Dragos Sardaru, PT, PhD

1. Tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă

(FNP)
Def. FNP = Încurajarea, uşurarea sau accelerarea răspunsului motor voluntar
prin stimularea proprioceptorilor din muşchi, tendoane şi articulaţii; se
adaugă şi exteroreceptorii şi telereceptorii.

Dacă vorbim de promovarea mişcărilor sau reeducarea lor funcţională trebuie avut în
vedere şi etapele controlului motor (progresivitatea logică a refacerii funcţiei motorii pierdute în
cazul leziunii SNC); acestea sunt:
1) Mobilitatea = abilitatea de a iniţia o mişcare, ca şi de a executa mişcarea pe toată amplitudinea
ei fiziologică.
 Deficitul de mobilitate poate fi cauzat de: - hipertonie (spasticitate);
- hipotonie;
- redoare articulară sau periarticulară.
2) Stabilitatea = este capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi antigravitaţionale, ca şi
poziţiile mediane ale corpului.
 Este realizată prin: - integritatea reflexelor tonice posturale de a menţine o contracţie
în zona de scurtare a muşchiului contra gravitaţiei;
- cocontracţia, adică contracţia simultană a muşchilor din jurul unei
articulaţii.
3) Mobilitatea controlată = reprezintă abilitatea de a executa mişcări în timpul oricărei posturi de
încărcare prin greutatea corpului cu segmentele distale fixate sau de a rota capul şi trunchiul în
jurul axului longitudinal în timpul acestor posturi.
 Mobilitatea controlată necesită:
 obţinerea unei forţe musculare în limita disponibilă de mişcare;
 promovarea unor reacţii de echilibru în balans;
 dezvoltarea unei abilităţi de utilizare a amplitudinii funcţionale de mişcare atât în
articulaţiile proximale, cât şi în cele distale.
4) Abilitatea = este ultimul nivel al controlului motor (cel mai înalt), putând fi definită ca:
manipularea şi explorarea mediului înconjurător. => în timp ce rădăcinile membrelor rămân
într-o stabilitate dinamică care ghidează membrul, partea distal efectuează o mare libertate de
mişcare şi acţiune.
 Abilitatea este deci: CAPACITATEA DE A MIŞCA SEGMENTELE ÎN AFARA
POSTURII SAU LOCOMOŢIEI.

Proprioceptori stimulaţi pentru a facilita creşterea fluxului de impulsuri nervoase:

 Corpusulii Golgi (tendon)
 Fusurile musculare (muşchi)
 Terminaţiile nervoase libere, corpusculii Paccini, terminaţiile Ruffini, (capsula

1
Dragos Sardaru, PT, PhD

articulară)

A. Tehnici FNP de bază (executate cu sau fără ajutorul pacientului)

1) Prizele mâinilor. Presiunea contactului manual al terapeutului cu masele musculare,

tendoanele, articulaţiile care intră în schema de mişcare se consideră un mecanism de facilitare.
Ex: Într-un deficit de flexie a cotului, o presiune mâinii terapeutului pe biceps creşte imediat
capacitatea subiectului de a flexa antebraţul. În schimb dacă se aplică presiune pe triceps, se
observă că bicepsul susţine din ce în ce mai dificil greutatea pe antebraţul flectat.
Priza mâinilor kinetoterapeutului trebuie să fie fermă, dar să nu producă durere. Se face
deasupra elementelor musculotendinoarticulare care execută mişcarea dar nu trebuie să jeneze
amplitudinea completă de mişcare.
2) Comenzile vocale şi comunicarea represintă relaţia senzorială între kinetoterapeut şi
pacient. Vocea, tonul cuvintele pronunţate de către kinetoterapeut au un mare rol în calitatea
răspunsului. Comenzile ferme, puternice sunt stimulente pentru o acţiune intensă, iar comenzile
blânde sunt favorabile situaţiilor în care mişcarea produce durere.
Textul comenzii trebuie să fie scurt şi clar: “ţine!”, “trage!”, “impinge!”, “deschide!”.
Văzul este la fel de important. Pacientul trebuie să-şi urmărească cu privirea dirijarea
mişcării, căci aceasta va fi facilitată => controlul visual poate înlocui aproape controlul
proprioceptiv.
3) Întinderea. Un muşchi va răspunde cu mai multă forţă după ce a fost întins deci poate
fi folosită ca stimul facilitator. Kinetoterapeutul execută tracţiunea pentru a pune muşchiul în
tensiune, însă fără a provoca strech-reflexul, acesta fiind un alt stimul facilitator efectuat după
punerea în tensiune.
4) Tracţiunea şi compresiunea. Tracţiunea favorizează relaxarea musculară şi deci
mişcarea, iar compresiunea favorizează contracţia deci stabilitatea.
Comenzi: - “impinge” pentru tracţiune.
- “trage”pentru compresiune.
5) Rezistenţa maximală. Mişcarea executată contra unei rezistenţe maximale, dar care
permite executarea ei, determină o creştere importantă a forţei musculare. Mişcarea se va
desfăşura lent, fără sacade. Noţiunea de “maximal” se referă la forţa actuală a pacientului.
Rezistenţa maximală determină o iradiere a influxului de la grupele puternice din cadrul
schemei de mişcare spre cele slabe.
6) Secvenţialitatea normală a acţiunii musculare = realizarea deprinderilor motrice
obişnuite la om. În cadrul dezvoltării motorii, controlul motor proximal apare înaintea celui
distal. Dar, odată dezvoltat acest control, secvenţialitatea mişcărilor normale se face de la distal
spre proximal.
Începutul oricărei acţiuni de mişcare îl face însă rotaţia în cadrul schemei de mişcare
respective, după care intră în mişcare segmentul distal, apoi cel proximal.
Reeducare controlului motor se începe de la proximal spre distal.

