CURS NR.

14 - Psihopedagogie

POTENȚIALE PERICOLE CE POT INTERVENI ÎN EVOLUȚIA

PERFORMANȚIALĂ A SPORTIVILOR

1. Riscul competiţional și accidentările sportive

Termenul de „risc” este destul de frecvent utilizat în comentariile, statisticile şi
analizele sportive, fără ca sensul său să fie întotdeauna bine precizat. În accepţiunea lui
Holdevici şi Vasilescu (1988, p. 8), situaţia de risc semnifică totalitatea împrejurărilor care
oferă mai multe variante de acţiune ce diferă între ele atât prin posibilităţile de reuşită–eşec,
cât şi prin valorificările care pot fi pierdute sau câştigate. Într-o situaţie de risc, cu cât
utilitatea unei variante este mai mare, cu atât probabilitatea succesului se reduce. Aceasta
determină apariţia unui conflict între dorinţa de câştig, care orientează decizia spre alegerea
unei variante şi teama de eşec, care conduce spre alegerea altora.
De asemenea, atunci când abordăm cele două sintagme dorinţa de succes şi teama de
eşec, trebuie avute în vedere alte două componente definitorii ale situaţiei de risc: cursul de
desfăşurare al evenimentelor şi controlul asupra acestora.

Predictori psihologici ai accidentărilor sportive

Factorii fizici, cum ar fi tensiunile musculare, coliziunile în mare viteză,
supraantrenamentul şi oboseala constituie cauzele primare ale accidentărilor sportive. Totuşi,
factorii psihologici pot fi implicaţi în mare măsură. Din acest motiv, specialiştii din domeniul
sportului trebuie să aibă competenţe de a înţelege reacţiile psihologice la accidentare şi
strategiile mentale, care pot facilita recuperarea şi de a identifica sportivii cu risc crescut de
accidentare. Primele încercări de a identifica factorii psihosociali de risc au fost limitate şi
fără o perspectivă teoretică cuprinzătoare. Multă vreme accidentările sportive erau privite
doar ca o problemă pur medicală. Medicul se ocupa de accidentare, sportivul aștepta să se
recupereze, ignorând aspectele emoţionale şi mentale implicate în acest proces. Însă, în
ultimele decenii, atitudinea faţă de accidentări a început să se modifice şi factorii psihologici
(priviţi ca antecedente şi consecinţe) implicaţi au început să fie studiaţi cu mai multă atenţie.
Primele cercetări efectuate de psihologii sportivi au avut ca scop identificarea sportivilor care
prezintă din punct de vedere psihologic un risc crescut de accidentare.

