Educația fizică :-Dimensiunea pedagogică și educativă a noțiunii de

educație fizică
O componentă importantă a formării personalitătii prin care se urmăreste dezvoltarea
armonioasă și sănătoasă a individului din punct de vedere biologic, în conformitate cu sintagmă
lui Juvenal „Mens sana în corpore sano” este educația fizică. Rolul educației fizice a fost
evidențiat și susținut din antichitate și pană în zilele noastre, la fel și sportul că mijloc de
consolidare a personalitătii umane. Sunt suficiențe argumentele ce vin în sprijinul susținerii
acestei idei a unor mari gânditori și pedagogi ai timpurilor cum ar fi: Fr. Rabelais, M. Montaigne,
J.A. Comenius-Komensky, J. Locke, J.J. Rousseau etc. în Antichitate și Evul Mediu educației
fizice i s-a dat o mai mare sau mai mică importantă având un loc important în idealul educațional
și implicit în dezvoltarea psihosomatică și biologică a personalitătii.

În perioada modernă s-a pus un accent mai mare asupra sportului profesionist și în mai
mică măsură educației fizice și corporale, iar în etapă contemporană și, mai ales, în prezent
educația fizică și rolul acesteia sunt din ce în ce mai mult revigorate. Este salutară inițiativă
Guvernului României de a introduce în mod obligatoriu orele de educație fizică în toate formele
de învățământ, prin această conservându-se și consolidandu-se, totodată, potențialul biologic și
sanogenetic al populației, astfel educația fizică ocupă un loc important în planul de învățământ
alături de celelalte discipline și activități instructiv-educative. Așa cum menționam sensul
profund al educației fizice se evidențiază prin aportul sau la dezvoltarea armonioasă a
personalității, prin asigurarea unui echilibru funcțional între componentele acesteia, îndeosebi
între cea fizică și cea psihică. În consecință educația fizică nu vizează un scop limitat, intrinsec,
acel al dezvoltării fizice ci, din contra, educația fizică – parte componentă a unui sistem –
acționează concomitent cu celelalte lațuri asupra dezvoltării integrale a personalității, stimulând
și fortificand calitățile psihofizice ale acesteia.

            În esența educația fizică este formată dintr-un ansamblu de acțiuni care contribuie la
dezvoltarea personalității elevului prin potențarea calităților psihofizice ale acestuia și prin
asigurarea unui echilibru între ele. Că atare optică potrivit căreia educația fizică ar fi doar un
mijloc de destindere și o dexteritate după o activitate intelectuală mai intensă nu are un temei
științific și nici nu este validată de practică.

            Educația fizică devine o activitate ce are un conținut nu numai acțional ci și pedagogic și

vizează transformări de natură fizică și psihică în concordanță cu idealul educațional și
dezvoltarea integral-vocațională a personalității (I. Nicola, 1994). Ea contribuie deopotrivă la
dezvoltarea funcțională a sistemului nervos asigurând astfel condiții prielnice desfășurării cu
succes a activității intelectuale. Putem spune că devine complementară educației intelectuale și în
mare parte educației estetice implicând multiple valențe de ordin estetic și moral: contribuie la
formarea trăsăturilor pozitive de conduită și caracter, formează și perfecționează anumite calități
și trăsături de personalitate dincolo de dimensiunea și componența cognitiv-intelectuală.

Există și alte opinii referitoare la necesitatea și rolul educației fizice sau chiar de ordin
conceptual. Astfel, M. Călin (1996) analizează educația fizică împreună cu activitatea sportivă
prin fuzionarea acestora, delimitând conceptul de educație fizică și sportivă sau, așa cum vom
vedea la alți autori, în mod deosebit la M. Epuran, se delimitează educația fizică de educația
corporală și de activitatea corporală, de unde și anumite subramuri ale psihologiei sportive cum
ar fi: psihologia activității corporale și psihologia educației fizice.

În concepția lui M. Călin educația fizică și sportivă este acțiunea care privește toate
vârstele umane prin a răspunde unei duble trebuințe: individuală și socială, autorul extinzând
sferă atributelor și obiectivelor educației fizice și în plan social mai ales prin intermediul
componenței sportive, sportul devenind un principal fenomen social. Din perspectivă individuală
contribuie la îmbunătățirea și consolidarea stării de sănătate a organismului uman, la dezvoltarea
normală a acestuia și la prelungirea duratei vieții omului, iar din punct de vedere social prin sport
și activitate sportivă se creează structuri și mecanisme sociale care conduc la menținerea
socialului. Încă din Antichitate, jocurile sportive au preocupat și antrenat foarte mulți indivizi, fie
actori, fie spectatori, omul caracterizându-se prin această trebuință de spectacol și de mișcare.