2
Dragos Sardaru, PT, PhD

7) Întărirea. Creşterea forţei musculare se poate obţine prin:

- iradierea influxului de la musculatura puternică spre cea slabă – de obicei componenta
proximală este mai puternică decât cea distală;
- iradierea de la un membru sănătos către membrul bolnav – rezistenţa se aplică de la segmentele
mai puternice spre cele mai slabe;
- reflexele de bază tonice ale gâtului şi cele labirintice, reflexele primite de flexie şi extensie,
reflexele de postură şi echilibru;
- vizualizarea directă a mişcării;
- reciprocitatea între scheme; astfel schemele pentru gât întăresc trunchiul sau membrele
superioare, după cum schemele trunchiului şi membrelor superioare pot întări gâtul.
8) Mişcările de decompensare au rolul de a evita oboseala determinată de repetiţiile
unei mişcări contra rezistenţei. Aceasta se realizează prin trecerea de la tehnică FNP la alta, apoi
la o a treia sau prin reîntoarcerea la prima. Trecerile de la o tehnică la alta reprezintă “mişcările
de decompensare”.

B. Tehnici FNP speciale cu caracter general

- tehnici utilizate în toate cele 4 etape ale controlului motor.

1. Inversarea lentă (IL) şi inversarea lentă cu opoziţie (ILO) – C. of Is.

IL = reprezintă contracţii isotonice concentrice ritmice ale tuturor agoniştilor şi
antagoniştilor dintr-o schemă de mişcare, pe toată amplitudinea, fără pauză între inversări.
Treptat se introduce şi se creşte rezistenţa aplicată mişcărilor, dar având grijă ca mişcarea să se
poată desfăşura pe toată amplitudinea şi în acelaşi timp să fie destul de intensă pentru a recruta
un maxim de motoneuroni. Rezistenţa se va aplica la început pentru muşchii puternici
(antagoniştii muşchilor hipotoni), determinând în acest fel un efect facilitator pe agoniştii slabi.
Exemplu: Musculatura extensoare a cotului este slabă. În acest caz tehnica IL se începe
cu muşchii flexori:
Poziţia iniţială (P.I.): Pacientul aşezat; kinetoterapeutul homolateral de pacient, realizează
contrapriza prin apucare dinspre lateral a părţii distale a braţului şi priza pe partea anterioară a
antebraţului, în treimea distal.
Timpul 1 (T1): Flexia cotului; comanda: “fleaxează cotul!”
Timpul 2 (T2): Extensia cotului, Kt-ul schimbă prize, pe partea posterioară a antebraţului;
comanda: “extinde cotul!”.
Explicaţie neurofiziologică:
 Legea “inducţiei succesive” a lui Sherington: “o mişcare este facilitată de contracţia
imediat precedentă a antagonistului ei”;
 Rezistenţa la mişcare determină o influenţare inhibitorie a reflexului Golgi asupra
motoneuronului muşchiului care se contractă – flexorii cotului în acest exemplu şi
facilitează prin acţiune reciprocă agonistul (extensorii cotului);
 Acţiunea inhibitorie a celulelor Renshow pentru motoneuronul alfa antagonist;

3
Dragos Sardaru, PT, PhD

 Agoniştii (muşchii extensori în acest exemplu) se întind progresiv în timpul contracţiei

antagonistului, şi ca urmare, la finalul mişcării (când sunt maxim întinşi) vor fi facilitaţi
prin impulsuri provenite de la nivelul muscular (de la receptorul secundar Ruffini).
În acest fel inversarea mişcării (T2, trecerea la contracţia concentrică a extensorilor
cotului) găseşte aceşti muşchi pregătiţi, facilitaţi determinând o contracţie mai puternică a lor.
ILO = este o variantă a tehnicii IL, în care se introduce contracţia isometrică la
sfârşitul amplitudinii fiecărei mişcări (atât pe agonist cât şi pe antagonist).
Exemplu: Musculatura extensoare a cotului este slabă. În acest caz tehnica ILO se începe
pe muşchii extensori:
Poziţia iniţială (P.I.): Pacientul aşezat, cotul flectat; Kt-ul homolateral de pacient, realizează
contrapriza prin apucare a părţii distale a braţului şi priza pe partea posterioară a antebraţului, în
treimea distală.
T1: Extensia cotului; comanda: “extinde cotul!”;
T2: Menţinerea cotului în isometrie, comanda: “extinde cotul!”;
T3: Flexia cotului, Kt-ul schimbă priza, pe partea anterioară a antebraţului; comanda: “flexează
cotul!”;
T4: Menţinerea cotului în isometrie, comanda: “flexează cotul!”.
Explicaţie neurofiziologică:
 Datorită isometriei de la sfârşitul mişcării se declanşează o recrutare de motoneuroni
gama a muşhiului respectiv. Astfel fusul neuromuscular va continua trimiterea unor influxuri
nervoase cu caracter predominant facilitator, deşi apare reflexul Golgi, şi activitatea celulelor
Renshow, care încearcă să blocheze efectul facilitator.
CONCLUZIE: IL inhibă contracţia muşchiului care face mişcarea, spre sfârşitul acesteia,
dar pregăteşte muşchiul slab, agonistul, în timp ce ILO (cu cotracţie isometrică) măreşte forţa de
contracţeie agonistă. Repetarea IL şi ILO va duce în final la facilitarea musculaturii în ambele
direcţii de mişcare.

