TEHNICI DE MANEVRARE A BOLNAVULUI

Prof. Univ. Dr. Podar Alin Adrian

 Introducere

Tehnicile de manevrare cuprind modalităţile de mobilizare şi de transport al

pacienţilor realizate cu ajutorul forţei kinetoterapeutului, cu sau fără ajutorul echipamentului
auxiliar, în scopul schimbării poziţiei, transferului de pe un plan pe altul, transportului
pacientului şi pentru efectuarea kinetoterapiei.
Pentru a realiza o manevrare corecta şi în siguranţă trebuie luate o serie de măsuri ce
prevăd protecţia pacientului, a kinetoterapeutului, precum şi folosirea adecvată şi
corespunzătoare a echipamentului auxiliar.
Kinetoterapeutul trebuie să ţină cont de următoarele aspecte referitoare la
siguranţa proprie și a pacientului:
• poziţionarea cât mai aproape de pacient;
• picioarele îndepărtate pentru o bază cât mai largă de susţinere, călcâiele pe
sol,vârfurile în direcţia de acţiune;
• genunchii flectaţi, coloana vertebrală menţinută în poziţie neutră;
• evitarea mişcărilor combinate: flexie şi rotaţie sau extensie şi rotaţie;
• apucarea mânerelor dispozitivelor auxiliare cu palma orientată în sus (în
supinaţie);
• în cazuri particulare (pacient bariatric, aparat gipsat, etc.) se poate apela la
realizarea manevrelor în echipă de doi sau mai mulţi terapeuţi.
 Introducere

Pacientul trebuie să fie evaluat complet, informat în legătură cu ceea ce i se va face şi

cu ceea ce va avea de făcut în cazul în care poate coopera şi să-şi dea consimţământul. În acest
sens se poate folosi fişa pacientului unde trebuie sa fie trecut rezultatul evaluării, tehnicile de
manevrare folosite, echipamentul auxiliar şi membrii echipei.
Evaluarea pacientului înainte de manevrare urmăreşte următoarele aspecte:
• vârsta, greutatea, înălţimea;
• afecţiunea principală şi alte afecţiuni coexistente;
• status psihic: înţelegerea, comunicarea, cooperarea;
• status fizic: independent, parţial dependent, dependent;
• existenţa condiţiilor agravante care pot influenţa manevrarea: durere, afecţiuni
respiratorii, cardiovasculare, hipotensiune ortostatică, epilepsie, prezenţa escarelor, rănilor,
edemelor, amputaţiilor, protezelor, ortezelor, aparatelor gipsate, redorilor articulare,
osteoporoză avansată, pareze, paralizii, parestezii, fragilitate vasculară,obezitate, incontinenţă
urinară, fecală, colostomie(anus artificial), cicatrici operatorii, tuburi de dren;
• îmbrăcămintea şi încălţămintea corespunzătoare (talpă aderentă, etc.);
• verificarea prin inspecţie şi palpare a zonelor unde se vor aplica prizele şi
contraprizele, respectiv echipamentul auxiliar (curele, hamuri, centuri). Dispozitivele şi
echipamentul auxiliar trebuie verificate înainte de începerea manevrării pacientului dacă sunt
integre, dacă funcţionează şi trebuie puse în poziţia corespunzătoare: blocat/deblocat,
închis/deschis, pornit/oprit, etc.
 Manevre de poziționare a pacientului

Manevrele cuprind o serie de actiuni a căror eficacitate depinde realizarea obiectivului

propus. În acest sens, sistemul de acționare pe planul manevrelor cuprinde:
• întoarcerile, ce pot fi efectuate pasiv, în sensul că pacientul nu contribuie la realizarea
acțiunii; dar și pasivo-activ, în sensul că la acțiunea de mobilizare, într-o anumită măsură
contribuie pacientul, sau activ, pacientul mobilizându-se pentru a realiza acțiunea solicitată.
• deplasarea laterală pe pat este realizată activ de pacient, dar sunt situații când terapeutul
intervine pentru a-i acorda ajutor mai ales la ridicarea în poziția așezat.
• ridicarea și deplasarea prin tracțiune: din decubit dorsal pacientul cu gambele flectate și
tălpile pe suprafața patului îl cuprinde pe terapeut cu un braț pe sub umăr iar cu celălalt peste
umăr, cu degetele încleștate; prin tracțiunea în brațe și prin sprijinirea capului, se trece în
poziția așezat.
• ridicarea în stând: din decubit lateral pe partea afectată pacientul fiind plasat la marginea
patului, cu genunchii plasați în afara patului și cu laba piciorului sănătos sub glezna piciorului
afectat; terapeutul plasat în fată în fandare laterală, cuprinde cu o mână umărul hemiplegic cât
mai adânc posibil, iar cu cealaltă mână prinde coapsa pacientului aproape de spațiul popliteu;
la comanda “ Și!” pacientul deplasează picioarele spre în afara patului, fiind ajutat de
terapeut.
 Metodele de mobilizare a pacientului

