Forma sportiva

14.1. Definitie si discutie terminologica.

Forma sportiva reprezinta o stare biologica si psihica optima (nivelul ridicat al standardului sanogenetic, nivel
functional adecvat exprimat prin armonie, sinergie si disponibilitate adaptative, stabilitate si economie metabolica in
conditii bazale, constanta ponderala, motivatie si mobilitate volitional-afectiva, dinamica ridicata de restabilirea postefort si echilibru in momentele-limita ale intrecerii), care asigura evidentierea potentialului fizic, psihic si tactic al
sportivului, echipei sau echipajului obtinut prin programarea modelului anual in vederea realizarii unei performante
prestabilite (de loc, titlu, record) la o data anticipata (C.E., C.M., J.M.U. sau J.O.). (A. Nicu).
In viziunea noastra, forma sportiva nu este o stare calitativa a antrenamentului (cum se afirma adesea), ci un efect
calitativ al acestuia. Strategia si tactica antrenamentului sunt elaborate in vederea obtinerii unei anumite performante,
la o data cunoscuta dinainte (cu cel putin un an, un an si jumatate este stabilit calendarul international, caruia i se
subordoneaza din ratiuni metodologice, cel national). Prin urmare, obtinerea formei sportive reprezinta scopul final al
antrenamentului modelat si programat in interiorul unui ciclu annual, pe care metodologia moderna urmareste sa-l
dirijeze, fara improvizatii, ferindu-l de influenta factorilor aleatori si perturbatori. Forma sportiva, asadar, ratiunea
investitiilor crescande de efort si a tratarii acestuia pe un plan superior calitativ, riguros directionat (programarea) in
conditiile economiei de timp, energie si ale evitarii uzurii de orice natura.
Notiunea de forma sportiva s-a extins in terminologia sportiva, inlocuind-o tot mai mult pe cea de conditie fizica.
Aceasta acoperea doar o parte a realitatii desemnate de notiune, intrucat componentele tehnico-tactice erau
evident excluse sau subintelese. Ceea ce nu este suficient. De fapt, nici conceptul de forma sportiva nu poate fi
considerat definitivat intrucat el se refera doar la aspectele exterioare ale unui proces complex prin continutul sau. In
literatura de specialitate se folosesc si notiunile stare de antrenament maxim (Harre) sau grad de antrenament
(Ozolin), ambele sinonime cu conceptul de forma sportiva. La randul lor, si acestea sunt vulnerabile la o analiza mai
atenta, stiut fiind faptul ca starea de forma sportiva este un efect cumulat al unei succesiuni de stari (unele maxime),
un efect adunat al unei succesiuni de grade de antrenament, reprezentand un proces stadial si spiralat. Deseori se
foloseste impropriu expresia Cea mai inalta forma sportiva, intrucat forma este o stare maximala prin ea insasi. In
schimb, expresia varf de forma sportiva corespunde viziunii grafice pe care o dam traiectoriei sale, ca inregistrand la
momentul potrivit (C.M., C.E., J.M.U., J.O.) nivelul maxim, o culme pe care expresia o surprinde intr-un mod plastic.
14.2. Factorii determinanti ai formei sportive.
Valoarea unei forme sportive, concretizata printr-o performanta anumita, reprezinta o treapta, un moment, nu izolat, ci
corelat, cauzal determinat de repetabilitatea procesului de antrenament, care are o evolutie neliniara. Nivelul biologic,
motric si psihic atins in ciclul anterior (care a avut o perioada si un varf al formei sportive destinate unui concurs
major oficial) constituie o premisa obiectiva a reeditarii lor in ciclul urmator. Deci, finalul unui ciclu trebuie sa fie
intotdeauna superior (in planurile amintite) nivelului inregistrat la debut. Doar o asemenea viziune se inscrie intr-un
plan de perspectiva, a carei unica ratiune este aceea de a promova sportivul in planul valorii (conferite de varful de
forma sportiva) dintr-un ciclu annual in altul urmator.
Pornind de la acest mod de elaborare, forma sportiva are nevoie sa fie realizata in temeiul unor finalitati si obiective
metodologice, formulate, structurate si corelate astfel:
Factorii metodologici.
Programarea valorilor indicatorilor cantitativi ai modelului de antrenament se efectueaza prin inscrierea lor in unitatile
temporale ale planificarii in ciclul anual, in concordanta cu datele concursurilor majore oficiale. Prin urmare, profilul
ciclului anual de mono sau biciclu, respectiv cu unul sau doua varfuri de forma sportiva influenteaza intr-o
oarecare masura ponderea mai mare sau mai mica a indicatorilor cantitativi. Astfel:
Numarul optim al zilelor de antrenament necesare pentru obtinerea formei sportive nu este o valoare standard.
Aceasta nu se cunoaste inca, dupa cum nu dispunem de date nici in privinta celorlalti indicatori temporali si spatiali.
Din cercetarile noastre rezulta ca pentru 3 ramuri de sport (inot, canotaj feminin si alergari de semifond din atletism)
s-au investit intre 66% si 88% din totalul zilelor prevazute in model. Procentajul este mai mare atunci cand ciclul
anual incepe imediat sau la putin timp dupa incheierea competitiei majore (C.M. sau C.E.), pentru care s-a programat

varful de forma sportiva. Prin urmare, pentru obtinerea formei sportive se consuma majoritatea timpului prevazut in
model. Cu cat vom avea de-a face cu mai multe varfuri de forma sportiva, cu atat numarul zilelor de antrenament se
va micsora pentru fiecare dintre ele, ceea ce este normal daca tinem seama de faptul ca acumularile au loc in suita.
In ceea ce priveste indicatorii cantitativi temporali, datele pe care le prezentam in continuare pot constitui exemple
orientative:
- numarul lectiilor de antrenament prevazut din totalurile stabilite in modele, la probele amintite oscileaza intre valorile
intalnite anteriror (62,6% si 92,5%). Primul procentaj apartine atletismului si cel de-al doilea echipajelor nationale de
canotaj;
- numarul orelor de antrenament prezinta (explicabil) un raport similar cu cel intalnit mai sus, conditiile pentru intrarea
in forma sportiva (din acest punct de vedere) osciland intre 65,1% si 82,2% din totalurile lor. Din nou, valorile reale si
procentuale ale atletismului sunt cele mai mici;
- numarul ciclurilor saptamanale consumate in acest scop indica urmatoarea ordine: canotaj 88%, atletism fond
masculin 83,3%, inot 74%, atletism semifond feminin 72%.
Referitor la valorile indicatorilor cantitativi spatiali, aceasta se poate prezenta, de exemplu, astfel:
- volumul total de km. parcursi caiacul (100%), fondul atletic masculin 87,2%, inotul 78,8%, semifondul atletic
feminin 75,1%. Evident, procentele releva aceeasi ierarhie intalnita in prezentarea valorilor indicatorilor cantitativi
temporali. La caiac si inot procentele sunt mai mari fata de cele din atletism, iar realizarea unui kilometraj apreciabil
explica nivelul performantei obtinute de sportivii respectivi;
- volumul total de kg. ridicate, de exemplu, in haltere in anii trecuti (1975-1982) era mult mai scazut nivelul fata de cel
realizat in prezent (60% fata de 75-80%).
Evidenta indicatorilor calitativi ne permite sa comparam valorile obtinute in prezent cu acelea inregistrate nu cu multi
ani in urma. Astfel, volumul intensitatii medii la inot in perioada anilor 1970 era doar de 20% fata de 80% cat
inregistra canotajul. In schimb, pentru intensitatile maxime, la inot se afecteaza circa 55% fata de 65% cat acorda
inotul in unele tari cu performnate deosebite.
Aceste procente dezvaluie, in primul rand, o mare diversitate de situatii, explicabila prin multitudinea metodologiilor,
varietatea nivelurilor de acumulare obtinute in diversele ramuri sportive. In al doilea rand, concomitent cu
imbunatatirea metodologiilor, de programare care a operat in ultimul deceniu in zona eforturilor efectuate, cresterea
indicatorilor cantitativi (de structura, temporali si spatiali) au influentat direct atingerea unor performante inalte.
Exemplificarile noastre anterioare releva procentaje scazute ale indicatorilor cantitativi (indeosebi in atletism).
Performanta rezultata constituie o evidentiere a formei sportive, dar la un nivel (explicat) inferior celui scontat care nu
putea fi apreciat insa ca posibil varf de forma sportiva (desi reprezenta performanta maxima in acel ciclu anual. In
schimb, la canotaj si apoi la inot s-au realizat performante constant inalte, evidentiind o forma sportiva
corespunzatoare prognozei atinsa in timp util. Se poate trage concluzia ca, direct sau indirect, valorile indicatorilor
cantitativi actioneaza asupra nivelului formei sportive (indiferent de ramura sau proba respectiva) corespunzator
ponderii lor accentuata in actiune. In schimb, valorile indicatorilor calitativi isi pun amprenta asupra graficului formei
sportive sporindu-i eficienta. Dintre acestia, intensitatea efortului si algoritmizarea lui au un rol principal.
Algoritmul, procedeu de calcul folosit in matematica si logica, a devenit un concept de baza al ciberneticii, alaturi de
sistem si model, vector, program, strategie si tehnologie didactica.
Preluat de didactica generala algoritmul a patruns si in sfera educatiei fizice si implicit a sportului de performanta.
Una dintre primele lucrari in care algoritmul a fost folosit ca metoda, ca instrument didactic de invatare apartine
gimnasticii. Astfel, schemele algoritmice sugereaza o inlantuire rationala a elementelor pregatitoare ale exercitiului ce
urmeaza sa fie insusit si succesiunea in care acestea trebuie repetate in vederea indeplinirii obiectivului respectiv de
antrenament. In definitia algoritmului se fac referiri la cateva dintre caracteristicile esentiale ale conceptului si anume:
- procedeu de calcul care ajuta la obtinerea unor rezultate scontate prin intermediul unui sir finit de operatii;

- succesiunea sarcinilor extrase logico-matematic din continutul diverselor componente ale antrenamentului;
- o constructie gradata cu procese efective si repetabile care pot fi continuu analizate critic si verificate cu ajutorul
unor sisteme de masurare si verificare (probele de control in activitatea sportiva);
- o schema logica sau o activitate schematica prinsa intr-un sistem;
- o operatie sau o succesiune de operatii logice, realizate in situatii problematice tipice, intr-o atmosfera tipica, dupa
un program tipic;
- un concept intuitiv care implica o metoda de rezolvare ce desemneaza o multime finita de operatii cunoscute,
executate intr-o ordine stabilita, care pornind de la un set de valori initiale, provoaca in timp finit un set de valori la
iesire.
Teoria antrenamentului sportiv a adoptat conceptul si metodologia pe care o sugereaza, largindu-i aria de cuprindere
si de rezolvare. Evident, algoritmizarea este indispensabila indeosebi in invatarea exercitiilor din gimnastica sportiva,
ritmica, patinajul artistic, atletism etc., la nivelul de inalta performanta. Insusirea exercitiilor impuse, a celor liber alese
reclama algoritmizarea, adica impartirea elementelor constitutive si esalonarea lor intr-o succesiune strict
determinata. Interdependenta intre elementele exercitiilor integrale, gradarea dificultatii lor de structura permit
inlaturarea pierderii de timp, usurinta si exactitatea insusirii, dinamizarea si constientizarea intregului proces didactic.
Astfel, ordinea invatarii, alternanta controlata, stabilitatea unor elemente esentiale, gradarea cauzala (invatarea
structurilor inrudite, cele usoare preced, de cele mai multe ori, pe cele mai dificile) nu este o operatie arbitrara, ci
izvoraste din ratiuni biomecanice, fiziologice, biochimice si bineinteles psiho-pedagogice. Algoritmul inlatura astfel
haosul, improvizatia si dezordinea, el impunand reguli precise si univoce (prescriptii), numarul operatiilor, al
incarcaturilor. Programarea algoritmica se bazeaza pe cunoasterea si armonizarea nivelului dezvoltarii si pregatirii
fizice a sportivului, al capacitatii de efort, al nivelului tehnico-tactic pe care le poseda in ciclul anual respectiv. Ca
atare, algoritmizarea in sportul de inalta performanta depaseste ca dimensiune momentul invatarii exercitiilor, acesta
fiind inclus in cel al perfectionarii, care este mult mai complex. Concursul sportiv reclama o actiune motrica, un
element sau o suita de elemente si procedee tehnice care trebuie sustinute de un suport energetic, pe toata durata
lui. Ca atare, algoritmizarea poate fi utilizata nu numai la invatarea elementelor si procedeelor tehnice (prin selectia
adecvata a mijloacelor) ci si pentru sustinerea lor la nivelul solicitarilor concursului. De aceea, in programarea
volumului, duratei si intensitatii efortului se pot folosi algoritmi de valori stabile, tipice, repetabile in unitatile
functionale de baza ale planificarii operative lectia si ciclul saptamanal de antrenament. Daca numarul si selectia
exercitiilor din punct de vedere al continutului stiintific tin de modelarea operationala, plasarea exercitiilor in
secventele pasilor marunti (ale lectiilor de antrenament) se realizeaza prin intermediul algoritmizarii.
La nivel de inalta performanta problematica algoritmizarii se complica, intrucat ea implica si ordinea, succesiunea si
stabilitatea relativa a valorilor indicatorilor programarii.
Evident, algoritmizarea isi are limitele ei, mai cu seama la jocurile sportive si, in general, in ramurile bazate pe
adversitate directa unde se recomanda metode euristice asa cum afirma unii specialisti prin intermediul pasilor
celor mai probabili. De asemenea, algoritmul nu ofera posibilitatea alegerii: or, in jocurile colective, jucatorul trebuie
sa evalueze situatia problematica, sa decida si sa aleaga, in decurs de fractiuni de secunda, solutia optima. Metoda
trebuie retinuta pentru efectele sale incontestabile si aplicata in ramurile de sport compatibile cu aceasta. Ea se
bazeaza pe principiul pasilor marunti si al verificarilor permanente ale rezultatelor partiale raportate la modelul final
(concursul) oferind astfel garantia eficientei.
Refacerea organismului dupa efortul din antrenamente si concursuri.
Dintre progresele inregistrate in ultimul timp in stiinta sportului, pe plan biologic, cele mai semnificative ar putea fi
considerate refacerea organismului si medicatia in efortul sportiv. Importanta refacerii organismului dupa efortul din
antrenament si concurs i-a determinat pe specialistii domeniului sa trateze refacerea ca pe componenta a procesului
de antrenament.
Bazele fiziologice ale refacerii si clasificarea formelor ei de manifestare.
Practic, refacerea inseamna combaterea oboselii aparute in timpul efortului care diminueaza randamentul sportiv.
Studii recente considera ca oboseala locala s-ar datora urmatorilor factori:

- depletia de fosfocreatina musculara in eforturile pana la 2 min.;

- acumularea de acid lactic in muschi in eforturilecuprinse intre 35 s. si 4-5 min.;
- scaderea glicogenului muscular si acumularea de amoniac in eforturile depuse timp de 10-90 min.;
- epuizarea glicogenului muscular si acumularea de peroxizi lipidici in eforturile cuprinse intre 70-360 min.;
- pentru aparitia oboselii centrale se incrimineaza: scaderea glucozei circulante (creierul consuma 5 g. glucoza/ora);
- depletia aminoacizilor esentiali din sange si patrunderea triptofanulu in creier;
- factori neuropsihici de disconfort etc.
In teoria si practica antrenamentului modern, conceptul de refacere este generalizat, semnificatia lui fiind aproximativ
aceeasi in limbajul specialistilor de pretutindeni. Spre deosebire de recuperare, care se situeaza in zona patologiei
sportive, refacerea este integrata in regimul si in planificarea curenta a zilei de pregatire, capatand tot mai mult
semnificatia unui proces distinct, care succede antrenamentului si care beneficiaza de o metodologie proprie, o
dotare adecvata, un timp repartizat in regimul diurn, fiind condus de cadre specializate. Dupa solicitari mari
(antrenamente si concursuri) urmeaza imediat asa-zisul repaus anabolic, care exprima de fapt scaderea pronuntata
a rezervelor la nivelul diferitelor aparate, sisteme si organe ale corpului (este starea de oboseala fiziologica, stare
denumita de unii autori pessimum si care in final reprezinta un veritabil semnal de alarma, ce declanseaza si
potenteaza intensitatea si variatia proceselor de refacere naturala ce au loc in organism). Daca in acest moment se
depasesc posibilitatile functionale ale organismului se creeaza premisele intrarii intr-o faza de dissinergism functional,
cu toate consecintele posibile (oboseala patologica, patologie functionala). La nivelul sistemului nervos se produce
inhibitia corticala post-efort, proces ce urmeaza hiperexcitabilitatii ce a predominat in timpul efortului sportiv; aceasta
iradiaza pe intreaga scoarta cerebrala si favorizeaza astfel dominatia metabolica de tip anabolic, reconstructiv; pe
plan vegetativ si metabolic, bradicardia, cresterea alcalinitatii mediului intern, predominanta efectelor vagale si
cholinergice reprezinta expresii ale decuplarii catabolismului general indus de efort si crearea conditiilor propice
pentru instalarea proceselor anabolice; la nivel muscular, refacerea se exprima prin restituirea rezervelor glicogenice,
de mioglobina, intensificarea proceselor enzimatice orientate spre cresterea sintezei de proteine etc. In conditiile
efortului sportiv (intensitatii si volume mari de lucru), aceasta refacere naturala nu mai este posibila, fiind compensata
de refacerea dirijata. Refacerea dirijata, reechilibrarea biologica sau regenerarea trofica este considerata un proces
complex metodico-pedagogic si medico-biologic, in care, prin folosirea dirijata a unor mijloace fiziologice, naturale
sau de sinteza, provenite din mediul extern sau intern, se urmareste revenirea la homeostazia organismului la
nivelul avut anterior efortului si chiar depasirea acestuia prin realizarea supracompensarii, conform teoriei lui
Folbort. Rezulta deci ca, prin atingerea pragului de supracompensare, refacerea (faza trofotropa) se transforma in
sustinator biologic al efortului (faza ergotropa). Fiind o consecinta a antrenamentului sportiv, refacerea urmeaza in
linii mari legitatilor acestuia (pe plan fiziologic, metodologic), la care se mai adauga unele cu caracter particular.
Dintre acestea mentionam urmatoarele:
- efortul psihofizic (ergotropismul) si restabilirea refacerea sunt doua fatete ale unui proces unic, antrenamentul
sportiv, intre acestea existand relatii de interconditionare (inclusiv prin mecanisme feed-back);
- refacerea naturala, spontana a organismului, dependenta de sistemul nervos central constituie forma principala de
restabilire a organismului dupa antrenamente sau concursuri. In cadrul acestei refaceri naturale exista o anumita
ordine (stereotip), astfel parametrii vegetativi revin in unitate de timp de ordinul minutelor, cei metabolici in ore si cei
neuroendocrinohormonali, enzimatici in zile;
- refacerea dirijata accelereaza refacerea naturala, adresandu-se in principal acelor substraturi biologice care au fost
afectate de efort si care nu se pot restabili pe cale naturala pana la efortul urmator;
- mijloacele folosite in refacerea dirijata se clasifica fie dupa substratul biologic asupra caruia actioneaza cu prioritate
(de exemplu, cardiorespirator, neuromuscular, neuropsihic, endocrinometabolic etc), fie dupa apartanenta (ca
mijloace hidro-fizio-balneoclimatice, dietetice, psihice, farmacologice, odihna activa, pasiva etc.);
- din punct de vedere practic abordam refacerea intr-un antrenament, intr-un ciclu saptamanal, dupa o etapa, intr-un
ciclu annual, intr-un ciclu olimpic sau precompetitional, intracompentitional si postcompetitional;

- refacerea farmacologica, metabolica ramane conditionata de prescrierea si supravegherea medicala, de

particularitatile refacerii naturale si dirijate in functie de varsta (copii, juniori), sex (fete), factori de mediu (altitudine,
variatii climatice sau de fus orar etc.), de succes sau insucces in competitie;
- refacerea dirijata se aplica unor organisme sanatoase afectate de efort, in timp ce recuperarea se aplica unor
organisme bolnave, handicapate morfologic sau functional (refacem oboseala dupa efortul sportiv, insa recuperam o
suprasolicitare sau o leziune musculara);
- stereotipul de refacere trebuie format in cadrul zilei de antrenament si de concurs;
- obiectivizarea refacerii se realizeaza in mod obligatoriu in teren (comportament: apetitul, dispozitia de antrenament,
randamentul si starea de astenie, oboseala dupa efort; somnul din punct de vedere calitativ si cantitativ; proba clinoortostatica; curba ponderala dimineata dupa desteptare, inainte si dupa efort; indicele de refacere I. Dorgo; testul
Ruffier; testul de urina, incluzand si mucoproteinele urinare cantitativ sau calitativ, reactia Donaggio, dinamometria si
miotonometria; viteza de reactie; apneea inspiratorie si expiratorie; capacitatea vitala, Hb serica, ureea serica si
lactatul capilar, etc.);
- accesibilitatea, caracterul continuu, sistematic, gradat, folosirea unor mijloace intensive, optimizate, toate aceste
principii seamana cu acelea ale antrenamentului sportiv. Aprecierea refacerii in laboratoare stiintifice presupune
evaluarea starii de sanatate, a dezvoltarii fizice si a starii de nutritie, a starii functionale (cardiorespiratorii, hepatorenale, neuropsihice, neuromusculare, endocrino-metabolice etc.) si a capacitatii de efort (aerobe, anaerobe,
alactacide si lactacide) etc.
Metodologia si controlul medico-sportiv al refacerii.
Continutul si metodica refacerii depind de parametrii biologici solicitati cu prioritate in diferite ramuri si probe sportive,
de clasificarea mijloacelor de refacere dirijata, de metodele orientative ale lectiilor de refacere pe grupe de sporturi
(dupa energogeneza).
In concluzie, se impune implementarea refacerii dirijate in regimul zilei de antrenament si de concurs; continuarea
preocuparilor specialistilor pentru optimizarea ei si gasirea de noi mijloace, in concordanta cu evolutia pe plan
metodico-pedagogic a procesului de antrenament; valorificarea exercitiului fizic (odihna activa, efortul fizic si psihic
din antrenament) si a climatului submontan (600-800 m.) in refacerea de etapa sau ciclu annual. Nu ramane decat ca
echipa de lucru (sportiv, antrenor, medic, psiholog, cercetator-metodist si alti specialisti) sa aplice in antrenamente
aceste solutii care asigura cresterea randamentului sportiv si imbunatatirea starii de sanatate.
Parametrii de solicitare biologica in functie de ramura si proba sportiva.
Atletism:
- viteza: neuromuscular, neuropsihic, endocrino-metabolic;
- semifond: neuromuscular, cardiorespirator-metabolic;
- fond: metabolic, cardiorespirator, neuromuscular;
- sarituri: stres neuropsihic si neuromuscular;
- aruncari: neuromuscular, metabolic, neuropsihic.
Baschet: neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator-metabolic.
Biatlon: metabolic, neuromuscular, neuropsihic, cardiorespirator.
Bob: neuropsihic si endocrino-metabolic.