2. Contractiile repetate (CR) - se aplică în 3 situaţii diferite, numai pe musculatura unei

direcţii de mişcare slabă.:
- când muşchii schemei de miscare sunt de forţa 0 sau 1: segmentul se poziţionează în poziţie de
eliminare a acţiunii gravitaţiei, iar musculatura să fie în zona alungită si se fac întinderi rapide,
scurte ale agonistului; ultima întindere este însoţită de o comandă verbală fermă de contracţie a
muschiului respectiv; mişcării voluntare apărute i se opune o rezistenţă maximală. Este foarte
importantă sincronizarea comenzii care trebuie făcută înainte de a efectua ultima întindere astfel
încât contracţia voluntară să se sumeze cu efectul reflexului miotatic.
- când muşchii sunt de forţa 2 sau 3 (Forţă 2 = muşchiul poate realiza mişcarea pe toată
amplitudinea dar nu are suficientă forţă pentru a învinge gravitaţia; Forţă 3 = muschiul poate
realiza mişcarea pe toată amplitudinea şi are forţă suficientă doar pentru învingerea gravitaţiei):
contracţie isotonică cu rezistenţă pe toată amplitudinea de mişcare, iar din loc în loc se aplică
întinderi rapide, scurte; aceste întinderi întăresc răspunsul muscular.
- când muşchii sunt de forţă 4 – 5, dar fără să aibă o forţă egală peste tot (forţă 4 = muşchiul

4
Dragos Sardaru, PT, PhD

poate realiza mişcarea pe toată amplitudinea şi împotriva unei forţe mai mari decât gravitaţia):
contracţie isotonică până la nivelul golului de forţă unde se face isometrie, urmată de relaxare; se
fac apoi întinderi rapide, scurte ale agonistului, după care se reia contracţia isotonică cu
rezistenţă maximală, trecându-se de zona “golului” de forţă. Tehnica se aplică în zonele cu forţă
scăzută, şi anume: se realizaeză întâi o contracţie isometrică, urmată imediat de o suită de
întinderi manuale, după care o mişcare cu contracţie isotonică cu rezistenţă până la sfârşitul
cursei de mişcare.
Înainte de a începe CR este bine să se realizeze contracţii izotonice pe musculatura
antagonistă normală (sau aproape), pentru a facilita musculatura agonistă, slabă, prin inducţie
succesivă.
Exemplu pentru cazul forţei 4 -5: Flexorii umărului sunt slabi.
P.I.: Pacientul decubitheterolateral, kt-ul in spatele pacientului, realizează contrapriza pe partea
superioarăa trunchiului homolateral şi priza pe partea anterioară a braţului, în treimea distală.
T1: Flexia umărului; comanda: “flexează uimărul!”;
T2: Menţinerea umărului prin isometrie, comanda: “flexează umărul!”;
T3: Menţinere, comanda “relaxează”; (Kt-ul verifică prin intermediul contraprizei prin
palpareacorpului muscular sau tendon dacă relaxarea s-a realizat);
T4: Extensii (întinderi rapide) urmate de flexi, (Kt-ul realizează întinderi de mică amplitudine,
întinderile spre extensie sunt rapide, iar revenirea din extensie, lentă); comanda: “relaxează!”;
T5: Flexia umărului prin isotonie cure zistenţă, comanda: “flexează umărul!”.
Explicaţie neurofizilogică:
 Efectul strech-reflexului extern;
 Rezistenţa care se aplică, chiar foarte mică, este necesară pentru facilitarea sistemului
gama care menţine întinse fusurile musculare;
 Prin rezistenţa ce se aplică mişcării facilitează sistemul gama şi ca urmare aferenţele
primare ale fusului vor conduce la recrutarea de motoneuroni alfa suplimentari;
 Facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular activator.