Acțiunile de modificare a poziției unui pacient care prezintă un anumit nivel al tulburărilor
pe plan motric trebuie să respecte următoarele aspecte:
• acțiunea are un punct de pornire, fapt ce impune ca pacientul să fie informat cu privire la
sistemul de mijloace care urmează a fi utilizate în cadrul procesului de refacere a potentialului
motric.
• pentru a se simți protejat i se acordă sprijin doar în momentele care prezintă un grad de
dificultate mai ridicat.
• la nivelul suprafețelor de contact al corpului, se observă starea tegumentelor pentru a
evidenția dacă au apărut unele înroșiri sau chiar eczeme.
• acțiunile de mobilizare a corpului vizează metodic: capul, gâtul, umerii și bazinul.
• atenția este îndreptată spre poziția corpului atunci când pacientul stă în pat, fiind necesar ca
la un interval de două ore sa fie modificată poziția.
• atunci când poate fi așezat pe un scaun, schimbarea poziției se face la intervale de jumătate de
oră.
 Metodele de mobilizare a pacientului

Acțiunea de mobilizare a unui pacient impune ca terapeutul să aibă în vedere unele

aspecte a căror valoare depind eficiența și siguranța sistemului de apucare și manevrare, mai
ales în condițiile în care pacientul prezintă un tonus muscular mai ridicat:
• Mișcările trebuie să fie efectuate lent și într-un cadru liniștit.
• Mișcările care urmăresc trecerea corpului de pe o parte pe alta trebuie efectuate înaintea
celor care conduc la schimbarea poziției corpului în ansamblu.
• Ca modalități de mobilizare a segmentelor se pot efectua mișcări de balans și întinderi mai
ales după mișcări de relaxare segmentară.
 Noțiuni de biomecanică

Biomecanica (Hall, 1997) = o aplicaţie a principiilor mecanicii în studiul organismelor

vii. Explică modul în care forţe diferite acţionează asupra corpului şi de ce este important să
folosim tehnici corespunzătoare atunci când ridicăm, cărăm, împingem sau târâm, în timpul
acţiunilor de manevrare a bolnavilor.
Dintre tipurile de manevrări, repoziţionarea pacientului în pat şi ridicarea/transferul
pacientului sunt considerate ca fiind cele mai stresante, sau ca fiind cele mai frecvente cauze ale
leziunilor determinate de manevrarea pacienlui. Un studiu biomecanic recent care a evaluat mai
multe tipuri de manevrări, a descoperit că riscurile de leziuni la nivelul coloanei vertebrale sunt
mai mari în timpul transferului şi repoziţionării pacientului în pat.
Analizele biomecanice sugerează că multe dintre posturile adoptate de personalul medical
sunt incorecte, iar lucrul într-o postură incorectă (de ex. în poziţii blocate, în flexie sau din
răsucire) a fost cotat ca fiind un factor major de risc pentru leziunile musculoscheletale în rândul
lucrătorilor din domeniul sănătăţii.
Biomecanica corectă a acțiunilor de tragere și împingere de biomecanică
 Principiile unei manevrări corecte

Pentru o ridicare sigură nu uita să:

• stai cât mai aproape posibil de greutatea ce urmează a fi ridicată;
• flectezi genunchii (30° – 60 °), nu te apleca din talie;
• cuprinzi greutatea şi ţine-o cât mai aproape de corp;
• te ridici prin contracţia puternică a muşchilor coapselor.

Moduri de a-ţi proteja spatele:

• Oferă-ţi cât de mult sprijin poţi: pentru stabilitate, depărtează picioarele măcar la nivelul
lăţimii umerilor. Distribuie greutatea în mod egal pe ambele tălpi şi ţine-le ferme pe podea, cu
centrul de greutate în cavitatea abdominală.
• Contractă muşchii abdominali: cavitatea abdominală este alcătuită anterior din muşchii
abdominali, superior de muşchiul diafragm şi coaste iar inferior de planşeul pelviperineal.
Presiunea din abdomen ajută la preluarea şi redistribuirea greutăţii, care altfel ar fi suportată
numai de coloana vertebrală.
• Flectează genunchii: întotdeauna se vor flecta genunchii, astfel încât membrele inferioare să
acţioneze ca nişte telescoape. Pelvisul trebuie să-şi găsească echilibrul deasupra genunchilor,
când aceştia sunt flectaţi, astfel încât greutatea să fie preluată mai întâi de coapse şi şolduri, în
locul coloanei vertebrale. Nu ridica cu genunchii blocaţi pentru că determină contracţia
ischiogambierilor şi blochează pelvisul într-o poziţie neechilibrată. Nu te apleca din talie
deoarece se creează presiune enormă asupra vertebrelor lombare.
• Menţine coloana în poziţie protejată: trunchiul să fie menţinut deasupra coloanei lombare în
poziţie cât mai verticală, pentru a reduce forţa exercitată asupra acestei regiuni. Un spate
echilibrat, cu cele 4 curburi fiziologice ale sale, ţine activi muşchii spinali, astfel încât să poată
distribui greutatea exercitată asupra oaselor, ligamentelor şi discurilor intervertebrale.
 Coloana vertebrală

