Caracteristicile generale ale metodelor de refacere psihica

Refacerea psihică a sportivului de performanţă, supus prin însuşi specificul activităţii de

antrenament şi concurs la eforturi fizice şi psihice deosebit de mari, este o problemă complexă
care intră în sfera de competenţă a echipei care asigură pregătirea şi răspunde de performanţe
acestuia.
Ca şi pregătirea pentru activitate, refacerea trebuie să ţină seama de câteva postulate
principiale. Cele mai importante sunt acelea că: sportivul este un sistem dinamic, hiper-
complex, integral, vizând optimizarea, îndeosebi, maximizarea capacităţii de performanţă,
pregătirea sportivă este o acţiune praxiologică şi, deci, trebuie să ia o consideraţie şi să asigure
toate mijloacele şi tehnicile de potenţare a individului. între factorii de potenţare, nivelul
conştiinţei de sine, interesele, motivaţia, conştientizarea activităţii concrete deţin locuri
însemnate, alături de condiţiile sociale şi materiale organizatorice; se are în vedere activitatea
reglatorie a comportamentului care se realizează ca necesitate de echilibrare a individului cu
ambianţa şi activitatea.
În sportul de performanţă identificăm toate cele trei forme de reglare a conduitei sportivului:
de stabilizare, pentru menţinerea structurilor psiho-fiziologice în limitele unor valori date;
de optimizare, pentru realizarea echilibrului funcţional al individului în condiţiile existenţei
mai multor alternative, dintre care una este mai preferabilă;
de dezvoltare, în care se urmăreşte transformarea şi perfecţionarea continuă a organizării
iniţiale, după legile obiective ale evoluţiei. Procesul pedagogico-metodic va realiza intenţiile
educaţionale, utilizând alternativ, într-o ordine impusă de situaţii şi subiecţi acest triunghi de
forme reglatorii ale conduitei sportivului, punând accent.
Refacerea psihică a sportivului este un fenomen adaptativ care se produce în condiţiile unui
anumit consum psihic şi ale unei anumite deteriorări a mecanismelor psihocomportamentale;
Refacerea psihică este un proces dialectic: începe odată cu anticiparea activităţii, continuă cu
complexul de mijloace utilizate proporţional cu intensitatea (relativă) a activităţii efortului şi
se încheie prin asigurarea condiţiilor progresului în etapa următoare;
Ca urmare a efortului psihic şi fizic din antrenament şi mai ales din concurs deteriorările se
adresează mecanismelor psihocomportamental adaptative, reglatorii de tip cognitiv, afective,
conative. Ca urmare, înregistrăm 2 grupe de astfel de deteriorări:
- o creştere accentuată a tensiunii psihice care poate avea şi aspect de stress;
- o scădere pronunţată a energiei psihice, un consum care are, neapărată, nevoie de
recuperare.
Aceste efecte ale efortului prelungit sau foarte intens se pot manifesta singular sau împreună.
Limbajul curent vorbeşte de oboseală şi surmenaj, dar în condiţiile efortului maximal din
sport, deseori, apar manifestări de nevrozism exprimate în agresivitate, anxietate,
hiperemotivitate, abandon, blocaje, fobii, fixaţii.
În a doua categorie de cauze intră situaţiile şi activităţile stresante. Efortul şi consumul psihic
au, în acest caz, o caracteristică specifică şi anume conştiinţa sportivului asupra neputinţei de
a depăşi momentele critice sau conştiinţa periculozităţii situaţiilor, în special cele de tip moral
care-i angajează prestigiul, amorul propriu. între cauzele concrete care produc
supraîncordarea psihică, hipertensiunea şi stressul, menţionăm:
 antrenamentele şi concursurile dure, de răspundere, cu adversari foarte tari;
 suprasolicitarea morală prin accentuarea răspunderii în cazul insuccesului;
 suprasolicitarea psihică în taberele de pregă. în care totul se reduce la antrenament şi
activităţi de umplere a timpului;
 lipsa de tact şi de maniere a antrenorului, neindividualizarea efortului, întăririlor şi a altor
măsuri instructiv-educative.
Deteriorarea mecanismelor psihoreglatorii va fi favorizată de structura individuală, sensibilă a
unor sportivi, de climatul psiho-socio-cultural necorespunzător, ca şi de unele condiţii şi
situaţii incomode în antrenament şi concurs.
Mijloacele refacerii psihice a sportivilor.
O primă categorie este a cauzelor directe, fireşti, nestresante, constituite din însăşi efortul
complex, psiho-fiziologic al sportivului în activitate. Acest efort se va repercuta asupra sferei
intelectuale, în direcţia funcţionării proceselor informaţionale (vigilenţă, percepţie, memorie,
gândire, decizie) ca şi asupra sferei conative, prin reducerea capacităţii de muncă şi, deci, a
nerealizării integrale a scopului propus.
