Instrumentație biomedicală

pentru Recuperare

2020-2021
Titular curs: prof.univ.dr. Radu CIORAP
03
Siguranta pacientului şi a utilizatorului.
Electrosecuritate
• Utilizarea aparatelor electronice medicale în diagnostic şi tratament ridică
o serie de probleme importante atât pentru securitatea pacientului, cât şi a
personalului medical.
• Din acest motiv este necesar ca toţi cei care proiectează, construiesc sau
utilizează aparate electronice medicale să cunoască efectele curenţilor
electrici asupra organismului şi să ia toate măsurile pentru excluderea
oricărui risc în folosirea acestor aparate în activitatea medicală.
• În majoritatea cazurilor, moartea prin electrocutare se produce prin
efectul curentului electric asupra inimii şi numai în proporţie redusă prin
arsuri sau paralizii ale muşchilor respiratori.
• Pentru acelaşi curent global preluat de un subiect, riscul depinde de
proporţia curentului care trece prin inimă, determinată de punctele de
contact. Această proporţie este de 3,3% pentru contactul mână - mână,
3,7% pentru contactul mâna stângă - picioare, 6,7% pentru mâna dreaptă -
picioare şi 0,4% pentru picior - picior.
• Trecerea unui curent electric prin inimă, chiar și la intensităţi mici, poate
avea efecte grave. Rezultatele experimentale artă că majoritatea
persoanelor nu percep curentul de 300 A care este aplicat la suprafaţa
corpului, între mâini. În schimb, se consideră că un curent de 30 A (cu
frecv. 50 Hz) aplicat pe cord poate produce fibrilaţie ventriculară.
• Valoarea limită maximă a tensiunii pe inimă este de circa 10 V iar a
curentului prin muşchiul cardiac de 10 A (valori efective).
• Aceste valori se referă la un curent continuu sau sinusoidal, cu frecventa
cuprinsă între zero si 1 KHz. Creşterea frecvenţei reduce treptat efectele
curentului, încât intensitatea limită admisibilă la 100 KHz poate atinge 1
mA.
• Electrosecuritatea
• este un concept definit în sens larg ca starea de risc minim la
utilizarea aparaturii electromedicale în vecinătatea omului.
• se referă la conţinutul şi limitarea şocurilor electrice aleatoare,
exploziilor, incendiilor sau oricăror stricăciuni (electrice) provocate
pacientului, aparaturii sau clădirilor.
• Şocul electric introduce fibrilaţie ventriculară, o contracţie
rapidă, dezordonată şi de mică amploare care anihilează
funcţia de pompă a miocardului şi produce în scurt timp
moartea.
• Sensibilitatea la şoc electric este inegal distribuită pe
parcursul ciclului cardiac; perioada vulnerabilă corespunde
frontului anterior al undei T-ECG, când un singur impuls de
valoare relativ mică şi durată sub 100 ms poate declanşa
fibrilaţia.
• Pragul de şoc electric letal are în vedere această perioadă şi
nu restul ciclului pentru care valorile periculoase ale
curentului sunt cu două ordine mai mari.
• Rezultatele investigaţiilor experimentale susţin o limită de siguranţă
absolută de cca. 300 A la aplicarea curentului pe suprafaţa corpului, de
exemplu între mâini.
• În Tabelul 1 sunt listate efectele şocurilor de curent de la reţea, între
braţele unui corp uman mediu. Similar, microşocuri de 10-100 A direct
pe inimă pot cauza fibrilaţie ventriculară şi deces.
• Dacă frecvenţa creşte peste 1 kHz, nivelurile din tabel nu mai ameninţă
viaţa, cel mult pot determina arsuri (zona MHz).
I (mA); t =1 s Efect
1 Pragul percepţiei

5 Val. max. de curent inofensiv

10 - 20 Pragul contracţiei musculare

50 Durere. Leşin, răni posibile.

100 - 300 Începutul fibrilaţiei ventriculare. Centrul respirator rămâne intact.

6A Contracţie puternică a inimii. Paralizie respiratorie temporară. Ardere, dacă densitatea de

curent este mare.