Trebuie spus că în sistemul valorilor unei societăți, sănătatea biologică cu indicatorii ei-
tonusul și forță fizică, armonia și frumusețea organismului, vigoarea biopsihica și starea de
echilibru psihosomatic-este una dintre valorile vitale care intersectează cu sănătatea naturii (a
mediului ambiant) și sănătatea mintală a omului. Prin această dublă necesitate, educația fizică și
sportivă este condiționată ereditar și ambiental.

            Ereditatea determină înălțimea, formă corpului uman, structură organelor, limitele

dezvoltării senzoriomotorii, disponibilitățile motrice și abilitățile atletice etc.

Mediul ambiental-și în speță democratizarea vieții sociale-acționează asupra stării de

sănătate a organismului prin practicile igienice publice și interrelațiile umane, în funcție de
semnificația atribuită valorilor motrice (fizice), de accesibi¬lizarea și universalizarea exercițiilor
fizice și sportive și creșterea nivelului de exigență față de ele.

Această formă de educație comportă o abordare sistemica ce permite distingerea unui

sistem al educației fizice și sportive:

- educația fizică și sportivă școlară, subdivizata pe vârste și trepte de învățământ, atât pentru
copiii și adolescenții dezvoltați normal din punct de vedere fizic, cât și pentru cei cu infirmități
motorii (de exemplu, paralizia membrelor, deformarea coloanei vertebrale, nesiguranța
echilibrului static-postural și altele care creează probleme de adaptare școlară și socială);

-educația fizică și sportivă militară (practicată în aviație, în marină și infanterie etc.);

-educația fizică și sportivă profilactica sau curativa (pentru menținerea condiției biopsihice a
generațiilor adulte);

-educația fizică și sportivă medicală și altele.

Aceste componente pot fi prezentate sub urmatoarea configuratie sistemica:

             P
rin
aceste

subsisteme, educația fizică și sportivă atesta însemnătatea să: în relație cu dezvoltarea calităților
corpului uman și perfecționarea acestora, în relație cu existența unei categorii de profesii
(profesorul de educație fizică și sport, antrenorul sportiv în diferite ramuri sportive, arbitrul
sportiv, medicul sportiv, cercetătorul în domeniul educației fizice și sportive, administratorul sau
managerul sportiv și altele).

În formularea scopurilor sale care definesc conținuturile acestei forme educației există mai
multe tendințe:

-una are în vedere vitalitatea biofizică a omului în societate, concretizată prin preocuparea
asigurării unei dezvoltări armonioase a organismului copiilor, adolescenților;

- altă se referă la măsurarea și evaluarea capacității biometrice a copilului, tânărului (A. Dragnea,
1984) care ar oferi valori concrete ale nivelurilor dezvoltării calităților motrice ale organismului
(forță, echilibrul, viteză, rezistentă, coordonarea);

-există și altă tendința care vizează formularea scopurilor educației fizice sportive cu ajutorul
“modelelor” motrice (M. Epuran, 1990), gândite pe trepte de învățământ și ani de studiu. Se
emite un “model” în vederea obținerii unei performanțe motrice prestabilite și se stabilește
modalitatea în care ea poate fi atinsă. Modelul stabilește nivelul de exigență sportivă concretizat
în baremuri care să fie atinse de către fiecare elev.

Principalul model este cel biometric, față de alte modele posibile (modelul somatic,
psihic, fiziologic, biochimic). Acest model reprezintă calitățile motrice de bază-viteză,
îndemânarea, forță, rezistentă-de care depind performanțele sportive (de exemplu, în probele de
alergări, rezistentă este hotărâtoare, în relație cu timpul și distanță parcursă).

Din imbinarea acestor trei tendinte, formularea scopurilor educatiei fizice din scoala este
diversa:
- categorie de scopuri vizează asimilarea cunoștințelor necesare dezvoltării capacității de
înțelegere și practicare de către elevi a exercițiului fizic în vederea favorizării procesului de
creștere a organismului;

- o altă categorie de scopuri privește învățarea mișcărilor motrice și perfecționarea

acestora;

- a treia categorie de scopuri este referitoare la dezvoltarea și educarea calităților

comportamentului sportiv civilizat, cu deosebire la cel ce ține de fondul afectiv-emoțional al
acestuia.

Aceste categorii de scopuri și nu numai se pot particulariza pe vârste școlare în funcție de

trebuință (solicitarea) de educație fizică și sportivă școlară individuală și socială. De exemplu, în
cadrul educației fizice și sportive pentru preșcolari și învățământul primar apare că prioritate
scopul legat de procesul de creștere normală a organismului și învățarea unei ținute corecte
(poziția corpului în spațiu, stând sau în timpul mersului și profilul coloanei vertebrale).

