiar şi decesul pacientului cu TVM consecutiv insuficienţei renale.
La nivelul tractului gastrointestinal cea mai frecventă manifestare clinică în TVM
complete acute, faza de şoc medular, este ileusul paralitic tranzitoriu, caracterizat prin:
constipaţia severă, distensie intestinală, lipsa reflexului ano-rectal, rectul fiind flasc. Dacă
rădăcinile lombosacrate sunt distruse, sfincterul anal extern devine flasc şi este necesar tuşeul de
evacuare. Datoriă faptului că la pacienţii cu TVM activitatea metabolică este scăzută şi
consecutiv nevoile calorice scăzute, aceşti pacienţi prezintă un risc sporit de apariţie a diabetului
zaharat, obezităţii şi dislipidemiilor.
Impactul pe care un TVM îl are asupra funcţiilor sexuale depinde de tipul şi nivelul
leziunii, atitudinea pacientului şi medicaţia folosită. Testicolele continuă să producă spermă după
TVM, dar ejacularea este afectată; majoritatea dintre pacienţii cu TVM complete sunt incapabili
să ejaculeze. În cazul femeilor, un traumatism vertebro-medular poate întrerupe temporar
ciclurile menstruale, dar ele nu duc la infertilitate în cazul femeilor.
Osteoporoza, apare predominant la nivelul membrelor inferioare şi a pelvisului ca
urmare a imobilizării prelungite, poate genera fracturi patologice localizate sub nivelul leziunii
La pacienţii care au suferit un TVM pot surveni următoarele efecte psihologice:
modificări de personalitate, tulburări afective (depresia, scăderea motivaţiei şi a stimei de sine,

9
labilitatea emoţională), tulburări anxioase (anxietate, atacuri de panică, stresul posttraumatic) iar
uneori chiar şi deteriorări la nivelul sistemului cognitiv. În cazul unui TVM trebuie ţinut cont şi
de faptul că soţii, soţiile sau părinţii pacienţilor suferă de nivele de stres asemănătoare cu cele ale
pacienţilor cu TVM, de aceea planul de recuperare trebuie să includă programe în care să fie
implicată şi familia pacientului:

Explorarea paraclinică a traumatismelor vertebromedulare se efectuează prin

radiografii vertebrale standard sau cu incidenţe speciale, absenţa radiologică a fracturilor nu
înseamnă cu certitudine absenţa unui traumatism vertebral. Tomografia computerizată, care
vizualizează inclusiv modificările ţesuturilor moi, este importantă când radiografia evidenţiază
unele leziuni sau când segmentul analizat este insuficient vizualizat. Cea mai fidelă și completă
examinare pentru măduva spinării şi rădăcinile nervoase este examinarea prin RMN, rezonanţa
magnetic nucleară.

10