Sunteți pe pagina 1din 4

STRESUL SPORTIV ŞI COMBATEREA SA PRIN METODE

PSIHOLOGICE

Asist. univ. drd. Laura Ştefan


Departamentul de Pregătire pentru Personalului Didactic
Academia de Studii Economice din Bucureşti

Activitatea sportivă prin caracteristicile ei creează condiţiile sau facilitează


apariţia unor stări afective variate, printre care şi stresul.
Noţiunea de stres a fost utilizată pentru prima dată de Hans Selye, care a
realizat cercetări în fiziologie şi a descris sindromul general de adaptare, care
caracterizează reactivitatea organismelor la situaţiile cu care se confruntă. 1 Efortul
de adaptare produs de organism şi nu situaţia reală produce stresul. De aceea
H. Selye afirma “Nu ceea ce ţi se întâmplă este important, ci felul cum
reacţionezi.” Aceeaşi situaţie poate fi ameninţătoare sau chiar insuportabilă pentru
o persoană, în timp ce pentru o alta poate fi indiferentă sau incitantă, aceasta
reprezentând componenta subiectivă a stresului.
H. Selye afirma că reactivitatea organismelor la stres trece prin trei faze:
- faza de alarmă, care este împărţită la rândul ei în două faze: cea de şoc,
caracterizată prin hipotensiune, hipotermie etc. şi cea de contraşoc, în
care încep să apară fenomenele de apărare ale organismului, susţinute de
hiperactivitatea corticosuprarenală;
- faza de rezistenţă, survenită după o expunere prelungită la stimulii nocivi.
În această etapă organismul se adaptează agentului stresant. Dacă este
prelungită peste anumite limite, energia de rezistenţă a individului se
epuizează şi acesta intră în faza următoare;
- faza de epuizare, în care adaptarea nu mai poate fi menţinută şi reapar
semnele reacţiei de alarmă, care de această dată sunt ireversibile, ducând
la moartea organismului.
Toate aceste etape sunt incluse în sindromul de adaptare sau sindrom
Selye.
Sportul, datorită elementului competiţional atât de evident, generează
uneori emoţii negative şi stres. Sportivii se află într-o competiţie dură cu ei înşişi
sau cu adversari puternici, fiind puşi în situaţia de a depăşi obstacole care vizează
limitele rezistenţe umane. Manifestarea emoţiilor în sport, mai ales a celor
negative, este o problemă de maxim interes atât pentru sportivi, cât şi pentru
antrenori.