1
 Psihologii sportivi, Mark Andersen şi Jean Williams (1988,1998) au creat un model
care explică relaţia interactivă dintre accidentarea sportivă şi factorii psihologici. Acești autori
susțin că relaţia dintre accidentările sportive şi factorii psihologici este în strânsă legătură cu o
situație stresantă. O astfel de situaţie sportivă, potenţial stresantă (de exemplu, competiţia,
antrenamentul, performanţa scăzută), determină sportivul să evalueze cognitiv sarcina şi
cerinţele asociate ei, resursele proprii de adaptare şi consecinţele. Dacă, după percepţia
sportivului, cerinţele situaţionale depăşesc resursele personale de a face faţă situaţiei,
răspunsul la stres va fi crescut. Invers, dacă sportivul îşi percepe resursele ca fiind peste
cerinţele situaţionale, răspunsul la stres va fi minim. Declanşarea răspunsului de stres
reprezintă un dezechilibru perceput între resursele de coping şi cerinţele situaţiei. O situaţie
percepută ca ameninţătoare creşte anxietatea, ceea ce cauzează o varietate de modificări
atenţionale şi fiziologice. Aceste modificări includ creşterea tensiunii musculare, îngustarea
câmpului vizual şi creşterea distractibilităţii (Cox, 2002). Se consideră că fiecare din aceste
modificări va determina creșterea şanselor accidentării. Dacă evaluarea cognitivă este
adecvată sau distorsionată de credinţe iraţionale sau de alte gânduri dezadaptative, este mai
puţin important în generarea răspunsului la stres. Dacă sportivul percepe faptul că are resurse
limitate pentru a face faţă cerinţelor competiţiei şi este important pentru el să obţină succes,
răspunsul la stres se activează, manifestându-se fiziologic, atenţional şi emoţional (de
exemplu, creşte anxietatea ca stare). Modificările cognitive şi fiziologice induc tensionări
involuntare ale muşchilor, care sunt răspunsuri comune la stres și care vor conduce în final, la
o stare de oboseală, reducând flexibilitatea și coordonarea motrică. Cu alte cuvinte, cresc
șansele producerii unor accidentări.
De asemenea, fluctuaţiile atenţionale pot rezulta din preocuparea faţă de evenimentele
stresante şi posibilele consecinţe negative sau prin blocarea răspunsurilor adaptative. În multe
cazuri, scăderea atenţiei duce la îngustarea vederii periferice, iar accidentarea poate interveni
prin observarea prea târzie a unui adversar. Disconectările atenţionale pot duce şi la
concentrarea pe sarcini irelevante, ceea ce are ca rezultat răspunsuri mai lente la situaţiile
relevante. Stresul nu este totuşi singurul factor psihologic care influenţează accidentările
sportive. Factorii de personalitate, existenţa unor stresori în trecut şi resursele de coping
influenţează procesul de stres şi, în consecinţă, probabilitatea de a suferi o accidentare
(Crăciun, 2008, pp.188-189).
 Factorii de personalitate au fost printre primii factori psihologici asociaţi cu
accidentările sportive. Literatura care tratează relaţia stres-boală a identificat o serie de
variabile de personalitate care joacă un rol moderator în această relaţie. Din păcate, multe din

2
cercetările în domeniu accidentării au suferit de pe urma inconsistenţei şi a controverselor
care au afectat studiul personalităţii în sport (Feltz, 1984). Majoritatea variabilelor de
personalitate presupuse a modera relaţia stres - accidentare (robusteţea, locus-ul de control, un
sens al coerenţei, anxietatea competiţională ca stare, motivaţia pentru realizare), au fost
examinate de literatura care se ocupă de accidentarea sportivă. S-a constatt că sportivii cu
vulnerabilitate mai mare la accidentare au nivel mare de anxietate pe care îl interpretează ca
având un efect negativ asupra performanţei.
 Istoria stresorilor - stresul suferit ca urmare a unor evenimente din viaţă şi chiar
evenimentele neplăcute din fiecare zi tind să submineze abilitatea sportivilor de a avea un
răspuns eficient la stres. Dacă adăugăm aici, consecinţe fiziologice şi atenţionale, vom
înţelege de ce stresul cotidian poate creşte vulnerabilitatea la accidentare. Stresul poate fi
provocat atât de evenimente pozitive din viaţă (căsătoria, sau experimentarea unei schimbări a
statutului economic, dezvoltarea unor relaţii sociale), cât şi de evenimente negative (pierderea
unei persoane iubite, divorţ, pierderea unui contract avantajos etc.).
 Resursele de coping – reprezintă resursele pe care sportivul le are la dispoziţie:
comportamentul general de coping, suportul social, tehnici de management a stresului,
strategiile atenţionale şi medicaţia autoprescrisă. Toţi aceşti factori sunt creditaţi a avea un
efect interactiv asupra gradului în care sportivul va trăi răspunsul la stres.
- Comportamente de coping – reprezintă orice tip de comportament care ajută individul
să se adapteze la o situaţie stresantă. Astfel de comportamente bine consolidate sunt
asociate cu reducerea incidenţei accidentărilor sportive. Răspunsul la stres este mult
potenţat la sportivii care îşi percep abilităţile de coping ca fiind suficiente pentru a
face faţă stresului asociat cu experienţa sportivă;
- Suportul social - este considerat printre cele mai importante resurse care reduc efectul
negativ al răspunsului la stres. Aici putem include părinţii, prietenii, antrenorul, colegii
de echipă, clubul sau grupul religios. Suportul social este un mecanism eficient de
coping, dar şi un puternic moderator între stresul de viaţă şi incidenţa accidentării
sportive (Cox,2002). Când suportul social este absent sau negativ, se observă o
asociere puternică între stres şi accidentare.
- Managementul stresului - sportivii de performanţă utilizează frecvent managementul
stresului, precum şi tehnici de intervenţie de tip cognitiv destinate controlul
răspunsului la stres. Intervenţiile cognitiv comportamentale sunt utilizate şi pentru
controlul activării în situaţiile în care răspunsul la stres a fost deja declanşat.