Coloana vertebrală este alcătuită din 33 – 34 de vertebre

separate de structuri cartilaginoase destinate absorbţiei
şocurilor (discurile intervertebrale).
Coloana este susţinută de ligamente şi muşchi.
Forma naturală a coloanei creează 4 curburi de
echilibru (regiunea cervicală cu curbură lordotică, regiunea
toracală cu curbură cifotică, regiunea lombară cu curbură lordotică
și regiunea sacrococcigiană cu curbură cifotică).
 Anatomia coloanei vertebrale - noțiuni de bază

Fiecare vertebră are 7 elemente: corp vertebral, pedicul, procese articulare (4), procese
transverse (2), lamă vertebrală, gaura vertebrală, proces spinos.
 Ligamentele vertebrale

Prin suprapunerea vertebrelor rezultă canalul vertebral în care se găsește măduva spinării (C1-L2).

Vertebrele sunt unite între ele prin 5 ligamente: ligametul longitudinal anterior, ligametul
longitudinal posterior, ligamentul galben, ligamentul interspinos, ligamentul supraspinos.
Ligamentele vertebrale
 Discul intervertebral

Structura anatomică rotunjită şi plată, constituită dintr-un ţesut cartilaginos, reunind

vertebrele şi jucând între ele un rol de amortizor. Fiecare disc intervertebral este format dintr-o
parte periferică, anulusul, un inel puternic de fibre care aderă bine la vertebre şi asigura
stabilitatea coloanei vertebrale, şi dintr-o parte centrală, gelatinoasa şi elastică, nucleus pulposus
(nucleu gelatinos sau mucos), compus dintr-un lichid foarte vâscos sub presiune, care absoarbe şi
repartizează şocurile.
Planurile coloanei vertebrale
 Posturarea/ Poziţia/ Poziţionarea

Posturarea reprezintă mijlocul de tratament prin care se impun corpului sau segmentelor
acestuia poziţii corective, chiar hipercorective pe durată limitată de timp.

Poziţia reprezintă aliniamentul corpului şi segmentelor sale în raport cu linia mediană; este o
atitudine statică pe care corpul şi segmentele sale o pot lua pentru a asigura condiţii optime de
executare a mişcării în funcţie de scopul urmărit.

Poziţionarea se regăseşte în acţiunile KT de a aşeza corpul şi segmentele pacientului într-o

poziţie corespunzătoare, care să faciliteze executarea exerciţiului terapeutic propus.
 Contrapriza/priza

Priza şi contrapriza fiziokinetoterapeutului se vor realiza astfel:

→ priza trebuie plasată cât mai distal de articulaţia mobilizată, pentru a crea un braţ cât mai mare
al pârghiei;
→ contrapriza este cât mai aproape de articulaţia respectivă, pentru a realiza o mai bună
stabilitate;
→ între ele nu trebuie să existe decât articulaţia vizată; nu se va mobiliza o articulaţie prin
intermediul alteia.
 Poziții de bază

a. Decubit dorsal (DD) – culcat pe spate.

b. Decubit Ventral (DV) – culcat pe burtă.

c. Decubit lateral(DL) – culcat pe o parte

(dreapta/stânga).
 Poziții de bază

d. Şezând – sprijin pe fesieri. d) d)

e. Ortostatism - poziţie verticală. e)

 Hipotonia (sindrom hipoton)

Hipotonia este termenul medical folosit pentru a descrie scăderea tonusului muscular. În
mod normal, chiar atunci când sunt relaxaţi, muşchii prezintă mici contracţii care le determină
tonusul şi asigură o uşoară rezistenţă la mişcările pasive.Tonusul muscular este reglat de semnale
nervoase transmise muşchilor de către creier, semnale care determină contracţia musculară.
Adesea hipotonia este un semn al unei afecţiuni grave. Ea poate afecta atât copii cât şi adulţii.
 Spasticitatea (sindrom hipertonic)