Box: neuropsihic, endocrino-metabolic, cardiorespirator, muscular.

Caiac-canoe, canotaj: cardiorespirator-metabolic si neuromuscular.
Ciclism:
- velodrom: neuromuscular si neuropsihic, cardiac;
- sosea: cardiorespirator-metabolic si neuromuscular.
Fotbal: neuropsihic, neuromuscular, endocrino-metabolic.
Gimnastica:
- sportiva: neuropsihic, endocrino-metabolic, neuromuscular;
- ritmica: neuropsihic, neuromuscular, analizatori.
Haltere: neuropsihic, neuromuscular, metabolic.
Handbal: neuropsihic, cardiorespirator-metabolic, neuromuscular.
Hochei pe gheata: neuropsihic, cardiorespirator-metabolic, muscular.
Inot: cardiorespirator, endocrino-metabolic, neuromuscular.
Judo: neuropsihic, neuromuscular, metabolic.
Lupte: neuropsihic, neuromuscular, metabolic.
Patinaj:
- viteza: neuromuscular, neuropsihic, endocrino-metabolic.
- fond: cardiorespirator-metabolic, neuromuscular.
- artistic: neuropsihic, neuromuscular.
Polo pe apa: neuropsihic, cardiorespirator-metabolic.
Popice: neuropsihic si neuromuscular.
Rugby: neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator-metabolic.
Schi:
- alpin: neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator.
- fond: metabolic, cardiorespirator, neuromuscular.
Scrima: neuropsihic, metabolic, neuromuscular.
Tenis de camp: neuropsihic, metabolic, neuromuscular.

Tenis de masa: neuropsihic, neuromuscular.

Tir:
- viteza: neuropsihic, analizatori, neuromuscular.
- pusca: neuropsihic, neuromuscular, analizatori.
Volei: neuropsihic, metabolic, neuromuscular.

Clasificarea mijloacelor si metodelor refacerii dupa directia de actionat.

Mijloace si metode care accelereaza refacerea neuropsihica:
- Psihoterapia (demonstratie, desensibilizare, detensionare, activare, convorbiri, sugestie, tehnici de relaxare
neuropsihica, autosugestie, antrenamentul psihosomatic sau trening autogen, medicatie neurotropa etc.).
- Acupunctura, acupresura.
- Oxigenarea si aeroionizarea negativa naturala sau artificiala. Odihna activa si pasiva (somnul).
- Hidroterapia calda (la 38-400C, dus sau cada in care se pot adauga saruri de Bazna, frunze de tei, nuc, flori de
musetel, iodura de potasiu 1%).
- Masaj: (manual, hidromasaj, masaj-reflex, vibromasaj, electromasaj etc.).
- Medicatie la indicatia medicilor (glucoza, vitaminele grupului B, P, Mg, lecitina, glicocol, sarurile acidului aspartic,
hipnosedative, piracetam, piravitan etc.).
Mijloace si metode care accelereaza refacerea neuromusculara:
- Hidroterapie calda (dus, cada, bazin).
- Sauna (uscata, la 800C).
- Masaj (manual: efleuraj, vibratii, hidromasaj, masaj reflex).
- Antrenament psihosomatic (trening autogen).
- Acupunctura, acupresura, tehnici de relaxare musculara.
- Baropresiune locala (musculara).
- Odihna activa si pasiva.
- Reechilibrarea hidroelectrolitica la 30 min. dupa efort.
- Dieta (alcalina, hidroglucidica, bogata in vitamine si oligoelemente).

- Medicatia (glucoza, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, magneziu, vitaminele grupului B, vitamina E, ATP, miorelaxante,
glutationul, folcisteina, lecitina, acidul aspartic etc.).
Mijloace si metode care accelereaza refacerea cardiorespiratorie:
- Oxigenarea naturala sau artificiala.
- Reechilibrarea hidroelectrolitica la 30 min. dupa efort.
- Odihna activa si pasiva (somnul, odihna).
- Hidroterapia calda si sauna saptamanala.
- Masajul zilnic.
- Antrenamentul psihosomatic, tehnici de relaxare etc.
- Acupunctura, acupresura.
- Dieta (alcalina dupa efort, bogata in minerale, potasiu, vitamine, glucide, proteine etc.).
- Medicatia (ATP, potasiu, magneziu, aspartatii de potasiu si magneziu, glucoza, vitaminele E si C, carnitina etc.).
Mijloace si metode care accelereaza refacerea endocrino-metabolica:
- Oxigenarea si aeroionizarea negativa (naturale, artificiale).
- Tehnici de relaxare neuromusculara.
- Reechilibrarea hidroelectrica dupa efort.
- Psihoterapie.
- Masajul, acupunctura, acupresura.
- Odihna activa (in special in climat de crutare, la 600-800 m.).
- Medicatia (piracetan, piravitan, Vitaspol, polimineralizant S, extracte glandulare-revitaloase C, lecitina, glicocol,
saruri de acid aspartic etc.).
Metode si scheme orientative folosite in refacerea sportivilor.
Schema orientativa de refacere dupa efortul predominant anaerob (efort neuropsihic, neuromuscular):
1. Psihoterapie 8-10 min. (cu antrenorul, psihologul, medicul).
2. Dus cald in cada sau bazin (cu saruri, plante), 10 min. la 38-400C.
3. Sauna 10 min. (1 min. in sauna si 1 min. la dus sau la bazin).
4. Masaj 10-15 min. (manual sau instrumental, de preferinta manual).
5. Antrenament psihosomatic sub supravegherea specialistului.

6. Reechilibrarea hidroelectrolitica la 30 min. dupa efort (300 ml. suc de fructe, apa minerala alcalina, ceai sau iaurt +
25 g glucoza sau miere + lamaie, zeama pentru ceai sau apa minerala).
7. Oxigenare sau aeroionizare negativa 10-15 min., dupa tehnici individuale sau colective.
8. Medicatie: polivitamnizant S 2 drageuri, polimineralizant S 2-3 drageuri; eleutal 3-4 tablete (se sug); Vitaspol 1 fiola
per os; Piracetan (piravitan) 2 tablete, in special la scrima, tir, sarituri, aruncari, haltere etc.
9. Alimentatie bogata in radicali alcalini, legume, fructe, sucuri, cruditati, fibre si gelatine, normocalorica, normo sau
usor hipoproteica, hiperglucidica.
10. Odihna activa si pasiva (somnul).
Observatii:
Dupa fiecare antrenament se recomanda mijloacele de la punctele 1, 2, 3,4, 6, 8, 9, 10 (odihna pasiva). Sauna se
recomanda la mijlocul saptamanii. Antrenamentul de refacere de la sfarsitul ciclului saptamanal va cuprinde
mijloacele de la punctele 1, 2, 3 (15 min.), 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Refacerea dupa o etapa se efectueaza intr-o statiune
balneoclimaterica (600-800 m.), timp de 5-7 zile, cuprinzand zilnic toate mijloacele de mai sus.
Schema orientativa de refacere dupa efortul predominant aerob:
1. Dus cald, cada sau bazin (saruri, plante), la 38-400C, intre 10-15 min.
2. Sauna 10 min. (1 min. in sauna si 1 min. afara dus, bazin).
3. Masaj manual 10 min. sau vibromasaj, hidromasaj 6 min.
4. Tehnici de relaxare musculara sub supravegherea specialistului.
5. Oxigenare si aeroionizare negativa 10 min.
6. Reechilibrare hidroelectrolitica (vezi indicatiile de mai sus + sodiu si potasiu).
7. Medicatie: Vitaspol 1-2 fiole; polivitaminizant S 2 drageuri; polimineralizant S 2-3 drageuri; eleutal 4-5 tablete;
aspatofort sau Sargenor 1-2 fiole; Ginseng 1-2 drageuri.
8. Alimentatie hidrozaharata, bogata in cruditati si lactate, alcalina, hipolipidica, normoproteica, normocalorica.
9. Psihoterapie (convorbiri, antrenament psihosomatic).
10. Odihna activa.
11. Odihna pasiva (somn).
Observatii:
Dupa fiecare antrenament se recomanda aplicarea mijloacelor de la punctele 1, 3, 6, 7, 8, 9 (convorbiri), 11. De doua
ori pe saptamana se vor efectua antrenamente de refacere, cu durata de circa 15 min., masajul manual la 20 min.,
iar cel instrumental la 10 min. Dupa o etapa se efectueaza refacere 5-7 zile intr-o statiune, aplicandu-se zilnic toate
mijloacele, sub supraveghere medicala (atentie la sauna !).
Schema orientativa de refacere dupa eforturile de tip mixt (jocuri sportive, box, scrima, tenis de camp, alergari din
atletism intre 400-1500 m.:

1. Psihoterapie.
2. Hidroterapie calda 15 min.
3. Sauna de doua ori pe saptamana, 15 min. (2 min. in sauna si 1 min. afara).
4. Masaj manual 10 min.
5. Reechilibrare hidroelectrolitica (ca la sporturile aerobe).
6. Aeroionizare negativa 10 min.
7. Medicatie: Vitaspol 1-2 fiole, eleutal 4-7 tablete, polivitaminizant S 2 drageuri, polimineralizant S 3 drageuri,
aspatofort 1 fiola, glicocol 1 fiola.
8. Alimentatiealcalina, bogata in minerale, vitamine, glucide, apa.
9. Odihna activa si pasiva (somn).
10. Tehnici de relaxare (eventual antrenament psihosomatic).
Observatii:
Dupa fiecare antrenament se aplica mijloacele de la punctele 1, 2, 4, 5, 7, 8, 9 (somn). La sfarsitul ciclului
saptamanal se efectueaza o sedinta de refacere (se incepe cu 30 min. odihna activa si apoi se aplica toate mijloacele
descrise; refacerea de etapa dureaza 5-7 zile, care se recomanda sa fie petrecute intr-o statiune submontana, cu
aplicarea zilnica a tuturor mijloacelor.
Schema orientativa de refacere in efortul neuropsihic (tir, scrima, portarii de la jocuri, sarituri, gimnastica):
1. Psihoterapie (convorbiri, tehnici de relaxare, trening autogen).
2. Hidroterapie calda, masaj, sauna de doua ori pe saptamana.
3. Aeroionizare negativa 10 min.
4. Medicatie: piracetam (piravitan) 2 tablete, polimineralizant S 2-3 drageuri, polivitaminizant S 2 drageuri, glicocol
(glicocol-nevrosthenin) 1 fiola per os, Ginseng 2 drageuri, leutal 3-4 tablete.
5. Alimentatia bogata in lactate, cruditati, organe, peste (fosfor).
6. Odihna activa.
7. Odihna pasiva (somn).
Observatii:
Dupa fiecare antrenament se recomanda aplicarea mijloacelor de la punctele 1, 2, 3, 4, 5, 7. De doua ori pe
saptamana se efectueaza sedintele de refacere (se incepe cu 30 min. odihna activa si apoi se aplica toate mijloacele
descrise la cote maxime ca timp si intensitate). Refacerea de etapa se efectueaza timp de 5-7 zile in statiuni
balneoclimaterice (600 m. altitudine), adaugandu-se si oxigenarea. Sedinta de refacere este condusa de personalul
medico-sanitar, iar cea de psihoterapie de psiholog.
Clasificarea mijloacelor si metodelor de refacere dupa apartenenta.

1. Mijloace fizio-hidro-balneoterapice (antrenament, hidroterapie calda: dus, cada , bazin 38-40 0C, in ultimele
putandu-se adauga saruri de Bazna, plante: floare de tei, musetel, foi de nuc, iodura de potasiu 1% etc., sauna la
800C, masajul natural, instrumental: vibromasaj, electromasaj, masajul reflex, baropresura locala, musculara,
climatoterapia de crutare, refacere la 600-800 m. altitudine).
2. Mijloace psihoterapeutice (convorbiri, sugestie-autosugestie, tehnici de relaxare neuropsihica, neuromusculara,
antrenamentul psihosomatic etc.).
3. Mijloace dietetice (alimentatia de refacere trebuie sa fie normocalorica, normoproteica usor hipoproteica,
hipolipidica, hiperglucidica, bogata in radicali alcalini, vitamine si oligoelemente).
4. Mijloace farmacologice (complexe vitaminice, complexe minerale, compusi glucidici, aminoacizi si concentrate
proteice, diversi alti produsi ca: piracetam, piravitan, folcisteina, aslavital etc.).
5. Odihna activa si pasiva (somn).
Sustinerea biologica in antrenament si concurs.
Printre factorii determinanti ai formei sportive se numara si biotrofinele alimentare, substantele farmacologice si
factorii de mediu, in special altitudinea medie si variatiile de fuse orare (antrenamente, concursuri).
Alimentatia sportivului.
Alimentatia sportivilor urmareste in principal acoperirea nevoilor energetice relamate de efortul sportiv si celelalte
activitati cotidienem (bazale, profesionale, recreative etc.), asigurarea suportului biologic indispensabil pentru
mentinerea sanatatii, obtinerea randamentului sportiv si refacerea metabolica dupa efort. In calculul necesarului
caloric al sportivului trebuie sa luam in considerare: necesarul energetic bazal (calculat la 1 kcal/kg/ora); nevoile
energetice ce decurg din activitatea sportiva zilnica; necesarul energetic reclamat de termoreglare (apreciat la circa
8-10% din ratia zilnica); nevoile energetice determinate de actiunea dinamica specifica a alimentelor, apreciat in
medie tot la 10% din ratia calorica (8-10% pentru glucide si lipide si pana la 40% pentru proteine); pierderile
energetice rezultate din prepararea alimentelor (5-10%); necesarul energetic reclamat la tineri pana la 18 ani, pentru
crestere. De asemenea, trebuie sa avem in vedere ca prin procesele de asimilare se pot pierde intre 10-15% din
caloriile ingerate prin alimente (deficit de asimilare). Pe baza datelor furnizate de literatura de specialitate cu privire la
cheltuielile energetice in diverse tipuri de efort sportiv se poate intocmi o ratie alimentara adecvata. Astfel, pentru
alergarile din atletism se estimeaza urmatorul consum caloric: 100 m. = 35 kcal; 200 m. = cca 70 kcal, pentru 400 m.
= cca. 100 kcal, pentru 800 m. = cca. 130 kcal, pentru 1500 m. = cca. 170 kcal, 5000 m. = cca. 450 kcal, la 10000 m.
= cca. 750 kcal, la 5 km. mars = cca. 250 kcal, la 10 km. mars = cca. 600 kcal, la 50 km. mars = cca. 2300 kcal, la
maraton = cca. 2500 kcal, pentru patinaj 500 m. = cca. 45 kcal, la 1500 m. = cca. 80 kcal, la 5000 m. = cca. 200 kcal,
la 10000 m. = cca. 400 kcal, pentru canotaj = cca. 10 kcal/min.; pentru un joc de fotbal = cca. 1500 kcal; pentru un
joc de baschet = cca. 900 kcal; pentru un joc de volei = cca. 10 kcal/min.; pentru lupte = cca. 8,5-9,5 kcal/min. efort
mediu si 13-14 kcal/min. efort intens; pentru 3 x 3 min. box = cca. 200 kcal; pentru inot intens, in apa de 24 0C = cca.
12-14 kcal/min.
Ministerul sanatatii a stabilit unele norme in functie de natura si intensitatea efortului: 75-100 kcal/ora pentru activitati
fizice usoare; 100-300 kcal/ora pentru activitati fizice medii; 300-500 kcal/ora pentru activitati grele si peste 500
kcal/ora pentru activitati foarte grele; sportivii se incadreaza intre 65-80 kcal/kg/24 ore.
Cele 8 grupe de alimente principale din care se asigura ratia calorica la sportivi sunt urmatoarele: I lapte si derivate
(cca. 15%); II carne, peste si derivate (cca. 10%); III oua (cca. 2%); IV legume, fructe (cca. 15%); V cereale,
leguminoase uscate (cca. 40%); VI produse zaharoase (cca. 8-10%); VII grasimi alimentare (cca. 10%) unt,
frisca, smantana, ulei, slanina); VIII bauturi. Fiecare din cele 8 grupe isi are semnificatia sa in alimentatia sportivilor.
Referitor la trofinele alimentare de baza mentionam urmatoarele proportii: proteinele cca. 14-20% din ratie (complete,
de origine animala, contin aminoacizi esentiali; partial complete, cum ar fi cerealele si leguminoasele si incomplete,
cum sunt gelatinele, zeina etc.); glucidele, cca 55-60% (mono, di si polizaharide) si lipide (animale, vegetale, ultimele
bogate in acizi grasi nesaturati fosfolipide etc.), cca. 22-28% din ratia pentru 24 ore. Grupa a IV-a este principala
furnizoare de vitamine, minerale si radicali alcalini (necesari in refacerea dirijata); grupa a VIII-a are ca principal
exponent apa, constituent de baza al organismului, in care se desfasoara toate reactiile organismului (in jur de 70%
in organism); consumul de lichide trebuie sa reprezinte cca. 2-3 l/24 ore.