3
 - Strategia atenţională - este o resursă de coping folosită des de atleţii specializaţi în
probele de fond. Sportivii care aleargă pe distanţe lungi folosesc o combinaţie de
strategii atenţionale asociative (sportivi puternic motivați) şi disociative (sportivi care
aleargă pentru plăcere) (Cox, 2002).
- Medicaţia - medicamentele sunt folosite de sportivi pentru creşterea performanţei,
tratament după accidentare sau reducerea durerilor. Multe medicamente pot influenţa
răspunsul la stres şi astfel pot avea legătură cu accidentările. Anabolizantele pot avea
efecte secundare cum ar fi agresivitate, depresie, anxietate sau tendinţă de a evita
contactul social. Aceste efecte psihologice au capacitatea de a influenţa în sens negativ
resursele de coping ale sportivului (Gregg şi Rejeski, 1990).

Cercetătorii au studiat încrederea în sine la sportivii accidentaţi. Aşa cum era de

aşteptat, încrederea în sine scade ca rezultat al accidentării, dar creşte odată cu intervenţia
psihologică. Încrederea redusă poate conduce la scăderea motivaţiei, performanţă inferioară
sau accidentări adiţionale, datorită încercării sportivului de a supracompensa timpul pierdut.
Profesioniştii din acest domeniu trebuie să fie pregătiţi să iniţieze practici de învăţare
şi antrenare care ajută la prevenirea accidentărilor, să asiste în procesul de a face faţă la
accidentări şi să ofere un mediu psihologic de suport, cu scopul de a facilita reabilitarea după
accidentarea suferită.
Pentru a face faţă traumelor fizice şi psihologice asociate accidentării, sportivii recurg
la diferite strategii de coping, care presupun: acceptarea accidentării, focalizarea pe progresul
realizat în recuperare, gândirea pozitivă.

2. Factori psihopatologici în activitatea sportivă

Vom aborda problematica acestor factori psihopatologici și apariția lor în activitatea
sportivă, dar și în afara acesteia.
a. Sentimentul de inferioritate este un sentiment de supunere, manifestat prin senzația
individului de a fi inapt pentru sarcina atribuită care ar putea fi: înlocuirea unui campion,
includerea într-o reprezentativă națională, responsabilitatea de a fi căpitan de echipă etc.
Senzația aceasta se poate manifesta de la cea mai mică intensitate concretizată într-o stare de
neplăcere, până la tentativa de îndepărtare a elementului perturbator, neasumarea
responsabilității prin prezentarea cu întârziere la antrenament, neglijarea obligației elementare
de a controla greutatea etc.