În funcție și corelație nemijlocită cu fondul psihologic implicat în această activitate,

educația fizică își propune și alte obiective, unele dintre ele fiind formulate deja. Acestea ar viză:

-cunoașterea datelor, semnificațiilor și importanței diverselor activități și forme de educație fizică

și sport – orele de educație fizică, gimnastică că și altor genuri de activități sportive – fotbalul,
handbalul, tenisul, baschetul, oină, atletismul etc., în strânsă legătură cu cunoașterea unor date de
anatomie, de fiziologie, de medicină și igiena sportivă etc., discipline teoretice complementare în
cadrul catedrelor de la facultățile de profil;

-dezvoltarea armonioasă și sănătoasă a organismului, formarea unor calități fizice – forță,

rezistentă, capacitate de efort, finețe și suplețe în mișcări etc. – prin formarea unor deprinderi de
practicare a unor forme sau genuri (activități) de educație fizică și sport necesare vieții și
activității fiecărui om;

-dezvoltarea aptitudinilor fizice necesare realizării educației fizice și sportului de performanță

pentru ținerii care au calități și aptitudini fizice deosebite;

-sporirea, menținerea sau refacerea calităților fizice și a sănătății – după caz, prin gimnastică de
producție, gimnastică medicală sau prin forme adecvate de odihnă activă și de petrecere
corespunzătoare a timpului liber;

-dezvoltarea unor calități morale demne, cerute de practicarea educației fizice și sportului de
calitate – civilizat, de fair-play – că spiritul de echipă și competiție loială, de efort susținut, de
curaj și dăruire, de disciplină și stăpânire de șine, de spirit patriotic etc.

Educația fizică este strict legată și implică în mare parte activitatea corporală privită că
întreagă manifestare a ființei umane și are drept componența permanență și fundamental
structurată mișcarea corporală în toate formele ei:
 - analitică;
- sintetică;
- reflexă
- înnăscută;
- dobândită.

            La fel că și educația fizică, activitatea corporală contribuie la autodezvoltarea ființei

umane somatic – fizic și în mai mică măsură psihic. Această formă a activității trebuie să
dezvolte, să prevină, să compenseze și să corecteze unele limite, deficiente în vederea menținerii
echilibrului psihosomatic al personalității umane.

Se desprind două tipuri ale activității corporale:

- de tip formativ prin educație fizică și sport;

- de tip conservativ – adaptativ prin alte forme ale activității corporale;

- de tip ludic – specific jocului sportiv;

- de tip agonistic – specific luptelor (agon = luptă);

- de tip gimnic – specific gimnasticii;

- specifice loisir-ului că activități fizice neimpuse, neobligatorii, desfășurate în mod

independent în timpul liber.

Toate aceste forme de manifestare ale activității corporale vizează că obiective

principale:

- întărirea sănătății și călirea organismului;

- dezvoltarea armonioasă fizică;

- dezvoltarea psihomotrica prin învățarea psihomotrica;

- instruirea sportivă;

- formarea obișnuinței de practicare sistematică a exercițiilor corporale;

- formarea atitudinii pozitive și a deprinderilor de conduită în colectiv;

- stimularea dezvoltării unor calități psihice și însușiri de personalitate;

- înlăturarea unor efecte negative că urmare a lipsei de activitate fizică sau a unor activități
unilaterale.
 Sarcină fundamentală a educației fizice și implicit a activității corporale constă în
optimizarea dezvoltării biologice a ființei umane și vizează dimensiuni și calități fizice, motrice,
în esența formarea priceperilor și deprinderilor motrice, și de natură afectivă. Vom insistă mai
mult asupra ultimei componente, cea afectivă în coroborare cu activitatea desfășurată în cadrul
orelor de educație fizică. M. Epuran distinge în acest sens mai multe categorii de efecte induse de
către educația fizică în plan afectiv demonstrându-se în acest sens funcția formativa a educației
fizice:

- stari afective produse de activitate musculara mai intensa: vioiciune, bucurie, satisfactie;
- stari afective produse de perceperea caracteristicilor exterioare ale miscarilor si
actiunilor: emotii si sentimente estetice provocate de frumusetea, ritmul si alte
caracteristici de factura motrica;
- stari afective provocate de executia unor exercitii dificile, complicate sau periculoase:
increderea in fortele proprii, bucurie, satisfactie;
- stari afective provocate de pregatirea pentru exercitii pentru joc sau pentru concurs:
nelinistea, nerabdarea, incordarea emotiva, frica, apatie, indiferenta si stres in general;
- stari afective ce se declanseaza in insusi procesul executarii exercitiilor si desfasurarii
intrecerilor: bucuria reusitei, sentimentul realizarii si a efortului, mobilizarea sau
demobilizarea, indarjirea etc.;
- stari afective provocate de ambianta in care se desfasoara activitatea: bucurie, incredere,
dorinta de a face totul pentru reusita.

