CAPITOLUL 4

Obiectivele educaţiei fizice şi sportului

Obiectivele reprezintă cerinţele instructiv-educative la diferite niveluri, prin realizarea

cărora îndeplinindu-se funcţiile domeniului nostru. Particularităţile biologice, psihologice,
legate de condiţiile de muncă şi viaţă etc. necesită, aşadar, formularea variabilă a obiectivelor
de la un subsistem la altul şi chiar de la un grup de indivizi la altul.
Stabilirea obiectivelor reprezintă un demers esenţial în vederea dirijării ştiinţifice a
activităţilor de educaţie fizică şi sport. Pe baza obiectivelor se va realiza planificarea logică a
sistemelor de acţionare, care să conducă treptat la creşterea nivelului de pregătire al subiecţilor.
Pentru a verifica gradul de realizare a obiectivelor proiectate, se utilizează diferite instrumente
de evaluare.

Teoria educaţiei fizice şi sportului, ca disciplină cu înalt grad de generalizare, se

preocupă de formularea îndeosebi a obiectivelor generale ale domeniului. Acestea sunt:
 menţinerea unei stări optime de sănătate;
 favorizarea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică corectă şi armonioasă;
 dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a celor specifice unor ramuri de sport;
 formarea unui sistem bogat de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-
aplicative şi specifice unor ramuri de sport;
 formarea capacităţii şi a obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice,
inclusiv în timpul liber;
 contribuţia la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături morale, de voinţă şi
intelectuale, a simţului estetic şi responsabilităţii sociale.

În ceea ce priveşte taxonomia obiectivelor, în domeniul nostru specialiştii au încercat

mai multe clasificări, unele preluate din ştiinţele educaţiei. Deosebim astfel criterii cum ar fi:
- după laturile procesului de practicare a exerciţiilor fizice, în:
 obiective de instruire şi
 obiective de educaţie.
- după natura influenţei lor asupra individului, în:
 obiective cognitive,
 obiective psihomotorii,
 obiective afective şi
 obiective sociale
- după nivelurile (rangurile) cărora se adresează, în:
 obiective de rangul 1, reprezentate de obiectivele generale ale educaţiei
fizice şi sportului.
 obiective de rangul 2, care particularizează obiectivele de rangul 1, fiind
specifice fiecărui subsistem al educaţiei fizice şi sportului (EFS), ele variind de la un subsistem
la altul, în funcţie de priorităţi. Spre exemplificare, obiectivele educaţiei fizice a tinerei
generaţii scot în evidenţă caracterul formativ, spre deosebire de cele ale educaţiei fizice
profesionale, cu un caracter mai diversificat determinat de varietatea profesiunilor, sau de
educaţia fizică militară, cu obiective evident specifice. De asemenea, în cadrul subsistemului
sportului, obiectivele diferă de la sportul de înaltă performanţă la sportul pentru toţi etc.

1
  obiective de rangul 3 (numite şi obiective cadru), care, dacă luăm ca
exemplu educaţia fizică şcolară, sunt specifice fiecărui ciclu de învăţământ, regăsindu-se în
modelele finale şi contribuind la îndeplinirea obiectivelor de rangul 2.
 obiective de rangul 4 (numite şi obiective de referinţă), care sunt
obiectivele pe fiecare an de studiu, regăsindu-se în conţinutul modelelor intermediare.
 obiective de rangul 5, care sunt specifice fiecărui semestru.
 obiective de rangul 6, reprezentate de obiectivele fiecărei lecţii de
educaţie fizică (mai sunt denumite şi obiective operaţionale).
Prin urmare, obiectivele cu rangul mai mare sunt subordonate celor cu rang inferior.
Aceasta presupune că îndeplinirea obiectivelor de rangul 6 contribuie la realizarea obiectivelor
de rangul 5 ş.a.m.d.
FIECARE
În concluzie, dacă funcţiile educaţiei fizice şi sportului exprimă acţiunea constanţă şi
multiplă a exerciţiilor fizice asupra individului, obiectivele au un caracter mult mai
particularizat, fiind în strânsă legătură cu subsistemele educaţiei fizice şi sportului din care face
parte individul.

