Sunteți pe pagina 1din 14

Ex2

1. ANTRENAMENTUL ŞI PERFORMANŢA SPORTIVĂ

2.1. Concepte (antrenament, sport, performanţă, sportiv, antrenor, competiţie)

Abordarea conceptuală a câtorva noţiuni cu care se operează în acest curs este concisă, uşor
de reţinut şi de explicat. Nu se încearcă să se realizeze o disecaţie privind modalitatea de
prezentare a acestor concepte de către marii specialişti ai domeniului, ci se urmăreşte o înţelegere
uşoară, clară care să asigure aceeaşi percepere din partea tuturor cursanţilor.
Antrenamentul sportiv organizat şi desfăşurat în scopul obţinerii de performanţă este o
activitate specific umană, delimitată de componenta anatomică, fiziologică, psihologică, afectivă,
estetică şi socială.
Valoarea deosebită a performanţelor sportive impune perfecţionarea continuă a tuturor
laturilor pregătirii sportivilor şi a creat în jurul ei o ştiinţă a sportului, a antrenamentului.
Valoarea ridicată, alături de posibilitatea de creşterea viitoare a performanţelor, depinde direct
atât de temeinicia şi corectitudinea muncii depuse de sportiv, cât şi de seriozitatea abordării
pregătirii de către antrenor ajutat de echipa managerială din instituţie. Ştiinţa antrenamentului
sportiv, ca orice ştiinţă de sine stătătoare, operează cu o serie de noţiuni specifice activităţii
sportive de performanţă. Face parte din categoria ştiinţelor întrucât are obiect propriu de
cercetare şi studiu reprezentat de ramuri, probe, discipline sportive în care se urmăreşte obţinerea
de performanţe sportive şi are concepte şi noţiuni proprii, clasificate, acceptate aproape în
unanimitate de specialiştii domeniului folosite în conteste diferite şi asemănătoare. Totodată
foloseşte metode de cercetare împrumutate din statistică, matematică, pedagogie, psihologie,
sociologie etc., cu ajutorul cărora reuşeşte să explice în mod ştiinţific transformările corpului
uman sub influenţa practicării exerciţiilor fizice, respectând legităţi şi cerinţe adaptate
specificului activităţii, concretizate în principii, reguli, norme, cerinţe determinate de relaţiile
dintre obiectivele urmărite şi disponibilităţile sportivului. Fiind o ştiinţă dispune de un sistem
larg de cunoştinţe şi date de specialitate cu care operează în activitatea practică şi teoretică, şi are
ipoteze de cercetare cu rol de îmbunătăţire a eficienţei muncii desfăşurate. Ştiinţa
antrenamentului nu se raportează doar la omul care se antrenează, ci şi la condiţiile externe
performanţei sportive (instalaţii, materiale, echipament, factori geografici şi meteorologici, stare
de sănătate etc. Este considerată ca ştiinţa multidisciplinară întrucât împrumută cunoştinţe,
informaţii din: pedagogie, psihologie, fiziologie, biomecanică, medicină, sociologie, filozofie,
informatică, informaţia şi politica sportului, teoria antrenamentului, instalaţii şi echipamentul
sportiv, jurnalism sportiv.
Procesul instructiv-educativ este dirijat prin intermediul psihopedagogiei antrenamentului
ce reprezintă o ştiinţă pedagogică aplicată ce dezbate problemele legate de obiectivele,
principiile, metodele, programarea şi evaluarea procesului de antrenament, dar şi o teorie a
competiţiei sportive.
Pentru înţelegerea mai uşoară a procesului de antrenament sportiv încercăm să definim
doar câteva noţiuni
Antrenamentul este acţiunea ce constă în activitatea teoretică şi practică ce urmăreşte
adaptarea organismului uman în vederea obţinerii rezultatelor sportive de performanţă. Conform
dicţionarului de „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, 1974, pag. 132, este considerat ca
fiind „proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului
omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din
formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”.
Antrenamentul sportiv este prezentat de Dragnea A., ca fiind ”o idee generală despre
caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, o abstractizare şi generalizare a
experienţelor acumulate în timp.”.