Experienta a demonstrat ca ratia cotidiana a sportivilor de performanta care fac in medie 2-3 antrenamente zilnic,
trebuie sa fie divizata dupa cum urmeaza: 25-30% la micul dejun (eventual 5% se pot lua din micul dejun la sportivii
care fac primul antrenament dimineata inaintea micului dejun); in jur de 35% la masa de pranz; cca. 5-7% la gustarea
de dupa amiaza, inainte de antrenament; 25-30% la masa de seara (uneori poate aparea si gustarea de dimineata,
5% care se ia din masa de pranz).
Prezentam, in continuare, o incercare de sistematizare a ratiei alimentare pentru 24 ore, in functie de profilul sportului
(probei) si de numarul orelor de antrenament (4-6/zi). Pentru sporturile in care predomina rezistenta aeroba se indica
cca. 4500-5000 kcal. (mai putin cu 10% la fete), dintre care proteine 14-16%, glucide 60-65%, lipide 22-26%; pentru
sporturile cu profil rezistenta-forta (sporturile de apa, cele de iarna, ciclism sosea etc.) se recomanda cca. 5500-6000
kcal, dintre care 15-17% proteine, 55-60% glucide si 26-28% lipide; pentru jocurile sportive se indica cca.5000 kcal.
(in raport cu o medie de 80 kg. greutate corporala), dintre care 16-17% proteine, 55-58% glucide si 26-28% lipide (la
fete mai putin cu 10%); in cazul sporturilor bazate pe forta-viteza (box, lupte, judo) se indica 3600-6000 kcal (in
functie de categoria de greutate), din care proteine 18%, glucide 55% si lipide pana la 28%; pentru haltere si aruncari
din atletism se indica intre 4500-6500 kcal. (in functie de greutatea corporala), din care 18-20% proteine, 46-55%
glucide si 26-28% lipide; pentru gimnastica si sarituri in apa (fete) intre 2000-3000 kcal. si chiar mai putin, din care
proteine 18-24%, glucide 46-52% si lipide 24-46%. Pentru sporturile in care efortul dinamic este mic se asigura
aceeasi ratie alimentara ca la nesportivi (tir, sah, popice). Un alt criteriu de calculare a ratiei alimentare la sportivi ar fi
cel al consumului caloric pe ora de efort sportiv, cum ar fi:
- 60-65 kcal. pentru sprint, sarituri, semifond, gimnastica, inot, tir, calarie, scrima, fotbal, box, patinaj artistic etc.;
- 70 kcal. pentru aruncari, polo pe apa, inot peste 100 m., lupte, ciclism pista, schi alpin, baschet, handbal, hochei pe
gheata, rugby, caiac-canoe etc.;
- 75-80 kcal. pentru atletism fond (mars, maraton), schi fond, canotaj, haltere, ciclism sosea etc.
In ceea ce priveste ratia alimentara la sportivi, trebuie facuta distinctia intre: a) ratia de sustinere a efortului; b) ratia
competitionala; c) ratia de asteptare; d) ratia de refacere.
Ratia de sustinere (intretinere) se incadreaya in general in parametrii descrisi mai sus. Se poate pune intrebarea
daca este posibil ca o anumita ratie sa contribuie la cresterea randamentului sportiv ? Desi numerosi specialisti
contesta aceasta posibilitate, totusi, in practica sportiva, in ultimii ani, s-au generalizat doua tipuri de asemenea ratii,
care se bucura de atributul de a introduce efecte ergotrope. Prima ratie de acest tip, descrisa de autorii scandinavi in
urma cu mai multi ani, isi propune sa mareasca rezervele musculare si hepatice de glicogen, creind astfel o rezerva
energetica pentru efortul de rezistenta. In saptamana premergatoare concursului de varf se procedeaza astfel: in
zilele 7, 6, 5, 4 se continua cu antrenamentele de intensitate mare si volume inca mari (deci antrenamente dure), iar
in ratia de sustinere se administreaza numai 50% glucide, diminuandu-se rezervele glucidice din organism (foamea
de glucide); in zilele 3, 2, 1 fata de concurs, se mentine intensitatea mare de effort (90-100%), cu scaderea
apreciabila a volumului (la mediu); in ratia de sustinere glucidele ajung pana la 70%, realizandu-se o suprasaturare
de glucide, care, la nivel hepatic si muscular, se exprima printr-o crestere a glicogenului de 2,3-2,6 ori fata de
inceputul perioadei. Aceasta ratie este recomandata in schi fond, maraton, curse de ciclism sosea, inot, fond etc.,
desi este contestata, ca unilaterala, de alti specialisti in dietetica sportiva.
Ratia competitionala, hiperproteica, se aplica in sporturile de forta (haltere, aruncari in atletism, categoriile mari de
greutate din judo, lupte, box, la alti performeri la care urmarim cresterea masei musculare si a fortei) si porneste de la
premisa suplimentarii ratiei proteice/kg/24 ore prin concentrate proteice preparate din lapte natural de buna calitate,
pana la 4 g proteine/kg/24 ore, sau in procente pana la 18-22% proteine din ratia pe 24 ore. Deoarece prin
alimentatie (fara incoveniente) este greu de realizat acest cuantum proteic se recurge la suplimentele proteice (tip
lapte praf), eventual imbogatite cu vitamine si minerale. Dintre aceste produse (milk, powder) le mentionam pe cele
preparate la Universitatea din Galati (Energofort, concentrate proteice 90%) de prof. Gh. Costin sau produsul olandez
Refit (90% proteine din lapte si 5% minerale), produse care, aplicate in doza de 1 g proteine/kg/24 ore, ca supliment
proteic, au determinat cresteri de masa activa de 2-3 kg., cu scaderea echivalenta a tesutului adipos dupa 4-6
saptamani de aplicare zilnica (effort zilnic de 4-6 ore cu profil forta). Aceste efecte au fost constante daca pe timpul
suplimentarii proteice s-au administrat anabolizante nehormonale, de tipul vitaminelor B6, B12, E, saruri de acid
aspartic, de exemplu aspartat de arginina, aspartofort etc. In stabilirea unei ratii fiziologice trebuie sa pornim si de la
profilul energetic al efortului practicat, asa cum reiese din exemplificarea urmatoare:

Atletism

Inot

Viteza-forta

Capacitatea aeroba
(transportor O2)

(ATP-CP)

Capacitatea
anaeroba (sistem
neoxidativ)

100 m.

25 m.

98-99%

1-2%

--

200 m.

50 m.

95-98%

2-5%

--

400 m.

100 m.

70-80%

25-30%

2-5%

800 m.

200 m.

25-30%

60-70%

5-10%

1500 m.

400 m.

10-20%

30-40%

55-65%

5000 m.

1500 m.

1-5%

20-30%

65-75%

In ceea ce priveste ratia competitionala, aceasta nu poate constitui sursa de energie pentru concurs, rolul ei fiind
preponderent psihic. Aceasta trebuie sa paraseasca repede stomacul (2-3 ore), sa fie placuta ca aspect si
prezentare, gustoasa si hranitoare (sa preintampine aparitia senzatiilor dureroase de foame).
Ratia de asteptare, propusa de specialistul francez A. Creff, consta in administrarea a 100 ml suc de fructe indulcit
(nu exagerat), din ora in ora, pana la concurs, realizandu-se astfel o hidratare convenabila a organismului.
Ratia de refacere a fost detaliat prezentata (principiile ei) la capitolul consacrat refacerii organismului sportivului.
Prezentam, in continuare, cele mai frecvente greseli in alimentatia sportivilor: 1) administrarea hranei inaintea
concursului, in ideea ca aceasta confera sportivului un plus de forta; 2) inghitirea tabletelor de sare pentru evitarea
crampelor musculare; 3) evitarea hidratarii din timpul efortului sub motiv ca apa incarca stomacul si taie picioarele;
4) consumarea solutiilor glucozate hipertone la masa dinaintea concursului sau la incalzire; 5) evitarea alimentatiei pe
parcursul eforturilor care depasesc o ora; 6) mancatul pe saturate, pana la senzatia de stomac plin. In ultima instanta,
alimentatia sportivului este si o problema de psihologie (fara a face abstractie de aspectele obiective prezentate) pe
care medicul sportiv trebuie sa o rezolve corespunzator cu sprijinul antrenorului si al dieteticianului sportiv. Eficienta
unei ratii alimentare se exprima prin stabilitatea curbei ponderale si a compozitiei corporale (la parametri optimi), prin
cresterea calitatilor motrice de baza, prin supracompensarea metabolica, prin starea de confort fiziologic a
sportivului.
Continutul in trofine la 100 g alimente

Lapte de vara

Proteine

Glucide

Lipide

Kcalorii

3,5

4,8

3,6

67

Iaurt slab

3,3

3,3

0,1

30

Branza de vaca

17

4,6

1,2

97

Branza burduf

28

0,5

28

377

Telemea oaie

17

1,0

20

270

Telemea vaca

17

1,0

17,2

243

Cascaval Dobrogea

24

1,0

25,0

334

Carne de vaca

21

--

3,5

118

Carne de porc

22,4

--

6,3

143

Carne de miel

18

--

20

260

Carne de gaina

20

--

5,0

128

Creier bovine

10

--

9,0

125

Ficat de porc

19

6,0

146

Salam de iarna

26,5

43,4

--

510

Sunca presata

18,4

--

26,7

324

Parizer

10,1

--

26,6

289

Peste (crap)

18,9

--

2,8

104

Peste (salau)

19,4

--

0,9

83

Ou de gaina

7,0

0,3

6,0

65

Cartofi

2,1

19,1

0,2

89

Morcov

1,5

8,8

0,3

45

Mazare boabe

8,4

14,0

0,5

96

Fasole verde

2,0

5,7

0,2

33

Varza alba

1,8

5,8

0,3

82

Cirese

1,1

18,5

0,3

82

Capsuni

0,8

8,2

0,6

43

Caise

1,1

0,1

12,9

58

Prune

0,6

17,2

0,1

74

Mere

0,3

16,9

0,4

74

Lamai

0,9

6,2

0,7

30

Struguri

2,1

18,5

1,7

100

Pere

0,3

16,9

0,4

74

Portocale

0,8

10,1

0,2

47

Pepene verde

0,5

5,4

0,1

29

Nuci

17,0

13,0

58,5

666

Banane

1,3

13,4

0,6

66

Fasole boabe

23

47,5

1,7

303

Paine alba

10,3

54,0

2,0

282

Paine intermediara

8,3

52,2

0,8

255

Miere de albine

0,4

81,3

--

335

Zahar

--

99,9

--

410

Glucoza

--

77,7

--

319

Ciocolata cu lapte

0,9

49,8

39,9

603

Halva

13,9

47,4

32,5

554

Unt

8,0

2,5

80,0

806

Smantana 20%

3,5

3,1

20,0

213

Untura porc

0,2

--

99,6

928

Margarina

0,5

--

82,0

766

--

--

99,9

929

Ulei floarea-soarelui

Compozitia in minerale la 100 g alimente

Na

Ca

Mg

Cl

Radicali

Lapte de vaca

160

50

125

12

90

98

+27

Unt

16

15

25

-4

Smantana

126

35

90

10

70

80

-4

Telemea

150

2000

500

30

400

3000

-4

Cascaval

180

1400

700

45

500

2100

-3

Branza de vaci

150

30

250

25

180

160

-4

Ou

70

65

30

110

80

-180

Carne de vaca

350

70

10

25

230

70

-137

Carne de porc

330

65

10

25

215

70

-77

Peste slab

330

100

35

30

220

240

-120

Malai

300

10

22

120

250

40

-24

Spanac

700

70

75

57

55

100

+350

Portocale

200

50

13

23

+62

Prune

300

20

10

25

1,5

+77

Struguri

300

20

11

20

1,0

+70

Caise

320

17

12

25

0,8

+85

Varza

400

30

72

70

60

40

+49

Mere

120

10

1,5

+26

Lamai

170

40

13

20

5,0

+85

Vitamine pentru 100 g alimente

Vit. A

Vit. B1

B2 (meg)

B6 (meg)

PP (meg)

C (mg)

D (UI)

(UI)

(meg)

Lapte de vaca

150

45

200

0,10

0,2

2,0

3-4

Smantana

1000

40

140

--

--

1,5

20-50

Unt

3500

--

--

--

--

--

--

50

30

250

--

0,5

1,5

--

Cascaval

1200

50

400

0,5

1,5

1,0

20-40

Ou

1000

60

180

0,2

0,1

--

50

Carne de vita

30

160

250

0,6

6,0

1,0

10

Carne de porc

60

900

200

0,8

6,0

0,8

10

Sunca

--

900

200

0,7

7,0

--

--

Branza de vaci

Peste slab

200

100

150

0,3

4,0

1,0

206

Paine integrata

--

--

250

150

0,25

2,0

--

Paine alba

--

--

100

20

0,15

1,0

--

Cartofi

--

30

110

100

1,5

14,0

--

Fasole verde

--

500

150

200

0,5

20,0

--

Spanac

--

150

250

0,50

0,8

50

--

Varza alba

--

100

80

0,08

0,05

50

--

Morcovi

--

80

70

0,20

1,0

7,0

--

Caise

--

40

80

0,08

--

8,0

--

Cirese

--

60

60

0,05

0,1

10,0

--

Capsuni

--

40

50

0,05

0,4

70

--

Patrunjel

--

140

--

--

--

200

--

Lamai

--

50

30

--

0,3

50

--

Macese

--

30

--

--

--

1000

--

Mere

--

45

30

0,25

1,0

5,0

--

Portocale

--

60

40

0,10

--

50

--

Struguri

--

50

20

0,12

0,4

3,0

--

106

550

400

0,25

--

5,0

--

Nuci

Medicatia in efortul sportiv.

Capitol nou al farmacologiei moderne, medicatia efortului sportiv a evoluat in doua directii: aceea a sustinerii
biologice a efortului (sustinatoarelor de efort) si a accelerarii compensarii (refacerii dupa efort), in special pe plan
metabolic (substante de refacere). Se definesc (I. Dragan) ca sustinatoare de efort o serie de compusi naturali sau de
sinteza, fiziologici, care intervin in reactiile eliberatoare de energie in organismul sportivului (de unde si denumirea de
ergotrope). Acestea sunt un fel de biocatalizatori ai reactiilor intracelulare care faciliteaza desfasurarea unui lucru
mecanic sau efort psihic (efort sportiv) de o mare intensitate si durata, cu o cheltuiala energetica pe cat posibil mai
economica, dar care sa acopere consumurile energetice reclamate de performanta sportiva.
Substantele de refacere reprezinta o alta grupa de produsi naturali sau de sinteza, fiziologici, care intervin de regula
compensator pe plan metabolic, restabilind pana la supracompensare rezervele energetice ale organismului, care
scad in efort atat datorita consumurilor crescute, cat si pierderilor exagerate pe calea sudoratiei, eliminarilor renale
etc. (substante trofotrope). O analiza atenta a numeroaselor produse existente pe piata mondiala ne arata ca acestea
se pot incadra in urmatoarele categorii: complexe de oligoelemente (saruri minerale); compusi glucidici; aminoacizi si
concentrate proteice; diverse substante sau asocieri de nutrient.

Sustinatoare de efort

Produsi de refacere

1. Complexe vitaminice (Polivitaminizant S, Viplex, Cavit 9

Forte, 9-Vita, Supradyn, Multibionta, Cantanega-2000

Complexe vitaminice

2. Complexe de oligoelemente (Polimineralizant S)

Complexe de oligoelemente

3. Compusi glucidici (glucoza, fructoza)

Compusi glucidici (Eleutal)

- Comprimante energizante -

4. Aminoacizi (lecitina, acid aspartic)

Aminoacizi (glicocol, arginina, acid aspartic)

- Algutol

- Vitaspol

- Efortex, osolecitina

5. Produsi diversi (Piritinol, Vincamina, Pirivin,

Apilarnilprop, Hematodin, concentrate proteice imbogatite
cu vitamine, minerale, polen + vitamine, L carnitina,

Produsi diversi (Piracetam, Piravitan, Sargenor, GlicocolNevrosthenine, asparatat de K si Mg, Folcisteina, Aslavital,
Ginseng, Multivita-glucoza, Seleniu si vitamina E

fortavit, inosina

(antioxidant), glutacisteseleniu E

Produse elaborate pentru sportivi

Polivitaminizant S

Polivitaminizant S

Polimineralizant S

Polimineralizant S

Comprimate energizante

Eleutal

Algutol

Vitaspol

Efortex

Piravitan

Pirivin

Glutocisteseleniu E

Fortavit

Pentru recuperare

- Crema trofica stimulanta I (masaj stimulant)

- Crema trofica stimulanta II (masaj stimulant)

- Crema relaxanta (refacere-masaj)

- Crema analgica-antiinflamatorie (in patologia traumatica)

Deoarece marea majoritate a acestor produse sunt azi cunoscute in medicina sportiva, ne vom limita la cateva
aprecieri asupra a doua produse de data mai recenta. Avem in vedere, in primul rand, carnitina (aminoacid izolat in
1905), sintetizata la om la nivelul ficatului si rinichiului din lisina si metionina, care cupleaza lanturile lungi de acizi
grasi si-i trece prin membrana mitocondriala, ducandu-i in nucleu la locul beta-oxidarii, unde sunt transformati in
energie. Experimentarile efectuate (doza unica de 3-4 per os sau 1 g intravenos; tratament 3 saptamani, 3 g/zi) au
indus efecte favorabile, exprimate prin cresterea VO2 max., scaderea trigliceridelor si a acizilor grasi liberi din plasma,
imbunatatirea potentialului muscular evocat (cresterea fortei de contractie a fibrei musculare), ceea ce a sugerat

folosirea acestui produs la sportivii care depun eforturi bazate pe forta-anduranta. Cel de-al doilea produs, fortavit
(tirozina, vitamine, oligoelemente), contribuie la cresterea catecholaminelor (printr-o serie de reactii enzimatice), ceea
ce face ca produsul sa fie eficient fie in doza unica (2-3 drajeuri cu 60 min. inainte de efort-concurs), fie in
administrarea timp de 10 zile (3-2 drajeuri/zi), inaintea unei competitii realizandu-se o utila pregatire biologica pentru
concurs. Produsul a dat rezultate bune la inotatori, luptatori, atleti (alergatori de semifond, fond), motiv pentru care se
recomanda in eforturile scurte si medii si in cele explozive, repetabile.
O remarca speciala se cuvine a fi facuta pentru HCH (hormonul de crestere hipofizar uman), cel mai puternic hormon
anabolizant din organism, care poate prezenta interes in anumite situatii si in medicina sportiva, ca si pentru Seleniu
(sarurile de seleniu) si asa-zisele antioxidante, care castiga teren in medicina sportiva. Subliniem cateva reguli
generale care trebuie respectate neaparat. Astfel, medicatia de efort constituie un act medical de mare
responsabilitate, la care se apeleaza numai in conditii de efort sportiv sustinut (de exemplu, un antrenament/zi = 50%
din medicatia sustinatoare si de refacere; o zi libera este lipsita de aceasta medicatie. Aceasta este prescrisa de
medic si aplicata sub supravegherea personalului medico-sanitar. Ar fi gresit sa credem ca prin aceasta medicatie se
pot compensa minusurile din pregatire, lipsa de talent si motivatie, greselile din alimentatie etc. Aceasta medicatie
sustinatoare (in antrenamente si concursuri) sau de refacere (pentru accelerarea refacerii metabolice) constituie
numai un modest adjuvant in efort, recomandabil numai in conditiile cunoasterii efectelor, a eventualelor reactii
adverse, ceea ce impun corectarea acestora la nevoie, crearea unui climat psihologic adecvat in sensul aprecierii
realiste a efectelor medicatiei (performanta in teren !) In acelasi timp trebuie depuse eforturi continue pentru
realizarea unor noi sustinatoare si produse de refacere, care sa poata ajuta organismul, scutindu-l adesea de eforturi
digestive mari, cu pret biologic ridicat si eficienta energetica redusa (fara a mai aminti si de aspectele economice ale
problemei). Medicului sportiv ii revine sarcina ca, printr-o munca sustinuta de educatie sanitara, sa confere sportivilor
incredere in recomandarile lui cu privire la sustinerea si refacerea farmacologica. Recent, inosina un mitrient, pare a
juca un rol ergotrop in efortul de anduranta sau forta (haltere).
Antrenamentul si concursul in conditii variate de mediu.
Variatiile de mediu geografic, climatologic, privesc in principal variatiile termice, de presiune atmosferica, radiatii,
miscari de aer (vanturi), umiditate relativa a aerului, aeroionizare negativa etc. Din ratiuni de ordin practic ne vom
referi, in cele ce urmeaza, mai in detaliu la altitudinea medie si variatiile de fuse orare, situatii frecvent intalnite azi in
sportul de inalta performanta.
Antrenamentele la altitudine medie. Dupa o clasificare bioclimatologica se face distinctia intre altitudinea joasa, intre
500-1200 m. (intre 500-1000 m., climat de crutare); altitudine mica, intre 1200-1800 m. (peste 1200 m. climatul
excitant); altitudine medie, intre 1800-2500 m.; altitudinea mare, intre 2500-4500 m. si altitudinile inalte peste 4500
m. Pentru medicina sportiva prezinta interes altitudinile joase (intre 600-800 m.), pentru refacere si altitudinile medii
intre 1900-2400 m.) ca mijloc de pregatire biologica pentru concurs. Se stie ca, urcand pe verticala, temperatura
aerului scade cu 0,50C la 100 m., iarna si cu 0,7 0C vara; presiunea atmosferica (in jur de 760 mm Hg la nivelul marii)
scade cu 10-12 mm Hg la fiecare 100 m. pe verticala, astfel ca la 1000 m. aceasta ajunge la 700 mm Hg (presiunea
partiala a O2 fiind 111 mm Hg, iar HbO2 de 94%). Datorita scaderii presiunii partiale a O2 atmosferic, acesta reprezinta
la 1000 m. numai 18,7% (normal la nivelul marii 20,95%) din volumul aerului, la 2000 m. numai 15,08% iar la 5000 m.
11,18% (viata nu este posibila sub 10% O2 atmosferic). Pe langa hipobarism si hipoxie, climatul de altitudine medie
mai influenteaza organismul prin umiditatea relativa (75-85% la 2000 m. fata de 60-65% la 0 altitudine),
aeroionizarea negativa naturala (la 2000 m. aerul este extrem de bogat in aeroioni negativi, particule ce exercita
efecte favorabile asupra organismului, spre deosebire de aerul bogat in aeroioni pozitivi, care se gasesc la ses, in
preajma asezarilor industriale, in aerul poluat, care exercita efecte negative asupra organismului uman), radiatiile
atmosferice (in special ultravioletele si infrarosiile), miscarile de aer (vanturile), ozonizarea etc. Initial, climatul de
altitudine medie a fost studiat cu ocazia J.O. de la Mexico City (1968), desfasurate la o asemenea altitudine (efectele
de aclimatizare). Ulterior s-a remarcat faptul ca la reintoarcerea la ses urmeaza o etapa de crestere a capacitatii de
efort, fapt ce a stimulat studiile fiziologice, climatologice privind utilizarea altitudinii ca mijloc de pregatire biologica
a organismului (in special pentru concurs). Deci, caracteristicile climatologice ale antrenamentului la altitudine medie
constau in scaderea presiunii atmosferice (100% la ses, 80% la 2000 m.), scaderea presiunii partiale a O2 atmosferic
si alveolar, o penetrabilitate crescuta pentru razele ultraviolete, cresterea umiditatii relative, scaderea aeroionilor
pozitivi si cresterea celor negativi, prezenta vanturilor. In ceea ce priveste reactiile fiziologice semnalam urmatoarele:
intre prima zi si a treia zi (reactii datorate scaderii presiunii partiale a O 2) apar accelerarea frecventei respiratorii cu
mobilizarea volumelor de rezerva inspiratorii si expiratorii, cresterea frecventei cardiace de repaus si efort cu
intarzierea revenirii, o faza de hiperexcitabilitate nervoasa care poate induce tulburari de somn; pe plan biologic se
remarca cresterea activitatii suprarenale (reactie de stres), modificari hemodinamice de tip hiperglobulie, prin
splenocontractie si hemoconcentratie; unii sportivi pot obtine inca rezultate valoroase in aceasta etapa, in zilele 4-5
constatandu-se o adaptare provizorie, fragila. Criza de adaptare se manifesta in general intre a 7-a si a 10-a zi (unii
sportivi, care pastreaza memoria altitudinii medii, pot avea o criza foarte usoara) sub forma de: palpitatii, epistaxis,