1
“Stresul este starea în care se găseşte un organism ameninţat de dezechilibru sub acţiunea
unor agenţi sau condiţii care pun în pericol mecanismele sale homeostatice... Termenul
stres desemnează atât agentul stresor, cât şi reacţia corpului la acesta. După Selye, acest
răspuns, nespecific, este legat de mecanismele neuroendocrine.” Norbert Sillamy, 1996,
“Dicţionar de psihologie”, ediţia I, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti
Activitatea sportivă este foarte complexă, în componenţa ei fiind incluşi
următorii factori: structura personalităţii, mai ales acele caracteristici care
influenţează rezistenţa la stres (echilibrul emoţional, mobilizarea voluntară etc.),
condiţiile externe (tipul competiţiei, importanţa ei, tipul adversarilor, condiţiile
climaterice, condiţiile meteorologice, regulile concursului), nivelul expectaţiei
asupra performanţei, nivelul exigenţelor faţă de activitate.
De exemplu, renumita gimnastă Nadia Comăneci, are o structură de
personalitate care a ajutat-o foarte mult în cariera sportivă. De exemplu, chiar
atunci când competiţia la care participa era de maximă importanţă (Jocurile
Olimpice), chiar dacă făcea parte dintr-o echipă care nu se număra printre marile
puteri ale lumii şi nici printre favorite, ea reuşea să-şi înfrângă emoţiile şi să se
odihnească în noaptea dinaintea concursului (fapt de importanţă capitală pentru
orice sportiv) şi să se mobilizeze optim în timpul competiţiei. Aceste trăsături de
personalitate, ca şi aptitudinile sale sportive deosebite au stat la baza succesului său
magistral.
Milman, în 1983, a arătat că factorii stresori implicaţi în activitatea
sportivă sunt determinaţi mai ales de gradul de nedeterminare şi de semnificaţia pe
care sportivul o acordă situaţiei. Cercetătorul se orientează către mai multe
categorii de stresori:
1. Stresori ai nedeterminării interioare – apar atunci când sportivul nu este
convins că toate mecanismele sale interne, fiziologice şi psihologice, care intervin
asupra rezultatului, vor acţiona în mod optim şi la momentul potrivit. Datorită
incertitudinii, sportivul poate să oscileze în alegerea unei tehnici sportive adecvate
şi să intre în competiţie nesigur şi nepregătit psihic sau insuficient mobilizat.
2. Stresori ai nedeterminării exterioare – apar datorită incertitudinii
referitoare la factori care nu pot fi influenţaţi de sportiv, cum ar fi condiţiile de
concurs, evoluţia evenimentelor sportive, forma sportivă a coechipierilor sau a
adversarilor etc.
3. Stresori ai semnificaţiei interioare – determinaţi de conflictele psihice
referitoare la posibilul final nefavorabil al competiţiei sportive, la probabilitatea
producerii unor accidentări etc.
4. Stresori ai semnificaţiei exterioare – generaţi de posibila pierdere a
prestigiului datorită înfrângerii în competiţia sportivă, de consecinţele
neîndeplinirii obiectivelor propuse, de anticiparea pierderilor profesionale şi
materiale etc.
În sport, mai ales în cel de performanţă, există numeroase situaţii
generatoare de stres:
- antrenamentul prelungit şi dificil poate provoca uneori disconfort fizic;
- izolarea şi singurătatea în cadrul cantonamentelor poate crea disconfort
afectiv;
- monotonia antrenamentelor, regulamentele restrictive şi rigide, pedepsele
survenite în cazul încălcării normelor stabilite pot provoca stres;
- barierele în comunicare, lipsa afinităţilor şi conflictele cu coechipierii,
antrenorul sau alte persoane implicate în joc reprezintă alte surse de stres;
- de multe ori sportivul este pus într-o situaţie de joc atât de complexă, care
oferă atât de multe informaţii în perioade scurte de timp, încât este
suprasolicitat pe plan informaţional. El trebuie să aleagă tactica optimă de
joc, să o modifice dacă este necesar şi să ia în calcul toate elementele
caracteristice situaţiei prezente;
- factorii de natură fizică au şi ei o importanţă considerabilă uneori: pot fi
schimbări de fus orar, precipitaţii, variaţii de temperatură, zgomot etc.;
- cel mai dramatic factor este însă frica de eşec, riscul de pierdere a
prestigiului cu consecinţele sale asupra diminuării imaginii de sine.
Toţi factorii generatori de stres pe care i-am enumerat mai sus au implicaţii
în alterarea performanţelor sportive, datorită scăderii capacităţii prosexice,
supraîncordării pe plan emoţional şi motric, creşterii gradului de vulnerabilitate la
stimulii perturbatori.
Stresul influenţează într-un mod caracteristic activitatea sportivă prin:
creşterea numărului de greşeli, scăderea nivelului mediu de coordonare şi precizie a
mişcărilor, oscilaţia rezultatelor, obţinerea în concurs a unor rezultate mult mai
scăzute comparativ cu cele din cadrul antrenamentelor etc.
Pentru a contracara situaţiile generatoare de stres, antrenorii şi psihologii
sportivi urmăresc dezvoltarea unor trăsături de personalitate denumite de Milman
“calităţi situaţionale”, care sunt educabile şi pot fi dezvoltate prin antrenament. Mă
refer la “rezistenţa emoţională”, caracterizată printr-o evaluare adecvată a situaţiei
şi adecvarea reacţiilor emoţionale în concordanţă cu starea de fapt. Obiectivul
psihologului este crearea unei rezistenţe emoţionale înalte, evidenţiate printr-o stare
emoţională egală în timpul competiţiei, în care emoţiile susţin evaluarea clară a
situaţiei şi aplicarea planului de acţiune elaborat şi reglează optim potenţialul
energetic al organismului pentru o eficacitate cât mai mare.
O altă calitate necesară este “capacitatea de autoreglare”, care se referă la
posibilitatea sportivului de autocontrol, de a-şi regla voluntar procesele emoţionale,
cognitive şi motrice, de a-şi planifica acţiunile şi a-şi urma planul, de a se
concentra asupra acţiunii proprii şi asupra obiectivului propus.
Pentru a combate stresul şi a obţine rezultatele corespunzătoare pregătirii
lor, sportivii au nevoie şi de “motivaţia de concurs”, caracterizată prin mobilizarea
tuturor forţelor pe care le au, activare optimă şi orientarea spre scopuri clare cu
dorinţa de a învinge şi energetism adecvat.
“Stabilitatea psihică” este ultima trăsătură menţionată, dar nu cea din urmă
ca importanţă şi vizează capacitatea de menţinere pe o perioadă mai lungă de timp
a stării funcţionale a proceselor psihice şi componentelor motrice ale activităţii,
respectiv absenţa unor oscilaţii spontane ale formei şi tehnicii sportive. Această
trăsătură corelează cu încrederea în sine a sportivului.
Antrenorii şi psihologii sportivi fac apel la metode variate pentru reducerea
efectelor negative ale stresului:
- orientarea şi selecţia sportivă în funcţie de aptitudini motrice şi de
caracteristici psihice care pot constitui premise ale formării unei
rezistenţe adecvate la stres;
- o bună pregătire tehnică, tactică şi psihologică pentru a-l obişnui pe
sportiv cu situaţii cât mai variate;
- creşterea încrederii în propriile forţe;
- creşterea capacităţii de autocontrol voluntar;
- dobândirea unor tehnici de reglare şi autoreglare a stărilor psihice;
- creşterea capacităţii de autocontrol voluntar etc.
Pentru a se combate stresul sportiv, antrenorii şi psihologii îi învaţă pe
sportivi să-şi controleze emoţiile şi stările, să-şi actualizeze disponibilităţile latente,
să-şi optimizeze capacităţile etc. Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice vizează
ansamblul acţiunilor de dirijare a comportamentului pentru realizarea conduitei
optime. Comportamentul de reglare şi autoreglare este o acţiune ghidată care
constă într-un set de metode şi tehnici standardizate pe care le poate utiliza
psihologul, antrenorul, medicul sportiv sau chiar sportivul însuşi. Metodele de
reglare constau în intervenţii exterioare asupra sportivilor, care pot fi procedee
bazate pe comunicare (convorbirea, demonstraţia, sugestia, hipnoza şi unele tehnici
de psihoterapie scurtă) sau procedee fizioterapeutice (masaj, saună, tehnici de
presopunctură). Metodele de autoreglare sunt cele învăţate de sportivi şi aplicate de
ei înşişi: autosugestia, tehnici de relaxare, antrenament autogen, psihoton, cel
mental sau ideomotor etc.