Poate fi înţeles ca o grupare de acţiuni efectuate într-o lecţie sau într-o succesiune de lecţii
pentru a produce efecte precise ce determină manifestarea performanţei concretizată în rezultat
sportiv sau poate fi înţeles ca ansamblul acţiunilor practice şi teoretice realizate în scopul
producerii performanţei sportive. Antrenamentul sportiv are la bază un plan de antrenament ce
cuprinde obiectivele (finale, intermediare şi imediate), conţinuturile, metodele, sistemele de
acţionare (mijloace/exerciţii) şi probele de control .
Sport este un termen des folosit în activitatea sportivă pe care Epuran M., în 2005, pag. 39,
îl consideră ca „incluzând activităţi fizice, exerciţii (fizice) şi jocuri, referitoare la orice mod de
angajare, de la sportul recreativ, pentru toţi, la sportul elitelor”. Iar în Enciclopedia educaţiei
fizice şi sportului din România, 2002, pag. 355, este definit ca fiind „activitatea motrică de
întrecere sau de loissir, spontană sau organizată, în care se valorifică intensiv mişcările naturale
şi formele de practicare a exerciţiilor fizice, a jocurilor dinamice şi tradiţionale, în vederea
obţinerii de către individ sau de către colectiv (echipă, echipaj), a perfecţionării potenţialului
morfofuncţional, psihic şi tehnic (dobândit), concretizat într-un record, într-o depăşire proprie
sau a potenţialului de concurs (de întrecere).
Performanţa “este valoarea unei acţiuni”, care poate fi individuală şi colectivă, exprimată
prin numere, cifre şi calificative. Conform opiniei lui Popescu- Neveanu, P., prezentată în
Dicţionarul de psihologie, 1978, pag. 531, performanţa sportivă reprezintă un „rezultat valoros
individual sau colectiv, obţinut într-o competiţie sportivă şi exprimată în cifre absolute după
sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat prin clasament” , şi chiar prin obligaţia
respectării prevederilor regulamentare. În sport, ea reprezintă de fapt indici măsurabili cantitativ
cu ajutorul unităţilor de măsură: metrul/kilometrul şi secunda/minutul/ora, număr de repetări,
scor, puncte, impresie artistică, etc. Este greu de obţinut, întrucât ea reprezintă modul de
realizare al deprinderilor şi priceperilor motrice cu indicii superiori de viteză, rezistenţă, forţă,
coordonare, supleţe, armonie, ritm etc., în condiţii impuse de regulamente. Obţinerea
performanţei sportive reprezintă obiectivul principal al activităţii de pregătire şi participare la
competiţii. Realizarea performanţei sportive este un act complex ce implică factorii somatici,
funcţionali, psihologici, afectivi şi sociali.
O precizare clară a factorilor ce determină manifestarea performanţei sportive Cei „patru
A”ai performanţei enumeraţi de Epuran , 1990: aptitudini, atitudini, antrenament, ambianţă.
Epuran împarte atitudinile pentru sport în
 „atitudini de tip cognitiv – se manifestă în procesele perceptive ca stări ale aşteptare
şi prevedere:
 atitudini evaluative ce cuprind pe lângă aspectele de mai sus pe cele privitoare la
întreaga activitate sportivă şi nesportivă a sportivului, a echipe, a grupei;
 atitudinile din structura caracterului – reprezentate de manifestarea faţă de scietate,
faţă de muncă, faţă de semeni, faţă de sine:;
 atitudinile de tip efector – operaţional, sunt predispoziţii, preferinţe de a reacţiona la
situaţii-stimul, fiind dependente de experienţa sportivului, şi de montajele
perceptive şi preferiţele interpretative – decizionale:
 atitudini precompetiţionale – dispunere, anticipare, angrenare-modelare, aplicare-
adaptare, analiză;
 motivaţia ca premisă produsă de atitudini.
Sportivul este un cuvânt vechi, dar şi nou: cel vechi îl “desemnează pe cel care se
pregăteşte să obţină victorii şi premii în luptă”, iar cel nou are înţelesul de persoană ce se
pregăteşte într-un sport, împrumutând specificaţia în funcţie de sportul practicat (exemplu: în
atletism = atlet, în gimnastică = gimnast, în handbal = handbalist etc.). Reprezintă instrumentul
prin intermediul căruia se obţine performanţa sportivă.