tulburari de somn, astenie, polipnee, scaderea apetitului, tulburari digestive, contracturi musculare, senzatii de
uscaciune a mucoaselor (nazale, a gatului), scaderea VO 2 max., hipertiroidism, cresterea extractiei urinare de calciu,
potasiu, deseuri proteice, cresterea activitatii enzimatice musculare, a excitabilitatii neuromusculare, distonii
neurovegetative, toate acestea avand la baza scaderea activitatii suprarenale. Faza de echilibru biologic (nu
restabilirea totala a functiilor dereglate) survine dupa a 2-a saptamana; normalitatea frecventei cardiace si respiratorii
de repaus si efort, cu revenire fiziologica dupa antrenament, poliglobulie cu cresterea enzimei glucoza-6fosfodehidragenozei intraeritrocitare. De remarcat ca si la 3 saptamani unii parametrii endocrino-hormonali se gasesc
inca in faza hiperreactiva. La reintoarcerea la ses, in primele 24-28 ore sportivii (cei mai multi) pot obtine rezultate
inalte, pe masura nivelului lor de pregatire. Incepand din ziua a 3-a urmeaza o etapa de scadere atat pe plan
biologic, cat si sportiv (reaclimatizarea), care dureaza pana in ziua a 10-a, in care se regasesc aproape toate
semnele descrise in faza de aclimatizare, bineinteles la o intensitate mai mica (sportivii cu stagii repetate la altitudine
medie fac o reaclimatizare relativ usoara), in asa fel incat din ziua a 14-a se poate conta pe o crestere a capacitatii de
efort (pentru cea aeroba de circa 15%) care dureaza aproximativ 3-4 saptamani. De mentionat ca toate aceste reactii
au un caracter strict inidividual. Un stagiu eficient la altitudine medie trebuie sa dureze minimum 21 zile. Unele
incidente survenite in aceasta perioada merita sa fie amintite: deshidratari, reacutizari de tip reumatic sau
traumatologic (tendinite, leziuni musculare), dureri cicatriceale, raceli, uscaciunea mucoaselor, infectii amigdaliene,
sinusale, rinofaringiene, conjunctivite, arsuri ale pielii, soc caloric etc. Ca profilaxie se recomanda: hidratare suficienta
(aproape dubla fata de ses), protectia ochilor si a pielii prin administrarea de picaturi in nas (vitamina A sol.) si
gargara cu musetel, complexe vitaminice, minerale, glucide si Vitaspol pentru refacerea metabolica, intensificarea
refacerii. Din punct de vedere metodic, practica ne-a demonstrat ca un sportiv care se antreneaza la altitudine medie
trebuie sa fie perfect sanatos, echilibrat neuropsihic si vegetativ, motivat din punct de vedere psihic si cu un grad de
antrenament superior (cei obositi clacheaza). In astfel de conditii, sportivii respectivi isi pot continua programul de
antrenament, incepand cu ziua a doua, de la momentul venirii de la ses, conform planului de pregatire. O atentie
deosebita trebuie acordata refacerii, mai ales in perioada de aclimatizare, precum si sportivilor care prezinta afectiuni
de tip reumatic in antecedente (uneori acestia vor evita altitudinea). Aceeasi precautii se recomanda sa fie luate si la
reintoarcerea la ses.
Beneficiul curei de altitudine medie (antrenament) se apreciaza la doua niveluri: concurs si antrenament, dupa tipul
de efort in care se incadreaza sportivul respectiv. Pentru competitie avantajul este mare in sporturile (probele)
aerobe, cum ar fi probele de semifond si fond din atletism, la schi-fond, jocuri sportive, lupte, judo, box, inot, canotaj,
ciclism sosea etc. La nivel de antrenament, alaturi de sporturile (probele) aerobe, activitatile cu dominanta anaeroba
beneficiaza de pe urma antrenamentului la altitudine medie, prin dezvoltarea capacitatii de refacere, de unde rezulta
posibilitati crescute de antrenament. De altfel, la altitudine medie indicatorii de viteza-forta se amelioreaza in plan
biologic si metodic, pentru atletism (sprint, sarituri, aruncari), haltere, gimnastica, scrima s.a.
Din punct de vedere organizatoric se recomanda un stagiu in perioada pregatitoare (la reintoarcerea la ses se pot
mari incarcaturile din antrenamente), un stagiu precompetitional (perioada de preparatie tehnica fiind practic
incheiata) si un stagiu inaintea unei competitii de varf, cu concursul desfasurat la ses, la 14 zile dupa revenirea la
altitudine medie. Pentru competitiile de anvergura, care au loc la altitudinea medie, se recomanda un stagiu de
aclimatizare la locul competitiei de circa 3 saptamani. Eficienta antrenamentului la altitudine medie nu mai trebuie
demonstrata. Modificarile fiziologice care au loc in faza de aclimatizare si respectarea intocmai a indicatiilor metodice
garanteaza ameliorarea performantelor biologice, constituind un factor sigur de progres. Oricare ar fi tipul de efort in
care se incadreaza sportul respectiv, antrenamentul la altitudine medie este valabil: aerob sau anaerob, ele fiind
rezultanta defazarii dintre necesitatile fiziologice ale organismului si conditiile fizice, sociale sportive din noul mediu.
Sportul in conditii variate de fus orar.
Se sustine ca modificarile adaptative spre Vest sunt mai usor suportabile decat cele spre Est (mai intense si de
durata mai mare). Se stie, de asemenea, din practica faptul ca revenirea la locul de resedinta are loc printr-o
resincronizare mai rapida, faza de reaclimatizare fiind mult mai scurta. Totodata s-a observat ca unii sportivi care fac
deplasari rapide si lungi pentru a participa la competitii nu obtin, de regula, rezultate deosebite in primele 3-5 zile (unii
sportivi pot insa obtine asemenea rezultate in primele 24-28 ore), manifestand si tulburari de comportament. Pentru
evitarea pe cat posibil a unor asemenea stari stresante cu repercursiuni negative asupra functionalitatii si
randamentului sportiv, in cazul competitiilor de inalt nivel (J.O., C.M.) care reclama zboruri transmeridiane
indelungate (peste 6 fuse orare) se pot lua o serie de masuri metodico-biologice menite sa faciliteze aclimatizarea (sa
nu uitam memoria aclimatizarii). Printre acestea amintim deplasarea cu un numar de zile inaintea competitiei (se
calculeaza cate o zi pentru fiecare fus orar), la care se mai adauga 3-4 zile pentru adaptarea la conditiile competitiei.
Intentia de a modela inaintea deplasarii conditiile orare sau climatice de la locul desfasurarii concursului nu au dat
rezultate, avand drept consecinta dereglarea sportivului chiar inaintea deplasarii (or, se stie ca o conditie esentiala
pentru adaptare la altitudine medie, fuse orare, clima etc. o constituie starea perfecta de sanatate, gradul inalt de
antrenament sau forma sportiva, echilibrul neuropsihic si motivatia).

Pentru realizarea unei valorificari a potentialului de pregatire si o aclimatizare rapida si eficienta, care sa devina un
factor de sustinere a efortului se recomanda ca: inaintea deplasarii sportivii sa aiba o buna stare de sanatate si forma
sportiva (intrarea in forma sportiva in aceste cateva zile este riscanta): deplasarea sa se organizeze in asa fel incat
sa ajunga spre seara la locul competitiei (combaterea tendintei de a dormi in avion) si sa se asigure un somn bun din
prima noapte (medicamentos, la nevoie); in primele zile sa se evite somnul de dupa-amiaza, la locul competitiei (3-4
zile), insistandu-se in schimb asupra somnului de calitate din timpul noptii; in ceea ce priveste regimul de
antrenament, acesta trebuie continuat conform planului de acasa, acordandu-se o atentie sporita refacerii pe toate
planurile; respectarea alimentatiei de acasa, fara excese sau curiozitati (atentie la greutatea corporala optima, la
bauturile racoritoare reci etc.); intensificarea refacerii in perioada de aclimatizare (vitamina B 15 acidul pangamic,
folcisteina par a facilita reactiile de aclimatizare); asigurarea unui program variat, imbunatatindu-se antrenamentele
cu diferite activitati recreative care favorizeaza tonusul de concurs; pentru obiectivizarea aclimatizarii se recomanda
urmarirea indicilor comportamentali (autocontrolul medico-sportiv), greutatea corporala, reactia clino-ortostatica,
indicele Ruffier, observatia medico-pedagogica in antrenament, testul de urina (inclusiv mucoproteinele urinarereactia Donaggio). De asemeneam, este contraindicata sederea prelungita la soare, recomandandu-se protejarea
ochilor impotriva radiatiilor solare; acordarea unei atentii deosebite profilaxiei afectiunilor respiratorii, rinofaringiene si
amigdaliene, digestive; intensificarea pregatirii psihologice inca din perioada de aclimatizare; inaintea deplasarii se
poate incerca injectarea a 2-3 fiole gamaglobuline, intramuscular (ca si inaintea deplasarii la altitudine medie) care,
de asemenea, faciliteaza aclimatizarea. In final, in zilele pregatitoare competitiei se recomanda intensificarea
pregatirii biologice de concurs cu toate mijloacele cunoscute.
Dopingul in sport.
In antiteza cu sensurile si etica folosirii sustinatoarelor biologice necesare organismului sportivului, atat de solicitate
in procesul de pregatire si concurs, cum sunt cele de natura farmacologica, dopajul desi recurge la medicamentatie
specifica actioneaza nociv si tulbura atat homeostazia, cat si imaginea despre dimensiunile etice ale fenomenului
sportiv.
Inca din cele mai vechi timpuri conditiile de competitie au favorizat obtinerea unor performante tot mai inalte, uneori
recurgandu-se chiar la mijloace nepermise. Astfel, se semnaleaza ca in intrecerile care aveau loc la romani
(gladiatori, intreceri cu cai) unii competitori ingerau inainte de concurs un amestec de miere cu alcool. Apoi, in evul
mediu s-au folosit diferite combinatii, unele toxice, in scopul cresterii randamentului, multe din ele euforizante. A venit
apoi vremea extractelor de organe (testicul, creier, ficat etc.) pentru intinerirea organismului s.a.m.d.
In sport (se pare ca dopingul s-a aplicat mai intai la cai, apoi la sportivi) s-au incercat tot felul de substante, cum ar fi:
cardiotonicele, extractele si hormonii tiroidieni, analepticele cardio-respiratorii, simpaticomimeticele, psihotropele
(amfetaminele), ajungandu-se la steroizii anabolizanti, testosteron s.a. In ultimii ani fenomenul a luat asemenea
amploare incat CIO a intreprins o serie de masuri menite sa protejeze sanatatea sportivilor si totodata, sa asigure
respectarea principiilor de etica sportiva. In acest scop s-a revazut definitia dopingului, dupa cum urmeaza: folosirea
unor substante straine corpului omenesc, de sinteza, sau a unor metode menite sa contribuie la cresterea artificiala a
randamentului sportiv, care pot aduce prejudicii sanatatii si eticii sportive (I. Dragan).
Din ratiuni didactice si farmacologice optam pentru urmatoarea clasificare a substantelor medicamentoase dopante,
conform CIO:
I. Clasele doping:
A) Stimulante.
B) Narcotice analgetice.
C) Agenti anabolici: steroizi anabolici androgeni (derivati sintetici de testosteron, tablete sau injectii si raportul
Testosteron/Epitestosteron mai mare de 6) si alti agenti anabolici (ex. Clenbuteronul, care este un beta 2 agonist deci
nu este d.p.d.v. chimic steroid anabolizant, dar are efecte anabolizante).
D) Diuretice.
E) Hormoni peptidici (STH, gonadotrofina-chorionica placentara, ACTH, eritropoietina).

II. Metode doping:

A) Blood doping (autohematotransfuzie, masa eritrocitara, eritropoetina).
B) Manipulari farmacologice, chimice, fizice.
III. Clase de substante supuse restrictiilor:
A) Alcoolul.
B) Marijuana.
C) Anestezicele locale.
D) Corticosterioizii in aplicatii locale (infiltratii).
E) Betablocante.
Prezentam in sinteza efectele nocive ale administrarii acestor grupe doping:
Grupa stimulantelor (amfetamine, cocaina, etilamfetamine, metamfetamine, fencamfamina, cafeina 12
micrograme/ml urina, efedrina, micoren, metilefedrina, metilfenidat, pemolina, niketamida, pentetrazol, stricnina si alti
compusi inruditi) include 3 grupe din vechea clasificare: psihostimulante, simpaticomimetice si alcaloizi excitanti ai
sistemului nervos. Aceste produse maresc starea de alerta a organismului, reduc senzatiile de perceptie a oboselii,
stimuleaza agresivitatea si spiritul de competitie, induc scaderea autocontrolului si a simtului de judecata, putand
conduce la accidente etc. Dintre acestea, amfetaminele au reputatia cea mai rea, administrarea lor abuziva ducand
chiar la decese, mai ales in conditii de hipertermie, eforturi epuizante etc.
Aminele simpaticomimeticele, de tip efedrina si derivati, produc o stimulare mentala (in doze mari), amplifica fluxul
sanguin si presiunea arteriala, produc cefalee, tahicardie, anxietate si tremor. Deci atentie la folosirea unor produse
care contin efedrina, in stari gripale, raceli etc.
Grupa narcoticelor, analgeticelor (heroina, morfina, methadon, pentazocina, pethidine si compusi inruditi) diminueaza
pragul perceptiei dureroase (analgetice), produce euforie si dependenta de drog, afectand functia respiratorie.
Steroizii anabolizanti (derivati de testosteron de tipul: dehidroclormetil-testosteron, metandienone, nendrolone,
stanozolol, testosteron raportul in urina intre testosteron/epitestosteron mai mare de 6) sunt folositi pentru cresterea
masei musculare, a fortei musculare si puterii, a psihoagresivitatii. Alte substante, neinrudite chimic dar cu efecte
anabolice intra in aceasta clasa (Clenbuterolul).
Principalele reactii adverse constau in stagnarea cresterii (la copii), modificari psihologice, tulburari hepatice,
cardiovasculare, prostatice la barbati, reducerea functiei testiculare la barbati, amenoree la fete, masculinizari, acnee,
schimbari de voce, pilozitate excesiva, suprimarea functiei ovariene etc.
Betablocantele (propanolol, acebutolol, metroprolol si derivati) reduc tonusul simpatic, starea de teama, agresivitatea,
tensiunea psihica fiind folosite de unii sportivi din considerente terapeutice (exceptand cazurile patologice
hipertensiune arteriala, migrene, aritmii cardiace, angina pectorala etc.). Ele au fost trecute recent de CIO in clasa III,
E la substante cu restrictii (numai la cererea Federatiilor Internationale).
Diureticele (benzthiazida, furosemid, acetazolamida, spironolactona etc.) provoaca o pierdere rapida a apei impreuna
cu minerale, vitamine, fiind utilizate mai ales in sporturile cu categorii de greutate in scopul atingerii cat mai repede a
greutatii corespunzatoare acestora. In acelasi timp, prin dilutia urinei se ingreuiaza detectia produselor dopante din
urina, argument care a stat si el la baza includerii diureticelor pe listele substantelor doping. Se preconizeaza astfel
ca, la sporturile pe categorii de greutate, controlul pentru depistarea diureticelor sa se efectueze chiar la cantarul
oficial, cu ocazia vizitei medicale precompetitionale.

Corticosteroizii (produc euforie, efecte antiinflamatorii, antialgice) sunt admisi pentru aplicatii locale (otice,
oftalmologice, dermatologice) sau in infiltratii locale, cu obligatia anuntarii prealabile a organelor de control doping, in
scris.
Metode doping.
Blood doping (transfuzia de sange, masa eritrocitara sau produsi de sange care contin hematii, provenind de la
acelasi subiect-autologus sau de la alt individ-nonautologus) inseamna recoltarea a 500-800 ml sange cu cca. 2-3
saptamani inaintea unei competitii si reintroducerea lui sau a masei eritrocitare cu 24-48 ore inaintea concursului.
Asemenea proceduri contravin eticii medicale si sportive (exceptand cazurile strict medicale) si supun sportivul la
anumite riscuri: reactii alergice, reactii acute de tip hemolitic, cu afectarea renala sau reactii la distanta cum ar fi
febra, icter, transmiterea unor boli infectioase (hepatita virala acuta, SIDA), supraincarcarea circulatorie sau
metabolica etc.
Manipulatii farmacologice, chimice si fizice.
In aceasta categorie de doping se include acele substante (de exemplu, Probenecid si compusi inruditi) care
impiedica excretia renala a produselor dopante, precum si metodele care alterneaza integritatea si
validitatea produselor de urina folosite in controlul doping (de exemplu, cateterismul vezical, substituirea urinei,
modificarea Ph-ului urinar alcalinizarea sau acidifierea urinei, dilutia urinei etc.). Recent Epitestosteronul, 150 g/ml
a fost introdus pe lista doping de CIO ca agent mascator.
Substante cu regim restrictiv.
Alcoolul este detectat ca agent doping (in aerul expirat) la cererea unor federatii sportive internationale (tir, pentatlon
modern etc.).
Marijuana la cererea unor federatii sportive internationale.
Anestezicele locale (procaina, xilocaina, carbocaina, novocaina), aplicate local in traumatologia sportiva sunt admise,
cu obligatia de a le anunta in scris organul de control doping (diagnosticul, calea si ora administrarii etc.).
Corticosteroizii locali, ca si anestezicele locale si recent betablocantele (poz. E restrictii).
In concluzie, se impune intensificarea muncii de educatie sanitara in randul sportivilor si al tuturor cadrelor care
lucreaza in sport. Trebuie sa acordam o atentie deosebita si alegerii medicatiei cu scop terapeutic (naposim,
norbetalon, decanofort, decadurabolin, testosteron, pregnyl, codeina-codecam, codenal, efedrina sirop de tuse cu
efedrin, picaturi nazale: Bistonim, Fedrocaina etc.), evitandu-le pe cele care contin substante din grupele doping (se
admit pentru tratamentul astmului, in locul Efedrinei, aerosoli cu salbutamol, terbutaline, bitolterol etc., iar pentru
efectul analgetic, produse de tip Aspirina, Voltaren, Glafenina, Brufen, Ibuprofen, Naproxen, Indometacin, Sulindac
etc.). Numai in contextul unei competitii sustinute vom reusi sa protejam sanatatea sportivilor, medicinii sportive
revenindu-i un rol important si in respectarea normelor de etica sportiva.
Metode de analiza.
Cromatografia in strat subtire (CSS, TLC) reprezinta o tehnica screening, cu specificitate relativ redusa, limita de
sensibilitate putand ajunge la maximum 2-3 g/ml, in special pentru decelarea compusilor nevolatili, cum ar fi
bemegridul, metilfenidatul, fenmetrazina, nedimetrazina, diferiti alcaloizi etc.
Cromatografia in faza gazoasa (GLC sau GC) este o metoda cu grad de specificitate si sensibilitate, in raport de
detector si inregistratorul utilizat, pentru separarea si identificarea compusilor volatili (wekaminesi derivate). In conditii
optime, cu utilizarea detectorilor specifici de N2, a unor faze stationare cu anumite proprietati si cu programator de
temperatura, performanta metodei poate creste pana la 0,1g/ml. Este metoda oficiala a CIO pentru grupele de
substante A, B, D, E.
Cromatografia de lichide la inalta presiune permite detectarea produsilor dopanti, inclusiv a steroizilor anabolizanti
(pe cale orala mai ales), dar nu a intrat in practica curenta ca tehnica oficiala.