Bibliografie

1. BĂBAN, A.(coord.), Consiliere educaţională, ediţia I, Cluj-Napoca,


Imprimeria Ardealul, 2001
2. BĂBAN, A., , Stres şi personalitate, ediţia I, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 1998
3. CHARLESWORTH, E.A., Stress management: a comprehensive guide to
wellness, ediţia I, Newbury Park, CA: Sage Publications, 1997
4. EPURAN, M., HOLDEVICI, I., Psihologie - compendiu, ediţia a II-a,
Bucureşti, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, 1993
5. HOLDEVICI, I., Psihologia succesului, ediţia I, Bucureşti, Editura Ceres,
1993
6. HOLDEVICI, I., Autosugestie şi relaxare, ediţia I, Bucureşti, Editura Ceres,
1995,
7. HOLDEVICI, I., VASILESCU, P.I., Psihoterapia, tratament fără
medicamente, ediţia I, Bucureşti, Editura Ceres, 1993,
8. HOLDEVICI, I., VASILESCU, P.I., Activitatea sportivă. Decizie,
autoreglare, performanţă, ediţia I, Bucureşti, Editura Sport-turism, 1988
9. HOLDEVICI, I, VASILESCU, P.I., Autodepăşirea în spor”, ediţia I,
Bucureşti, Editura Sport-turism, 1988,
10. PERCEK, A., Stresul şi relaxarea, ediţia I, Bucureşti, Editura Teora, 1992
11. PLOZZO, B.L., Viaţa alături de stres: strategii de înfrângere a anxietăţii,
ediţia I, Bucureşti, Editura Ştiinţă şi tehnică, 1997
12. SILLAMY, N., Dicţionar de psihologie, ediţia I, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 1996
13. STREPTOE, A., Stress, personal control and health, ediţia I, New York,
Harper and Row, 1989