Consumul de energie psihică, oboseala va acţiona ca un inhibitor al nivelului de aspiraţie şi,
ca urmare, va determina o reducere a efortului până la completa încetare a acestuia.
Mecanismul de apărare biologică îşi găseşte, astfel, cunoscând manifestările şi deteriorării
psihice din timpul şi din cauza activităţii sportive de performanţă, pb la care se urmăreşte a se
răspunde sunt:
în ce măsură aceste manifestări pot fi prevenite sau atenuate;
dacă s-au produs, pot fi refăcute şi în ce măsură, total sau parţial;
există o posibilitate de supracompensare a stării psihice, aşa cum se prezintă fenomenul în
domeniul fiziologic.
Pornind de la acestea, mijloacele refacerii psihice se vor orienta spre:
 prevenirea unui consum psihic excesiv şi a unei deteriorări prea mari a mecanismelor
psihocomportamentale;
 refacerea rapidă şi completă;
 supercompensarea capacităţii reglatorii psihice a sportivului.
O primă categorie de mijloace este oferită de metodica pregătirii psihice a sportivului care are
ca obiectiv creşterea capacităţii psihice a sportivului şi a rezistenţei la factorii perturbatori ai
comportamentului. Realizarea unei bune pregătiri psihice a sportivului va constitui şi suportul
prevenirii sau atentuării deteriorilor.
Asistenţa psihologică în care accentul este pus pe relaţia antrenor- psiholog şi sportiv, pe
climatul psihosocial, pe climatul educogen şi pe deprinderile de psiho- igienă.
Dacă pregătirea psihologică este în mod deosebit activă, asistenţă-psihologică este defensivă
urmărind, însă, formarea la sportiv a capacităţilor de autoconducere şi autoreglare. Climatul
educogen reprezentat de competenţa antrenorului, stilul umanitar în exigenţă, respectul pt
sportivi, tonul şi limbajul com., individualizarea premierilor, a sancţiunilor
Metodele reglării psihice prin factori externi, de natură psihoprofilactică şi psihoterapeutică
cuprind diferite forme de sugestie hipnoză, somn provocat, muzico-terapie etc. Ele se aplică
individual sau în grup, fiind utilizate diferit, după reactivitatea generală a sportivului şi în
raport cu situaţiile concrete.
Metode de autocontrol care aparţin antrenamentului psihotonic şi tehnicilor de relaxare.
Principiile refacerii psihice a sportivilor.
Caracteristicile generale a tehnicilor de relaxare amintite pot fi sintetizate astfel:
Tehnicile de psihorelaxare canalizează către un stadiu de concentraţie mentală caracterizat
printr-o stare euforică binefăcătoare pe plan psihic, decontractarea organismului cu detenta
neuromusculară şi vasculară, analoagă celei a somnului nocturn, implicând eliberarea de
automatisme neurovegetative, respiratorii, digestive.
Pe plan psihologic se află percepţia modificărilor corpului, somatizarea şi această
conştientizare a vocilor interioare întreţine un efect psihic liniştitor, cu rezolvarea conflictelor
interne şi eliberarea de factori inhibitivi, în mod particular importanţi pentru sportivi în
preajma competiţiilor.
Se impune introducerea tehnicilor de psihorelaxare în structura antrenamentului invizibil
modern, folosirea lor înainte şi după competiţii, precum şi înainte de somnul natural nocturn
(în cazul insomniilor, tulburărilor neurovegetative, a stărilor de emotivitate şi trac care apar în
etapele precompetiţionale).
Reiese fundamentarea ştiinţifică a posibilităţilor intervenţiei indirecte (prin relaxare
neuromusculară) asupra sferei capacităţii psihice şi posibilitatea restabilirii homeostazei
neuropsihice a organismului.
Cercetările şi experienţa practică în domeniul tehnicilor de psihorelaxare înclină către
folosirea, cu prioritate, a antrenamentului psihotonic, a cărui exersare o recomandăm încă din
perioadele timpurii ale activităţii sportive.
Sportivii învaţă, printr-un antrenament specific, să se poată relaxa într-o perioadă foarte scurtă
de timp, poate în câteva secunde în timpul competiţiei. Relaxarea poate fi relaxare psihică şi
fizică.
Tehnicile de relaxare psihică sunt numite, de obicei, tehnici de la minte
- către corp: necesită un mediu liniştit şi o poziţie confortabilă în faze de învăţare dar, pe
măsură ce sportivul se acomodează cu aceasta, antrenamentul poată să aibă loc în diferite
situaţii (în poziţii neconfortabile sau când sunt obosiţi) pentru a stimula condiţii asemănătoare
competiţiilor.