Tabelul.1 Efectul şocurilor de curent între braţe

• Densitatea curentului la suprafaţa de contact este un factor demn de luat în
consideraţie în tabloul efectelor fiziologice;
• În timp ce 1mA poate trece neremarcat la contacte largi, 0,3mA provoacă cert
senzaţie la contacte mici şi, influenţat de acelaşi factor, pragul de durere
poate fluctua larg între 1 şi 10 mA.
• Pragurile de şoc electric la aplicarea internă sunt mult inferioare limitelor
acceptate la aplicarea externă din motive legate de distribuţia diferită a
liniilor de curent.
• Conductivitatea superioară a sângelui în raport cu ţesuturile oferă curentului
căi de rezistenţă minimă prin sistemul circulator şi sporeşte considerabil
fracţiunea din curentul total care străbate cordul.
• Pentru om, se consideră că un curent de 30 A / 50 Hz aplicat prin cord poate
produce fibrilaţie, iar 15 A ar reprezenta limita superioară de siguranţă. În
anumite condiţii de risc crescut acest prag trebuie considerat 5 A.
• La utilizarea aparatelor electromedicale pot să apară curenţi de scurgere la
pământ, prin carcasa aparatului sau prin pacient.
• Curentul de scurgere la pământ - este curentul nefuncţional care
trece de la partea legată la reţea la conductorul de legare la
pământ (de protecţie), prin materialul electroizolant sau de-a
lungul suprafeţei sale.

• Curentul de scurgere prin carcasă - este curentul nefuncţional

care trece de la partea energizată electric la carcasă şi apoi la
pământ sau la o altă parte a carcasei printr-o conexiune
conductoare externă diferită de conductorul de legare la pământ.

