MOBILITATEA SI SUPLEŢEA - CALITĂŢI ALE APARATULUI

ARTICULAR ŞI MUSCULO-LIGAMENTAR

Def. Mobilitatea este o aptitudine fizică caracteristică mişcării, rezultată din

mobilizarea capetelor articulare ale oaselor ce constituie o articulaţie.
Mobilitatea se măsoară în grade, în funcţie de unghiurile descrise de segmentele
implicate în mişcare.

Def. Supleţea reprezintă o aptitudine fizică care permite realizarea unor mişcări
cu amplitudini optime, în direcţii determinate de profilul tehnicii de execuţie.
Supleţea este determinată de elasticitatea muşchilor, de gradul de tensiune al acestora
(muşchi antagonişti). Ea condiţionează amplitudinea, cursivitatea şi expresivitatea mişcărilor.
Mobilitatea şi supleţea sunt calităţi care constituie un sistem unitar, condiţionându-se
reciproc.

Forme de manifestare:
Mobilitatea este de două feluri: activă şi pasivă.
1. Mobilitatea activă constă în efectuarea autocondusă a mişcărilor cu amplitudini
maxime, urmate de revenirea sau de menţinerea segmentului în punctul maxim de întindere.
2. Mobilitatea pasivă se realizează într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe externe, care
poate fi dezvoltată de partener, de aparat sau de greutatea propriului corp.

Factori care influenţează mobilitatea şi supleţea

Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de natură psihofiziologică),
periferici (de natură biomecanica), de mediu, de vârstă şi de sex.
1. Factori centrali:
 starea de încordare (de excitaţie) sau de relaxare (de inhibiţie) ce stă la baza nivelului
general de activitate;
 coordonarea între contracţie şi relaxare (integrarea muşchilor agonişti şi antagonişti) în
mişcare;
 starea afectivă;
 inhibarea reacţiei reflexe de apărare, prin contracţia antagoniştilor la acţiunea
agoniştilor;
 starea de oboseală care reduce mobilitatea şi supleţea.
2. Factori periferici:
 tipul de articulaţie (mobilă, semimobilă şi fixă);
 capacitatea de întindere a muşchilor;
 elasticitatea capsulei articulare;
 acţiunea forţelor externe (de învingere sau de cedare);
 complexitatea deprinderii tehnice executate.
3. Factori de mediu, vârstă şi sex:
 mobilitatea şi supleţea cresc la temperaturi optime, de confort şi se reduc la
temperaturi scăzute;
 copiii au o mobilitate şi o supleţe mai mare decât persoanele adulte sau decât cele în
vârstă;
 fetele au o mobilitate mai bună decât băieţii;
 ritmul celor 24 de ore influenţează diferit mobilitatea şi supleţea, dimineaţa fiind
considerabil mai reduse decât în miezul zilei.
 Metodica dezvoltării mobilităţii şi a supleţei

Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a favoriza efectuarea

procedeelor tehnice din ramurile sportive sau dobândirea altor deprinderi de bază şi aplicative
(amplitudine, cursivitate şi expresivitate).
Dezvoltarea exagerată a mobilităţii, peste limitele anatomice ale articulaţiilor, nu
reprezintă un aspect pozitiv, deoarece implică laxitate articulară, dereglări funcţionale
articulare, expunere la accidente etc.
Exerciţiile de mobilitate şi supleţe trebuie să fie precedate de o bună încălzire. Pentru
dezvoltarea mobilităţii, se folosesc exerciţii de întindere activă şi pasivă.
O metodă de mărire a supleţei musculare este cea cunoscută sub numele de stretching,
care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte:
 contracţia statică;
 relaxarea (relativ totală);
 întinderea lentă.
Muşchiul sau grupa de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în
poziţie de întindere între 10 şi 80 de secunde (după S. Solveborn, 1983) până se ajunge la o
poziţie de uşor disconfort; această poziţie trebuie menţinută, întotdeauna, în mod pasiv. Acest
exerciţiu, repetat de 3-4 ori, este foarte eficient, neimplicând nici o contraindicaţie articulară.
Aplicarea stretchingului trebuie făcută ţinând cont de următoarele indicaţii:
 întinderea muşchiului se realizează pe fond de relaxare şi, pe cât posibil, trebuie să se
conştientizeze mişcarea („să se simtă întinderea");
 poziţiile iniţiale trebuie să fie comode (relaxante);
 se recomandă ca exersarea să se facă individual;
 antrenamentul de stretching se efectuează de cel puţin trei ori pe săptămână, deşi ar fi
indicat chiar zilnic;
 se consideră că eficienţa cea mai mare a stretchingului se obţine când este efectuat la
sfârşitul procesului instructiv-educativ, în serii de 3 repetări la grupele musculare
solicitate în lecţie (Solveborn, 1983);
 la începutul acţionării specifice, se recomandă câte o repetare pentru fiecare grupă de
muşchi ce urmează a fi solicitată în mod direct;
 stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi antagonişti;
 întinderea muşchilor trebuie să se facă după un program zilnic individualizat (B.
Anderson, 1983);
 în poziţia de întindere maximă nu se vor efectua arcuiri.
În procesul dezvoltării mobilităţii, se recomandă folosirea tuturor tipurilor de exerciţii,
deoarece fiecare dintre ele acţionează în anumite direcţii.