3. Secvenţialitatea pentru întărire (SI). Se realizează când un component dintr-o

schemă de mişcare este slab. Se execută o contracţie isometrică maximă în punctul “optim” al
musculaturii puternice – normale; această musculatură se alege din grupul muşchilor care “intră”
în lanţul kinetic ce efectuează aceeaşi diagonală Kabat cu muşchiul vizat (de preferinţă se alege
un grup muscular mare şi situat mai proximal), ori este acelaşi muşchi de pe partea
contralaterală; odată ce această contracţie isometrică s-a maximalizat, se menţine această
izometrie adăugându-se contracţia izotonă (împotriva unei rezistenţe maximale) a musculaturii
slabe (vizate). Punctul optim pentru crearea superimpulsului variază: în general,
pentru muşchii flexori, este în zona medie, iar pentru extensori în zona scurtată.
Exemplu: Muşchii flexori ai cotului stâng sunt slabi.
P.I.: Pacientul aşezat,braţul flectat la 30˚,antebraţul sprijinitdemasă; kt-ul homolateralde pacient,
realizează priza pe partea anterioară a braţului, în treimea distală.
T1: Menţinerea braţuluiprin isometrie, comanda: “flexează cotul!”;
T2: Flexia cotului şi menţinerea umărului; comanda: “flexează cotul şi umărul!”.
Explicaţie neurofiziologică:
 Se bazează pe fenomenul iradierii de la nivelul motoneuronilor activaţi ai musculaturii
puternice-normale (superimpuls creat de izometrie), spre motoneuronii musculaturii
slabe;

5
Dragos Sardaru, PT, PhD

 Creşterea recrutărilor de motoneuroni alfa şi gama datorită rezistenţei aplicate;

 Facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular activator.

4. Inversarea agonistică (IA). Folosim atât contracţia concentrică cât şi cea excentrică
pentru o anumită schemă de mişcare. Se execută contracţii concentrice pe toată amplitudinea,
apoi progresiv (ca amplitudine) se introduce contracţia excentrică.
Exemplu: Muşchii flexori ai genunchiului sunt slabi.
P.I.: Pacientul în decubit ventral; Kt-ul homolateral de pacient, realizează contrapriza pe partea
posterioară a coapsei, în treimea distală şi priza pe partea posterioară a gambei, în treimea
distală.;
T1: Flexia genunchiului cu rezisteţnă isometrică; comanda: “flexează genunchiul!”;
T2: Extensia genunchiului pe o amplitudine mică (15 - 20˚); comanda: “extinde genunchiul
cedând apăsării!”, (Kt-ul impinge gamba în jos provocând contracţie excentrică);
T 3 – 4, 5 – 6 , ş.a.m.d. se repetă timpii 1 – 2 mărind treptat amplitudinea de mişcare.
Explicaţie neurofiziologică:
 Contracţia excentrică, promovează şi întinderea extrafusală şi pe cea intrafusală, ceea ce
măreşte influxul aferenţelor fusale.
 Creşterea recrutărilor de motoneuroni alfa şi gama datorită rezistenţei aplicate;
 Facilitarea prin comenzile verbale care măresc răspunsul prin sistemul reticular activator.

C. Tehnici FNP specifice

1. Tehnici pentru promovarea mobilităţii

a) Iniţierea ritmică (IR) se realizează atât în caz de hipertonie cât si în hipotonie. Se

realizează mişcări lente, ritmice, mai întâi pasiv, apoi treptat pasivo-activ si activ, pe întreaga
amplitudine a unei scheme de mişcare. În cazul în care există o hipertonie care limitează
mişcarea, scopul este obţinerea relaxării; când există o hipotonie, IR are ca scop iniţial
menţinerea memoriei kinestezice si păstrarea amplitudinii de mişcare.
În momentul în care mişcarea activă este posibilă, se începe aplicarea unei uşoare
rezistenţe, pentru ca progresiv să se treacă spre tehnica de inversare lentă (IL).
Exemplu: Muşchii flexori ai şoldului sunt hipertoni, deci extensia şoldului este limitată.
P.I.: Pacientul în decubit lateral; Kt-ul în spatele pacientului, realizează contrapriza apucând osul
coxal în partea laterală, fixând bazinul, iar priza prin apucarea de jos a părţii distale a coapsei.
T1: Extensia şoldului;comanda: “Relaxează-te şi lasămă pe mine să-ţi mişc coapsa!”;
T1: Flexia şoldului, comanda: “relaxează…!”.
Se repetă de câte ori este nevoie T1 – T2, până se relaxează musculature (în cazul
hipertoniilor) şi/sau până pacientul înţelege ce mişcare i se va cere, ori musculature este facilitată
prin întinderi alternative (în cazul hipotoniilor);se trece apoi la realizarea mişcării pasivo-active
(T3 – T4) şi apoi active (T5 – T6):
În timpul mişcării pasivo-active comanda este: “Mişcă-l odată cu mine!”;
T3: Extensia şoldului; “extinde şoldul şi mişcă odată cu mine!”;
T4: Flexia şoldului; “flexează şoldul şi mişcă odata cu mine!”;
T5: Extensia şoldului; comanda: “extinde şoldul!”;
T6: Flexia şoldului; comanda: “flexează şoldul!”.
Explicaţie neurofiziologică:

6
Dragos Sardaru, PT, PhD

 Cortexul, influenţat de comenzile verbale, are un rol inhibitor asupra tonusului muscular
al musculaturii hipertone;
 Echilibrarea tonusului agonist-antagonist în timpul mişcărilor pasivo-active;
 Întinderea alternativă a agonistului şi antagonistului determină influenţe excitatorii în
cazul musculaturii hipotone; în cazul musculaturii hipertone mişcările pasive se fac în
ritm lent (pentru a nu declanşa reflexul miotatic).