Rezultatul sportiv se obţine cu mare greutate. Pentru ca un sportiv să poată să se
pregătească şi să obţină rezultate deosebite este necesar să respecte şi să realizeze următoarele
sarcini:
 să prezinte predispoziţii psihologice, motrice şi aptitudinale pentru marea performanţă;
 să fie respectuos, ordonat, harnic şi receptiv la indicaţiile antrenorului;
 să se aprecieze corect din punct de vedere biologic, fiziologic, motric, psihologic;
 să asimileze cunoştinţele tehnice, tactice, de regulament, specifice probei/postului sau
ramurii sportive;
 să cunoască tipurile de efort şi legităţile antrenamentului sportiv;
 să înveţe să se controleze, să se stăpânească, să lupte în situaţiile dificile ce apar în
antrenament şi în concurs;
 să aibă interese şi motivaţii pentru practicarea sportului de performanţă..
Antrenorul după dicţionarul „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, 1974, pag. 408,
este „persoana calificată în conducerea pregătirii sportivilor”, competentă, care dirijează sportivii
în antrenamente şi îi călăuzeşte în competiţie. El trebuie să posede cunoştinţe tehnice, tactice şi
de regulament, specifice ramurii/disciplinei şi probei sportive şi multe cunoştinţe privind
pedagogia procesului de pregătire. Cunoştinţele necesare unui antrenor, în momentul începerii
instruirii unui grup de sportivi, fie de începători, avansaţi sau de performanţă, trebuie să fie foarte
multe şi din domenii variate, cum ar fi:
0* cunoştinţe din domeniul anatomiei şi fiziologiei, întrucât corpul omenesc este
format din milioane de celule şi poate fi comparat cu o maşină vie, extrem de complicată, cu
mare capacitate de perfecţionare, datorită capacităţii de adaptare a celulei;
1* cunoştinţe din biomecanică, pentru a putea analiza tehnicile specifice
procedeelor şi elementelor de execuţie, pentru a le putea modifica astfel încât sportivii să rezolve
acea modificare şi îmbunătăţire a performanţei, de care sunt capabili şi pe care o doresc, pentru a
cunoaşte şi înţelege forţele ce contribuie la realizarea mişcării;
2* cunoştinţe din biochimie, pentru a putea cunoaşte şi înţelege tainele reacţiilor de
la nivelul muşchilor, de a cunoaşte reacţiile de producere a energiei ce contribuie la realizarea
mişcării;
3* cunoştinţe din psihologie, pentru a-i ajuta pe sportivi să-şi dezvolte sistemul de
gândire şi capacităţile mentale, întrucât performanţa nu se poate realiza în afara participării
nervoase;
4* cunoştinţe din teoria antrenamentului privind evoluţia permanentă a
performanţelor, a tehnicilor, a tacticilor, cum se obţine forma sportivă şi condiţia fizică, care sunt
legităţile şi principiile antrenamentului, pentru că acum se formează priceperile motrice, se
dezvoltă aptitudinile psihomotrice, cum se face despre programarea şi periodizarea
antrenamentului, cum se realizează selecţia sportivă, ca de altfel cunoştinţe despre odihnă,
oboseală şi refacere, despre organizarea şi desfăşurarea lecţiilor de antrenament;
5* cunoştinţe despre creşterea şi dezvoltarea omului, despre modificările ce apar
pe parcurs, despre aspectele dezvoltării psihice, funcţionale şi diferenţele de sex;
6* cunoştinţe despre alimentaţia sportivilor, întrucât efortul din timpul
antrenamentului este deosebit de intens şi un mare consumator de substanţe energetice ce trebuie
recuperate printr-o alimentaţie adecvată;
7* cunoştinţe de igienă, pentru a putea folosi factorii igienici şi de mediu, factorii
de călire şi de altitudine în obţinerea performanţelor;
8* cunoştinţe din medicină sportivă, pentru a fi capabil să asigure prim ajutor şi să
prevină accidentele, să nu facă rău omului în dezvoltare şi în momentul apariţiei traumatismelor;
9* cunoştinţe de organizare şi administrare atât a fondurilor cât şi a materialelor
şi bazelor sportive;
10* cunoştinţe de filozofie, pentru că nimic nu e mai potrivit pentru antrenamentul
sportiv decât o teorie filozofică bine dezvoltată şi adaptată la condiţiilor de viaţă şi de
antrenament.
