Educatia fizica si formarea personalitatii

Educatia fizica
Educatia fizica are trei componente de baza (biologica, psihologica si sociala) iar prin urmare are trei finalitati:cresterea si dezvoltarea fizica echilibrate; realizarea echilibrului psihofizic; integrarea sociala a individului. In orice activitate umana obiectele sunt prioritati de diferite niveluri sau ranguri prin care se realizeaza functiile activitatii respective. Totul presupune insa actionarea continua in timp. Deci, obiectivele educatiei fizice deriva din functiile sale specifice si asociate se subordoneaza acestora. Exista multe clasificari ale obiectivelor, majoritatea dintre ele fiind valabile si pentru educatia fizica. Cea mai raspandita clasificare este in functie de laturile procesului de practicare a exercitiilor fizice: instruirea si educatia. In consecinta, printre obiectivele educatiei fizice se regasesc: stimularea procesului de crestere si realizarea dezvoltarii fizice armonioase; prevenirea instalarii unor atitudini deficiente; formarea si mentinerea atitudinii corecte a corpului; dezvoltarea calitatilor motrice de baza: forta, viteza, rezistenta, indemanare, mobilitate si suplete; formarea si perfectionarea deprinderilor motrice de baza si aplicative; dezvoltarea capacitatii de a valorifica in diverse activitati socioprofesionale; insusirea de cunostinte necesare dezvoltarii capacitatii de a intelege necesitatea practicarii exercitiilor fizice; intarirea starii de sanatate a elevilor si prevenirea unor boli; cresterea rezistentei organismului la factorii de mediu;educarea esteticii corporale si a expresivitatii miscarilor; dezvoltarea unor insusiri si sentimente morale: spiritul de echipa, sentimentul de solidaritate, comuniune, curajul, spiritul de initiativa, respectul, toleranta.

Forme de organizare a educatiei fizice

Principalele forme de organizare a educatiei fizice sunt: activitatea comuna cu intreaga grupa de copii (pentru invatamantul prescolar); ora de educatie fizica;ora de activitati sportive desfasurata pe grupe de pregatire sportive compuse din elevi selectionati din clase omogene ca varsta; activitati sportiv-turistice organizate in timpul liber al elevilor (tabere, excursii, drumetii, campionate scolare, serbari sportive); activitati sportive de performanta organizate in cadrul cluburilor scolare sportive.

Forma scolara de baza pentru realizarea acestui tip de educatie o constituie lectia de educatie fizica,care are o structura diferita de cea a lectiilor desfasurate la alte discipline. P.Fielder in anul 1994 propune urmatoarea structura:organizarea clesei de elevi; pregatirea organismului pentru efort; influenta selectiva a aparatului locomotor; dezvoltarea calitatilor motrice: viteza si indemanare; realizarea temelor lectiei; dezvoltarea calitatilor motrice: forta si rezistenta; revenirea indicilor marilor functiuni la nivelul obisnuit; concluzii, aprecieri, recomandari.

Principiile educatiei fizice

C.Moise apreciaza ca, in domeniul educatiei fizice, actioneaza pricipiile generale ale didacticii si unele principii ale educatiei morale; dintre acestea, trei au relevanta aparte:principiul respectarii particularitatilor anatomo-fiziologice ale elevilor (exercitiile fizice trebuie sa se desfasoare in conformitate cu cerintele specifice ale diferitelor varste si cu particularitatile individuale ale elevilor). Nerespectarea acestui principiu poate compromite sanatatea si dezvoltarea normala a elevilor. Principiul continuitatii si sistematizarii (exercitiile fizice vor fi abordate sistematic, gradat, de le simplu la complex, infunctie de gradul dezvoltarii generale anatomofiziologice). Educatia fizica trebuie sa se desfasoare zilnic, prin jocuri si gimnastica pentru asigurarea cresterea si dezvoltarea normala si mentinerea sanatatii. Principiul multilateralitatii (cere realizarea unei educatii fizice complexe si complete in scopul dezvoltarii armonioase si echilibrarii diferitelor functii ale organismului uman).

Paradigme ale educatiei fizice

Putem identifica mai multe accente sau nuante cu privire la rolul si functiile educatiei fizice; dupa criteriul functiei dominante, am putea identifica mai multe paradigme ale educatiei fizice: Paradigma biomedicala; Paradigma socioculturala; Paradigma estetica; Paradigma psihologica.

Paradigma biomedicala
Reflectiile si indrumarile cu privire la practica educatiei fizice strabat intreaga istorie a culturii: Vedele, cartea sfanta a hindusilor, si Legile lui Manu subliniaza importanta practicarii unor exercitii fizice in scop igienic, dar si religios. Medicul chinez Kong-Fu a creat in mileniul trei I.Hr. un adevarat sistem de exercitii fizice avand caracter medical, concentrat pe ideea ca, unele boli pot fi vindecate numai prin anumite miscari insotite de o gimnastica respiratorie. Antiles, medic si chirurg grec, este considerat adevaratul intemeietor al gimnasticii terapeutice. Hipocrate considera ca practica exercitiilor fizice influenteaza favorabil circulatia sangelui, respiratia, metabolismul, asigurand dezvoltarea armonioasa. Paradigma biomedicala accentueaza functia terapeutica a educatiei fizice, considerand ca practica exercitilor fizice poate contribui la tratarea unor boli, stimuleaza formarea de noi celule, cresterea functiilor diferitelo aparate (cardio-vascular, respirator), activitatea sistemului N.C. etc. Exercitiile fizice sunt recomandate pentru: mentinerea sanatatii si prevenirea unor boli, recuperare fizica si restabilirea functionarii normale a organismului in anumite situatii de boala. Efectele biomedicale ale exercitiilor fizice sunt cu atat mai evidente cu cat exercitiile sunt practicate mai timpuriu, in mod sistematic, organizat si sub indrumarea unui specialist.