b) Rotaţia ritmică (RR) este utilizată în situaţii de hipertonie cu dificultăţi de mişcare

activă. Se realizează rotaţii ritmice stg-dr (lateral – medial), pasiv sau pasivo-activ (în
articulaţiile în care se poate – SH si CF – în care există mişcare osteokinematică de rotaţie), în
axul segmentului, lent, timp de aprox.10 sec. Miscarea pasivă de rotaţie poate fi imprimată
oricărei articulaţii (chiar dacă această articulaţie nu prezintă mişcare osteokinematică de rotaţie,
ci doar mişcare artrokinematică de rotaţie (numită si rotaţie conjunctă) – Ex: articulaţiile
interfalangiene).
Se poate admite că mişcările de supinaţie-pronaţie şi cele de rotaţie a genunchiului
(atunci când genunchiul este flectat şi glezna dorsiflectată) sunt mişcări de rotaţie
osteokinematică).
Exemplu: Muşchii flexori ai pumnului sunt hipertoni (deci extensia pumnului este
limitată)
P.I.: Pacientul aşezat, umărul şi cotul flectat la 90°, braţul sprijinit de o masă; Kt-ul homolateral
de pacient, realizează contrapriza apucând antebraţul în treimea distal şi prize prin apucare a
palmei.
T1: Rotaţia spre interior a pumnului; comanda: “Relaxează-te şi lasă-mă pe mine să-ti mişc
palma!”;
T2: Rotaţia spre exterior a pumnului; comanda: “Relaxează-te şi lasă-mă pe mine să-ţi mişc
palma!”;
Se repetă T1 – T2; se trece progresiv spre mişcarea pasivo-activă la care comanda este
“Mişcă palma odată cu mine!”.
Explicaţie neurofiziologică:
 Cortexul, influenţat de comenzile verbale, are un rol inhibitor asupra tonusului muscular
al musculaturii hipertone;
 Mecanoreceptorii locali, articulari şi periarticulari, excitaţi de rotaţie, declanşează
inhibiţia motoneuronilor alfa ai musculaturii periarticulari.

c) Mişcarea activă de relaxare-opunere (MARO) se aplică în cazurile hipotoniei

musculare ce nu permite miscarea pe o direcţie.
Se execută astfel: pe musculatura slabă, în zona medie spre scurtă, dar acolo unde există
o forţă “mare” se execută o contracţie izometrică. Când se simte că această contracţie a ajuns
maximă, se solicită pacientului o relaxare bruscă (verificată de către kinetoterapeut prin
intermediul contraprizei), după care kinetoterapeutul execută rapid o mişcare spre zona alungită
a musculaturii respective, aplicând si câteva întinderi rapide în această zonă de alungire
musculară (câteva arcuiri). Urmează o contracţie isotonică cu rezistenţă pe toată amplitudinea
posibilă.
Indicaţii metodice: Arcuirile se realizează cu accentuarea (efectuare rapidă) mişcării de
flexie, pentru declanşarea reflexului miotatic.
Exemplu: muşchii extensori ai şoldului drept sunt hipotoni.

7
Dragos Sardaru, PT, PhD

P.I.: Pacientul în decubit lateral, membrul inferior drept uşor extins; Kt-ul în spatele pacientului,
realizează contrapirza apucând partea latero-posterioară a osului coxal şi fixând astfel bazinul;
prize se face prin apucare, venind de jos, la nivelul părţii postero-distale a coapsei.
T1: Menţinere (se realizează isometrie), comanda: “extinde şoldul!”;
T2: Flexia şoldului, comanda: “relaxează!”;
T3: Două – trei arcuiri; comanda “relaxează!”;
T4: Extensia şoldului, comanda: “extinde şoldul!” Kt-ul opune rezistenţă maximal.
Explicaţie neurofiziologică:
 Fenomenul de coactivitate (facilitarea simultană a motoneuronilor alfa şi gama), atunci
când contracţia isometrică se execută în zona scurtată;
 Activitatea buclei gama creşte datorită isometriei şi ca urmare aferenţele primare ale
fusului vor conduce la recrutări de motoneuroni alfa suplimentari;
 Când agoniştii sunt maxim întinşi, receptorul secundar Ruffini de la nivelul fusului
muscular va trimite impulsuri facilitatorii;
 Efectul reflexului miotatic în timpul întinderilor rapide;
 Facilitarea sistemului gama – în timpul contracţiei isotone cu rezistenţă maximală.