Munca unui antrenor este o activitate complexă, care cuprinde un mare număr de sarcini şi
funcţii, unele mai plăcute decât altele, dar toate la fel de importante şi de necesare.
Cei care îşi asumă responsabilitatea de a fi antrenori trebuie să îndeplinească următoarele
funcţii:
11* de profesor, care transmite cunoştinţe şi tehnici de lucru;
12* de antrenor, care se preocupă de îmbunătăţirea condiţiei fizice şi motrice;
13* de student, care are capacitatea de a studia, voinţa de a asculta şi dobândi noi
cunoştinţe;
14* de conducător, care programează şi adaptează procesul de pregătire;
15* de instructor, care organizează şi conduce activităţile practice;
16* de creator de disciplină, care creează şi găseşte modalităţi noi de practicare;
17* de motivator, care creează motivaţia clară şi pozitivă pentru practicarea sportului;
18* de prieten, care susţine la bine şi la rău;
19* de om de ştiinţă, care creează, analizează, evaluează şi rezolvă ipoteze;
20* de agent de publicitate, care lucrează cu mass-media;
21* de consilier care oferă sfaturi şi recomandări, orientează activitatea şi
performanţa.
Meseria de antrenor, ca toate celelalte meserii, cere ştiinţă şi pasiune, sacrificii şi dăruirea
unei părţi din sufletul tău copiilor şi sportivilor pe parcursul deplasărilor şi tuturor activităţilor
cerute de performanţă, dar şi suportarea eşecurilor, a restricţiilor venite din partea semenilor.
Antrenorul nu trebuie să uite sau să neglijeze faptul că are sarcina de a ajuta sportivul să se
realizeze în plan sportiv şi social. El trebuie să fie un om pragmatic, înzestrat cu o clarviziune de
excepţie. Aşa cum subliniază Colibaba-Evuleţ, D. ‚n 1998, pag. 23, clarviziunea „presupune
profunzimea de înţelegere a unui fenomen (situaţie, faptă, problemă, obiectiv, conjunctură etc.)
şi luarea celei mai potrivite decizii (măsuri) pentru ameliorarea lui în viitor” iar pragmatismul „se
distinge prin capacitatea de a alege întotdeauna numai soluţiile utile (avantajoase, eficiente) în
rezolvarea tuturor problemelor care revin antrenorului”.
Competiţia este o confruntare angajată pe baza principiului egalităţii şanselor între
indivizi, grupuri, echipe sau naţiuni pentru o miză abstractă, simbolică sau materială, care nu
poate fi obţinută decât de una din părţile angajate. Noţiunea de competiţie este întâlnită în toate
domeniile vieţii publice sau private atunci când este vorba de a compara performanţele sportive
cu cele de avere, putere, consideraţie, frumuseţe etc.
Competiţia are la bază “regula sau regulamentul” care descrie comportamentele sau
acţiunile permise sau nu şi determină consecinţele infracţiunilor. Ea poate avea o valoare
abstractă atunci când predomină compararea rezultatelor (clasament), o valoare simbolică atunci
când rezultatul şi desfăşurarea primesc o semnificaţie particulară (cupa mărţişor) şi o valoare
materială atunci când ea este răsplătită sub diferite forme materiale (cadouri, prime). În
„Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România”, competiţia sportivă este definită ca
fiind „un sistem de concursuri periodice sau ocazionale, desfăşurate după un calendar sportiv şi
după un regulament special întocmit”.
D. Hare, în 1986, subliniază importanţa deosebită a competiţiei în formarea performanţei
sportive şi o consideră ca reprezentând pentru sportiv şi antrenor, „un obiectiv şi un mijloc de
pregătire şi o formă de realizare”.
Antrenamentul şi competiţia, conform lui Lehman, 1994, şi Thie, 1994 formează un
întreg, idee susţinută şi de Hotz, care, în acelaşi an, subliniază faptul că „antrenamentul serveşte
la dezvoltarea competiţiei şi la realizarea performanţei sportive”. Matveev, 1982, Thiess şi Rasch
în 1978, Schnabel, şi Grosser/Bruggemann/Zintl, 1986, consideră competiţia sportivă ca fiind o
caracteristică esenţială a sportului, în care diferite persoane se compară în mod individual şi
colectiv cu scopul de a realiza o victorie asupra adversarului pe baza respectării necondiţionate a
regulilor.