Spectrometria in infrarosu (IR) este o metoda de mare specificitate, care reclama cantitati mari de produsi dopanti,
fapt ce o face inca neaplicabila oficial in controlul doping.
Metoda radioimunologica (RIA), propusa de Brooks in 1975, poate constitui un screening pentru steroizii anabolizanti
putand stabili grupa, ansa identifica mai greu substanta (are un coeficient mare de eroare atat pozitiva, cat si
negativa).
Spectrometria de masa (MS sau GC-MS) are un inalt grad de specificitate si sensibilitate (1 g/ml), permitand
diferentierea structurilor moleculare ale diversilor componenti steroidici. Identificarea tipului de steroid se bazeaza pe
recunoasterea absentei grupului CH3 in pozitia 19 si a prezentei gruparii de substitutie alfa-alkil la C17, implicit a
derivatilor 0-TMS.
Aceasta este metoda oficiala a CIO, obligatorie pentru steroizii anabolizanti, testosteron si identificarea unor
substante sau metaboliti.
Unele produse indigene care contin substante doping:
- Tusan (noscapina)
- Fedrocaina (efedrina)
- Bistonim (efedrina)
- Laxatin (stricnina)
- Vin tonic (stricnina)
- Sirogal E (efedrina)
- Astmofug E (efedrina)
- Meclofenoxat (centrofenoxina)
- Silutin (dietilpropion)
- Furantril (nefrix) - diuretic
Steroizi anabolizanti:
- Per os
- Madiol (methandriol)
- Naposim (methandienone)
- Metiltestosteron (Perandren, Testoviron, Testosen)
- Stanazolol (Stromba, Winstrol)
- Pe cale parentala
- Norbetalon (Durabolil, Nerbolil)
- Decanofort (Decadurabolin, Nortestosteron)

- Pregnyl (gonadotrofina umana chorionica)

Factorii psihosociali ai formei sportive.
Determinarea formei sportive prin prisma factorilor biologici si motrici este coroborata si cu un alt factor important in
acest context, cel conferit de suportul subiectiv al fiintei sportivului. Acest determinism are o configuratie speciala,
data de functia de rezonanta a psihicului, respectiv capacitatea acestuia de a filtra si interpreta informatiile
interceptive (furnizate de organism) si exteroceptive (de factura sociala), prin intermediul constiintei, al carei sediu se
afla in sistemul nervos central.
Implicarea factorilor psihosociali in dinamica formei sportive este cel mai bine evidentiata in situatiile limita
(competitionale), cand barierele psihice, nervozitatea, alterarea luciditatii, lipsa de concentrare, precipitarea,
hiperemotivitatea, blazarea sau apatia pot anula spectaculos sansele de victorie, chiar daca factorii biologici si motrici
sunt inscrisi in parametrii de eficienta. In aceste situatii, factorul psihologic intra in componenta dirijarii si pregatirii
sportivului.
Legat de aceste aspecte se ridica probleme esentiale:
- factorii de sorginte psihosociala care determina forma sportiva;
- mecanismele psihologice care stau la baza perceperii si autoperceperii starii de forma sportiva.
Factorii psihici aptitudinali care determina forma sportiva:
- psihomotrici (generali si specifici), capabili sa determine eficienta si randamentul coordonarii, viteza si precizia
reactivitatii. Ponderea acestora este diferita de la un individ la altul, dar si in functie de specificul solicitarii impuse de
ramura de sport respectiva. Precizia actului neuromuscular al bratului activ la un tragator (tir) sau floretist este mult
mai subtil nuantata decat sa zicem la un inotator;
- psihofiziologici (generali si specifici), care determina eficienta si randamentul unor activitati si functii psihice
implicate in efortul competitional: acuitatea analizatorilor vizual, auditiv, tactil, kinestezic;
- intelectual, care se exprima in termeni de eficienta si productivitate, in raport de fondul genetic (initial) al sportivului:
operatiile gandirii (decizie, creativitate, perspicacitate, calcul tactic, profunzime, acuratete); operatiile memoriei
(fixarea, reactualizarea, fidelitatea, completitudinea); operatii de atentie (functii): concentrarea, distributie,
comutativitate (flexibilitate), rezistenta la factori perturbatori;
- particularitati ale activitatii nervoase superioare, care confera tonus si confort neuropsihic (in conditiile unui fond
genetic optim si ale unei pregatiri adecvate). Acest fapt permite: eficienta activarii sau a relaxarii, eficienta si
randamentul ritmului veghe-somn, capacitatea de refacere neuropsihica dupa efort, stres, emotii, esec, traumatisme
psihofizice.
In conditiile existentei formei sportive, toti acesti factori au caracteristici de mare productivitate si randament. Trebuie
amintit insa ca in practica sunt rare cazurile in care toti au o potentialitate ideala sau sunt antrenati la valori maxime
de eficienta. In realitate si aici functioneaza principiul compensatiilor. Dar, in general, la sportivii care dispun de un
mare potential psihic aptitudinal se constata o corespondenta intre valorile de eficienta ale acestora si randamentul
competitional (cu anumite limite si compensatii intraindividuale).
In aceasta directie, maximizarea potentialului psihic (ca si a celui biologic si motric) este facilitata de factorii
atitudinali.
Factorii atitudinali care determina forma sportiva sunt urmatorii:
- capacitatea de efort voluntar este caracteristica marilor performeri, fiind sustinuta si stimulata de parghiile
motivationale, de exigenta, disciplina, responsabilitate si constiinciozitate promovate in grupa de sportivi de catre
antrenor (si de ceilalti factori de dirijare si control). Totodata, capacitatea de efort voluntar este favorizata, in conditii
de refacere adecvate, de alimentatie, sustinatoare de efort, divertisment si, in general, de standardul vietii sportive;

- autoreglajul emotional, volitiv si motivational reprezinta consecinta eforturilor depuse de colectivul tehnic, de
sportivul insusi in directia cunoasterii, autocunoasterii, pregatirii psihologice, a constientizarii, refacerii si pregatirii
speciale pentru concurs in antrenamentele inscrise la acest capitol;
- rezistenta la efort fizic si psihic are partial si o componenta ereditara, dar se considera ca cele mai mari achizitii in
acest sens se obtin prin intermediul atitudinii fata de solicitari, oboseala, monotonie, saturatie. Dispozitia catre
sacrificiu, fnalizarea efortului in conditii neobisnuite (atmosferice, psihosociale, organizatorice) calesc psihofizic
sportivul si-l fac mai putin vulnerabil;
- toleranta la stres, conflicte, frustari, surprize este o consecinta fireasca a educarii rezistentei la efortul psihofizic,
alaturi de metode specializate de antrenare a functiei anticipative in concurs (cunoasterea si modelarea conditiilor
spatio-temporale si psihosociale competitionale);
- dispozitia specifica de concurs (ale carei note particulare sunt individuale, dar convergente) se manifesta in
urmatorul portret comportamental: optimism, incredere in sine (bine temperata de o unda de indoiala), mobilizare,
curaj, constientizarea propriei forme sportive, imagine de sine psihofizica robusta.
Acesti factori pot fi considerati intrinseci, tinand de persoana sportivului ca entitate biopsihica. Intrucat organismul
acestuia functioneaza ca un sistem armonios nu poate fi evitata functia de rezonanta asupra constiintei care
opereaza si la nivel subiacent acesteia (subpreinconstient), asupra factorilor biologici si motrici (organismici), al caror
mesaj in stare de forma sportiva este caracteristic.
Factorii biologici si influenta acestora asupra starii psihice (in conditii de forma sportiva):
- informatiile organismului cu privire la functionalitatea si integritatea biopsihica; aici intra in discutie standardul de
sanatate al sportivului si gradul de confort senzorial biologic conferit de un organism a carui capacitate de efort este
ridicata;
- informatiile interoceptive privind eficienta pregatirii sportive: siguranta si increderea in propria pregatire fizica,
tehnico-tactica, psihologica sau teoretica;
- autoreceptia eului psihic si fizic in stare de forma sportiva reflecta echilibrul dintre soma si psihic, dintre toate
componentele intrinseci ale fiintei sportivului, indiferent de nivelul de integrare a acestuia (celular, metabolic,
endocrin, functional, motric, psihic).
Un alt factor determinant al formei sportive il constituie cel social (extrinsec).
Factorii psihosociali:
- atitudini cunoscute sau prezumtive ale coechipierilor, antrenorului, adversarilor, arbitrilor, publicului fata de evolutia
sportivului; realitatea a demonstrat ca sportivul care are un comportament desensibilizat fata de eventualele
perturbari in aceasta directie este avantajat, in comparatie cu cel care are o toleranta mai scazuta la frustrare. Cu
toate acestea este recomandabil sa se previna riscurile neadaptarii psihice;
- atitudini privind stimularea motivatiei sportivului pentru concurs prin intermediul mass-mediei (presa, radioteleviziune), care confera un plus de incredere, speranta, tonus, optimism si mobilizare, in conditiile in care se
respecta unele principii pedagogice legate de acest aspect;
- aptitudini, metode, mijloace privind recompensarile sau sanctiunile sociale postcompetitionale, care creeaza
anticipativ montaje afective, volitive, motivationale pentru un comportament eficient. De asemenea, rezolvarea
problemelor de viata ale sportivului si familiei sale (integrarea sociala, armonizarea traseului scolar sau profesional cu
cel sportiv, starea de certitudine, de siguranta privind standardul de viata al familiei sale, primirea locuintei etc.)
creeaza disponibilitati favorabile pentru concurs. Pentru a face din forma sortiva si din concurs dominanta si
obiectivul de angajare suprema a fiintei sportivului, acesta trebuie ferit de interferenta care-i tulbura echlibrul.

Influenta subiectivismului uman este considerabila, acesta putand actiona pozitiv sau negativ in functie de esenta,
forta si momentul actiunii. Or, concursul major trebuie ferit de orice informatie sau excitant perturbator al echilibrului in
sfera gandirii si comportamentului sportivului.
In rpivinta conditiilor psihosociale, ambientale, de microclimat sau organizatorice ale locului de concurs este valabila
si aici observatia ca un sportiv bine antrenat si desensibilizat fata de actiunea (eventual) perturbatoare a unor conditii
improprii se adapteaza mai bine, comparativ cu sportivul care nu s-a antrenat suficient in acest scop. Atat
antrenamentul propriu-zis in conditii improprii, cat si anticiparea unor astfel de eventualitati previne stresul de
adaptare. De remarcat ca intensitatea acestuia este direct proportionala cu slabiciunile manifestate de sportiv pe
aceste planuri.
Criteriile de diagnosticare a formei sportive.
Concursul in care se sconteaza atingerea varfului de forma sportiva este precedat de o suita de investigatii efectuate
de conducerea tehnica a echipei, echipajului sau sportivului, medicul, brigada de asistenta stiintifica multidisciplinaara
care interpreteaza dinamica valorilor unor indicatori semnificativi in ceea ce priveste nivelul starii biologico-psihice si
motrice a sportivilor. Multitudinea informatiilor repetate, inregistrate, comparate si validate de realitatea concursului se
transforma in criterii indispensabile pentru depistarea gradului de apropiere sau departare a sportivului de forma
sportiva, de performanta care s-a planificat. Programarea antrenamentelor nu reprezinta un scop in sine, ci o
modalitate de consemnare a efectelor intermediare, care, prin cumulare, determina in final performanta scontata.
Structura acestor multiple criterii sau indicatori impune o clasificare utila pe plan didactic, dar indeosebi practic,
intrucat ne furnizeaza unitati de masura indispensabile evaluarilor amintite. Ca atare, distingem doua categorii de
criterii: obiective si subiective. Cele obiective evidentiaza toate sursele de informatii rezultate din sfera biologica si
specifica antrenamentului sportiv si se preteaza la folosirea unor unitati de masura omologate care permit efectuari
de calcule, de inscrieri grafice, de sinteze concrete. Cele subiective izvorasc din starile psihice ale sportivului,
decelabile si ele prin sistemul de culegere si evaluare propriu domeniului.
Criteriile obiective.
Din ansamblul criteriilor obiective prezentam o suita ierarhizata ca importanta, pe de o parte si ca metodologie de
verificare, pe de alta parte:
Standardul de sanatate.
Conceptul de sanatate a evoluat pe masura dezvoltarii vietii economico-sociale, ceea ce a dus la modificarea
relatiilor omului cu societatea si natura inconjuratoare. Astfel, definitia clasica data de OMS conceptului de sanatate,
care traditional era prezentata ca o stare de confort fizic si mintal, netulburata de senzatia de durere, a fost
completata cu o noua caracteristica, aceea a sporirii randamentului fizic si intelectual in contactul individului cu
ambianta factorilor de mediu si, mai nou, cu ideea de crestere a longevitatii acestuia (A. Nicu).
In mediul sportiv, standardul sanogenetic nu poate fi conceput fara o capacitate de efort adecvata pregatirii, fara o
capacitate de refacere naturala pe masura solicitarilor din antrenamente si competitii, fara o integritate structurala si
functionala deplina si un comportament psihoafectiv corespunzator. Nu credem ca gresim afirmand ca sfera de
cuprindere a conceptului de standard sanogenetic normal al sportivilor ar putea reprezenta, intr-o viziune viitoare,
modelul pentru definirea starii de sanatate a fiintei umane.
Evaluarea starii de sanatate la sportivi se realizeaza prin examene complexe (denumite circuite medico-sportive),
initiale si periodice, care cuprind pe langa anamneza, urmatoarele:
- o minutioasa investigatie (generala si mai ales medico-sportiva);
- o serie de examinari clinice (examenul clinic general pe aparate si sisteme, examenul dezvoltarii fizice si al starii de
nutritie, examen neuropsihiatric, examen ortopedic, examen cardiologic, endocrinologic, ginecologic la fete,
oftalmologic, otorinolaringologic, stomatologic etc.);
- o serie de examene paraclinice (examen somatometrie, dinamometrie si miotonometrie, stabilirea compozitiei
corporale prin metode indirecte plicile de tesut subcutanat, examenul radiologic, cardiopulmonar cu determinarea

sistematica a volumului cardiac prin teleradiografii, examenul electrocardiografic in repaus, efort si postefort,
spirograma si calcularea unor indici functionali pulmonari, probe functionale cardiovasculare si cardiorespiratorii,
studiul excitabilitatii neuromusculare, examen EMG, determinarea vitezei de conducere nervoasa, EEG, examene
psihologice: viteza de reactie, atentia concentrata si distributiva, rezistenta la stres, determinarea capacitatii aerobe si
anaerobe (alactacida si lactacida);
- examenul de laborator: hematologic, serologic, biochimic, imunologic, grupa sangvina, cromatina, sexuala etc.
Exista metodologii standardizate dupa natura efortului depus, care se utilizeaza curent, la baza acestora existand un
screening de sanatate; in raport cu acesta se defineste standardul sanogenetic al sportivului, ca rezultat al integrarii
sferei fizice, a psihicului, a starii functionale si a capacitatii de efort.
Desigur, abaterile de la normal (patologia) care prejudiciaza randamentul sportivului, comportamentul sau, uneori
chiar viata, reclama interventia directa a specialistului.
Cum se explica standardul de sanatate al sportivului de performanta in starea de forma sportiva si care pot fi
consecintele nedorite ale acestui standard asupra formei respective ? Conditia sine qua non a formei sportive, pe
plan biologic, nu poate fi decat o deplina stare de sanatate (deci fara focare infectioase, locomotorii etc., greutatea
corporala optima de concurs, indicatori functionali economici ce exprima capacitatea de efort corespunzatoare
cerintelor, o motivatie adecvata si un echilibru neuropsihic favorabil marii performante).
Exista deci o stransa conditionare reciproca intre aceste doua procese complexe. Practica sportiva demonstreaza ca
afectarea starii de sanatate constituie un factor relativ banal de pierdere a formei sportive, sau, mai rau, face
imposibila atingerea acesteia, sanogeneza putand fi un factor limitativ in abaterile ei, al performantei, asa cum in
cazul unei stari optime devine un factor favorizant al formei sportive. Oricat ar fi de valoros un sportiv, in conditii de
boala nu poate obtine rezultate inalte (forma sportiva). Pe de alta parte putem fi uneori mai indulgenti in anumite
limite bineinteles in definirea sanatatii la marii performeri (comperativ cu nesportivii), mai ales daca tinem seama si
de efectele in timp ale efortului sportiv sau de unele afectiuni contractate pe parcursul activitatii sportive (hepatite
virale, nefropatii etc.).
Asadar, aceasta este semnificatia standardului sanogenetic al sportivului nu numai in relatie cu forma sportiva, dar si
ca o necesitate, incepand cu selectia, continuand cu perioada antrenamentului sportiv si terminand cu consacrarea,
ceea ce justifica de altfel atentia pe care i-o acorda sistematic medicul.
Probele si normele de control.
Ambele concepte trebuie avute in vedere la evaluarea eficientei partiale, a modelului de antrenament sportiv.
Prezente in teorie si practica, ele au suferit de-a lungul anilor modificari de structura si de interpretare. Functia lor
primara a fost aceea de a controla eficienta pregatirii la sfarsit de etapa. Initial au vizat doar factorul fizic, considerat
ca pivotul esential al performantei sportive. De fapt, continutul acestuia se preta la obiectivizare, proba de control fiind
de fapt identica sau similara cu un mijloc de antrenament. Factorii tehnici si tactici au fost multa vreme
desconsiderati, mai ales in jocurile sportive, unde si astazi structura probelor de control prezinta lacune. Inainte de
toate, o proba de control trebuie sa fie relevanta pentru nivelul atinis, pe un plan sau altul, de catre sportiv, echipa
sau echipaj intr-un interval anumit de timp, in care antrenamentul a fost efectuat sistematic. Din acest punct de
vedere, teoria modelarii si programarii a modificat radical structura probelor de control si metodologia aplicarii si
interpretarii lor. In primul rand, probele de control sunt identice cu mijloacele principale ale antrenamentului. In al
doilea rand, ele evidentiaza toti factorii motrici si indeosebi cei angajati in concursul ramurii sau probei respective. In
al treilea rand, li s-a stabilit o frecventa regulata si prestabilita in planificarea antrenamentului, de obicei la sfarsitul
fiecarei etape. In al patrulea rand, s-a unificat structura pe toata suprafata de cuprindere a fiecarei federatii de
specialitate. Prin urmare, probele de control sunt aceleasi pentru loturile nationale, ca si pentru loturile sectiilor
cluburilor sportive, efectuarea lor constituind un veritabil concurs (pentru mai multe federatii), cu arbitri oficiali care
efectueaza inregistrarile si masuratorile. In al cincilea rand, corelarea valorilor dobandite prin efectuarea probelor de
control cu interventia programarii din etapa respectiva vizavi de volumul de efort si intensitatea lui asigura conditiile
unei analize critice a eficientei procesului efectuat de antrenament. In acest fel, probele de control devin un mijloc al
reglarii si autoreglarii din mers a functionalitatii procesului de programare a antrenamentului sportiv. In fond, functia
ciberneticii denumita retroactiune, feed-back, conexiune inversa, cicluri de retur se realizeaza practic si prin
probele de control. Cibernetica ofera un ajutor obiectiv si oportun antrenorului in dirijarea pregatirii si cunoasterii
modului de reactivitate a organismului si personalitatii sportivului la rigorile ei, permanent confruntate cu cele ale
concursului.

Mecanismul de feed-back, prezent la toate nivelurile de organizare a materiei, capata forme variate de manifestare in
interiorul diferitelor sisteme. El este totodata un principiu de baza al adaptarii oricarui organism sau sistem social
evidentiindu-se prin reactia efectului asupra cauzei si inlantuirea circuitelor reflexe autoreglatorii. Proba de control
arata unde, cand, cat si de ce s-a gresit sau, dimpotriva, s-a reusit, aplicandu-se un program distribuit pe secvente
mici, care alcatuiesc un tot unitar de actiune si consecinte.
Si, in sfarsit, in al saselea rand, valorile probelor de control sunt prestabilite, conditionate de investitiile programarii.
Deci, nivelul lor nu este intamplator, ci, dimpotriva, reflecta acumularile etapelor anterioare si permanent raportate la
ceea ce va trebui sa fie performanta globala, prefigurata de proba de control. Realizarea normei impune
desfasurarea unor actiuni adecvate in interiorul graficului formei sportive. Asadar, valorile probelor de control se
reunesc in cadrul modelului performantei, ai carui indicatori realizati integral confera certitudine in desfasurarea
antrenamentelor si realizarea obiectivului de concurs. In acest sens Pietrovski, V.V. considera ca un sprinter pentru a
alerga distanta de 100 m. in 10 s, in concurs oficial, trebuie sa realizeze, in etapa premergatoare acestuia, cel putin
urmatoarele norme le probele de control esentiale:
- 2,6 s pe distanta de 30 m. alergare cu start lansat;
- 3,7 s pe distanta de 30 m. alergare cu start de jos;
- 6,4 s pe distanta de 60 m. alergare cu start de jos;
- 11,7 s intr-o zona de 30 m., alergare cu start lansat, cu un fuleu de 2,35 m.;
- 9,90 m. la triplusalt fara elan.
In haltere, specialistii auconstatat o corelatie intre numarul kg. ridicate prin anumite exercitii si cel al posibilitatilor de
realizare a celor doua stiluri, care este de 82% din valoarea genuflexiunilor pentru aruncat si 65% pentru smuls. De
exemplu, daca greutatea maxima ridicata prin acest mijloc este de 200 kg. (genuflexiune) rezulta un total de 165 kg.
la aruncat si 130 kg. la smuls.
Structura exercitiilor si implicit a probelor de control cat mai apropiate de cea a concursului permite antrenorului
efectuarea unei analize ritmice si in acelasi timp pentru cunoasterea nivelului de adaptare a organismului la eforturile
din antrenament si a graficului performantelor probabile, compatibile cu cele planificate. Repetabilitatea lor in mai
multe cicluri anuale, corelarea valorilor obtinute cu alte investitii ale programarii in functie de etapa si de momentele
vatfului de forma sportiva si, in final, cu performanta sportiva (C.M., C.E.) consacra norma de control mai cu seama
cand judecata de valoare se face aceluiasi sportiv, subiect constant intr-un plan de perspectiva (de 4 ani) de
pregatire. De exemplu, una din probele de control ale aruncatorului de disc este aruncarea fara elan (miscarea
structural identica aruncarii discului) in lunile decembrie-ianuarie cu un disc de 5-6 kg., in lunile februarie-martie cu un
disc de 3-4 kg., in lunile aprilie-mai de 2 kg. (care este greutatea standard de concurs). Doar comparatia valorilor
dobandite in prezent cu cele din ciclurile anuale anterioare dau sens rezultatelor ce se obtin cu un disc de aruncare
care scade in greutate, pana la standardul oficial, pe masura ce atletul se apropie de perioada competitionala.
Un alt exemplu de identitate dintre probe de control si mijlocul de antrenament esential pentru modelul respectiv ni-l
ofera T. Tatu, care si-a adus o contributie de seama la marirea eficientei probelor de control in antrenamentul sportiv
din atletism. In viziunea lui saritura in lungime fara elan (de pe loc), repetata de 25-30 ori la interval de 5 s, cu
intensitate mare, este un exercitiu care vizeaza ameliorarea detentei in regim de rezistenta. Aceeasi saritura, repetata
insa de 4-6 ori, la un interval de 1 min., cu intensitate maxima devine proba de control pentru verificarea detentei.
Desigur, proba nu trebuie sa devina un scop in sine, sportivul neurmarind sa fie recordman mondial prin realizarea
unei performante maxime in efectuarea ei. Ea reprezinta insa o informatie si in acelasi timp un argument in favoarea
cresterii rezultatului sportiv, intrucat izvoraste dintr-un mijloc de baza al modelului care il genereaza.
Cresterea indicatorilor cantitativi ai pregatirii determina o marire corespunzatoare a valorilor exprimate in probele de
control. Relatia nu este insa liniara.
Din cele prezentate mai sus rezulta insemnatatea practica, reglatoare a probelor de control in dirijarea efortului si
necesitatea urmaririi graficului formei sportive.