Cuvântul spasticitate derivă din grecescul “spasmos” sau “spasm”, fiind echivalent cu
termenul “crampă”. În mod normal, pentru fiecare mișcare pe care o facem, mușchii lucrează împreună
armonios. În cazul spasticității, această interacțiune este perturbată și tensiunea musculară poate crește
brusc și incontrolabil (hipertonie), chiar și mișcările simple devenind dificil sau imposibil de efectuat.
Acest tonus muscular crescut în mod constant poate duce la rigiditate musculară, rezultând într-o
mobilitate globală limitată. Acest lucru poate include, de asemenea, relaxarea mușchilor inactivi în mod
obișnuit. Pot apărea poziții corporale dureroase, cu diminuarea calității vieții.
 Tipuri de contracţii musculare:
Contracţia izometrică, Contracţia izotonică şi Contracţia izokinetică

Contracţia izometrică:
În timpul acestui tip de contracţii musculare, tensiunea în muşchi creste, dar fibrele musculare nu
îşi modifică lungimea, de aceea se mai numesc şi statice. Unghiul articulaţiilor nu se modifică.
Spre exemplu, atunci când împingeţi un perete sau încercaţi să ridicaţi un obiect deosebit de greu,
muşchii sunt implicaţi în contracţie izometrică. Tensiunea care se dezvoltă în muşchi în
aceste contracţii este mai mare decât în cele izotonice.

Contracţia izotonică:
Este cea mai obisnuită contracţie musculară. Se produce cu modificarea lungimii muşchiului,
determină mişcarea articulară, de aceea este considerată o contracţie dinamică. Pe tot parcursul
mişcării, tensiunea de contraţie rămane teoretic aceeaşi. Contracţia izotonică simplă, fără încărcare
nu determină creşterea forţei musculare şi nici a masei musculare.
Contracţia izotonică
Există 2 tipuri de contracţie izotonică: concentrică şi excentrică.

Contracţia izotonică concentrică presupune scurtarea în lungime a muşchiului şi este posibilă doar
dacă încărcătura este mai mică decât potenţialul maxim al individului (exemplu: flexia antebraţului
pe braţ).

Contracţia izotonică excentrică este inversul unei contracţii concentrice şi readuce muşchiul la
poziţia de start (exemplu: coborârea halterei după o flexie a antebraţului pe braţ).
Contracţia izokinetică:
Este un tip de contracţie dinamică în care muşchii se contractă la capacitate maximă pe întreaga
amplitudine de mişcare.

Folosind echipament special (spre exemplu aparatele cu scripeţi din sala de forţă) viteza de
execuţie va rămane constantă pe tot parcursul mişcării. Rezistenţa pe care o generează aparatul va
fi egală atât în faza concentrică, cât şi în cea excentrică a mişcării.
 Stretching-ul

Exerciţiile de stretching, aşa cum sugerează şi denumirea, reprezintă exerciţii care prespun
întinderi ale muşchilor, acţionand şi asupra tendoanelor şi ligamentelor. Ţinta principală a acestor
întinderi controlate sunt muşchii.

De reţinut : stretching-ul se efectuează la sfârşitul şedintei de terapie.

 Clonusul

Clonusul este un tip de afecțiune neurologică care creează contracții musculare

involuntare. Acest lucru are ca rezultat mișcări incontrolabile, ritmice, tremurând. Persoanele
care suferă de clonus prezintă contracții repetate care apar rapid. Nu este același lucru cu o
contracție musculară ocazională.
Clonus apare în principal în mușchii care controlează genunchii și gleznele.
Este, de obicei, provocată de întinderea excesivă a acestor mușchi.
 Redorile articulare

Redorile articulare sunt caracterizate prin limitarea mişcărilor normale ale uneia sau mai
multor articulaţii.
Etiologie şi incidenţă:
Cauzele cele mai frecvente ale redorilor articulare sunt imobilizările ca urmare a fracturilor şi
luxaţiilor.
Acestea sunt fie imobilizări în aparate ghipsate sau de mase plastice, fie imobilizări la pat pe durată
lungă, neînsoţite de mobilizarea articulară din vecinătatea fracturilor sau a articulaţiei luxate (după
reducerea luxaţiei). Mai este posibilă redoarea articulară şi ca urmare a neutilizării unei articulaţii
(sau neefectuării mişcărilor normale la toată amplitudinea). Acest lucru se poate produce în cadrul
unor boli îndelungate care fac imposibilă imobilizarea activă a articulaţiilor (come, boli grave
însoţite de imobilizări prelungite la pat sau de paralizii), sau în cadrul unor boli în care mobilizarea
articulaţiei este dureroasă şi este evitată de pacient (de pildă în periartroza scapulo-humerală).