            Rezultă din această inventariere impactul produs de activitatea sportivă și de către

educația fizică în planul personalității și în mod deosebit în plan afectiv, volitiv și motivațional.
Efortul de voința este prezent în orice activitate sportivă facilitând învingerea obstacolelor
externe sau interne ce pot interveni pe parcursul desfășurării activității respective. Din acest
punct de vedere educația fizică și sportul, în general, contribuie nu numai la educația afectivă ci
și la educația voinței.

Efortul de voința se manifestă în două direcții complementare: dirijare și frânare. Prima

vizează direcționarea activităților umane spre atingerea unui scop, canalizarea tuturor resurselor
sale interne în această direcție, cealaltă vizează stăpânirea unor reacții, a unor stări afective
negative care intervin și dereglează activitatea persoanei orientată spre un scop anume.

Educația voinței emergență educației fizice constă în formarea acelor calități

indispensabile realizării celor două funcții amintite. Pot fi menționate în acest sens: curajul,
dârzenia, perseverență, hotărârea, stăpânirea de șine, spiritul de disciplină și ordine, consecvență
etc. că trăsături caracteriale de bază. Exercițiile fizice și sportul oferă cadrul propice educării
acestor calități prin efortul pe care-l presupun și solicita nu numai din punct de vedere al
încordării musculare ci și psihice.

            Impactul educației fizice în planul formării și consolidării personalității, prin funcția să

formativa, se resimte și asupra altor componente ale personalității, asupra temperamentului,
aptitudinilor și caracterului.
 Prin educația temperamentului (că o componența dinamico-energetică a personalității) se
urmărește cultivarea acelor trăsături temperamentale care se manifestă într-o mai mică măsură,
dar care sunt necesare pentru formarea personalității în ansamblul sau. Direcțiile principale ale
acțiunii educaționale sunt orientate în sensul consolidării stăpânirii de șine și echilibrului afectiv
la temperamentul coleric, a accelerării reacțiilor și mișcărilor la temperamentul flegmatic, a
fortificării energiei și creșterii independenței la melancolic. Educația fizică își aduce contribuția
în toate aceste trei direcții. Respectarea regulilor, ordinea și disciplină îi impun colericului mai
multă reținere și echilibrare în reacțiile și manifestările sale; rapiditatea cu care trebuie să fie
executate mișcările și deplasările în joc îl obligă pe flegmatic la o mai mare mobilitate (este
contraindicat acest temperament în sport), scoțându-l din inerția să; greutatea în executarea
exercițiilor îl determină pe melancolic să-și mobilizeze întreagă energie câștigând totodată și
independența mai mare (M. Epuran, 1968).

Prin rolul sau formativ, educația fizică își pune amprenta și asupra trăsăturilor esențiale
caracteriale și a dimensiunilor atitudinale. Prin conținutul și modul de desfășurare, exercițiile
fizice și sportul contribuie la formarea și stabilizarea acestora, cum ar fi: perseverență,
tenacitatea, simțul ordinii, dorință de afirmare, precum și a unor atitudini pozitive față de șine,
colectivitate opuse egoismului, individualismului, intoleranței, aroganței, disprețului față de
adversar prin fair-play-ul promovat de către asemenea activități.

Educația fizică își aduce contribuția și la dezvoltarea aptitudinilor. Se pot delimita în

acest sens două direcții:

- una se referă la aportul adus în vederea consolidării aptitudinilor generale ce se

manifestă prin calitățile diverselor procese psihice implicate cum ar fi: rapiditatea gândirii,
concentrarea atenției, spiritul de observație;

- cealaltă constă în actualizarea predispozițiilor naturale și formarea propriu-zisă a

aptitudinilor psihomotorii.