• Curentul de scurgere prin pacient - este acel curent nefuncţional

care trece de la părţile aparatului ce stabilesc contact intenţionat
cu pacientul (numite parte aplicată), prin pacient, la pământ;
curentul de scurgere prin pacient se datorează apariţiei nedorite la
pacient a unei tensiuni de la o sursă externă pacientului.
• În afară de curenţii de scurgere, prin pacient mai apar aşa-numiţii
curenţi auxiliari de pacient care sunt adică acei curenţi care străbat
pacientul în timpul utilizării normale, între elemente ale părţii aplicate
şi care nu sunt destinaţi să producă un efect fiziologic.
• În funcţionarea unui aparat electric medical mai apar diferite tipuri de
curenţi:
• curentul de defect este în principiu curentul maxim care poate apărea în
caz de defect; Prin condiţii de prim defect se înţeleg condiţiile în care un
singur mijloc de protecţie împotriva pericolelor este defect sau când apare o
singură condiţie anormală ce implică pericol;
• curentul de risc (c.r.) există în funcţionarea normală a aparatului; cel
general se referă la cazul când aparatul nu are împământare;
• mai există c.r. de interconectare între aparate, c.r. de sterilizare şi c.r.
asociat mediului de operare;
• Valorile tuturor acestor curenţi sunt prevăzute de standardele
internaţionale.
• Conform valorilor din Tabelul 1, valoarea curentului de scurgere
prin carcasă permis pentru echipament este de max. 5 mA. El
are două componente: rezistivă şi capacitivă.
• Partea rezisitivă provine din rezistenţa izolaţiei cordonului de
alimentare şi a primarului transformatorului de reţea. Tehnologia
actuală conduce la valori ale acestui curent neglijabile.
• Componenta capacitivă se datorează capacităţii distribuite
dintre firele de alimentare sau dintre firul “cald” şi carcasa
aparatului
• De exemplu, 2500 pF la 50 Hz produce o reactanţă capacitivă de
1 M şi un curent de scurgere de cca. 220 A.
• Alte componente care produc curenţi de scurgere sunt filtrele de
RF, transformatoarele de putere şi orice dispozitiv care are
capacitate parazită.
• Remediul pentru acest fenomen este firul de împământare de siguranţă
(verde), prin care trec curentul de scurgere şi curenţii de defect.
• Ca un exemplu, pentru o rezistenţă de împământare de 1 , un curent de
scurgere (la pământ) de 100 A şi rezistenţa pacientului de 500 , doar 0,2
A trec prin acesta. Restul de 99,8 A se scurge prin firul de împământare,
care este o rezistenţă foarte mică în paralel cu pacientul.
• Figurile 1 şi 2 arată un sistem normal, respectiv unul la care există
întreruperea împământării. În acest ultim caz toţi curenţii de scurgere trec
prin pacient (!).
• Reducerea curentului de scurgere al aparatului, monitorizarea continuă a
continuităţii firului de împământare de siguranţă şi a prizei de pământ,
adăugarea unui conductor în paralel cu acesta şi folosirea unui sistem de
alimentare izolat, care separă echipamentul, deci pacientul, de firul de masă
neutru, toate acestea sunt măsuri de prevenire a electroşocurilor sau a
electrocutării.
Figura 1 Calea normală a curentului de scurgere prin pacient
Figura 2 Calea curentului de scurgere, cu împământarea întreruptă
 Clase de protecţie
• Siguranţa în folosirea aparatelor electromedicale rezultă din concurenţa a trei
condiţii esenţiale:
• folosirea unor aparate de foarte bună calitate şi sigure,
• îndeplinirea tuturor indicaţiilor privind instalaţiile prescrise care asigură buna lor
funcţionare,
• exploatarea lor competentă de către un personal instruit şi autorizat să le mânuiască.
• Aparatele electromedicale trebuie să fie concepute, proiectate şi realizate în
conformitate cu normele tehnice şi prescripţiile standardelor obligatorii în
aceste activităţi.
• Pentru protecţia împotriva electrocutării, cel puţin partea legată la reţea a
aparatului trebuie dotată cu o măsură de protecţie suplimentară faţă de
izolaţia de bază (izolaţia necesară pentru asigurarea funcţionării aparatului şi
care realizează în acelaşi timp protecţia contra atingerii întâmplătoare a
pieselor aflate sub tensiune).
• Defectarea unui aparat electromedical reprezintă un pericol iminent pentru
pacient.
• De aceea siguranţa în funcţionare trebuie să întreacă exigenţele puse în
general aparaturii electronice profesionale care sunt clasificate în 3 clase de
protectie.
• Clasă I de protecţie
• În cazul aparatelor din această clasă, măsura suplimentară de protecţie constă din
conectarea tuturor părţilor conductoare accesibile la conductorul de protecţie care face
parte din instalaţia electrică fixă de alimentare, astfel încât părţile conductoare accesibile
să nu ajungă sub tensiune.
• În plus, aparatul poate avea blocuri lucrând la tensiune redusă medicală (24 Vef sau 50 Vcc)
sau părţi accesibile protejate cu impedanţă de protecţie.
• Clasa a II-a de protecţie
• În cazul aparatelor de clasa a II-a de protecţie, măsura
suplimentară de protecţie constă dintr-o izolaţie
suplimentară (faţă de izolaţia de bază) sau din întărirea
izolaţiei de bază, eliminându-se astfel necesitatea legării
la pământul de protecţie şi dependenţa de condiţiile de
instalare.
• Clasa a III-a de protecţie
• În cazul aparatelor de clasa a III-a, măsura suplimentară de protecţie
constă din alimentarea la tensiune redusă medicală şi din
imposibilitatea apariţiei unor tensiuni mai înalte decât tensiunea
redusă medicală.
• Aceste aparate nu se recomandă să fie prevăzute cu mijloace pentru
conectarea la un conductor de pământ de protecţie.
Clasificarea aparatelelor electromedicale
• Aparatele electromedicale sunt din clasele I, II sau III conform
normelor generale de electrosecuritate la care se adaugă un
indicator in funcție de tipul de interacțiune al aparatului
respectiv cu pacientul.
• Aparate de tip A, care nu au nici un fel de legătură electrică
sau neelectrică cu pacientul (în general aparate de
laborator);
• Aparate de tip B, pentru aplicaţii medicale externe (la
suprafaţa organismului) sau interne pe pacient, excluzând
aplicarea directă pe cord;
• aceste aparate au o protecţie corespunzătoare împotriva
electrocutării, în ceea ce priveşte curentul de scurgere admis şi
siguranţa legării la pământ de protecţie (dacă există);
• Aparate de tip BF sunt aparate de tip B având o parte aplicată
flotantă (izolată, de tip F).
• Prin parte aplicată flotantă (izolată) de tip F se înţelege acea parte
aplicată (totalitate a părţilor aparatului, inclusiv cablul de pacient,
destinate stabilirii unui contact intenţionat cu pacientul), izolată de
toate celelalte părţi ale aparatului, astfel încât curentul de scurgere
prin pacient admis în condiţii de prim defect să nu fie depăşit atunci
când se aplică între partea aplicată şi pământ o tensiune de 1,1 ori mai
mare decât cea mai mare valoare admisă a tensiunii de reţea nominale.
• Aparate de tip C, care sunt destinate aplicaţiilor pe
cord, conform recomandărilor Comitetului
Electrotehnic Internaţional (CEI);
• acestea se construiesc numai ca aparate de tip CF, adică
aparate având o protecţie sporită împotriva
electrocutării, în ceea ce priveşte curentul de scurgere
admisibil şi având o parte aplicată flotantă (izolată) de tip
F, permiţând aplicarea directă pe cord.