Se utilizează formulări verbale de tipul relaxează-te sau calmează-te pe care sportivul le
repetă pentru diminuarea oricărui tip de anxietate (sportivul îşi concentrează atenţia asupra
replicii şi asupra respiraţiei uşoare, ritmice m m decât asupra simpt. de anxietate).
Tehnicile de relaxare fizică sunt numite tehnici de la corp - către - minte pentru că ţintesc mai
întâi relaxarea cu ajutorul corpului. Cea mai obişnuită tehnică este relaxarea musculară
progresivă care include tensiunea şi relaxarea unor grupe de muşchi specifici, trecând de la
unul la altul. Când un sportiv îşi însuşeşte tehnica relaxării musculare progresive, el îşi poate
relaxa un grup specific de muşchi foarte rapid, în timpul competiţiei.
Tehnicile de relaxare ar trebui să corespundă simptomelor de anxietate, în sensul că o tehnică
de relaxare psihică ar trebui folosită pentru cei care experimentează simptomul de anxietate
cognitivă iar o tehnică de relaxare fizică ar trebui folosită pentru sportivii care experimentează
simptomul de anxietate somatică.
Situaţiile competiţionale, ale căror mize sunt resimţite adesea ca fiind fundamentale în plan
individual, pot fi considerate ca nişte evenimente stresante din viaţa sportivului. Potenţial,
acestea pot genera anxietate, oboseală cognitivă, necesitând o compensare în diferite planuri.
Legată de domeniul pregătiri i fizice, tactice şi psihologice, refacerea la nivel psihic se ocupă
de ceea ce ajută sportivul să-şi restabilească starea de echilibru post-competiţional. Ea se
caracterizează prin gânduri şi comportamente orientate spre diminuarea stresului şi atenuarea
emoţiilor pe care competiţia le-a provocat firesc şi le-a exacerbat (frustrare, dezamăgire, furie,
agresivitate, entuziasm, bucurie) pentru a atinge un sentiment de bună-dispoziţie personală.
Modalităţile de abordare a consecinţelor evenimentelor competiţionale pot fi considerate atât
în planul reglării cognitive şi emoţionale, cât şi în planul comportamentelor sociale,
comportamente adecvate relaţiilor sociale, convivialităţii.
În cadrul competiţiilor cognitive şi interacţionale, stresul este co-nceput, în prezent, ca o
relaţie dinamică între exigenţele situaţiei ambientale şi resursele individuale şi sociale apte
să facă faţă acestei situaţii. Accentul este pus pe controlul cognitiv şi/sau pe perspectivele de
control pe care îl poate exercita individul asupra mediului său. Emoţiile care decurg din
situaţia competiţională nu pot fi reduse nici la o componentă ambientală (competiţia), nici la
una individuală (anxietatea).
Reglarea stresului post-competiţional se bazează pe capacitatea de control efectiv sau
perceput de sportiv faţă de mizele competiţiei şi consecinţele care pot rezulta pentru el.
Controlabilitatea este definită ca fiind probabilitatea subiectivă ca situaţia să poată fi
modificată printr-o mai bună reacţie posibilă a individului, atunci când acesta are senzaţia că
poate controla situaţia, impactul stresului este mai slab.
Controlul se poate exercita asupra sursei însăşi a stresului: de amintit că unul din primii
predictori ai stresului post-competiţional este eşecul. Remedierea priveşte antrenamentul,
constând din adaptarea strictă a resurselor sportivului la obiectivele competiţionale.
În acelaşi fel, stabilirea obiectivelor de performanţă, adaptate corect la competenţa
sportivului, prezintă caracteristicile acestei logici. Controlul poate consta, de asemenea, în
reducerea efectelor competiţiei, permiţând individului să-şi adapteze comportamentul la
situaţia respectivă sau dându-i senzaţia că poate să facă faţă acesteia: dacă sportivul percepe
consecinţele rezultatului competiţional ca fiind modificabile, va avea tendinţa să caute nişte
strategii instrumentale pentru a face faţă acestui eşec.
Antrenorul, familia, prietenii participă la acest proces de diminuare a stresului post-
competiţional, relativizând atât succesul, cât şi eşecul şi favorizând dezvoltarea unor strategii
de control. Dat fiind că situaţia competiţională este prin esenţă, o situaţie de înfruntare, e
necesar să se ia în consideraţie, în noţiunea de refacere, ruptura dintre atitudinile valorificate
în sport şi comportamentele sociale obişnuite. Abandonarea atitudinii şi a comportamentelor
gratificante în caz de situaţii competiţionale poate afecta sportivul, determinând o inadaptare
după competiţie. Acest fenomen de dezinhibiţie şi de restructurare cognitivă duce la
acceptarea comportamentelor deviante care îşi găsesc, astfel, justificarea în cadrul unui grup
restrâns.