Referitor la aceste aptitudini psihomotorii sau abilități motrice s-au întreprins multiple
cercetări asupra activității sportivilor de performanță. După J.P. Guilford, în cadrul acestor
aptitudini s-ar putea distinge următorii factori:

- forță (forță , trunchiului, membrelor);

- impulsivitatea (timpul de reacție, tappingul);

- rapiditatea ( mișcării brațelor, degetelor);

- precizia (echilibrul static, repausul brațelor);

- coordonarea (coordonarea , abilitatea , abilitatea degetelor);

- mobilitatea (suplețea trunchiului, mobilitatea picioarelor).

 de specialitate consemnează alte aptitudini specifice calități fizice de , cum ar fi: , ,
îndemânarea, care percepute motrice componente de psihomotorie care facilitează adaptarea
acțiunilor motrice la condițiile variabile de solicitare organismului.

            Forță. Desemnează gradul de solicitare și nivelul de angajare a musculaturii în activitatea

fizică. Din punct de vedere energetic această calitate se manifestă prin puterea organismului de a
învinge o rezistentă interioară sau exterioară ce implică un anumit efort voluntar.

Rezistentă. Este calitatea fizică de bază care conferă organismului capacitatea de a

răspunde solicitărilor ce i se adresează făcând joncțiunea între adaptare și solicitare. Din punct de
vedere energetic rezistentă se evidențiază prin numărul repetărilor posibile la un singur exercițiu
sau prin timpul limită de menținere a unor poziții. Rezistentă este acea calitate care contribuie la
menținerea capacității de efort în timpul unor activități îndelungate și care asigură un randament
ridicat acțiunilor motrice pe tot parcursul derulării lor, stimulând refacerea mai rapidă a
organismului în urmă efortului depus.

Viteză. Se manifestă prin rapiditatea cu care se execută o acțiune motrica, singulară și

prin frecvență mișcărilor dintr-o structură motrica mai complexă.

Îndemânarea (suplețea, iscusința sau coordonarea motrica). Se exprimă prin nivelul

coordonării motricității în funcție de schimbările ce intervin în procesul desfășurării activității.
Datorită acestei calități organismul poate reacționa prompt și eficient prin antrenarea și
coordonarea musculaturii, în condițiile unor schimbări continue ce intervin.

Toate aceste calități sunt prezente într-o pondere variabila în orice activitate fizică,
diferentiindu-se din punct de vedere fizic și psihologic de la o vârstă la altă. Din perspectivă
ontogenetică viteză și îndemânarea se încheie la băieți în jurul vârstei de 13 – 14 ani, în timp ce
forță și rezistentă se dezvoltă intens între 7 – 17 ani. La fețe viteză și îndemânarea cunosc o
maximă dezvoltare la 12 – 13 ani, iar forță și rezistentă se evidențiază la 14 – 15 ani.

Strategia dezvoltării acestor calități și a altor componente psihosomatice ale

personalității include un ansamblu de metode, mijloace și modalități de realizare, un rol deosebit
revenindu-i educației fizice.

Metodele și mijloacele educației fizice

Potrivit categoriilor de scopuri pe care le-am formulat, educația fizică și sportivă dispune
de un sistem de metode și mijloace de acțiune. Anume:

a. exercițiul fizic de o mare diversitate;

b. o mare varietate de mijloace asociate, generale și specifice unor ramuri sportive.

            Exercițiul fizic – spre deosebire de alte variabile de exercițiu este acțiunea corporală
efectuată potrivit unor norme de execuție în vederea dezvoltării deprinderilor și calităților
motrice de bază ale organismului și constă în repetarea operațiilor unei acțiuni care cuprinde:
- reluarea conștientă, potrivit unui scop, a operațiunii sau activității motrice;

- reluarea selectivă a nivelului de realizare a deprinderii motrice insistând asupra

dificultăților existențe, a părților mai slab învățate;

- efectuarea acțiunilor motrice într-un lanț de condiții schimbate, cum ar fi:

a. reprezentarea clară de către elevi a scopului pentru care efectuează exercițiul fizic;

b. formularea în termeni preciși a ceea ce trebuie executat;

c. cunoașterea de către elevi a performanței fiecărui exercițiu executat;

d. interesul elevului pentru a stăpâni deprinderea pe care o exersează și plăcerea de a o exersa;

e. aptitudinea specială pentru deprinderea motrica exersată.

În esența, un exercițiu fizic constă în repetarea sistematică a unei mișcări în vederea

formării de priceperi și deprinderi motorii, precum și a dezvoltării unor calități motrice
diferențiate de la un exercițiu la altul.

Normele efectuării exercițiului fizic sunt:

- selecția și gradarea exercițiilor fizice;

- precizia mișcărilor motrice;

Din punct de vedere al structurii exercițiului fizic identificăm următoarele componente:

- mișcarea motrica de forță, viteză, rezistentă, îndemânare;

- scopul urmărit;

- efortul fizic și psihic solicitat în relație cu ritmul general al actului motric;

- tehnică de execuție (de învățare a mișcărilor motrice);

- rezultatul obținut în urmă executării exercițiului.