Paralel cu informatiile furnizate de rezultatele trecerii probelor de control si de nivelul realizarii devenite norme de
control ca urmare a validarii lor, antrenorul verifica potentialul sportivilor sai, al echipei sale, in concursuri de casa, in
intreceri amicale traditionale, mai cu seama in cazul jocurilor sportive, care, de asemenea, evidentiaza stadiul de
pregatire. Selectia adversarilor, constanta lor si a datelor acestor concursuri de verificare se inscriu in ansamblul
informatiilor indispensabile verificarilor, indeosebi in preajma marilor concursuri. Asadar, pentru ramurile si probele
sportive ale caror performante se exprima printr-o valoare temporala (s, min.) sau spatiala (cm., m., km.) rezultatele
normelor de control se pot compara direct si obiectiv.
Indicatorii biologici ai formei sportive.
Indicatorii sistemelor nervos si neuromuscular. Valoarea acestor indicatori rezulta din faptul ca sistemul nervos
comanda si controleaza toata activitatea musculara, coordoneaza, regleaza si adapteaza la effort functiile:
circulatorie, respiratorie, endocrina, metabolica, de termoreglare etc., asigura interdependenta optima dintre toate
sistemele organismului in cadrul unitatii functionale a acestuia si adaptarea lui la efortul fizic prestat la cel mai inalt
nivel, in conditiile mentinerii echilibrului biologic. In plus, sistemul nervos are o contributie importanta la adaptarile
trofice si modificarile permanente ale reglarii generale, consecutive efortului sportiv. De aceea, corectitudinea
diagnosticului biologic al formei sportive nu se poate concepe in lipsa unor parametri ai sistemului nervos si
neuromuscular, implicati in orice activitate sportiva. Urmarirea principalilor indicatori ai sistemului nervos (alaturi de
parametrii respiratori, circulatori, metabolici etc.) permite cunoasterea evolutiei acestor date pe parcursul planificarii
programarii care precede concursul oficial major (C.M., C.E.), asigurand formularea unor concluzii viabile si practice
privind instalarea, mentinerea sau eventual pierderea formei sportive.
Valorile indicatorilor sistemului nervos.
O parte din indicatorii sistemului nervos care evidentiaza instalarea formei sportive trebuie inregistrati pe terenul de
sport, in cadrul observatiilor medico-pedagogice, altii pot fi urmariti pe baza jurnalului de autocontrol al sportivului, dar
cei mai multi parametri ai sistemului nervos se inregistreaza in laboratorul de explorari functionale medico-sportive,
dotat cu aparatura electronica de inalta tehnicitate si sensibilitate, ceea ce permite efectuarea unor determinari rapide
si repetate asupra majoritatii functionale ale sistemului nervos, atat in conditii de repaus, cat si in timpul efortului
standard in laborator sau in timpul efortului specific diferitelor ramuri de sport, cu ajutorul aparaturii de teletransmisie.
Metodele si informatiile furnizate.
Electroencefalograma sportivilor aflati in forma sportiva arata un ritm de baza stabil, cu un indice alfa intre 40-60%,
cu modificari neinsemnate in timpul activarii prin hiperpnee (absenta ritmurilor patologice). Raportul amplitudinilor
prerolandice cu cele postrolandice este mai mic de 0,7, iar indicele alfa ce prezinta o modulatie fusiforma este mai
mic de 50% (Partheniu si colab., 1973). Frecventa ritmului de baza este foarte stabila in traseu spontan. Aceasta
stabilitate se manifesta si in timpul hipoxiei si chiar a hipercapniei, ceea ce atesta o mare rezistenta a electrogenezei
corticale in starea de forma sportiva.
Echilibrul dinamic dintre instantele corticale si subcorticale este foarte bun in starea de forma sportiva, fiind atestat si
de inregistrarea reflexului electrodermal. Astfel, la sportivii aflati in forma sportiva se constata o similitudine a
raspunsului electrodermal dupa activari somatice sau viscerale, o constanta accentuata in cazul activarilor repetate si
lipsa totala a activarilor spontane, precum si a oscilatiilor supraadaugate celor tipice. La deschiderea ochilor,
activarea este absenta sau mai mica decat in cazul activarilor somatice sau vegetative.
In starea de forma sportiva, electroretinograma arata o scurtare a timpului de conducere retino-cortical, indicand
rapiditatea functionala a SNC (Demeter, Nestianu, 1970).
Reactia motrica digitala in forma sportiva nu prezinta erori majore, ca absenta raspunsului la un excitant pozitiv sau
raspuns inoportun la un excitant negativ, erorile minore, ca depasiri mari ale timpului de reactie medie cu peste 50
ms, dublari etc. fiind putine (sub 3 astfel de erori la o determinare); latenta reactiei motrice (timpul de reactie) este
scurta, in jur de 120-140 ms la excitanti vizuali. Valorile timpului de reactie prezinta mari variatii intraindividuale, mai
ales in caz de oboseala, astfel incat determinarile trebuie efectuate in conditii similare.
Dinamica reflexului clinoortostatic, determinata prin inregistrarea frecventei cardiace pe EKG, arata in perioada
formei sportive o bradicardie initiala accentuata, o reactie primara orto-simpatica mai putin ampla decat inaintea
instalarii formei sportive, reactia sau virajul vagal initial cuprinzand o perioada scurta, tranzitorie, dupa care apare

reactia finala (de obicei, intervalul de 50-60 s de instalare a noii valori stabile a FC), situata usor deasupra valorii
initiale.
Valorile indicatorilor musculari.
La n ivelul reactivitatii neuromusculare, forma sportiva aduce o usoara hiperexcitabilitate a nervilor motori si o usoara
hipoexcitabilitate a muschilor, curba I/D aratand o hiperbola echilibrata, cu intervalul usor marit. Dupa datele lui
Partheniusi colab. (1973), curba I/D apare fara croseuri, fracturi sau paliere ale graficului, ceea ce exprima o buna
coerenta functionala intramusculara intre diferitele tipuri de fibre (fazice, intermediare, tonice), mai ales la nivelul
muschilor solicitati cu precadere in efortul specific ramurii de sport studiate. Intervalul fiziotonic se mareste datorita
cresterii excitabilitatii muschilor fazici.
Datele miotonometrice sunt, de asemenea, deosebit de utile in diagnosticul formei sportive. Tonusul de repaus este
foarte scazut, ca dovada buna relaxare musculara in repaus, iar tonusul de contractie este crescut fata de
determinarile efectuate in perioadele de pregatire precompetitionala, mai ales la nivelul muschilor angrenati in efortul
specific ramurii sau probei sportive. Creste, deci, semnificativ amplitudinea contractiei, adica diferenta dintre tonusul
de repaus si cel de contractie. Cresterea acestei diferente constituie unul dintre semnele neuromusculare cele mai
importante ale diagnosticului formei sportive.
In ultima vreme s-au efectuat ample studii farmacologice privind modificarile cantitative si calitative ale
neurotransmitatorilor in starea de forma sportiva. Astfel s-a constatat cresterea concentratiei de catecholamine in
lichidul cefalorahidian, spre deosebire de persoanele neantrenate, la care predomina secretia de serotonina. La
animale de experienta (Curti si Benzi, 1987) s-au observat cresteri ale serotoninei in centrii nervosi subcorticali,
paralel cu incorporarea de noi aminoacizi in muschi in perioadele de antrenament intens si atenuarea senzatiei de
durere. In experimentele efectuate pe oameni, autorii au remarcat imbunatatiri semnificative ale reactiei motrice
(reducerea timpului de reactie), cresterea preciziei perceptiei temporo-spatiale si imbunatatirea memoriei. Dupa
datele lui Harber si Sutton (1984), in starea avansata de antrenament creste concentratia plasmatica a opoizilor
endogeni (in special beta-endorfine), care pot fi puse in legatura cu accentuarea euforiei de efort, diminuarea
perceperii durerii, reglarea mai precisa a raspunsului endocrin in conditii de stres, de efort. Nu s-a stabilit inca daca
aceste endorfine sunt eliberate de SNC sau sunt transportate pe cale sangvina de la organele periferice. Totodata,
creste si secretia peptidelor din hipotalamus, care constituie factorul de inlesnire a corticotropinei (Corticotrophine,
Releasing Factor), o data cu cresterea numarului receptorilor corticali pentru glicocorticoizi.
Indicatorii sistemului cardiorespirator si ai formei sportive. Pentru realizarea formei sportive este necesara marirea
atat a capacitatii aerobe, cat si a celei anaerobe, pentru aceasta fiind solicitate in egala masura sistemele
cardiohematorespirator si neuromuscular. Parametrii cei mai expresivi sunt VO2max./kg., TTR/kg. si parametrii de
excitabilitate neuromusculara.
Sporturi cu energogeneza de efort aeroba sau predominant aeroba (eforturi de rezistenta cu o durata mai mare de 3
min.):
1. Economia cardiovasculara de repaus:
EC in repaus clinostatic: 42-45 b/1 min.;
EC in repaus ortostatic: 54-66 b/1 min.;
TA in repaus clinostatic:
- TA sistolica: 100-120 mmHg;
- TA diastolica: 60-70 mmHg;
TA in repaus ortostatic:
- TA sistolica: 120-130 mmHg;

- TA diastolica: 70-75 mmHg.

Parametrii indicatori ai performantei ventriculului stang la limita superioara a normalului sau mai mare:
- diametrul telediastolic mai mare de 55 mm;
- volumul bataie la limita superioara si peste;
- fractia de ejectie mare si foarte mare (65-73%).
Parametrii respiratori de repaus foarte buni:
- bradipnee: 11-14 respiratii/min.;
- capacitatea vitala pulmonara foarte buna in raport cu tipul somatic, sexul, varsta; valori superioare ale apneei.
Capacitatea de efort aerob excelenta:
- VO2 max./kg. corp (ml/kg. corp):
- B 110 - 0,4 x G (100%); G = greutatea corporala;
- F 91,6 0,332 x G (100%).
- Step-test CMS: excelent si foarte bine.
Economia cardiovasculara si ventilatorie in efort foarte buna. Capacitate de efort anaerob medie. Pragul aerobanaerob: 4 mmol/l lactat. Electrocardiograma de repaus de tip rezistenta.
In eforturile de rezistenta sunt solicitate in principal functiile sistemului cardiohemorespirator. Puterea maxima aeroba,
exprimata prin consumul maxim de oxigen (VO2 max.) este echivalenta cu produsul dintre frecventa cardiaca, debitul
bataie si diferenta arteriovenoasa de O2.
Capacitatea aeroba (rezistenta), perfectibila prin procesul de antrenament, se dobandeste si se pierde relativ usor,
prezentand si un coeficient de determinare genetica, dependenta probabil de echipamentul enzimatic individual.
Caracteristica biologica a sportivilor din aceasta categorie in starea de forma sportiva o constituie marea economie
functionala si mare disponibilitate adaptativa de mobilizare.
In sporturile care solicita eforturi anaerobe principalul sistem angrenat in efectuarea lucrului mecanic specific este cel
neuromuscular. Parametrii cei mai expresivi pentru performanta de tip anaerob sunt cei ai capacitatii anaerobe (TR)
si ai excitabilitatii neuromusculare. Calitatea tesutului muscular, respectiv procentajul de fibre lente si fibre rapide
echipate enzimatic si cu excitabilitate neuromusculara deosebita este determinat genetic, ceea ce face ca
aptitudinea de performanta in regim anaerob, dependent de sistemul neuromuscular, sa fie putin perfectibila si sa se
modifice mai putin in cadrul procesului de antrenament.
Caracteristica biologica a acestor sportivi in perioada de forma sportiva o constituie posibilitatea de mobilizare rapida
si la niveluri superioare a functiilor care conditioneaza performanta, precum rapiditatea refacerii dupa efort.
Indicatori biochimici, hematologici de apreciere a efortului si formei sportive. Estimarea unor parametri biochimici in
repaus, in timpul si dupa efortul sportiv (perioada de restabilire) este frecvent folosita in metodica de investigare a
sportivilor de performanta, datorita faptului ca modificarile severe ale homeostaziei pot sa afecteze capacitatea de
efort fizic, transformandu-se astfel intr-un factor limitativ al performantei. Totodata, acesti indicatori coreleaza cu
forma sportiva, sprijinind astfel un diagnostic obiectiv la acesteia.

Estimarea economiei metabolice in timpul efortului sportiv consta, in special, in unele masuratori biochimice (si
hematologice) care reflecta balantele acidobazica si hidroelectrolitica, in conditii bazale, in timpul si dupa efectuarea
efortului. Folosirea metodei micro Astrup in studierea modificarilor adaptative biochimice in timpul diferitelor probe
(tipuri) de efort este de mare interes. Prin aceasta metoda putem determina pH sanguin, pCO 2, HCO3, BE, SB, CO2,
PO2, SO2.
Indicatori ai metabolismului.
PH-ul valori normale la om intre 7,35-7,45 (7,38-7,42); cu cat intensitatea efortului este mai mare, cu atat valorile
pH sanguin sunt mai mici, ajungandu-se astfel la acidoza metabolica (de exemplu, dupa 400 m. sau 800 m. in
atletism, valorile pot ajunge pana la 6,9-6,8 sau chiar mai putin); in alergarile de durata, scaderea pH este moderata
(7,15-7,25). Scaderile severe, sub 7, pot explica limitarea performantei in sporturile desfasurate in regim aerob.
Variatiile pH sanguin sunt corelate semnificativ cu modificarile lactatului sanguin si a BE (excesul da baze) atat in
timpul efortului, cat si in perioada de restabilire. Aceasta inseamna ca cu cat scaderea pH sanguin este mai mica
dupa efortul maximal, iar refacerea dupa efort mai rapida, cu atat sunt mai mari sansele de restabilire din punct de
vedere metabolic in conditiile diminuarii gradului de oboseala, aspecte proprii formei sportive.
BE (excesul de baze) reprezinta excesul sau deficitul de acizi sau baze (radicali alcalini), fiind parametrul metabolic
cel mai important al balantei acido-bazice. Corelatia inalta a BE cu lactatul sanguin (r = 0,98) in timpul efortului si in
perioada de refacere permite estimarea biochimica a capacitatii de efort prin metoda micro Astrup. Keul a emis o
formula de conversie intre lactat si BE, astfel: 0,54 BE/1,25.
Excesul de baze poate fi folosit, de asemenea, ca indicator al economiei metabolice in timpul efortului. Cu cat este
mai mic raportul BE/W/kg., cu atat economia metabolica din timpul efortului este mai buna (efortul se desfasoara la
cicloergometru sau pista rulanta: 2 = excelent (forma sportiva); 4-5 slab). BE reprezinta deficitul alcalini rezultati in
organism prin cumularea de acizi organici (acizi grasi liberi, cetoacizi, acid lactic, piruvic) rezultati in timpul efortului,
asa incat reflecta intregul mecanism metabolic adaptativ fata de efort.
Valorile considerate normale se inscriu intre 2,3 si + 2,3. Dupa alergarile de 500 m. sau 800 m. din atletism, valorile
BE pot scadea pana la 30 mVal%0, in timp ce dupa alergarea de 5000 m., valorile variaza intre 6 si 12 mVal%0
(adica mEq/l).
SB (standard bicarbonat sau rezerva alcalina), reprezinta un alr parametru metabolic folosit in estimarea acidozei
metabolice induse de efortul fizic maximal. Valorile normale = 22 26 mEq/l. Scaderea bicarbonatului standard in
timpul efortului rezulta in procent de 95% din cresterea acidului lactic si piruvic, iar restul de 5% din cresterea acizilor
grasi liberi. Cele mai scazute valori (5-10 mEq/l) au fost inregistrate la alergatorii pe distante medii si lungi dupa efort.
In timpul adaptarii la altitudine medie (1800-2400 m.) incepand cu ziua a 3-a, rezerva alcalina scade pana la valori de
14-16 mEq/l (acidoza metabolica creste acidul lactic sanguin) pentru ca, incepand cu ziua a 10-a si pana in zilele
18-21, valorile sa revina la cifrele initiale de la ses (efectele hipoxiei hipobarice); astfel, acest indicator metabolic
devine un semn obiectiv al adaptarii in timpul stresului de altitudine.
Lactatul sanguin reprezinta produsul final de glicoliza musculara, fiind folosit pentru masura biochimica a capacitatii
de efort fizic atat anaeroba (mai ales), cat si aeroba. Concentratia sangvina a lactatului depinde direct de intensitatea
efortului si exprima adaptarea metabolica la efort. Nivelul inalt al lactatului sanguin poate reprezenta un factor limitativ
al performantei. Valori normale = 0,7 1,8 mMol/l (cifra inmultita cu 9,1 = valori exprimate in mg%).
In alergarile de scurta durata (400, 800 m. atletism) lactatul capilar poate sa creasca pana la 30-34 mMol/l, in timp ce
in alergarile de lunga durata (10000 m., maraton) valorile sunt mai mici (6-12 mMol/l). La sportivii de performanta, cu
cat capacitatea aeroba este mai inalta, cu atat valorile lactatului capilar sunt mai scazute. Urmarirea lactatului
sanguin si a balantei acido-bazice in timpul antrenamentului sportiv al competitiilor ne da posibilitatea sa estimam
economia metabolica de repaus, de efort si de revenire. In acelasi timp, acesti parametri ne permit sa apreciem
capacitatea anaeroba, rezistenta la hipoxie si eficienta medicatiei, folosite la sportivi (atat ergotrope, cat si trofotrope).
Pe baza variatiilor lactatului capilar, dupa un efort maximal de 45-60 s. (de exemplu, 400 m. alergare), se poate
aprecia rezistenta, toleranta la acidoza, astfel: valori in minutul 6 dupa efort mai mari de 12 mMol/ lactat = toleranta
buna la acidoza (adica sanse reduse de a creste rezistenta anaeroba pe plan metabolic); valori intre 12-8 mMol/l
lactat = toleranta buna; valori sub 8 mMol/l = toleranta slaba la acidoza (deci poate fi antrenat sa creasca). Starea de
forma sportiva se caracterizeaza prin valori bazale scazute, cresteri moderate la efort anaerob si reveniri rapide dupa
efort.