d) Relaxare - opunere (RO) (tehnica se mai numeşte “Ţine-relaxează” – traducerea

denumirii din engleză “Hold - relax”). Se utilizează când amplitudinea unei mişcări este limitată
de hipertonie musculară (contractură miostatică); este indicată şi atunci când durerea este cauza
limitării mişcării (durerea fiind deseori asociată hipertoniei).
Tehnica RO are 2 variante:
- I. RO antagonistă - în care se va “lucra” (se va face isometria) muşchiul hiperton;
- II. RO agonistă - în care se va “lucra” (se face isometria) muşchiul care face mişcarea limitată
(considerat muschiul agonist).
În ambele variante isometria se va executa în punctul de limitare a mişcării; după
menţinerea timp de 5-8 sec. a unei isometrii de intensitate maximă se va cere pacientului o
relaxare lentă. Odată relaxarea făcută, se poate repeta isometria de mai multe ori sau pacientul, în
mod activ, va încerca să treacă de punctul iniţial de limitare a mişcării (contracţie isotonică a
agonistului, fără rezistenţă din partea kinetoterapeutului).
Pentru a maximaliza intensitatea isometriei se cere pacientului “să ţină” adică nu
pacientul va împinge cu o forţă oarecare şi kinetoterapeutul se va opune, ci kinetoperapeutul va
împinge, (spre contracţia excentrică, fără să provoace însă acest tip de contracţie musculară),
desigur, ţinând cont de forţa actuală a pacientului.
RO – agonist: se face isometria muşchiului care face mişcarea ce este limitată
Exemplu:
RO – antagonist: se relizează isometria muşchiului contracturat.
P.I.: Pacientul aşezat, membrul superior abdus orizontal, până la zona de limitare; Kt-ul în
spatele pacientului, realizează contrapriza prin apucarea părţii superioare a trunchiului, proximal
de articulaţia scapulo-humerală şi priza pe partea anterioară a braţului, în treimea distal.
T1: Menţinerea poziţiei umărului (se realizează isometria adductorilor orizontali, Kt-ul încercând
să-i abducă orizontal braţul), comanda: “Ţine, nu mă lăsa să-ţi mişc braţul spre abducţie
orizontală!”;
T2: Menţinere; comanda “relaxează-te!”;
T3: Abducţie orizontală a umărului; comanda: “abdu orizontal umărul!”.
Invers se poate efectua RO – agonist.

8
Dragos Sardaru, PT, PhD

Explicaţie neurofiziologică:
Pt. RO antagonist:
 cu cât durata aplicării isometriei antagonistului mişcării limitate (muşchii contracturaţi)
este mai mare şi repetările acesteia într-o şedinţă mai numeroase, cu atât apare mai
repede oboseala untăţilor motorii la placa neuromotorie şi tensiunea muşchiului scade;
 excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitoare autogene;
 descărcările celulelor Renshow, scad activitatea motoneuronilor alfa ai muşchiului
respectiv;
Pt. Ro agonist:
 isometria pe muşchii care fac mişcarea limitată (agoniştii) determină un efect de inhibiţie
reciprocă pentru antagonist;
 recrutarea de noi motoneuroni pentru agonist, crescând astfel forţa agonistului.

e) Relaxare - contracţie (RC) se realizează în caz de hipertonie musculară.

Se aplică numai antagonistului, adică celui care limitează miscarea (vezi tehnica RO);
este mai dificil de aplicat în caz de durere.
La punctul de limitare a mişcării se realizează o izometrie pe muschiul hiperton si
concomitent o izotonie executată lent si pe toată amplitudinea de miscare de rotaţie din
articulaţia respectivă (la început rotaţia se face pasiv, apoi pasivo-activ, activ si chiar activ cu
rezistenţă; desigur că în cazul articulaţiilor ce nu prezintă mişcare osteokinematică de rotaţie –
vezi tehnica RR –, tehnica RC se va aplica doar imprimând pasiv mişcarea de rotaţie).
Exemplu: Extensorii şoldului sunt hipertoni, deci isometria se aplică pe extensie.
P.I.: Pacientul în decubit dorsal, genunchiul extins, şoldul flectat la nivelul la care contractura
nu-i mai dă voie să facă flexia; Kt-ul se opune mişcării de extensie prin menţinerea pe umăr a
membrului inferior’
T1: Menţinere (se realizează isometrie), comanda “extinde şoldul!”;
T2: Menţinere (se realizează isometria pe extensie) + rotaţia externă a şoldului şi impinge cu
călcâiul spre piciorul opus. Rotaţia se realizează pasiv de către Kt, apoi activ de către pacient;
T3: Flexie; pacientul lasă piciorul relaxat, pentru a-l mobilize Kt-ul în flexie; comanda:
“relaxează şi lasă-mă pe mine să-ţi mişc piciorul!”.
Explicaţie neurofiziologică:
 isometria antagonistului mişcării limitate (muşchii contracturanţi) duce la oboseala
unităţilor motorii la placa neuromotorie şi ca urmare tensiunea muşchiului scade;
 excitarea circuitului Golgi determină impulsuri inhibitorii autogene;
 descărcările celulelor Renshow, scad activităţile motoneuronilor alfa;
 receptorii articulari excitaţi de mişcarea de rotaţie, au rol inhibitor pentru motoneuronii
alfa (rotaţia are efect de relaxare pentru muşchii periarticulari).

f) Stabilizare ritmică (SR) – este utilizată în limitările de mobilitate date de contractura

musculară, durere sau redoare postimobilizare. Se execută contracţii izometrice pe agonişti şi pe
antagonişti, în punctul de limitare a mişcării; între contracţia agonistului si cea a antagonistului
nu se permite relaxarea (cocontracţie).
Tehnica are două variante ce se execută în ordine: prima este varianta simultană (mai simplu de
efectuat de către pacient) urmată de varianta alternativă. Comanda verbală (valabilă mai ales
pentru tehnica alternativă) este “Ţine, nu mă lăsa să-ţi mişc...!”.