Educaţia fizică şi sportivă în contextul educaţiei permanente

Evoluţii

Din punct de vedere istoric, momentul introducerii educaţiei fizice în şcoli (la finele
secolului al XIX-lea) marchează o primă etapă în cuprinderea educaţiei fizice în contextul
educaţiei generale a oamenilor. Ulterior, pregătirea specialiştilor, apoi introducerea şi
răspândirea diferitelor sporturi au contribuit, în perioada interbelică, la apariţia educaţiei
sportive în rândul elevilor, unele ramuri sportive pătrunzând, cu mijloace specifice, în lecţiile
de educaţie fizică. Astfel apar competiţiile, activităţile extraşcolare (excursii, tabere de schi şi
înot, demonstraţii, serbări) şi se constituie diferite structuri organizatorice specifice.
După cel de-al doilea război mondial, odată cu răspândirea masivă a sporturilor şi
punerea accentului pe sportul de masă, apar diferite forme organizatorice noi, cum ar fi
asociaţiile şi cluburile sportive, creşterea numărului competiţiilor şcolare, apariţia claselor cu
profil de educaţie fizică şi sport etc. Tinerii dobândesc astfel tot mai multe cunoştinţe,
deprinderi şi priceperi motrice din diferite sporturi, dar şi capacitatea şi obişnuinţa de a le
practica în timpul lor liber. Practic acest moment marchează începutul includerii educaţiei
fizice şi sportive în contextul educaţiei permanente.
În acest sens, o bază bibliografică deosebită este constituită de diferite traduceri ale
unor lucrări de referinţă (Edgard Faure – A învăţa să fii; L.D. Hinaut şi colab. – Programe de
învăţământ şi educaţia permanentă; R. H. Dave – Fundamentele educaţiei permanente), de
unele materiale prezentate la congresele UNESCO, precum şi de cercetările in domeniu
efectuate de specialişti români ca Leon Ţopa, George Văideanu, Renee Gheorghiu şi alţii.
Pe plan european, referitor la includerea educaţiei fizice şi sportive în contextul
educaţiei permanente, paşi importanţi sunt realizaţi odată cu adoptarea la Bruxelles, în anul
1975, a Cartei Europene a Sportului pentru Toţi (acţiune de atragere în practicarea exerciţiilor
fizice a diferitelor categorii de populaţie sub egida „Sportului pentru Toţi”), precum şi odată cu
adoptarea de către UNESCO, în anul 1978, a Cartei Internaţionale a Educaţiei Fizice şi
Sportive în care se menţionează că „educaţia fizică şi sportivă constituie un element esenţial al
educaţiei permanente în sistemul global de educaţie”. Tot aici se precizează: „continuitatea

2
activităţii fizice şi a practicării sportului trebuie să fie asigurată în timpul întregii sale vieţi prin
mijlocirea unei educaţii globale, permanente şi democratizate”.
Educaţia permanentă este consacrată astăzi ca un principiu filozofic şi organizatoric
necesar asigurării unei educaţii pe tot parcursul vieţii individului, ca răspuns la necesităţile
timpurilor.
Putem afirma că educaţia permanentă a apărut şi s-a impus ca urmare a următoarelor
cerinţe:
- dezvoltarea ştiinţei, tehnicii, culturii, a societăţii în general şi necesitatea adaptării
individului la aceste exigenţe;
- dorinţa individului de a progresa, de a-şi manifesta în mod plenar propria
personalitate;
- dorinţa de a utiliza timpul liber în mod util şi plăcut.
George Văideanu (1988), afirma, de altfel, că „şcoala trebuie să pregătească individul
pentru educaţia permanentă făcându-l apt să identifice, să folosească şi să dezvolte resursele
educative ale societăţii moderne: tradiţiile culturale, activităţile sportive, radio-ul, televiziunea,
bibliotecile, turismul etc.”
Prin Legea Învăţământului (1995), educaţiei fizice îi este recunoscut rolul în formarea
personalităţii indivizilor printr-o permanentă educare, atât pe plan fizic, cât şi intelectual,
moral, estetic etc.
O atenţie sporită trebuie acordată şi pregătirii şi perfecţionării specialiştilor, din
perspectiva educaţiei permanente. În acest sens este imperios necesară participarea lor ritmică
la cursurile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor didactice, la consfătuiri pe diverse teme, la
mese rotunde, sesiuni de comunicări, ca şi studiul individual al literaturii de specialitate,
precum şi explorarea altor medii informaţionale (Internet, televiziune etc.).