Exerciţii active:
 balansul piciorului înainte, înapoi, lateral;
 îndoirea corpului înainte;
 podul etc.
Exerciţii pasive:
 sfoara înainte şi lateral cu arcuire;
 extensii ale braţelor cu partener etc.
Exerciţii dinamice:
 balans, arcuiri, reveniri etc.
Exerciţii statice şi de relaxare:
 menţinerea poziţiei cu amplitudine maximă.
 Exerciţii combinate:
 exerciţii statice şi dinamice.
Stretching:
 întinderea muşchilor prin acţiune activă şi pasivă.

Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă respectarea următoarelor cerinţe şi

indicaţii metodice:
 exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii vor fi selecţionate în funcţie de cerinţele
fiecărei ramuri de sport sau deprinderi motrice de bază şi aplicative, precum şi de
nivelul de pregătire al executanţilor;
 se va căuta efectuarea exerciţiilor speciale pentru mobilitate, dar şi a celor de tehnică
cu amplitudine maximă;
 în paralel cu exerciţiile de mobilitate, se recomandă şi folosirea exerciţiilor de forţă;
 înainte de efectuarea exerciţiilor de mobilitate, se impune o bună încălzire a aparatului
locomotor (până la apariţia transpiraţiei) şi, în special, a articulaţiilor asupra cărora se
va acţiona în lecţia respectivă;
 exerciţiile de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei, la încălzire (stretching)
sau între exerciţiile de forţă sau rezistenţă, iar ca temă de lecţie, se recomandă să fie
executate după încălzire sau după realizarea temelor şi a obiectivelor lecţiei;

Evaluarea mobilităţii şi a supleţei

Principalul instrument pentru măsurarea mobilităţii este goniometrul, construit dintr-

un raportor şi o riglă prinsă la mijlocul laturii drepte a acestuia. în lipsa acestui aparat, se
poate folosi un raportor simplu, luând drept indicator segmentul corpului care se deplasează.
Măsurarea mobilităţii se realizează începând din poziţia anatomică (poziţia naturală a
segmentului) până în poziţia maximă în care ajunge segmentul.
Mobilitatea coloanei vertebrale se măsoară în plan anterior, din poziţia stând sau din
aşezat cu picioarele întinse. în poziţia stând cu picioarele întinse, se caută atingerea cu
degetele mâinilor a vârfurilor degetelor membrelor inferioare sau depăşirea acestora. Se
măsoară şi se notează cu + (plus) numărul de centimetri care depăşesc suprafaţa de sprijin, iar
cu - (minus), distanţa de la vârful degetelor până la suprafaţa de sprijin.
Mobilitatea în plan anterior se poate măsura din poziţia aşezat cu picioarele întinse,
împingându-se un cursor pe o riglă gradată, aşezată între părţile inferioare ale picioarelor.
În plan posterior, mobilitatea se verifică prin poziţia pod, măsurându-se distanţa dintre
mâini şi picioare.
Mobilitatea prin răsucirea coloanei vertebrale (stânga - dreapta) se măsoară cu ajutorul
unui cerc gradat, în centrul căruia stă executantul cu membrele superioare întinse înainte,
după care efectuează răsucirea spre dreapta sau spre stânga; se citeşte mărimea răsucirii (în
grade).
Mobilitatea în articulaţiile coxo-femurale se verifică în plan antero-posterior sau în plan
lateral, măsurându-se distanţa dintre pubis şi suprafaţa de sprijin.