Paradigma socioculturala
Paradigma socioculturala are la baza ideea ca dezvoltarea biologica nu poate constitui un scop in sine; rostul educatiei fizice este de a contribui la integrarea sociala a individului. Educatia fizica nu e numai o parte componenta a educatiei generale, ci si un capitol important din cultura omenirii; nu este o disciplina noua sau trecatoare, ci o prezenta in viata omului dintotdeauna, dand expresie unei mentalitati, unui stil de viata, unui model sociocultural. I. Nicola precizeaza ca efectele ed. Fizice se prelungesc dincolo de componenta biologica. Componenta biologica reprezinta doar substratul pe care se cladeste personalitatea umana, de calitatile acestui substrat depinzand modul in care se realizeaza constructia personalitatii si posibilitatile de integrare a fiintei umane intr-o structura sociala. Ed. Fizica si sportul, subliniaza C. Kiritescu, alcatuiesc un mijloc pt atingerea unui scop pe care nici o alta activitate omeneasca nu reuseste sa-l ralizeze in plan

social: acela de a aduna laolalta pentru a se intrece in competitii sportive indiferent de rasa, religie, limba vorbita, cultura, pentru a respecta aceleasi reguli si a se intelege intr-un singur limbaj, cel al sportului. Sportul contribuie, astfel, la dezvoltarea sentimentului de solidaritate umana, de comuniune, cultivand respectul si toleranta

Paradigma estetica
Paradigma estetica se situeaza in prelungirea acelei socioculturale si este centrata pe ideea de armonie: educatia fizica are drept scop dezvoltarea armonioasa, realizarea echilibrului psihologic, frumusetea fizica si spirituala. Originea acestei paradigme se afla in modelul antic atenian, care a consacrat idealul de armonie si perfectiune al fiintei umane (kalokagathia). Arta Antichitatii grecesti exprima acest ideal: Miron si Policlet au lasat, prin Discobolul si Doriforul, imaginea perfectiunii si a armoniei obtinute prin exercitii fizice.

Paradigma psihologica
Referindu-se la scopul educatiei fizice, I.Nicola subliniaza ca aceasta nu este limitata la dezvoltarea fizica: educatia fizica este o componenta a unui sistem si actioneaza n stransa legatura cu toate celelalte dimensiuni ale formarii integrale ale personalitatii. Educatia fizica isi propune dezvoltarea biologica a fiintei, dar nu ca scop in sine. Dincolo de componenta biologica a educatiei fizice se afla componenta sociala (integrarea sociala si dezvoltarea unor calitati morale) si componenta psihologica (dezvoltarea integrala a personalitatii, realizarea echilibrului biopsihic). Dezvoltarea proceselor cognitive prin exercitii fizice duc la imbunatatirea perceptiilor complexe (spatiale, temporale, de miscare), imbunatatirea spiritului de observatie, dezvoltarea atentiei, dezvoltarea gandirii (ex: jocurile sportive creaza situatii problematice care cer solutii rapide). Dezvoltarea proceselor afective: educatia fizica favorizeaza aparitia starilor afective pozitive, stenice. M. Epuran distinge mai multe stari afective generale in practicarea ex. fizice si a jocurilor sportive si anume: stari afective produse de activitate musculara mai intensa: voiciune, bucurie, satisfactie. Nelinistea, nerabdarea, incordarea, apatia, indiferenta sunt stari

afective produse de pregatirea pentru exercitii, pentru joc sau pentru concurs. Bucuria, increderea, dorinta de a face totul pentru reusita sunt stari generale de ambienta (estetica salii, a terenului) in care se desfasoara activitatea. Educarea vointei si calitatilor ei: exercitiile fizice prin efortul carelimplica, ofera cadrul dezvoltarii unor calitati precum curajul, perseverenta, stapanire de sine, spirit de disciplina. Accentuarea sau diminuarea unor trasaturi temperamentale: consolidarea stapanirii de sine si a echilibrului afectiv- la coleric; fortificarea energiei si cresterea independentei- la melancolic. Conturarea si stabilizarea unor trasaturi de caracter: efectuarea sistematica a unor exercitii fizice, cu reguli specifice, educa perseverenta la elevi, tenacitatea, dorinta de afirmare. Competitiile sportive contribuie la dezvoltarea spiritului de echitate, respectul fata de adversar sau partener, dar pot dezvolta si atitudini morale negative cum ar fi: egoismul, dispretul fata de adversar. Dezvoltarea aptitudinilor generale (inteligenta, spiritul de observatie, concentrarea atentiei) si a aptitudinilor psihomotorii sau a abilitatilor motrice, care permit adaptarea actiunilor motrice la conditii variabile de solicitare a organismului. Activitatea fizica este tot mai mult considerata un mijloc de navigare psihica, de refacere a energiei psihice, de restabilire a unei tonalitati afective pozitive, a confortului interior necesar unei vieti psihice echilibrate. Ph. Perrenaud (1996) ofera sugestii interesante pentru elaborarea unui corpus de drepturi ale scolarului, intre care se afla si dreptul la miscare. Perrenaud sugereaza si alte drepturi ale elevului: dreptul de a nu fi tot timpul atent, dreptul de a nu-si tine toate promisiunile, dreptul de a nu iubi scoala, dreptul de a alege cu cine vrea sa lucreze. Toate programele eductionale care au ca valoare fundamentala libertatea copilului creaza sistemul de invatamant traditional pe motiv ca incorseteaza elevul si-i refuza dreptul de a-si manifesta nevoia fiziologica elementara de miscare.