4
 b. Sentimentul de superioritate caracterizează individul care se simte cu mult superior
cerințelor ce i s-au încredințat de circumstanțe sau de tehnicieni și conducători. Este cazul
sportivului care "nu se risipește" când se angajează împotriva unor adversari considerați
inferiori. Pe plan individual, sentimentul de superioritate poate să determine o scădere
îngrijorătoare a formei sportivului.
c. Experiențele umilitoare, trăite ocazional sau cu oarecare continuitate determină
două reacții periculoase:
 sentimentul de autodispreț, sportivul fiind condus, treptat, către subevaluarea
propriilor capacități tehnice; în acest caz, se generează o stare de anxietate care
“enervează” pe sportiv, determinând scăderea randamentului său și accentuarea
stării de anxietate.
 sentimentul de ostilitate față de o persoană sau grup de persoane acuzate de a fi
provocat individului o experiență umilitoare; imposibilitatea de a manifesta cu
claritate dezacordul poate genera o stare de iritare, insatisfacție, intoleranță,
toate acestea influențând negativ randamentul sportiv.
Aceste experiențe umilitoare în aria sportului pot fi evidente în situațiile de înlocuire
printr-o rezervă, atribuirea de roluri și sarcini unor coechipieri mai puțin capabili, observații și
critici de la antrenor, suporteri și presă.
d. Obstacolul în realizarea aspirațiilor poate fi reprezentat de o maladie, un transfer
forțat, un antrenor care nu simpatizează pe sportiv (preferând înlocuirea lui), o conducere
tehnică care impune scheme tactice la care sportivul este constrâns să se adapteze, o retribuție
inferioară celei meritate. Just sau injust, obstacolul este trăit de sportivi ca ceva de neînțeles și
inacceptabil, ei manifestând semne de ostilitate, exagerări în comportament, intensificând în
antrenamente pregătirea cu riscul unei stări patologice de oboseală sau de antrenament.
e. Alți factori:
 relații anormale cu colegii de echipă/club;
 efectele elogiilor nemeritate din partea colegilor;
 recunoașterea insuficientă a eforturilor de a se antrena mai bine, pentru
manifestările altruiste în concurs, pentru înițiativă în folosul echipei ;
 frecventele schimbări de rol (în cadrul jocurilor sportive);
 responsabilitățile incorect definite sau greșit atribuite, fără a garanta autoritatea
necesară pentru a le asuma;
 cerințele excesive din partea conducătorilor, tehnicienilor și a publicului.

5
 Raportându-ne la categoria factorilor care pot apărea în contextul vieții extrasportive,
aceștia pot fi reprezentați de conflicte afective familiale, responsabilități casnice, contacte
sociale dificile, incompatibilități frecvente între obligațiile de muncă și cele de sport, traume
psihice repetate.
Barierele psihice sunt dublu condiționate: social și individual. Din punct de vedere
social sunt determinate de influența opiniei grupului, iar individual barierele se constituie din
multitudinea factorilor limitativi care conduc, prin repetare, la formarea unei atitudini
subiective de neîncredere, de teamă. Barierele psihice din stările limită nu sunt numai afectiv-
motivaționale sau motrice, ci și intelectuale. Lipsa de imaginație și creativitate acționează ca
un obstacol pe care individul nu îl depășește decât foarte greu, prin intermediul instrumentelor
de tip stimulativ: sugestia încurajatoare, motivația, restructurări cognitive, reglări ale nivelului
afectivității, restructurări în tehnică și tactică.