Sub incidență acestei înțelegeri a exercițiului fizic, deosebim două metode generale ale
educației fizice și sportive: gimnastică și jocul sportiv, ambele sub diferite variabile și o istorie a
lor în cultură și civilizația umanității.

            Gimnastica
            Are în sistemele europene de educație fizică și sportivă o veche existența și un prestigiu
meritat. De exemplu, sistemul suedez de gimnastică, datorat lui Ling Henrik (1776-1839) cu
lucrarea „Fundamentele generale ale gimnasticii”, deosebește:

- gimnastică militară cu exercițiile de tir, scrima, mișcări de aplicație;

- gimnastică medicală ortopedica cu mișcări de reactivare;

- gimnastică estetică sub formă de dansuri și mișcări de ținută și grație:

- gimnastică pedagogică cu exerciții gimnastice propriu-zise, sportive și jocuri, necesare

dezvoltării normale a organismului.

Nicolae delimitează după structură și finalitatea ei și alte ramuri ale gimnasticii:

- gimnastică elementară;

- gimnastică de performanță;

- gimnastică ajutătoare.

Prima ramură a gimnasticii urmărește formarea calităților indispensabile practicării

jocului și a sportului, precum și a deprinderilor motrice, cea de a două constă dintr-un sistem de
exerciții acrobatice și artistice cu diferite obiecte și pe fondul unui acompaniament muzical,
exerciții la aparate în general, iar gimnastică ajutătoare constă dintr-un sistem de exerciții prin
care se urmărește formarea deprinderilor necesare practicării unui sport – gen sportiv.

Gimnastică este o variabila de exercițiu fizic și în opinia altor autori se desprind mai
multe specii ale acestui gen și formă sportivă:

a. gimnastică igienică și ajutătoare, necesară dezvoltării organismului, cu efecte asupra

sistemului nervos, asupra circulației sângelui și asupra aparatului respirator și a celui digestiv;

b. gimnastică sportivă și de performanță necesară afirmării aptitudinilor și talentelor sportive.

Aceste genuri de gimnastică înregistrează o seamă de mutații explicative referitoare la

conținutul și tehnică exercițiului fizic, cât și la aspirația agentului ei spre perfecțiune și
performanță motrica.

Se evidențiază tentația spre diverse modele de pregătire a gimnastului, orientate spre găsirea
unor soluții și aplicarea lor în practică, de evitare, înlăturare, corectare rapidă a dificultăților și
greșelilor în învățarea motrica, mai ales prin intermediul transferurilor greșite a cunoștințelor
teoretice și practică, adică prin intermediul interferențelor.

În acest sens, avute vedere perioadele optime de formare deprinderilor motrice ( copilăriei
fiind instruirii sportive), gradul dificultății învățării motrice (, mediu, mic) cauzele greșelilor de
învățare (greșeli ; mijlocii mici pe grupe de mișcări pe , sărituri acrobație, greșeli tehnice de
execuție, de greșeli combinate).

Jocul sportiv

Jocurile sportive sunt exerciții complexe iar că principală funcție a acestora se desprinde
cea formativ-educativă. Jocul sportiv motric implică acțiunile ce vizează că obiective:

- îndemânarea;

- abilitatea;

- coordonarea mișcărilor;

- agilitatea cu mingea;

- întreținerea și corectarea capacităților motrice ale individului.

Jocurile sportive de mișcare vizează:

- dirijarea și dezvoltarea capacităților motrice;

- formarea și dezvoltarea voinței și învingerea unor obstacole-greutăți;

- educarea prezenței de spirit;

- istețimea;

- îndemânarea

- viteză de reacție;

- corectitudinea;

- inițiativă;

- spiritul de grup;

- forță și rezistentă fizică și psihică.

În același timp prin intermediul jocurilor se urmărește:

- dezvoltarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază;

- dezvoltarea calităților motrice de viteză;

- sensibilitatea motrica a simțului ritmului și echilibrului, a orientării spațiale, a percepției
spațiale, a spiritului de observație, a unor trăsături caracteriale și aptitudinale.

Jocul sportiv dezvoltă spiritul competitiv, voința de a câștiga și dorință de performanță.

Pe lângă tipologia jocurilor prezentate se mai desprind:

- jocurile sportive cu reguli de mișcare;

- jocurile pentru dezvoltarea deprinderilor motrice de bază;

- jocurile pentru perfecționarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive unde

fiecare dintre ele se supune unor reguli de joc și comportament;

- jocurile pentru dezvoltarea funcțiilor unor procese psihice (atenția, imaginația, gândirea,
memoria etc.);

- jocurile cu balonul, înotul, tragerile cu arcul, pescuitul etc. în activitățile sportive școlare
și extrașcolare (de competiție, campionate, cupe etc.).