CPK (creatinfosfokinaza), enzima care intervine in metabolismul muscular, are o mare semnificatie in eforturile de
forta si viteza, de exemplu, in probele de sprint, aruncari, haltere, box, sarituri etc. In acestea, nivelul ridicat al
secretiei catecolaminelor induce o crestere a activitatii CPK. Astfel, la 8 ore dupa un meci de lupte, judo sau box,
valorile CPK serice pot creste de 3-4 ori fata de valorile bazale (valori normale in repaus = 0,1-0,7 UI metoda
enzimatica Bergmeyer). Dupa eforturi scurte si intense, valorile pot creste de 8 ori fata de repaus, aceasta crestere
aparand aproximativ la 6 ore dupa un efort cu o durata de circa 24-28 ore (bineinteles la valori mai scazute, dar peste
cifrele bazale). Diminuarea acestor valori dupa efort reprezinta un indiciu al cresterii capacitatii fizice de efort pe plan
metabolic, aspect predominant in starea de forma sportiva.
In perioada de aclimatizare la altitudine medie, valorile cresc intre zilele 3-14 aproape de 2-3 ori fata de cifrele
inregistrate la ses, pentru ca in ziua 18-24 sa revina la valori asemanatoare acestora.
Ureea serica, indicator al metabolismului proteic, creste adesea in ser dupa eforturile de lunga durata (catabolism
proteic crescut), in special dupa antrenamentele grrele de forta. Determinarea ureei serice a doua zi dupa efort, in
conditii bazale sau dupa o competitie, poate fi apreciata ca un criteriu important in estimarea oboselii metabolice
(proteice). Masuratorile periodice ale ureei serice sau/si urinare pot influenta dirijarea antrenamentului, in special in
ceea ce priveste volumul. De semnalat ca starea de forma sportiva se caracterizeaza prin valori mai scazute ale
ureei serice in conditii bazale si printr-o revenire mai rapida dupa efort.
In timpul aclimatizarii la altitudine medie, incepand cu a 2-a a 3-a zi, ureea serica si cea urinara cresc pana la valori
de 60-70 mg% in ser si 30-40 g% in urina (catabolism proteic exagerat), revenind la valorile initiale in circa 14 zile.
Ureea este folosita ca si indicatorii de mai sus, ca un indicator de apreciere a aclimatizarii la altitudine medie. Valori
normale in repaus = 32 mg% + 0,8 metoda Wowarski.
Creatinina serica (valori normale = 0,7 1,2 mg%) pentru barbati si 0,5 1,1 mg% pentru femei metoda Jaffe)
reprezinta un alt factor important pentru masurarea biochimica a efortului, care creste usor dupa eforturi grele. La 1224 ore dupa eforturi de lunga durata, excretia urinara de creatinina este inca crescuta, prin analogie cu efectele
induse de efort asupra tesutului muscular. Excretia urinara a creatinineise coreleaza cu greutatea corporala (in
special cu masa musculara), aspect care trebuie luat in considerare atunci cand estimam creatinina urinara in 24 ore.
Dinamica acestui indicator metabolic in starea de forta sportiva este asemanatoare cu cea a ureei serice.
AGL (acizi grasi liberi valori normale = 0,40 0,75 mEq/l metoda Dohl) au importanta lor in sporturile de
rezistenta, care dureaza o ora (scaderea dupa efort poate semnifica utilizarea lipidelor ca sursa de energie iata de
ce 1-carnitina, poate determina o mai buna utilizare a AGL in timpul efortului de lunga durata, facilitand intrarea AGL
in mitocondrie prin membrana mitocondriala si aducerea lor la locul beta-oxidarii). Valorile crescute ale AGL in repaus
sunt considerate de unii autori ca semn al unei stari metabolice bune (rezerve mai mari de energie), care isi pun
pecetea asupra formei sportive la probele de anduranta.
Electroliti:
- Calciul (Ca) intervine in excitabilitatea neuromusculara (valori normale = 4,5 5,6 mEq/l); Ca+ + = 2,1 2,7 mEq/l
metoda flamfotometrica). Scaderea Ca seric total sau ionizat este acuzata in sindromul de tetanie (spasmofilie).
Eforturile de lunga durata desfasurate la temperaturi ridicate determina o excretie crescuta de Ca prin respiratie
si/sau prin urina, fapt ce justifica urmarirea periodica a Ca seric la atletii de performanta, in special in probele lungi
unde poate fi apreciat ca un indicator al formei sportive (valori peste 4,5 mEq/l).
In faza de aclimatizare la altitudine medie se semnaleaza o excretie crescuta de Ca prin urina.
- Magneziu (Mg) detectat in numeroase sisteme enzimatice implicate in functiile vitale celulare (ATP-aze,
cholinesteraze, fosfataze), intervine in biosinteza proteica, in contractia si excitabilitatea neuromusculara (valori
normale = 1,7 2,8 mg% - metoda Metais-Schivardin). In timpul curselor de lunga durata se observa o crestere a
excretiei de Mg in urina si sudoare. Pentru aceste ratiuni, in practica se impune urmarirea periodica a variatiilor Mg
seric, in special in sporturile de anduranta. Semnificatia Mg in stare de forma sportiva este asemanatoare cu cea a
Ca.
- Sodiul (Na) (valori normale = 101 + 3 mEq/l in ser si 100 220 mEq/24 ore in urina metoda flamfotometrica).

- Potasiul (K) valori normale = 3,9 5,1 mEq/l in ser si 40 mEq/24 ore in urina metoda flamfotometrica; ambii ioni
merita sa fie masurati din cand in cand la sportivii de performanta in special la cei care practica sporturile de
anduranta sau cu energogeneza aeroba (alergatori de fond, ciclisti de sosea, mai ales vara).
- Hb (hemoglobina) valori normale = 14 16 g% - metoda Drabkin), datorita rolului sau in oxidarea celulara,
reprezinta un factor semnificativ in sporturile aerobe. Corelatia stransa dintre Hb si VO 2 max. face din Hb un
important parametru al capacitatii fizice si al formei sportive. Valori de 17-18 g% reprezinta o conditie importanta a
performantei in sporturile aerobe.
In perioada de aclimatizare la altitudine, la inceput, are loc o scadere a Hb si a eritrocitelor, apoi urmeaza criza
eritrocitara, tradusa prin cresterea Hb si a eritrocitelor, catre zilele 14-15 de sedere la altitudine, cand se poate
considera incheiata aclimatizarea.
Teste de urina.
PH-ul urinar (5,1 6,8), densitate D = 1016 1026, proteinuria (negativ), hematuria (negativ), glicozuria (negativ),
cilindruria (negativ), leucocituria (rare leucocite), urobilinogenul urinar (normal) toate acestea permit aprecierea
adaptarii metabolice (functia renala) la effort.
Testul Donaggio (2 ml urina + 1 ml thionina 1%0 + 2 ml molibdad de amoniu 4%) reprezinta o proba de evidentiere a
microproteinelor urinare, crescute, care pot semnifica o reactie de stres metabolic indusa de glanda
corticosuprarenala, pe plan clinic manifestandu-se o oboseala metabolica (intensitatea culorii violet indica reactia +, +
+, +++ sau negativa, cand substanta coloranta cade la fundul eprubetei, in rest urina ramanand clara.
Determinarea cantitativa a mucoproteinelor urinare se efectueaza prin metoda Biserte Montrenil (valori normale = 5
250 mg/24 ore) si se interpreteaza ca si reactia calitativa. Cu cat valorile dupa efort sunt mai scazute, cu atat putem
aprecia o mai buna economie metabolica de efort, caracteristica starii de forma sportiva.
17-CS (17) cetosteroizi) reprezinta metabolitii finali ai hormonilor androgeni (valori normale = 8-20 mg/24 ore la
barbati si 7-14 mg/24 ore la femei metoda Drecker). Cu cat excretia urinara este mai mare, dupa efort, cu atat se
poate aprecia o reactie mai mare a corticosuprarenalei, ceea ce reprezinta un indiciu al starii de stres in perioada de
aclimatizare la altitudine medie, la variatii de fuse orare peste 6 ore, cand creste excretia urinara a 17-cetosteroizilor.
In starea de forma sportiva, valorile bazale si cele de effort se situeaza la nivel optim.
AVM (acidul vanilmandelic) reprezinta metabolitul principal al catecolaminelor (valori normale = 1,6-8 mg/24 ore) care
este corelat cu stresul fizic, dar mai ales psihic. Metoda de deerminare a fost descrisa de Pisano-Cannellian. In
perioada de aclimatizare la altitudine medie, variatii de fus orar, excretia urinara creste in primele doua saptamani,
revenirea la valori normale putand constitui un criteriu de apreciere a instalarii aclimatizarii. In stare de forma
sportiva, excretia AVM este moderata, indicand un echilibru adrenergic.
Catecholaminele urinare (adrenalina = 4-9 ug/24 ore; noradrenalina = 10-50 ug/24 ore metoda Joseph, K.W.
Bankof, A. Wolff Fr., W.), exponente biochimice ale sistemului simpatoadrenergic, cresc in urina dupa un efort, in
special dupa eforturile scurte, explozive, de mare intensitate. La altitudine medie sau la schimbarea de fus orar,
excretia urinara creste, urmarirea dinamica putand astfel constitui, de asemenea, un indicator biochimic al
aclimatizarii. In forma sportiva avem aceeasi evolutie ca si in cazul AVM urinar.
Aldolazele serice (valori normale = 1,8-4,8 UI metoda Rochterich) cresc dupa efortul muscular de durata sau in
perioada de aclimatizare la factori variati de mediu.
Acidul sialic in ser (valori normale = 50-70 mg% - metoda Dische-Winzler) poate fi un indicator al starii de stres (valori
crescute) precedand uneori instalarea unei patologii musculotendinoase, ligamentare. Valorile bazale la limita
inferioara exprima starea de forma sportiva.
Glicoproteinele serice (valori normale = 80-130 mg% - metoda Winzler) permit, in anumite circumstante, estimarea
capacitatii de efort fizic prin masuratori biochimice. Valorile usor crescute dupa efort indica o adaptare buna la efort.
Amoniacul capilar (NH3) (valori normale de repaus = 30 35 mg azot amoniacal %) are o evolutie oarecum paralela
cu cea a lactatului. Astfel, in eforturile scurte, maximale, variatiile sunt mai mari, insa revenirea este extrem de rapida

(15-20 min.). In eforturile de anduranta, variatiile dupa efort sunt mai mici, insa revenirea este mai lenta. Cum acest
indicator a fost gasit in cantitati mai mari in fibrele musculare rapide, albe, s-a incercat o corelatie cu starea de forma
sportiva, in eforturile predominant anaerobe (valori de repaus scazute, reactie moderata la efort si revenire rapida,
exact ca si in cazul lactatului capilar).
S-a realizat o sinteza a celor mai semnificative masuratori biochimice, care pot sa ajute medicina sportiva in
estimarea capacitatii de efort fizic, a adaptarii functionale la efort si a formei sportive, astfel incat antrenamentul
sportiv sa fie asezat pe baze stiintifice in vederea obtinerii formei sportive la momentul dorit.
Valorile unor indici biochimici la sportivi (repaus-bazal)
(dupa dr. A. Vasiliu si biochimist Elena Georgescu)

Indicatori

Valori

Barbati

Femei

1. Proteina g%

7,2 + 0,9

6,9 + 0,8

2. Gamaglobuline

17,8 + 2,6

16,3 + 3,4

3. Fibrinogen mg%

310 + 90

290 + 90

Indicatori

Valori

Barbati

Femei

3. Uree serica mg%

38 + 10

28 + 8

4. Uree urica g/24 ore

28 + 10

24 + 8

1,50 + 0,55

0,95 + 0,5

23 + 3

10 + 4

7. Acid uric seric mg%

3,4 + 0,8

2,8 + 0,9

8. Bilirubina totala in ser mg%

0,8 + 0,2

0,7 + 0,3

5. Creatinina serica mg%

6. Creatinina urinara mg/kg/24 ore

9. Acid sialic seric mg%

60 + 4

58 + 4

10. Lipide totale mg%

700 + 180

660 + 160

11. Colesterol seric mg%

155 + 45

175 + 40

12. Trigliceride serice mg%

100 + 50

80 + 40

13. Glicerol seric mg%

0,6 + 1,6

0,56 + 1,4

0,57 + 0,12

0,55 + 0,15

2,5 + 1

2,4 + 0,9

16. Glicemie serica mg%

97,5 + 22,5

92 + 22

17. Acid lactic mmol/l

1,39 + 0,39

1,22 + 0,55

0,145 + 0,025

0,14 + 0,02

19. Na in ser, mEq/l

140 + 6

139 + 5

20. Na in urina mEq/24 ore

160 + 60

150 + 60

21. K in ser mEq/l

4,9 + 0,7

4,7 + 0,5

22. K in urina mEq/24 ore

53 + 23

47 + 22

23. Calciu seric total mg%

10,3 + 1,3

10,1 + 1,1

14. AGL seric mEq/l

15. Corpi cetonici in ser mg%

18. Acid piruvic mmol/l

24. Calciu urinar mg/24 ore

150 + 75

135 + 65

25. Magneziu seric mg%

2,3 + 0,7

2,2 + 0,7

26. Magneziu urinar mg/24 ore

200 + 40

190 + 40

27. Fosfor anorganic mg% in ser

3,8 + 1,6

3, 5 + 1,5

200 + 400 ??

800 + 400

115 + 25

105 + 25

350 + 250

280 + 221

5,8 + 4

4,7 + 2,7

13,4 + 5,4

8,1 + 2,3

6-8

4-6

28. Fosfor anorganic in urina mg/24 ore

29. Sideremie, ug% in ser

30. Mucoproteine mg/24 ore in urina

31. Acid vanilmandelic urinar mg/24 ore

32. 17-cetosteroizi urinari mg/24 ore

33. 17-hidroxisteroizi mg/24 ore, urina

34. Noradrenalina urinara ug/24 ore

10-50

35. Adrenalina urinara ug/24 ore

36. Ca++ in ser, mg%

4-9

4,2 + 1,2

37. HGL ng/ml in plasma

38. Testosteron urinari ug/24 ore

39. pH sanguin

4,3 + 1,9

1,237 + 0,679

50 + 100

0-10

7,38-7,42

40. B (excesul de baze, mEq/l)

-2,3 pana la +2,3

41. SB (standard bicarbonat sau rezerva alcalina

22-26 mEq/l

42. Alcolazele serice (UI)

1,8-4,8

43. Glicoproteine serice mg%

80-130

44. Globuline, g%

36,6 + 4,4

38,5 + 4,7

45. Alfa 1 globuline, %

4,5 + 1,37

5,0 + 1,54

46. Alfa 2 globuline

7,6 + 1,6

7,7 + 1,32

47. Beta globuline

10,8 + 2,3

9,8 + 2,7

48. PSP (0,6 ml colorant intravenos)

60,57+% la 1 ora

Indicatori

49. Clearanceul creatininei

Valori

Barbati

Femei

140 + 27 ml/min.

120 + 11,2 ml/min.

50. Clearanceul ureei

51. BSP

54-75 ml/min.

mai mic de 5% la 30-45 min.

Capacitatea lactacidopexica a serului sanguin:

52. (CLpss) repaus-efort

6,2 g% + 1,8

10,06 g% + 3,6

53. pH sudoral (glande ecrine) repaus-efort

3,8 + 0,5

3,55 + 0,21

54. pH urinar

5,2-6,7

55. CPK (UI Bergmayer)

0,1-0,7

56. NH3 capilar

30-35 ug azot amoniacal % (Ranta I. 1976)

57. NH3 urinar

0,5-1,2 g/24 ore (Conway, 1964)

Criterii subiective.
In aceasta categorie se include informatiile care rezulta din analiza factorilor interoceptivi si cei exteroceptivi,
definitorii pentru personalitatea sportivului (constiintei, comportamentului sau). De aceea, in actiunea de
diagnosticare a formei sportive se utilizeaza si acesti indicatori (psihici si sociali) care delimiteaza raporturile pe care
sportivul le are cu el insusi si cu lumea care il inconjoara si care este integrat.
Indicatorii psihologici ai aprecierii formei sportive.
Desi psihodiagnoza este circumscrisa in spatiul si timpul intentional, sub raport informational starea psihica nu poate
fi tratata in mod exhaustiv, intrucat ea se organizeaza pe patru planuri distincte: unul definit biologic (morfofunctional),
endo si exoceptiv si altul definit psihologic (conferit de fatetele personalitatii, constiintei si relatiei de viata).
Spre deosebire de celelalte ipostaze ale informatiei biologice, care opereaza asupra constiintei cu o exactitate
controlata, informatia psihologica are un caracter distinct. Ea poate fi constientizata real (la sportivul lucid, cu o
capacitate optima de autocunoastere, autoevaluare), dar si cvasireal in functie de factorii interoceptivi sau
exteroceptivi (barierele psihice, complexele de superioritate, complexele de inferioritate, efectul placebo,
autosugestie, starile sugestive etc.).
Din aceste motive putem considera forma sporiva din unghiul factorului psihologic ca un subsistem informational
reprezentat de persoana sportivului, care poate fi explicat si evaluat intr-o dubla ipostaza:
- ca o modalitate de reflectare activa a mesajelor informationale (intero si exteroceptive), datorita functiei de
rezonanta a constiintei (cu sediul in sistemul nervos central);
- ca un produs reflectoriu, care se exprima intr-o valoare adaptativa interactionala pentru sistemul reflectant
(organismul ca intreg).
La sportivul in forma, aceste doua componente se exprima printr-un comportament specific, caracterizat prin doua
dimensiuni esentiale:
1. Capacitatea de sustinere energetica neuropsihica conferita de suportul material al vietii psihice hardware
respectiv biostructurile sistemului nervos si ale sistemului endocrin.
2. Eficienta si productivitatea functiilor psihice software capabile sa determine un inalt nivel performantial,
concomitent cu activizarea si potentarea organismului ca intreg.

Din acest punct de vedere, in cadrul integrarii biopsihice, locul informatiei psihologice ocupa o treapta superioara
comparativ cu celelalte componente informationale, intrucat sediul activitatii psihice (constiinta) reprezinta instanta
superioara a acestora.
Actiunea de psihodiagnoza opereaza cu informatia psihologica, al carei scop il constituie explicarea interrelatiilor
dintre sportiv si mediu inconjurator (fizic, social) si in raport cu el insusi (self-informatie). In cazul formei sportive,
interrelatiile de acest gen au un inalt grad de eficienta si productivitate, functionand pe baza regulii G din
cibernetica: optimizarea comportamentului prin operarea cu valori minime ale functiilor de pierdere si cu valori
maxime ale functiilor de utilizare (decizia minimax).
Conform principiului unitatii contrariilor, insusirile calitative deosebite si superioare sunt purtate de o maniera
corespunzatoare, calitativ deosebita si superior organizata. Atunci cand instantele biologice si cele psihologice intra in
rezonanta cu sarcinile performantiale, printr-un reglaj circumstantial de mare eficienta si productivitate, se poate vorbi
de forma sportiva, a carei expresie poate fi evaluata prin doua grupe de metode de psihodiagnostic:
- metode standardizate, a caror aplicare si interpretare intra in sfera de competenta a specialistului in psihologie;
- metode nestandardizate care sunt utilizate atat de specialist, cat si de nespecialist (in conditiile in care acesta din
urma este corect informat asupra tehnicii de evaluare si de interpretare).
Convorbirea si observarea (dirijate sau spontane) pot releva momente semnificative legate de forma sportivului. Se
pune problema cum intrebam si ce intrebam, sau ce observam. Desi in aceasta directie nu se pot oferi solutii
universale, se impun unele recomandari aplicabile in sfera comportamentala:
- autocontrolul (in raport cu nota constanta de personalitate, legata de acest factor temperamental). Intrucat se stie ca
temperamentul face parte din structurile relativ stabile de personalitate, nu ne putem astepta la schimbari
spectaculoase ale acestui factor, mai ales cand prezinta carente. Un sportiv impulsiv constitutional va avea tendinta
sa-si mentina aceasta particularitate pe intreaga durata a existentei sale, dar cota de impulsivitate poate fi excesiva
sau moderata (prin apel la mecanismele de autoreglaj). In schimb, la un sportiv constitutional ponderat, cresterea
semnificativa a cotei de impulsivitate (in perioada precompetitionala) reflecta o slabire a capacitatii adaptative
biopsihice (din cauze diferite), care este corelata in cele mai frecvente cazuri cu o scadere a formei sportive;
- increderea in sine, prin urmarirea reactiilor sportivului in caz de esec sau succes, ori prin raspunsurile la intrebarea:
Ce rezultat crezi ca vei obtine la concurs ?. Avertizam asupra faptului ca orice exagerare, intr-un sens sau altul, cu
privire la propriile posibilitati fara sa se tina seama de capacitatea biopsihica individuala constituie simptome ale
denaturarii simtului realului, ceea ce este o componenta esentiala a constiintei de sine si a luciditatii (indicatori
fundamentali ai formei sportive);
- dispozitia afectiva dominanta in raport cu coordonatele constante ale personalitatii. Orice abatere semnificativa de
la norma (depresie accentuata, euforie exagerata, nervozitate brusca nejustificata, panica, teama sau agitatie
prelungite) tradeaza in general anumite limite si insuficiente in plan biopsihic. Aceste stari au semnificatie numai in
conditiile in care se permanentizeaza zile la rand si se coreleaza cu un randament scazut in antrenamente.
Depistarea lor precoce constituie prima masura de evitare a deteriorarii starii de concurs;
- cantitatea si calitatea somnului, a refacerii nocturne si diurne permit surprinderea focarelor de suprasolicitare
neuropsihica (in cazul in care ritmul veghe-somn este grav perturbat sau sportivul acuza oboseala la inceputul
fiecarui antrenament). Aceste stari preced, de regula, sindromul psihastenic, impulsiv sau anxios: insomniile rebele
sau pronuntate, ca si cele cronice sunt corelate cu scaderea capacitatii de adaptare la efort;
- scara de autoevaluare a starii psihice se poate aplica in momentele semnificative ale perioadei precompetitionale.
Sportivul completeaza rubrica corespunzatoare starii din momentul respectiv.
- jurnalul de autocontrol si in acest caz poate oferi informatii suplimentare, in conditiile in care sportivul noteaza cu
constiinciozitate ceea ce este caracteristic pentru comportamentul sau. Modul in care antrenorul stie sa coopereze cu
sportivul pentru a-I cultiva capacitatea de autoobservare, autoevaluare, autoperfectionare este concludent pentru
maiestria sa pedagogica. In starea de forma sportiva jurnalul de autocontrol reflecta cresteri ale tonusului de lucru,
reactii adecvate la esec, simtul realitatii in conditii de succes si aspiratii in concordanta cu propria pregatire si cu
adversarii reali de concurs;

