TEHNICI UTILIZATE ÎN

KINETOTERAPIE
În zilele nostre, există o tendință mondială de a reduce cât mai mult efortul depus de terapeut
în vedere manevrării pacientului prin folosirea unui echipament auxiliar. Acestea pot fi niște
dispoziție simple sau complexe, mecanice sau electrice de manevrare. Pentru ca acest lucru să
fie posibil, trebuie să vorbim despre tehnici utilizate în kinetoterapie.
Tehnicile de manevrare în kinetoterapie cuprind modalități de mobilizare și de transport al
pacienților, tehnici realizate cu ajutorul forței kinetoterapeutului, cu sau fără ajutorul acestor
echipamente auxiliare, în scopul schimbării poziției, a transferului de pe un plan pe altul sau
al transportului efectiv al pacientului pentru efectuarea kinetoterapiei.
De exemplu, pentru transferul în siguranță a pacientului se folosește o saltea gonflabilă
prevăzută cu mânere pe marginile laterale. Aceasta este așezată sub pacient și apoi umflată cu
aer sub presiune, apoi fiind manevrată ca pe o targă. Pentru ca metoda să fie realizată corect,
trebuie luate o serie de măsuri ce prevăd protecția pacientului și a kinetoterapeutului, precum
și folosirea adecvată a echipamentului auxiliar.
Tocmai de aceea, clasificarea acestor tehnici utilizate în kinetoterapie pleacă de la cele trei
proprietăți fundamentale ale aparatului locomotor: activitatea motrică, capacitatea de a fi
mișcat pasiv și starea de repaus. Astfel, cele două tehnici utilizate în kinetoterapie se împart în
tehnici akinetice și tehnici kinetice.
Tehnicile akinetice cuprind două caractristici de bază – absența contrcțiilor musculare
voluntare și nu determină mișcarea segmentului. Adică, aceste tehnici cuprind imobilizarea și
posturile.
Imobilizarea are ca și caracteristici menținerea mai mult sau mai puțin prelungită a corpului în
întregime sau a unui segment, în poziție nemișcată, simplu sau cu ajutorul unor aparate
auxiliare.
Imobilizarea suspendă, în primul rând, mișcarea articulară, ca și contracția dinamică
voluntară, dar permite efectuarea contracțiilor izometrice a mușchilor din jurul articulațiilor
respective.
Din punct de vedere al scopului pentru care se recurge la imobilizare, întâlnim: imobilizarea
de punere în repaus, imobilizarea de corecție și imobilizarea de contenție.
Posturile reprezintă pozițiile corpului sau ale unor segmente impuse, cu scop terapeutic sau de
prevenire, pentru a evita sau corela instalarea unor devieri de statică, poziții vicioase sau
pentru a facilita un alt proces fiziologic.
Posturările corective sunt cele mai utilizare în kinetologia terapeutică sau de recuperare. În
multe cazuri se recomandă preventiv în cazul bolilor a căror evoluție este previzibilă,
determinând mari disfuncționalități.
Astfel, întâlnim:

posturi corective, liberă, liberă-ajutată sau fixată – ele se adresează numai părților moi, la care
țesutul conjunctiv poate fi influențat;
posturi de facilitate, cele mai utilizate fiind: posturile de drenaj bronșic, de drenaj biliar și
posturile antideclive sau proclive pentru promovarea sau blocarea circulației.

Tot în cadrul categoriei tehnici utilizate în kinetoterapie întâlnim tehnicile

kinetice, care cuprind două subcategorii: tehnici kinetice dinamice și tehnici
kinetice statice.
Tehnicile kinetice statice se caracterizează prin modificare tonusului muscular fără să
determine creșterea segmentului.
Tehnicile kinetice statice folosesc contracții izometrice ce constau în creșterea tensiunii
musculare, fără a modifica lungimea mușchiului (mușchiul lucrează împotriva unei rezistențe
care depășește forța sa) și relaxarea musculară, care este la fel de necesară ca și creșterea
forței în cursul unui tratament kinetic judicios. Ea se realizează prin îmbinarea tehnicilor
specifice relaxării generale cu acelea ale relaxării la nivel local.
Există mai multe metode:

conștientizarea stării de relaxare musculară;

masajul blând al corpului muscular contractat sau prin vibrarea segmentului;
baie generală caldă;
scuturarea ritmică a membrului respectiv.

Tehnicile kinetice dinamice folosesc: mobilizarea pasivă și mobilizarea activă.

Mobilizarea activă ( cu implicarea contracției musculare proprii segmentului ce se
mobilizează) cuprinde mobilizarea activă reflexă, ce se realizează prin stimularea reflexului
de întindere, stimularea reacțiilor de echilibrare și stimularea reflexelor posturale, dar și prin
mobilizarea activă voluntară, ce reprezintă baza oricărui program de kinetoterapie.
Această mobilizare voluntară are o serie de efecte benefice: crește sau menține amplitudinea
mișcării unei articulații, ajută la recăpătarea sau câștigarea coordonării musculare, creșterea
sau menținerea forței musculare, menținerea sau creșterea ventilației pulmonare, ameliorarea
condițiilor psihice, menținerea unei circulații normale și menținerea echilibrului endocrin.
Mobilizarea pasivă folosește tracțiunile (continue, discontinue, tracțiunile-fixațiile alternante),
mobilizarea forțată sub anestezie, mobilizarea pasivă mecanică, mobilizarea autopasivă,
mobilizarea pur-asistată, mobilizarea pasivo-activă și manipularea.
Toate echipamentele folosite pentru ridicare și transferul unui pacient cuprinde un set de
chingi, curele, centuri, hamuri și hamace prevăzute cu închizători sau cârlige cu ajutorul
cărora se suspendă de brațul dispozitivului de ridicare.
Sălile specializate în kinetoterapie au aparaturi speciale, care pot fi folosite sub stricta
supraveghere a unui kinetoterapeut.