Caracteristicile educaţiei permanente şi implicarea educaţiei fizice şi sportive în

realizarea ei

Principalele caracteristici ale educaţiei permanente, la care educaţia fizică şi sportivă

îşi aduc contribuţia, sunt:
1. Continuitatea
Educaţia permanentă se desfăşoară pe toată durata vieţii. La fel şi educaţia fizică şi
sportivă, se manifestă din primele zile le viaţă şi până la sfârşitul ei.
2. Globalitatea
Educaţia permanentă integrează în mod continuu toate nivelurile de educaţie, la fel
cum şi educaţia fizică şi sportivă, împreună cu celelalte laturi ale educaţiei, se adresează
diferitelor niveluri;
3. Integralitatea
Educaţia permanentă asigură o formaţia multiplă şi echilibrată, integrând toate laturile
personalităţii: fizic, intelectual, afectiv, spiritual. În sprijinul contribuţiei educaţiei fizice şi
sportive în acest sens stă dictonul poetului latin Juvenal „Mens sana in corpore sano”, de mare
actualitate şi în zilele noastre.
4. Educaţia permanentă nu se reduce numai la instruirea instituţionalizată.
Ea se realizează şi în condiţii neinstituţionalizate sau chiar accidentale. Educaţia
fizică şi sportivă sprijină instruirea neinstituţionalizată prin multiple forme de organizare şi
practicare a exerciţiilor fizice (în întreprinderi şi instituţii, cercuri, cluburi şi asociaţii etc. sau
pur şi simplu în mod spontan). În cadrul acestor activităţi, familia şi comunitatea de muncă şi
viaţă deţin un rol foarte important.
5. Universalitatea

3
 Educaţia permanentă are două componente, generală şi profesională. Caracterul
universal al ei este redat de adaptările şi inovaţii pe care le permite, prin metodele mijloacele de
care dispune, care permit adaptarea mijloacelor, pentru realizarea nevoilor mereu altele ale
societăţii în ansamblul său. Educaţia fizică şi sportivă contribuie îndeosebi la componenta
generală, prin capacitatea de adaptare şi inovare, în funcţie de necesităţi şi condiţiile existente.
6. Educaţia permanentă are funcţie corectivă
Ea contribuie la remedierea neajunsurilor sistemului educaţional actual, ameliorând
astfel calitatea vieţii. În sprijinul acestei acţiuni, educaţia fizică şi sportivă contribuie nemijlocit
prin caracterul său compensator, de relaxare, de combatere a stresului şi a consecinţelor unei
alimentaţii neraţionale. De altfel, unul din obiectivele de prim rang ale educaţiei fizice şi
sportului se referă, după cum bine ştim, la dobândirea obişnuinţei de practicare independentă a
exerciţiilor fizice.

Aşadar educaţia permanentă în societatea actuală influenţează şi chiar determină,

uneori, noi obiective, conţinuturi adecvate, metode de instruire şi tehnici de evaluare în cadrul
sistemului de educaţie fizică şi sport.