3. Strategii pentru reducerea riscului de apariţie a tulburărilor de alimentaţie la sportivi

Trei mari categorii de determinaţi explică dezvoltarea tulburărilor de alimentaţie:
factorii biogenetici, factorii psihologici şi factorii sociali (de mediu). Vom descrie succint
primele două categorii de factori şi ne vom ocupa mai pe larg de factorii de mediu. Insistăm
mai mult pe factorii de mediu pentru că evidenţele arată că sportivii sunt mai vulnerabili în
faţa tulburărilor de alimentaţie tocmai datorită influenţei factorilor specifici din mediul în care
îşi desfăşoară activitatea.
a. Factori biogenetici – raportându-ne la această categorie de factori, încă există
controverse. Există opinii conform cărora, anorexia şi bulimia sunt cauzate de o funcționare
deficitară a glandei pituitare. Unii cercetători sugerează că există o predispoziţie genetică
pentru tulburări de alimentaţie, bazându-se pe faptul că indivizii la care sunt prezente, au
părinţi care manifestă aceleaşi comportamente.
b. Factorii psihologici – au fost asociați cu tulburările de alimentaţie. Caracteristici
ale personalităţii, cum ar fi perfecţionismul şi elementele obsesiv-compulsive au fost asociate
cu comportamente privind alimentaţia distorsionată. Sportivii, în special cei de înalt nivel sunt
adesea perfecţionişti, ceea ce îi face mai vulnerabili la o posibilă tulburare de alimentaţie.
Unii cercetători privesc tulburările de alimentaţie ca o dependenţă similară abuzului de
substanţe. În cazul acestor tulburări, alimentele sunt utilizate ca o modalitate de coping atunci

6
când individul se confruntă cu emoţii puternice sau pentru înlocuirea unei exprimări
emoţionale.
c. Factorii de mediu – pot reprezenta pentru sportivi, un suport în dezvoltarea
tulburărilor de alimentaţie. Majoritatea sportivilor, dar în special femeile, simt o mare
presiune pentru a atinge o anumită greutate sau formă a corpului. În societatea actuală,
femeile receptează aceste presiuni prin media, familie şi prieteni. In ultima perioadă, bărbaţii
au fost supuşi şi ei unor astfel de presiuni prin mesaje care sugerează că ei ar trebui să se
angajeze în activităţi fizice pentru a-şi dezvolta masa musculară. Indivizii care ajung să-şi
internalizeze un ideal fizic promovat de societate, au un risc crescut de a-şi considera corpul
ca inacceptabil şi să fie nemulţumiţi de modul cum arată. In urma unei astfel de autoevaluări,
apar dispoziţii afective negative şi limitări alimentare.

Identificarea tulburărilor de alimentaţie

Antrenorii trebuie să fie atenţi la sportivii care se antrenează excesiv pentru a putea
preveni tulburările de alimentaţie sau supraantrenamentul. În primul rând, antrenorii trebuie
să descopere motivaţia care se ascunde în spatele antrenamentului excesiv. La început, se
impune o conversație reală cu sportivul, dar să nu ne aşteptăm ca el să fie foarte sincer în
cazul că este vorba de o tulburare de alimentaţie. Următoarele semne ar putea ajuta un
antrenor să detecteze prezenţa unor tulburări de alimentaţie:
 Îngrijorări repetate faţă de faptul că sportivul se simte sau este supraponderal, în
ciuda greutăţii sub mediu (imagine corporală distorsionată);
 Frica de a nu deveni obez în ciuda scăderii în greutate;
 Refuzul de a accepta complimente cu privire la modul în care arată;
 Gândire dihotomică (vede lucrurile ori bune ori rele, nu acceptă nuanţele);
 Stare depresivă;
 Gânduri negative despre sine sau vinovăţie (în special după un episod bulimic).

Strategii pentru reducerea riscului de apariţie a tulburărilor de alimentaţie la

sportivi
Cel mai important lucru în educarea sportivilor este focalizarea în principal pe
sănătate şi performanţă, decât pe diete. Sportivii trebuie să primească informaţii cu privire la
alimentaţia sănătoasă şi să realizeze că aceasta poate contribui la creşterea performanţei
sportive. Cel mai indicat ar fi ca aceste informații să le parvină sportivilor de la un