9
Dragos Sardaru, PT, PhD

Exemplu: Extensia cotului este limitată de contractura flexorilor cotului.

Tehnica simultană
Ne bazăm (căutăm) pe muşchii care sar o articulaţie proximală sau distală celei afectate.
Concomitent cu tensionarea (prin izometrie) uneia din părţile articulare a cotului, prin comanda
de flexie (sau extensie) a cotului, vom putea efectua tensionarea părţii articulare opuse, prin
izometrizarea muşchilor biarticulari (încercarea de a mişca articulaţia supraiacentă, adică umărul
– în cazul folosirii muşchilor biceps sau triceps brahial, ori cea subiacentă, adică pumnul – în
cazul folosirii flexorilor sau extensorilor pumnului).
Varianta alternativă
Pacientul încearcă să menţină poziţia cotului în flexie la nivelul de limitare, iar kinetoterapeutul
împinge antebraţul pacientului, atât spre flexia cât si spre extensia cotului, alternând rapid - din
ce în ce mai repede - cele două direcţii).

2. Tehnici pentru promovarea stabilităţii

Contracţie isometrică în zona scurtată (CIS). Se execută contracţii isometrice repetate,

cu pauză între repetări, la nivelul de scurtare a musculaturii. Se execută, pe rând, pentru
musculatura tuturor direcţiilor de mişcare articulară. În vederea câstigării cocontracţiei în poziţia
neîncărcată, în cazul în care pacientul nu este capabil să execute direct tehnica CIS se execută
următoarea succesiune: IL - ILO – CIS.
Exemplu: Articulaţia genunchiului este instabilă.
P. I.: pacientul în decubit ventral, genunchiul flectat, Kt-ul homolateral de pacient, realizează
contrapriza în treimea distal a coapsei, pe faţa posterioară şi prize în treimea distală a gambei, pe
faţa posterioară.
T1: Menţinere; comanda verbal: “flexează genunchiul!” (se realizează isometrie pe flexie); se
poate repeat T1 după o pauză.
T2: Extensia genunchiului până la aprox. 15° (să nu se ducă în poziţia de înlăcătare); comanda:
“relaxează!”; Kt-ul apucă gamba din parte anterioară;
T3: Menţinere: “extinde genunchiul!” (isometrie pe extensorii genunchiului);
T4: Revenire în P.I.; “relaxează!”
Explicaţie neurofiziologică:
 refacerea sensibilităţii fusului neuromuscular în zona scurtată, unde receptorii secundari
Ruffini, în special de la nivelul musculaturii tonice, generează impulsuri cu caracter
inhibitor pentru motoneuronii afla agonişti; acest lucru trebuie combătut, se reface
capacitatea muşchiului de a realiza o contracţie eficientă în zona scurtată a fibrelor
musculare.

Izometrie alternantă (IzA) reprezintă executarea de contracţii isometrice scurte,

alternative, pe agonişti şi pe antagonişti, fără să se schimbe poziţia segmentului (articulaţiei) şi
fără pauză între contracţii.
Se realizează (pe rând) în toate punctele arcului de mişcare şi pe toate direcţiile de
mişcare articulară (pe rând).
În cazul în care pacientul nu poate trece direct de la CIS la IZA se va face ILO cu scăderea
amplitudinii de miscare, în asa fel încât izometria de la sfârsitul ILO-ului să nu se mai facă la
capătul amplitudinii de mişcare articulară, ci progresiv să ne apropiem şi să ajungem la punctul
dorit pentru efectuarea IzA.

10
Dragos Sardaru, PT, PhD

Exemplu: Articulaţia umărului este instabilă.

P.I.: Pacientul aşezat, Kt-ul homolateral de pacient, realizează prize în treimea distală a braţului,
cu o mână pe faţa posterioară şi cu cealaltă mână pe faţa anterioară.
T1: Menţinere, comanda verbală: “flexează umărul!” (se realizează isometria pe flexie);
T2: Menţinere, comanda verbală: “extinde braţul!” (se realizează isometrie pe extensie).
Se repetă T1 – T2 de câteva ori. Se trece apoi în alt punct ala rcului de mişcare şi se
repetă tehnica. După ce se realizează pe tot parcursul arcului de mişcare, se trece pe celelalte
mişcări.
Explicaţie neurofiziologică:
 cocontracţia determină facilitarea motoneuronilor alfa şi gamma; creşte recrutarea de
unităţi motorii sub contracţiile isometrice aplicate pe fiecare parte a ariculaţiilor;
 receptorii articulari din jurul suprafeţei articulare au rol în stabilitatea posturilor cu
încărcare;

Stabilizarea ritmică (SR) este utilizată si pentru refacerea stabilităţii (tehnica utilizată
pentru testarea unei articulaţii în ceea ce priveşte stabilitatea acesteia). Se realizează în toate
punctele arcului de mişcare, pe toate direcţiile de mişcare articulară. Tehnica este descrisă la
tehnici pentru refacerea mobilităţii.
Odată rezolvată cocontracţia din postura neîncărcată - se trece la poziţia de încărcare (de
sprijinire pe articulaţia respectivă; Ex: “patrupedia” – bună pentru încărcarea articulaţiei şoldului,
umărului, cotului, pumnului) şi se repetă succesiunea tehnicilor (CIS-SR).