Pentru că jocurile sportive să devină sport și activitate sportivă, mai ales de performanță
se impune o anumită semnificație educativă – pedagogică. În acest context jocul sportiv are un
rol deosebit în dezvoltarea psihicului și a personalității în general.

Prin funcția formativa, educativă psihomotrica și psihosociala răspunde unor cerințe și

obiective majore ale procesului educațional.

Mijloacele asociate

Acestea sunt de două feluri:

a) generale-factori naturali de călire a organismului (apa, aerul, soarele) și factori igienici

(igiena personală, alimentația, odihnă, efortul de muncă);

b) specifice- aparatură de specialitate, sportivă și medicală.

Lecția de educație fizică și sportiv

Formă organizatorică didactică de bază prin care se realizează educația fizică o

reprezintă lecția de educație fizică desfășurată cu toată clasă în conformitate cu programă de
învățământ și cu orarul clasei respective. În legătură cu această lecție se pune în primul rând
problemă structurii ei întrucât această diferă de structură obișnuită a celorlalte lecții de la
celelalte discipline. Teoria educației fizice a indicat următoarea structură tip pentru astfel de
lecții:
- partea pregătitoare în care are loc organizarea colectivului de elevi, crearea unui tonus
potrivit și pregătirea organismului pentru efort

- partea fundamentală în care se realizează temele lecției și se îndeplinesc obiectivele

formulate, în mod deosebit dezvoltarea calităților motrice;

- partea de încheiere rezervată reducerii excitabilității neuromusculare și a revenirii

indicilor marilor funcțiuni la parametrii inițiali cu aprecierile și recomandările ce se impun.

Organizarea lecției de educație fizică implică mai multe verigi care constau în:

a. organizarea colectivului cu care se lucrează;

b. pregătirea organismului pentru efort;

c. influențarea dezvoltării armonioase;

d. însușirea, fixarea, perfecționarea priceperilor și deprinderilor de mișcare sau dezvoltarea

calităților motrice;

e. verificarea și aprecierea gradului de pregătire a executanților;

f.scăderea intensității efortului;

g. concluzii;

h. indicații pentru muncă independența a celor cu care se lucrează (Siclovan I., 1979).

De data mai recentă P. Fidler evidențiază următoarea structură a lecției de educație fizică,
compusă din 8 verigi care pot fi prezentate în totalitate în fiecare lecție sau în mod selectiv.
Astfel distingem verigi care fac parte din structură oricărei lecții și care pot să lipsească. Din
prima categorie fac parte verigile care creează premisele bunei desfășurări a conținutului de bază,
verigă în care se realizează temele lecției iar ultimele două verigi sunt destinate revenirii
organismului și aprecierilor și recomandărilor.

În formularea autorului amintit verigile lecției de educație fizică sunt:

1. organizarea colectivului de elevi;

2. pregătirea organismului pentru efort;

3. influențarea selectivă a aparatului locomotor;

4. dezvoltarea calităților motrice, viteză și îndemânarea;

5. realizarea temelor lecției;

6. dezvoltarea calităților motrice, forță ;

7. revenirea indicilor funcțiuni la nivelul obișnuit;

8. concluzii, aprecieri, recomandări.

Pe baza acestei structuri generale lectia de educatie fizica cunoaste si ea anumite tipuri:

-      lectia pentru insusirea materialului nou (lectia de invatare);

-      lectia de repetare, perfectionare si consolidare a materialului insusit (lectia de

antrenament);

-      lectia de verificare a cunostintelor, abilitatilor si deprinderilor motrice dobandite,

precum si a gradului pregatirii fizice (lectia de autocontrol);

-      lectia de tip mixt (lectia de invatare – antrenament).

In cadrul acestor forme de organizare sunt utilizate anumite metode didactice specifice fiind:
explicatia, demonstratia si exercitiul in functie de specificul activitatii respective.