7
nutriționist, încercându-se adoptarea unor obiceiuri alimentare cât mai corecte. Atenţia
trebuie focalizată spre alimentaţia sănătoasă care asigură energia necesară în sport şi pe
înţelegerea faptului că performanţa poate fi îmbunătăţită prin dezvoltarea condiţiei fizice, a
forţei,vitezei. Slăbirea realizată prea rapid şi prin metode incorecte nu determină decât
diminuarea potențialului fizic al sportivului.
Educarea staff-ului tehnic este cel puţin la fel de importantă ca şi educarea sportivilor.
Personalul tehnic care interacţionează cu sportivii are o mare influenţă asupra sportivilor şi
prin conduita adoptată poate crește sau diminua riscul de apariţie a tulburărilor de alimentaţie.
Atât antrenorii, cât și sportivii trebuie să posede aceleaşi informaţii privind nutriţia, dietele,
greutatea corporală și indicii comportamentale de alertă. Pentru a se reduce riscul de apariţie
al tulburărilor de alimentație, este necesar să ne orientăm după următoarele principii:
a. Scăderea interesului pentru greutate
Antrenorul trebuie să rămână interesat de pregătirea fizică şi tactică a sportivilor, cât şi
de dezvoltarea abilităţilor mentale necesare pentru performanţă. Cântărirea sau urmărirea
compoziţiei corporale ar trebui lăsate în atribuția medicului sportiv. De asemenea, ar trebui
evitată măsurarea greutăţii în public.
b. Eliminarea aspectelor incorecte impuse în grupul sportiv
Uneori alimentaţia nesănătoasă şi slăbirea devin acceptate şi chiar apreciate în
comunităţile sportive. Luptele şi judoul sunt exemple în care sportivii apreciază metode
nesănătoase de scădere în greutate. Antrenorii au datoria de a furniza informaţii corecte
privind strategiile incorecte privind greutatea corporală şi de a comunica consecinţele serioase
care rezultă din acestea.
c. Tratarea individualizată a fiecărui sportiv
Greutatea este determinată de un complex de factori genetici şi biologici, care
interacţionează şi ţine mai puţin de factorii motivaţionali.
d. Oferirea unor sfaturi cu privire la scăderea în greutate
Mulţi specialişti susţin că sportivii nu ar trebui să urmeze diete pentru scăderea în
greutate. Totuși, dacă este necesar să se utilizeze o dietă, sportivul trebuie să apeleze la
recomandările unui nutriţionist, iar dacă apar probleme psihologice sau tulburări de
alimentaţie programul de scădere în greutate să fie suspendat. Antrenorul trebuie să
monitorizeze atent performanţa, pentru a determina dacă se obțin progrese odată cu scăderea
în greutate.
e. Controlul efectului de contagiune

8
 Sportivii pot dezvolta norme cu privire la alimentaţie, dietă sau pierderea în greutate,
conduite care devin „contagioase" şi se răspândesc prin comunicare sau observaţie. In măsura
în care antrenorii pot „demitiza" problemele de greutate şi supleţe, sportivii pot adopta
atitudini şi comportamente corecte și funcţionale.

4. Aspecte etice şi utilizarea doping-ului în sport

Din punct de vedere etimologic, termenul doping provine din verbul “to dope”, care
înseamnă “a droga, a narcotiza, a administra droguri”. Încercările de a stimula puterea, forța,
dorința de a învinge prin orice mijloc, pot fi găsite în diverse mărturii încă din cele mai vechi
timpuri.
Astăzi, dorința de a realiza performanțe de excepție determină din ce în ce mai mulți
sportivi să recurgă la medicamente, care le pun viața în pericol. “Cancerul sportului mondial”,
cum a fost denumit doping-ul, a cuprins toate sporturile, fiind cea mai frecventă cauză de
suspendare a sportivilor.
Doping-ul constituie o problemă din ce în ce mai gravă, având în vedere
accesibilitatea substanțelor dopante și utilizarea lor de către un număr foarte mare de sportivi
începători, care recurg la ele fără a cunoaște efectele secundare ale acestora.
Utilizarea substanțelor dopante cu scopul obținerii performanțelor sportive poate
determina în timp, alterarea stării de sănătate și chiar decesul sportivilor.