2.2. Clasificarea activităţilor sportive de performanţă


Activităţile sportive în care se urmăreşte obţinerea de performanţe sportive sunt diverse şi
se diferenţiază între ele atât prin tehnicile de execuţie, regulamente, tactici, sistem competiţional,
spaţiu de desfăşurare, bază materială, cât şi prin sistemul de abordare a procesului de pregătire.
Originea şi evoluţia lor ca sporturi de performanţă este diferită unele fiind considerate
tradiţionale şi olimpice, altele fiind considerate moderne şi neolimpice. Au apărut ca rezultat al
modificării şi creării de noi exerciţii a căror invenţie a fost determinată de instinctul de
conservare manifestat în lupta pentru existenţă, dar şi de setea de creaţie, înnoire şi afirmare. Cu
timpul exerciţiile au devenit probe, discipline, ramuri sportive însoţite de regulamente de
desfăşurare şi sisteme competiţionale diverse.
Analiza clasificării sporturilor este bine prezentată de M. Epuran în „Psihologia sportului
de performanţă”, 2001, analiză realizată din punct de vedere psihologic, pedagogic, sociologic,
situaţional, psihosociologic. Din punct de vedere pedagogic Ministerul Tineretului Sportului şi
Loisirului din Franţa, în 1967, (citat de Epuran M. 2001, pag. 80- 89) prezintă trei categorii de
activităţi sportive astfel :
A. Sporturi ce presupun „ Stăpânire a mediului: atletism, nataţie, confruntarea cu
obstacolele, sporturi în aer liber (escaladă, canotaj, schi, patinaj), exerciţii utilitar
aplicative”;
B. Sporturi ce presupun „stăpânirea corpului: sporturi, gimnice, dans, activităţi de expresie,
culturism, gimnastică acrobatică, haltere”;
C. Sporturi pentru „ameliorarea calităţilor psihologice şi a raporturilor cu ceilalţi: jocuri
senzomotorii, (pre-sportive), sporturi de luptă, sporturi colective”.
Interesantă şi aproape de practica sportivă este şi structurarea făcută de B. Cratty (citat de
Epuran M. 2001, pag. 80- 89), care împarte activităţile sportive după tipul de solicitare şi de stres
caracteristic fiecărui sport, subliniind prin aceasta şi necesitatea selecţionării sportivilor în
funcţie de tipul de personalitate. Din acest punct de vedere, sugestivă este tipologia prezentată de
literatura est - europeană care grupează sporturile în:
A. Sporturi în care domină „ coordonarea ochi-mână, stabilitatea şi ochirea”. Sunt sporturi
în care creşterea solicitărilor se realizează o dată cu avansarea în procesul de pregătire
şi o dată cu creşterea nivelului competiţiilor. Crescând solicitarea, anxiosul, emotivul,
care se descarcă agresiv nu poate face performanţă, întrucât nu poate să se controleze
fizice emoţional şi fizic în situaţii de stres prelungit;
B. Sporturi în care domină „exprimarea artistică, adresa precisă, cu varietate de deprinderi
subordonate (subrutine), în care întregul corp este folosit”;
C. Sporturi în care domină „ mobilizarea totală a energiei – rezistenţa, anduranţa, forţă-
putere, în care este necesară o bună activare”;
D. Sporturi în care domină „ anticiparea mişcărilor altora”, care la rândul lor se pot împărţi
în:
a) „sporturi cu plasă, care nu permit agresiunea directă, care solicită anticiparea şi
integrarea mişcărilor proprii în sistem;
b) sporturi cu posibilă agresiune – reacţii la ce intenţionează să facă şi la ce face
adversarul;
c) sporturi cu efort paralel – golf, bowling – învingerea unui obstacol şi a
adversarului;
d) sporturi cu pericol de moarte sau accident (subiectivă)”.
În ceea ce priveşte sporturile individuale acestea pot fi clasificate astfel:

A . După caracterul acţiunilor:


- executate liber: alergări de viteză, rezistenţă, marş, gimnastică - solul etc.;
- executate cu obiecte: aruncări – atletism, probe - gimnastică ritmică, popice etc. ;
- executate la/cu materiale/aparate, instalaţii speciale: atletism – sărituri, canotaj,
caiac – canoe, ciclism, haltere, tir, gimnastică – sărituri, paralele, inele etc.;
B . După condiţii de desfăşurare:
- în aer liber: alergări, sărituri, schi, sanie, bob, pentatlon modern
- în medii special amenajate: înot, sărituri în apă patinaj artistic, patinaj viteză,
popice, yahting etc. ;
C . După tipul efortului:
- cu eforturi moderate: alergări de semifond, fond, marş, schi alpin, combinata
nordică etc.;
- cu eforturi maxime: alergări de viteză, săriturile din atletism, gimnastică, haltere,
patinaj, schi, etc.
Sporturile de echipă au la bază lupta între 2 şi mai multe persoane şi sunt prezente în
literatura de specialitate ca jocuri sportive. De multe ori se întâmplă, mai ales în jocurile sportive,
ca performanţa sau rezultatul sportiv să depindă şi de subiectivitatea arbitriilor care nu reuşesc să
sesizeze, să semnalizeze întotdeauna abaterile de la regulament ale sportivilor.
O interesantă clasificare, a jocurilor a fost realizată, în 1973, de L., Teodorescu care le
grupează după criterii:
*caracterul acţiunilor în:
- individuale;
- colective.
* segmentul cu care se joacă :
- cu mâna direct (handbal, baschet, volei);
- cu mâna cu instrument (badminton, tenis);
- cu piciorul (fotbal);
- mixte (rugby).
*cu deplasare: aparatul locomotor, mijloace de locomoţie;
*cu luptă pentru minge;
- cu contact direct cu adversarul;
- cu contact indirect (volei, tenis etc.).
H Dobler, face o sistematizare a jocurilor în 1989 (menţionată de Colibaba E., 1998) şi
acceptată în mare parte. Această sistematizare grupează jocurile după cele patru criterii, astfel:
A. Gupa „jocurilor sportive cu tragere la ţintă” (coş, poartă), în care se urmăresc atât
acţiuni tehnice, tactice de marcare a ţintei cât şi de stopare a acţiunilor adversarului.
Aceste acţiuni presupun:
- contact corporal permis (handbal, hochei, fotbal american, rugby, polo pe apă)
- fără contact corporal (baschet, hochei în sală bandy, polo călare, hochei pe patine cu
rotile);
B. „ jocuri cu retur” presupun disputarea mingii, a fluturaşului peste un fileu, o sfoară şi
care se joacă 1X1 (individual – tenis de câmp, badminton etc. ), 2X2, (dublu – tenis de
masă, badminton etc.), 3X3 (triplu – tenis cu piciorul, beach - volei), 5X5 (baschet),
7X7 (handbal), etc.
C. „Jocuri cu lovirea (percutarea) mingii”, sunt jocuri ce implică prinderea mingii după ce
a fost lovită – baseball, cricket, raum (asemănător baschetului).
D. „Jocuri de conducere a mingii la ţintă prin percutări, împingeri şi loviri” – biliard, golf
etc.
Cu toate diferenţele ce există între sporturi, ele pot fi structurate în sporturi individuale şi
sporturi colective. În fiecare dintre aceste două mari categorii intră sporturi complexe şi mai
puţin complexe, dar care se caracterizează prin modalităţi de abordare diferită cu aspecte
comune. Performanţa sportivă, în funcţie de caz, poate fi rezultatul muncii şi implicării proprii
aşa cum este în sporturile individuale, poate depinde de membrii echipei şi de arbitru, dar şi de
adversar aşa cum se întâmplă în jocurile sportive.