Lecția de antrenament sportiv

Este o activitate organizată din punct de vedere biologic, tehnic și psihologic care constă
în aplicarea unei diversități de exerciții fizice, acte și operații incluse în cadrul acestora.
Această variabila de lecție privește pregătirea fizică și îndrumarea sportivului cu individualitatea
să distinctă sau a echipei, în vederea unui comportament abil și eficient într-o competiție sportivă
de un anumit fel.
Un antrenament presupune anumite condiții materiale și tehnice, un volum de muncă, efort fizic
intens și refacerea capacității de efort a organismului (Baroga L., 1980). Manieră de concepere a
antrenamentului sportiv, adecvat ramurii sportive avute în vedere, este dependența de
competență profesională a antrenorului.
Într-un antrenament distingem:
- obiectul acțiunii motrice: sportivul și echipă în relație cu o varietate de exerciții fizice;
- scopurile asumate spre a fi realizate, principalul scop fiind obținerea unui succes sportiv,
a unui record în cadrul unui concurs sportiv;
- stadiul de plecare în pregătire.
Potrivit acestor elemente constituente ale lecției de antrenament sportiv se tinde către o
anumită procedura metodică în vederea dezvoltării unor calități motrice (rezistentă fizică în
special): aceea de solicitare multiplă a efortului sportivului, cu stabilirea exactă a intensității și
duratei sale.
Forme de organizare ale activității sportive se realizează și în afară cadrului școlii că
activitate de educație fizică și sport independența prin intermediul: cluburilor de elevi, taberelor
de vară și diversele competiții sportive.

Principiile didactice ale educației fizice

 Lecția de educație fizică, precum și lecția de antrenament sportiv, pe lângă obiectivele,
conținutul și strategiile didactice presupun și respectarea unor principii didactice. Vom analiză
numai câteva din acestea care au o mai strânsă legătură cu domeniul educației fizice:
1. Principiul respectării particularităților anatomo-fiziologice ale scolarilor. Acest principiu
indică necesitatea că activitatea de educație fizică să se desfășoare în conformitate cu cerințele
specifice ale diferitelor vârste, cât și cu particularitățile individuale ale elevilor.
2. Principiul continuității și sistematizării. Impune în folosirea și desfășurarea activității fizice
un mers gradat, pentru activitatea lor să progreseze în conformitate cu gradul dezvoltării lor
generale și a potențialului fizic de care dispun (de la ușor la greu, de la acte simple la acte mai
complexe).
3. Principiul multilateralității. Este principiul care formulează că cerința fundamentală
realizarea unei educații fizice complexe în afară unei specializări înguste și a unui antrenament
fizic multilateral, fapt ce ar daună dezvoltării fizice, precum și altor obiective ale acestei
discipline.

            Profesionalizarea în domeniul subsistemelor educației fizice și sportive

Gradul de instituționalizare a orelor și lecțiilor de educație fizică este regăsit în anumite structuri
educaționale adecvate obiectivelor acestei discipline și activități. În acest sens dispunem de
instituții adecvate, cum ar fi:

- academiile (Academia Națională de Educație Fizică și Sport în țara noastră este

principală instituție care realizează profesionalizarea în sistemul educației fizice și sportive, cu
învățământ de lungă durată și învățământ de scurtă durată, ambele forme cuprinzând specializări
ale educației fizice);

- colegiile;

- școlile de antrenori;

- cluburile sportive și

- cursurile de specializare.

Ele privesc diferite categorii de specialiști în educația fizică și sportivă: profesor,

antrenor, arbitru, sportiv, cercetător, psiholog, medic, administrator și manager sportiv.

În privință educației fizice și sportive școlare, pregătirea profesorului vizează o instruire

specifică, orientată spre cunoașterea psihologiei vârstelor, a caracteristicilor dezvoltării fizice și
bioritmice a elevilor și asimilarea metodologiei acestei acțiuni pedagogice. În această instruire,
accentul se pune pe asimilarea competențelor profesionale din punct de vedere teoretic și
aplicativ, concretizate într-o diversitate de capacități și competențe ce impun:

- cunoașterea dimensiunilor dezvoltării umane (biologică, psihologică și spirituală);

- cunoașterea mecanismului motric;

- abilitatea de comunică cu elevii și de a construi lecția de educație fizică și sport;

- abilitatea de a măsură și evalua corect comportamentul motric și sportiv al elevilor;

- capacitatea de a stimula elevii pentru activitățile sportive școlare sau extrașcolare și a le

orienta aptitudinile pentru diferite ramuri sportive.

În contextul identificării și dezvoltării aptitudinilor sportive ale elevilor, problemele

antrenorului sportiv se referă la selecția sportivului de performanță, urmată de elaborarea și
realizarea unui proces fizic, intelectual și moral de pregătire adecvată.

Din demersul analitic întreprins în acest capitol rezultă importantă disciplinei de

educație fizică în formarea și consolidarea trăsăturilor de personalitate ale elevilor și, în mod
deosebit, a formării unor capacități și deprinderi psihomotrice necesare activității desfășurate în
cadrul orelor de educație fizică și ale sportului în general.