Diferenţă fragilă între dependenţă şi comportament dopant

Într-o manieră generală, căutarea performanţelor cu ajutorul substanţelor chimice
prezintă o analogie stranie cu comportamentul toxicomanului: este vorba de a obţine totul,
imediat fără o reală elaborare mentală. Finalitatea acestor două tipuri de consum este uneori
identică. Astfel bucuria produsă de cocaină, de exemplu, este oare chiar atât de diferită de cea
indusă de o victorie într-o competiţie sau de semnarea unui important contract comercial?
Încărcarea cu steroizi anabolizanţi pentru a stimula dezvoltarea musculară nu este uneori un
mod de a nu mai gândi?
În practică, observăm similitudini între aceste produse, dintre care unele pot produce
dependenţa şi obişnuinţa: într-un anumit moment, consumul nu mai are ca obiect căutarea
performanţei, ci produsul însuşi. Astfel se întâmplă, de exemplu, în privinţa steroizilor
anabolizanţi, amfetamine, cocaină, poate şi corticoizi. Mai multe cercetări au permis, în plus,
reperarea asociaţiilor frecvente între produse. Una din acestea a stabilit, mai ales, o corelaţie
perfectă între folosirea steroizilor anabolizanţi şi utilizarea cocainei, canabisului şi alcoolului:

9
cu cât se recurge numai la primele, cu atât utilizăm mai mult ultimele. Un studiu efectuat pe
studenţi sportivi canadieni, descrie folosirea combinată de steroizi anabolizanţi şi de
psihostimulante, de beta-blocanţi, alcool sau anlzegice. În afara contextului strict sportiv, se
observă alte asociaţii. Dar natura produselor consumate este sensibil diferită, şi cocktailurile
astfel formate sunt considerate mai puţin periculoase pentru sănătate decât cele consumate de
atleţi (Larousse – Marele dicţionar al psihologiei, 2006, p. 887).
Aceste elemente diferite explică fără îndoială propensiunea utilizatorilor de a confunda
dependenţa şi comportamentul dopant în scopul performanţei: conform anchetelor recente, ar
fi vorba de probleme de aceeşi natură pentru mai mult de jumătate dintre sportivi,
profesionişti din domeniul sănătăţii sau ai marelui public. În final, printre alte similitudini, să
ne amintim că „dopaţii” sunt numeroşi, inclusiv printre sportivii de nivel înalt, care urmează
cure de dezintoxicare în timpul carierei lor sau în momentul încetării ei.
Actualmente, foarte multe organizații și instituții sportive naționale și internaționale
construiesc diferite programe și strategii în scopul scăderii fenomenului de doping.

5. Fenomenul de burnout manifestat la sportivi

Imensa presiune la care sunt supuşi sportivii în competiţiile moderne, în special
datorită marilor recompense materiale, publicităţii şi statutului, generează o focalizare
crescută pe antrenamente de volum şi intensitate crescută. De multe ori, preţul plătit de către
sportivi pentru focalizarea pe antrenamente în exces şi pe victorie, poate fi
supraantrenamentul, urmat de burnout.
Semnalarea unor cazuri de burnout în mediul sportiv a adus în discuţia forurilor şi
organizaţiilor sportive acest sindrom. Federaţia Internaţională de Tenis, de exemplu, a luat în
discuţie fenomenul, dezvoltând o serie de recomandări şi reguli pentru prevenirea apariţiei
burnout-ului. În pofida îngrijorărilor şi eforturilor de a înţelege problemele din jurul acestui
sindrom, puţine progrese s-au înregistrat în clarificarea conceptuală a constructului.
Burnout-ul apare ca un construct psihosocial la mijlocul anilor '70 ai secolului trecut,
când Freudenberger (1975) încearcă să descrie şi să explice un proces de deteriorare a
randamentului fizic şi psihic şi ineficienţa profesională, observate printre cadrele medicale. El
denumeşte „burnout" acest fenomen, caracterizat prin epuizare generată de cerinţele prea mari
la care sunt supuşi aceşti profesionişti. Ulterior, Maslach (1982) a observat acelaşi fenomen,
studiind comportamentul persoanelor angajate în serviciile sociale. Autorii semnalează câteva
dintre caracteristicile persoanelor afectate de acest sindrom: o trăire intensă de epuizare
emoţională, depersonalizare (atitudini şi trăiri negative faţă de beneficiarii serviciilor) şi o