2.3. Caracteristicile activităţilor de performanţă


Activităţile de performanţă individuală sau pe echipe s-au dezvoltat ca sisteme de exerciţii
ce s-au structurat pe ramuri, discipline sau probe sportive cu caracter competiţional, cu obiectiv
prioritar obţinerea de performanţă sportivă. Ele au caracter istoric, întrucât au apărut în etape
istorice diferite şi au evoluat în mod diferit, unele foarte rapid, altele există din timpurile antice,
au devenit cu timpul sporturi incluse în sisteme competiţionale de mică anvergură (naţionale –
oina) sau mare anvergură (olimpice – atletismul, gimnastica fotbalul etc.).
Sunt sporturi cărora li s-a construit baze sportive speciale, instalaţii, materiale şi
echipamente specifice.
Marea majoritate a sporturilor sunt considerate discipline sportive cu caracter ştiinţific, ce
fac parte din marea familie a ştiinţei în general şi a ştiinţei sportului în particular. Ştiinţa
specifică fiecărui sport individual este formată dintr-o parte teoretică ce prezintă aspectele
tehnice, metodice şi de regulament, şi o parte practică, ambele au evoluând într-o strânsă
legătură. Sporturile de performanţă se află într-un sistem de relaţii ştiinţifice cu: fiziologia,
anatomia, biochimia, biomecanica, psihologia, metodica, teoria antrenamentului sportiv,
managementul şi marketingul etc.
Ştiinţa şi tehnica au devenit în ultimul timp o rampă de lansare a sporturilor şi au contribuit
direct la :
 creşterea nivelului tehnicii sportive;
 perfecţionarea metodicii de pregătire;
 creşterea calităţii antrenamentului;
 stabilirea gradului de solicitare (V, I);
 creşterea calităţii bazelor materiale, a instalaţiilor, a materialelor şi echipamentului
sportiv;
 la răspândirea rapidă a documentaţiei şi ştiinţei sportive.
Ele au un caracter evolutiv dat de numărul elementelor şi procedeelor care s-au înmulţit de
la o etapă istorică la alta, de evoluţia terenurilor de sport şi a spaţiilor de desfăşurare, amenajate
în aer liber sau în săli prevăzute cu instalaţii şi materiale specifice din ce în ce mai sofisticate sau
de evoluţia concepţiilor privitoare la vârsta de începere a practicării, precum şi a celor privitoare
la restricţia practicării anumitor sporturi de către femei. Azi în lumea sporturilor nu se mai
vorbeşte de probe, discipline, ramuri specializate numai pentru femei sau numai pentru bărbaţi.
Au rămas doar câteva excepţii, exemplu polo pentru bărbaţi, gimnastica ritmică pentru femei.
Activităţile sportive de performanţă au o mare importanţă în întărirea stării de sănătate, în
prevenirea şi vindecarea bolilor, în stimularea activităţii funcţionale a organismului în
dezvoltarea omului din punct de vedere motric, psihic, estetic, moral, volitiv, afectiv şi social.
Sporturile individuale au la bază întrecerea individuală. Folosirea în cadrul unor competiţii
a clasamentelor pe echipe (pe cluburi, pe ţări), cum este la gimnastică, atletism are drept scop
angrenarea unui număr cât mai mare de sportivi în competiţii sub acelaşi steag şi realizarea unei
coeziuni sufleteşti între aceştia, a unei conlucrări şi unui spectacol determinat de lupta dintre
echipe. Fiecare sport individual are la bază un sistem de reguli şi organizare proprie, între probe
nefiind condiţionări de clasament sau de alt tip. Întrecerile în sporturile individuale se desfăşoară
pe baza unui regulament şi au scopuri diferite, de câştigare a unui titlu, a unei medalii, de
ocuparea a unui loc într-un clasament, de realizare a unei performanţe sportive, de câştigare a
unui premiu (material sau financiar).
În 1975, L. Teodorescu pune în discuţie caracteristicile principale ale jocurilor,