3. Tehnici pentru promovarea mobilităţii controlate

În cadrul acestei etape se urmăresc următoarele obiective:

1. tonifierea musculară pe parcursul miscării disponibile;
2. obişnuirea pacientului cu amplitudinea funcŃională de miscare;
3. antrenarea pacientului de a-şi lua singur variate posturi etc.
Tehnicile FNP ce se utilizează pentru mobilitatea controlată sunt: IL, ILO, CR, SI, IA.

4. Tehnici pentru promovarea abilităţii

Pentru promovarea acestei etape, pe lângă tehnicile FNP prezentate anterior, se mai
utilizează două tehnici specifice.

Progresia cu rezistenţă (PR) reprezintă opoziţia făcută de terapeut locomoţiei (târâre,

mers în patrupedie, pe palme si tălpi, mers în ortostatism); deplasarea dintr-o postură reprezintă
trecerea de la stadiul mobilităţii controlate (poziţia propriu-zisă este în lanţ kinetic închis), la
stadiul abilităţii prin “deschiderea” alternativă a câte unui lanţ kinetic (ridicarea câte unui
membru) şi mişcarea în lanţ kinetic deschis (păsirea). Astfel, de ex., pacientul în ortostatism,
kinetoterapeutul efectuând cu ambele mâini prize la nivelul părţii anterioare a bazinului,
contrează (rezistenţă maximală) mişcările de avansare (prizele se pot face şi la nivelul umerilor,
sau pe un umăr şi hemibazinul contralateral.
Exemplu: Pacientul are dificultăţi în a efectua mişcarea de locomoţie în cvadrupedie.
P.I.: Pacientul în sprijin pe genunchi, Kt-ul înaintea pacientului, realizează prize pe umeri,
opunând rezistenţă mişcării de înaintare a pacientului;

11
Dragos Sardaru, PT, PhD

Mişcarea: mers în cvadrupedie; comanda:”înaintează!” sau se poate defalca mersul în patrupedie

pe mai mulţi timpi:
T1: Pas cu MS drept; “ridică MS drept şi aşează mâna înainte!”;
T2: Pas cu MI stâng; “ridică şi du înainte genunchiul stâng!”;
T3: Pas cu MS stâng; “ridică MS stâng şi aşează mâna înainte!”;
T4: Pas cu MI drept; “ridică şi du genunchiul drept înainte!”.
Explicaţie neurofiziologică:
 opoziţia la mişcare duce la creşterea recrutării de motoneuroni alfa şi la o excitare mai
mare pe aria motorie cerebrala a zonelor implicate în comanda musculaturii necesare
efectuării mişcărilor cerute.

Secvenţialitatea normală (SN) este o tehnică ce urmăreşte coordonarea componentelor

unei scheme de mişcare, care are forţă adecvată pentru executare, dar secvenţialitatea nu este
corectă (incoordonare dată de o ordine greşită a intrării muşchilor în activitate – nu de la distal la
proximal – sau de grade de contracţie musculară inadecvate în raportul agonist-antagonist).
Exemplu: Acţiunea de apucare a unui obiect din poziţia aşezat cu mâna pe coapsă,
obiectul fiind pe masă, înaintea pacientului. Kinetoterapeutul face prize ce se deplasează în
funcţie de intrarea în acţiune a segmentelor; iniţial se vor plasa prizele pe partea dorsală a
degetelor – palmei (opunând rezistenţă maximală extensiei degetelor si pumnului) şi pe partea
latero-dorsală a treimii distale a antebraţului (opunând rezistenţă maximală flexiei cotului); va
urma opunerea rezistenţei la mişcarea de flexie a umărului, prin mutarea prizei de la nivelul
degetelor, la nivelul părţii distale a braţului, prin apucarea părţii anterioare a acestuia. Apoi
prizele se vor muta în mod corespunzător următoarei secvenţe de mişcare, care
trebuie să se deruleze tot de la distal la proximal (flexia degete-pumn, extensia cotului şi extensia
cu anteducţia umărului).
P.I.: Pacientul aşezat pe scaun, mâna pe coapsă; un obiect se află pe masă, în faţa pacientului.
T1: ridicarea degetelor şi mâinii de pe coapsă (pe o mică amplitudine); comanda: “extinde
degetele şi pumnul”;
T2: flexia uşoară (se pot da gradele de flexie) a cotului; “flexează cotul!”;
T3: flexia uşoară a umărului; comanda: “flexează umărul!”.
Mişcările de flexia degete – pumn (T4), extensia cotului (T5) şi extensia cu anteducţia
umărului (T6) vor plasa mâna în poziţia corespunzătoare prinderii obiectului (efectuarea prizei
propriu-zise).
Explicaţie neurofiziologică:
 învăţarea unor engrame corecte de mişcare presupune învăţarea şi repetaqrea mişcărilor
de la distal spre proximal;
 Rezistenţa maximala la fiecare component a mişcării globale duce la creşterea recrutării
de motoneuroni alfa şi la o excitare mai mare pe aria motorize cerebral a zonelor
implicate în comanda musculaturii necesare efectuării mişcării, cu inhibarea consecutivă
a muşchilor neimplicaţi.

12