10
inadecvare privind realizările personale (nemulţumire profesională şi percepţia negativă
asupra propriilor realizări). Acest sindrom a fost studiat la o mare varietate de locuri de
muncă şi a fost asociat cu consecinţe negative cum ar fi: scăderea performanţei, diminuarea
motivaţiei, sănătate precară, insomnie, creşterea consumului de alcool şi droguri şi probleme
familiale şi maritale (Maslach, 1998). Stările negative, amotivaţia şi stările de epuizare
descrise la anumiţi sportivi ar putea fi manifestări ale burnout-ului, generate de anumite
caracteristici externe ale mediului, dar şi în funcție de o serie de trăsături individuale.
Majoritatea cercetătorilor au susținut ideea că indiferent de specificitatea mediului,
fenomenul de burnout poate fi prezent în orice domeniu de activitate, fiind un sindrom
comun, chiar dacă antecedentele de stres sunt diferite.
Cea mai larg răspândită conceptualizare a sindromului de burnout în mediul sportiv a
fost realizată de Raedeke (1997). El consideră că sportivii cu burnout sunt caracterizaţi prin:
epuizare fizică şi psihică, atitudine negativă faţă de activitatea depusă şi scăderea
randamentului sportiv. Atitudinea negativă faţă de sport se traduce prin evaluarea negativă a
beneficiilor aduse de implicarea în sport.
În abordarea subiectului, cercetătorii mai folosesc doi termeni care sunt consideraţi
precursori ai burnout-ului: supraantrenamentul şi lipsa de energie. Supraantrenamentul este
un comportament dezadaptativ care implică antrenamente peste nivelul considerat ideal, iar
lipsa de energie este o stare fiziologică, consecinţă a supraantrenamentului, care se manifestă
prin scăderea vigorii.
Intervenţii în caz de burnout
Un plan de intervenţie pentru recuperarea sportivilor la care se semnalează burnout-
ul este propus de Fender (1989) şi cuprinde trei paşi (Crăciun, 2008, pp. 207-208):
• Primul pas se referă la conştientizarea sindromului de către sportivi. Sportivul
trebuie în primul rând să recunoască că suferă de burnout şi să-şi comunice trăirile părinţilor,
antrenorilor sau psihologului.
• Al doilea pas presupune întreruperea activităţii. Dacă simptomatologia este
identificată timpuriu, este suficient o pauză de antrenament de câteva zile. Dacă sindromul
este avansat până la punctul în care se ia în discuţie renunţarea la activitate sportivă, se
impune odihnă şi relaxare totală.
• Cel de-al treilea pas presupune învăţarea unor strategii de relaxare având ca scop
reducerea efectelor nocive ale stresului şi burnout-ului.
Un antrenor cu experienţă va recunoaşte semnele de lipsă de vigoare şi cele de
supraantrenament şi va lua măsurile care se impun înainte să apară burnout-ul. Amintim că

11
după Silva (1990) cele trei faze ale sindromului de stres negativ sunt: lipsa de vigoare,
supraantrenamentul şi burnout-ul. Dacă antrenorii îşi cunosc cu adevărat sportivii şi îi
tratează individualizat, există puţine şanse ca sindromul de stres să evolueze spre burnout şi
spre renunţarea la activitatea sportivă.

12