caracteristici ce au fost structurate de Colibaba E, în 1998, astfel :
 „existenţa unui obiect (minge, balon oval, puc, bile);
 caracterul de întrecere complex (individual şi mai ales colectiv);
 reguli de joc unitare şi obligatorii, preluate după regulamentul internaţional;
 arbitraj oficial – neutru, delimitarea duratei de joc (timp, prelungiri);
 precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri, transformări, setaveraje, averaje,
punctaveraje etc.);
 standardizarea inventarului de joc, a aparaturii tehnice şi a dimensiunilor terenului;
 tehnica şi tactica specifică pentru fiecare joc sportiv în parte;
 sistemul competiţional bine determinat:
 frumuseţea spectacolului sportiv;
 structura motrică particulară pentru fiecare joc sportiv în parte, care provoacă solicitări
fizice şi psihice diferenţiate;
 management sportiv specific;
 teorie şi metodică generală valabilă pentru toate jocurile sportive şi specifică pentru fiecare
joc sportiv în parte;
 implementarea cercetării ştiinţifice;
 utilizarea cu preponderenţă în activitatea de loisir;
 lansarea conceptului metodic de pregătire prin „joc sau metoda ludică” ce intră în
corelaţie cu metodele clasice de antrenament”.
Jocurile sportive au un pronunţat caracter de întrecere de tip stadial, clasamentul valorii
se stabileşte prin acumularea de puncte achiziţionate în mod etapizat, în runde. Clasamentele se
fac în ordine ierarhică în funcţie de locurile ocupate, de victoriile realizate şi de punctele
acumulate. Folosirea în cadrul competiţiilor, a clasamentelor pe echipe (pe cluburi, pe ţări), are
scop de cuprindere a unui număr cât mai mare de sportivi în competiţii pentru acelaşi obiectiv
reprezentat de întrecere, confruntare. Cu acest prilej se realizează şi o legătură prietenească între
componenţii echipei şi chiar între adversari. Întrecerile se desfăşoară pe bază de regulamente şi
au scopuri diferite, de câştigare etapizată a unor puncte, de câştigare a unui titlu, a unei medalii
în clasamentul final, de câştigare a unui premiu (spiritual, material sau financiar).
Sportul de performanţă este o activitate plăcută şi utilă ce se caracterizează prin:
 greutatea execuţiei mişcărilor;
 armonia şi graţia acţiunilor ce derivă una din alta;
 forţa şi supleţea actelor motrice;
 coordonarea şi mobilitatea sarcinilor;
 respectarea regulilor şi regulamentelor;
 solicitarea voinţei de acţiune;
 solicitarea perseverenţei muncii;
 posibilitatea de a învinge pe alţii;
 posibilitatea de a te învinge singur;
 participarea afectivă la execuţia probelor, ramurilor;
 participarea memoriei la execuţia mişcărilor;
 posibilitatea de învingere a naturii şi a greutăţilor;
 respectul adversarilor;
 respectul celor care înving şi al celor care pierd.

Exerciţii aplicative

1.1. Obiectivele operaţionale:


1. Să cunoască termenii prezentaţi antrenamentul şi performanţa sportivă;
2. Să cunoască clasificarea sporturilor şi să prezinte cel puţin 2;
3. Să cunoască caracteristicile sporturilor şi să le prezinte la cel puţin 2 diferite;

1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Faceţi pentru un început o listă de clasificarea sporturilor şi a caracteristicilor motrice a


acestora pe tipuri de sporturi.
2. Căutaţi să evidenţiaţi caracteristicile motrice comune unor probe sportive, unor ramuri,
discipline sportive .
3. Întocmiţi o listă a sporturilor şi elaboraţi o schemă de clasificare a acestora.
4. Completaţi următorul tabel cu principalele caracteristici ale celor două tipuri de
sporturi
Întrebări Sporturi individuale Jocuri sportive
Care sunt caracteristicile
grupelor mari de sporturi?

Care este implicarea fizică


şi psihică în cadrul
grupelor mari de sporturi?