- comportamentul de ansamblu al sportivului care se afla in forma, concretizat prin gestica, mimica, tinuta,
verbalizare, comunicare etc., constituie un caz specific, cu note particulare, de o infinita subtilitate si profunzime,
care nu poate fi surprins intr-un portret unic. Cu toate acestea, fiecare antrenor, cunoscandu-si sportivul, va putea sa
coreleze intuitia, flerul, sensibilitatea perceptiva, experienta, rutina cu ceea ce ii ofera celelalte metode
nestandardizate.
Rezumatul examinarii psihologice constituie momentul final al psihodiagnozei si implica un coeficient ridicat de
responsabilitate si de competenta din partea celui care facea evaluarea. Trebuie subliniat faptul ca psihodiagnoza nu
poate fi conceputa ca un act singular, care se efectueaza doar inaintea competitiei-obiectiv. In astfel de cazuri, n-am
avea la ce raporta informatiile culese despre sportiv. Ele trebuie comparate cu informatiile similare culese de-a lungul
ciclului de pregatire curent. Cu cat examinatorul (specialistul psiholog sau nespecialist) detine un stoc informational
mai bogat, cu atat diagrama finala va fi mai eficienta din unghiul prognozei performantiale.
Totodata, are in vedere rolul compensatiilor care pot opera uneori imprevizibil sau atipic, motiv pentru care actul de
psihodiagnoza are doar o valoare orientativa. Acesta trebuie sa fie integrat din punct de vedere informational
celorlalte surse de cunoastere a reactivitatii sportivului.
Dupa cum s-a mentionat anterior, nu se poate oferi o reteta universala, valabila pentru orice sportiv aflat in forma, din
punct de vedere psihologic. Ca reper orientativ, potrivit experientei acumulate in acest domeniu, prin examinarea unui
mare numar de sportivi de elita, care s-au aflat (sau nu s-au aflat) in forma, se pot evidentia urmatoarele aspecte ale
rezumatului examinarii psihodiagnostice:
- la probele de performanta psihomotrica se releva o crestere a randamentului comparativ cu datele similare
intraindividuale recoltate anterior, pe parcursul pregatirii. Ele denota un grad de activare rapida, rezistenta a activarii
la stimuli repetati, coordonare, precizie si viteza de executie;
- la probele de performanta psihica tip intelectual (atentie, memorie, gandire) se relava o curba optima a rezistentei
neuropsihice, blocaje prosexice (de atentei) slabe si lipsite de profunzime, corectitudinea deciziilor, fluiditatea si
flexibilitate a gandirii (raportate la nivelul individual anterior);
- cresterea relativa a gradului de anxietate, constientizata de sportiv (fara a depasi limita confortului psihofizic);
- senzatii subiective de tonus ridicat, energie, optimism (uneori agitatie);
- dispozitie de antrenament (in conditii bazale), ca o consecinta a unei refaceri eficiente;
- mentinerea nealterata a ritmului veghe-somn; unii sportivi isi viseaza triumful sportiv, ceea ce semnifica corelarea
subconstientului cu mecanismele constiente de reglaj motivational;
- comportamentul integrat cu variante interindividuale atipice (cresterea introversiei, izolare, autism, tendinta la
comportari superstitioase), dar si tipice (curaj, fermitate, stabilitate a conduitei, incredere in fortele proprii).
14.4. Durata formei sportive.
Dupa unii autori forma sportiva nu exista ca atare, iar judecatile de valoare emise nu au o baza reala. Temeiul acestor
opinii l-ar constitui disparitia periodizarilor din planificarea sportiva, continuitatea antrenamentelor si cresterea
sensibila a ponderii specificitatii lor (vizavi de realitatile cocursului), inlocuind-o (cum s-ar parea) pentru ca devenise
inutila. Argumentele nu sunt convingatoare pentru ca totusi periodizarea exista chiar daca in ultimul timp a fost
inlocuita cu etapizarea, ambele concepte sugerand insa ideea de baza a ciclicitatii antrenamentelor. Faptul ca
volumul, durata, densitatea si intensitatea eforturilor specifice (in special in ramurile si probele de rezistenta si forta)
se programeaza la valori inalte, de-a lungul unei mari perioade de timp (8-10 luni) nu inseamna ca sportivul sau
echipajul ar manifesta constatnt aceeasi disponibilitate de concurs, dovedindu-se capabil sa realizeze performante
maxime si repetate, oricand si oriunde. Daca am adopta o astfel de viziune ar insemna sa admitem ca forma sportiva
sau starea optima de concurs poate acoperi, practic, intreg ciclul annual de antrenament. Un canotor, un atlet, un
halterofil nu sunt insa egali cu ei insisi, din punct de vedere performantial, in etapa din februarie (fara concursuri) fata
de cea din iulie (cu concursuri), chiar daca metodologia de lucru este relativ algoritmica, la un nivel inalt, in tot acest
interval. Ar insemna de fapt sa negam efectul cumulat al etapelor si ciclurilor saptamanale, sa anulam dinamica

valorilor indicatorilor de efort si ale probelor de control si sa credem ca sportivul poate obtine un record sau un titlu
suprem ori de cate ori ar concura.
Nu putem, de asemenea, impartasi un punct de vedere formulat in anii 60, care considera ca forma sportiva
reprezinta o stare paroxistica, pe care un sportiv, o echipa, un echipaj n-o pot dobandi decat o singura data in cariera
lor. Spre exemplificare se evoca performanta uluitoare a atletului Beamon, care la J.O. din 1968 a stabilit un record
mondial la saritura in lungime = 8,90 m. (doborat in 1991 la C.M.) care, dupa calcule biomecanice, s-ar fi apropiat de
limitele biologice ale fiintei umane. Conform acestei teorii, atletii respectivi ar fi avut doar un singur varf de forma
sportiva in scurta, dar senzationala lor viata atletica. Evident, in viata oricarui sportiv, indiferent de specializarea lui, a
existat o culme a performantei sale. Dar o astfel de realizare nu este izolata, ea reprezinta efectul cumulat al unor
stari succesive de supercompensatii, al unor conditii favorabile de pregatire si concursuri, care, treptat, au sporit
capacitatea de efort a sportivului, marindu-i totodata, experienta competitiva.
Viata sportiva este o suita de forme sportive manifestate in competitiile oficiale ale fiecarui ciclu annual. Este posibil
ca, intr-un an, valoarea sportiva dobandita, varsta cea mai propice, conditiile favorizante de desfasurare a
concursului, de exemplu cele care au facut posibila performanta lui Beamon, la Mexico City in 1968, coeficientul mic
de uzura biologica, motivatia puternica etc. sa asigure nivelul maxim performantial al sportivului sau echipei in cauza.
Dar o astfel de culme a performantei nu are la baza un singur moment la formei sportive, ci un sir lung de astfel de
momente care au punctat biografia lor sportiva.
De fapt, nici legitatile biologice obiective ale formei sportive n-ar putea sa sustina o teza sau alta. A considera ca ea
nu exista pentru ca sportivul se gaseste constant la un nivel superior de mobilizare in virtutea pregatirii sale continue
desfasurate pe parcursul mai multor cicluri anuale, inseamna a nega necesitatea refacerii si recuperarilor, plasate in
general dupa marile competitii oficiale unde se manifesta forma sportiva, pe seama unor importante cheltuieli
energetice si a unui mare consum nervos. Angajarea sportivului in timpul concursului, in care se urmareste ca forma
acestuia sa se evidentieze plenar, este paroxistica. Or, o asemenea stare nu poate fi prelungita de-a lungul anilor,
chiar daca nivelul inalt al indicilor de efort s-a mentinut constant. Uzura ar fi imensa, iar organismul ar ceda, in profida
efortului volitional care ar incerca sa suplineasca carentele fizice.
Prin urmare, din punctul nostru de vedere, forma sportiva nu poate fi extinsa de-a lungul ciclului anual si nici redusa
la un singur moment, la un singur mare concurs din viata sportivului, echipei sau echipajului. Iata de ce teoria duratei
formei sustinuta de Matveev (1962) a constituit o noua modalitate de abordare a problematicii respective, creand noi
premise pentru observatii, cercetari si sinteze.
Teoria lui Matveev s-a bazat pe ideea originala si interesanta ca varfurile formei sportive, frecventa lor intr-un ciclu
anual sunt determinate legic de calitatea motrica predominanta in obtinerea formei sportive, cea care structureaza
fundamental solicitarea organismului in antrenamente si concurs. Potrivit teoriei respective se diferentiaza 4 variante
ale frecventei si duratei varfurilor formei sportive in cadrul unui an de pregatire si concursuri:
- in probele bazate pe rezistenta de tip maraton, un varf de forma sportiva cu o durata de 2-3 luni;
- in probele bazate pe rezistenta in regim de viteza, 2 varfuri de forma sportiva cu o durata de 6 saptamani fiecare,
separate prin intervale aproximativ egale de timp, pentru scaderea dirijata a nivelului;
- in probele specifice de forta haltere, aruncarile din atletism 2 varfuri a cate 2-3 luni fiecare, cu intervale de
scadere de 1-2 luni;
- in probele bazate pe detenta, 3 varfuri a cate 4-6 saptamani fiecare, cu scaderi ale nivelului formei sportive egale ca
timp (4-6 saptamani).
Teoria izvoraste din prelucrarea statistica a unei cantitati apreciabile de cazuri, care dau o medie (dupa lucrarea
Teoria si metodica educatiei fizice Matveev), cu abateri individuale mai mari sau mai mici de la curbele
caracteristice.
Realitatea sportiva n-a confirmat insa teoria respectiva. In primul rand, calculul statistico-matematic a evidentiat o
suita de performante sportive de varf rezultate dintr-o metodologie a anilor 60, limitata mai cu seama din punct de
vedere al intensitatii solicitarilor, care dupa aceea au cunoscut o dinamica impetuoasa. De asemenea, volumul si
durata eforturilor determinate de continuitatea antrenamentelor au pus in evidenta alte dimensiuni, indeosebi

temporale, in ceea ce priveste marirea capacitatii de adaptare a organismului la solicitari repetate, mari si maxime. In
al doilea rand, multitudinea aspectelor legate de combinatia calitatilor motrice creeaza o diversitate de situatii mult
mai mare decat cele 4 delimitate de teoria respectiva.
Prin urmare, problema numarului varfurilor de forma sportiva si cea a duratei au ramas deschise. Pe baza
observatiilor facute in anii 70 si in ultimul deceniu am considerat ca, indiferent de specialitate, un sportiv poate atinge
usor doua varfuri de forma intr-un ciclu anual. Analiza ramurilor si probelor bazate pe o structura biciclica a anului
competitional a evidentiat o disponibilitate totala a sportivilor de a face fata unei suite de doua varfuri de forma situate
la un interval de 3-5 luni intre ele. Gimnastica, judo-ul, halterele, luptele au frecvent doua obiective majore asezate
stereotip la sfarsitul lunii aprilie (campionatul european) si luna septembrie sau octombrie (campionatul mondial). Dea lungul anilor, aceiasi sportivi si-au realizat ambele competitii varfurile formei sportive maxime (indeosebi gimnastele
si halterofilii). Dar au fost doua situatii obiective in 1981 si 1983 cand, pe langa cele doua varfuri de forma planificate
pentru C.E. si C.M., a aparut un al 3-lea obiectiv de concurs J.M.U., care, de asemenea, se urmarea sa fie realizate
la nivel maxim. Prin urmare, pentru gimnastica (1981) si pentru un luptator (1983) au aparut ca obiectiv de
antrenament si concurs trei varfuri de forma sportiva cu intervale de 2-3 luni intre ele. Experienta nu avea precedent
si de aceea s-a urmarit cu legitima curiozitate diagrama performantelor. In ambele situatii (gimnastica si haltere)
rezultatele au fost inalte la primele doua varfuri consecutive de forma (C.E. si J.M.U.), iar in cel de-al treilea, mult mai
coborate ca valoare.
Concluzia pe care grabit am formulat-o a fost aceea ca trei varfuri de forma sportiva intr-un an sunt incompatibile cu
posibilitatile obiective si subiective ale unui sportiv care este specializat intr-o ramura aciclica, complexa. Viata
competitionala, observatiile si inregistrarile ulterioare, inca neincheiate, ne obliga insa sa o revizuim. O data cu
trecerea timpului ne-am intarit convingerea ca numarul varfurilor formei sportive nu este limitat de biologia sportivului
si nici de preponderenta unei anumite calitati motrice in structura concursului. Acest numar urmeaza sa fie stabilit prin
intermediul metodologiilor si tehnologiilor de pregatire si refacere. O data cu perfectionarea acestora vor directiona
solicitarile si biomecanica exercitiilor pe directia concursului, prin evitarea risipei de efort si a interferentelor, ca si
eliminarea discontinuitatilor din economia planificarii, numarul varfurilor de forma sportiva va creste la 3 si chiar 4,
fara ca sportivul sa fie prejudiciat. De fapt, acest efect va fi produs de marirea continua a retelei de competitii oficiale
pentru care va exista sau se vor cultiva motivatia si implicit disponibilitatea (mai intai intelectuala, apoi biologica)
sportivului. Marindu-se capacitatea sportivului la efort, va fi posibil sa se actioneze intensiv, in intervale mai mici de
timp, in perioadele premergatoare concursurilor menite sa stimuleze manifestarea formei sportive.
In jocurile sportive colective problematica formei sportive se complica pentru ca este de presupus ca ea reprezinta o
insumare a starilor optime specifice pe care ar trebui sa le posede toti jucatorii. Dificultatea consta in faptul ca
modelul de antrenament se raporteaza la intreaga echipa si nu la fiecare jucator in parte. Practic, antrenorul este
impiedicat sa-si fragmenteze antrenamentul, obiectivul acestuia constand in imbunatatirea potentialului de joc al
intregului colectiv si nu al jucatorilor izolati. De aceea, si structura probelor de control se va modifica in sensul ca o
parte vor fi date individual, iar o alta parte combinat de catre 2-3 jucatori care au sarcini comune in desfasurarea
jocului. La aceasta dificultate se adauga si durata campionatului, care este, in general, de ordinul lunilor (tur si retur)
si care implica necesitatea mentinerii echipei in forma pe o perioada mult mai lunga comparativ cu aceea uzitata in
practica sporturilor individuale. In analiza problemei trebuie luate in considerare si complexitatea efortului solicitat de
jocul sportiv, dar si durata lui (de la 28 min. in polo, la 50 min. in handbal, 60 min. in hochei, 80 min. in rugby, 90 min.
in fotbal si peste 4 ore in tenisul de camp). Bazandu-se in general pe tipul de efort mixt, mai mult pe adversitate
directa si practicandu-se pe spatii uneori extrem de largi, jocurile sportive reclama o pregatire fizica multilaterala, care
trebuie mentinuta la nivel inalt de-a lungul sistemului competitional.
Forma sportiva este o stare temporala pe care o poseda un jucator in timp ce valoarea acestuia reprezinta un nivel
care, odata dobandit, nu pune problema de a fi mentinut. Mai mult, in starea de forma un jucator manifesta o eficienta
maxima. Pe temeiul acestor rationamente, selectia membrilor unei echipe, indeosebi a celei nationale (dar
mecanismul este valabil pentru orice nivel sau situatie) se face pornind de la valoarea jucatorilor si apoi de la forma
lor sportiva. Un jucator cu certa valoare chiar daca traverseaza o perioada de scadere de forma, are totusi o eficienta
mai mare decat un jucator aflat in plin proces de formare, care se gaseste intr-o asemenea stare optima, asa cum o
dovedesc toate informatiile obiective si subiective culese in timpul investigatiilor amintite.
In sinteza, consideram necesara evidentierea unor idei esentiale pentru programarea modelului de antrenament
atunci cand se urmareste obtinerea si mentinerea formei sportive la nivelul unei echipe.
Prima, nivelul solicitarii, porneste de la nivelul valoric al mediei jucatorilor, deci nu se iau in calcul starile extreme (cei
mai buni sau cei mai slabi).

A doua, necesitatea alternantei nivelului de solicitare, deci negarea cresterii liniare a eforturilor ca o conditie a
pastrarii (mai cu seama) unei echipe de-a lungul mai multor etape (care compu turul sau returul campionatului) la
nivel de randament maxim.
A treia, modul de alcatuire a formatiei, pornind de la criteriul valorii, apoi al compensarii si echilibrarii varstei.
14.5. Bioritmul si valorificarea lui in diagnosticarea formei sportive.
Preocuparile in domeniul bioritmurilor dateaza de pe vremea lui Hipocrate, jalonand istoria medicinii inca din
antichitate, cand se aprecia necesitatea de a se pastra o evidenta a zilelor bune si zilelor rele din viata bolnavului
in functie de care urma sa fie diferentiar tratamentul.
La sfarsitul secolului al XIX-lea, Swoboda descopera in viata omului doua ritmuri de baza unul fizic cu o durata de
23 zile si altul emotional de 28 zile. Mai tarziu, Fliess explica fondul lor genetic, iar Freud si Teltsher dovedesc
existenta celui de-al treilea ritm cu o durata de 33 zile ritmul intelectual. Ifrim, M. arata ca orice fenomen biofizic sau
biochimic variaza in functie de timp, in mod periodic si previzibil (Aschoff, Buning, Halberg, Reinberg). Este unanim
acceptat sa activitatea ritmica este o proprietate fundamentala a materiei vii (Reinberg, Ghata).
Iata de ce ritmurile biologice (sau orologiul biologic) sunt proprii tuturor vietuitoarelor, de la formele unicelulare pana
la om. Acestea pot constitui, ca urmare a cunoasterii desfasurarii lor un mod de a dirija influenta implacabila pe care
o au asupra vietii curente a individului, in scopul protejarii si maririi eficientei activitatii lui, mai ales daca ea comporta
un coeficient de risc sau o stare limita, cum este cea sportiva.
Aplicarea bioritmurilor la viata sportiva competitiva s-a produs pentru prima data in box. Astfel, in anii 30 s-au calculat
bioritmurile a doi boxeri de categoria grea, in 3 confruntari pe care le-au avut pentru cucerirea centurii de compion al
lumii. Este vorba de Joe Luis si Max Schmeling. Acelasi calcul s-a efectuat pentru o disputa asemanatoare intre
Patterson si Johnsonn, doua decenii mai tarziu.
Specialistii Centrului de cercetari de pe langa Ministerul Tineretului si Sportului au manifestat preocupari in domeniul
corelatiei dintre bioritmuri si practica sportiva spre sfarsitul deceniului al saselea (V. Dumitrescu in 1969, Serban
Maria si Al. Nicu in 1980 si conf. dr. M. Ifrim in 1986). Aceste cercetari au condus la concluzia ca informatia privind
dinamica bioritmurilor globale (fizic, emotional si intelectual) in viata unui sportiv de inalta performanta si valorificarea
dialecticii lor in diagnosticarea formei sportive si in determinarea selectiei unui sportiv intr-o echipa, intr-o delegatie
olimpica, pe acest temei nu poate constitui un criteriu riguros de urmat. Constatand pe baza formulei de calcul (in
care sunt inclusenumarul zilelor traite, plus anii bisecti, suma care se imparte mecanic la numarul zilelor celor 3
bioritmuri 23 pentru cel fizic, 28 pentru cel emotional si 33 pentru cel intelectual) ca multi atleti de elita din istoria
atletismului au realizat recorduri continentale si mondiale in perioadele de decendenta a bioritmurilor (cand 1 sau
toate 3 se gasesc in zona negativa situate sub median care separa cele doua faze de + sau -) ne putem intreba in
ce masura curbele pot impiedica sau stimula evidentierea formei sportive. Daca formula de calcul este exacta (se
presupune ca ar fi indicat sa se includa si ora nasterii), atunci putem conchide urmatoarele asupra utilizarii
cunoasterii bioritmurilor umane in sport:
- recordurile (personale, nationale, continentale, mondiale) pot fi stabilite si in faza descendenta a celor 3 curbe ale
bioritmurilor fizic, emotional si intelectual -, ca urmare probabil a compensarii fiintei umane intr-un asemenea
moment de angajare maxima, avand insa, in acel moment, un inalt nivel de pregatire sportiva;
- ca atare este de presupus ca un astfel de sportiv, daca ar fi concurat in faza ascendenta a celor 3 curbe si
indeosebi a celei fizice, ar fi obtinut un record si mai ridicat, cum este probabil cazul atletilor B. Beamon, C. Lewis si
M. Powel, care au realizat la J.O. si C.M. din 1968 si 1991 acele recorduri exceptionale la saritura in lungime;
- practic, nu va exista nici un concurs oficial, situat in orice zi a calendarului astronomic, care sa fie avantajos pentru
traseele bioritmurilor tuturor sportivilor participanti. In consecinta, intotdeauna vor exista sportivi avantajati si
dezavantajati din acest punct de vedere, in profida legilor scrise si nescrise ale egalitatii conditiilor de concurs.
Iata de ce informatia pe care o furnizeaza studiul bioritmurilor are, dupa parerea noastra, o valoare secundara. Ca
atare, antrenorii au nevoie mai mult de evidenta antrenamentelor si concursului pentru a scoate din prelucrarea ei
critica, premisele abordarii tot mai eficiente a ciclicitatii lor decat calcule laborioase, dar sterile ale bioritmurilor in

functie de care sa selectioneze jucatorii in definitivarea echipelor. O asemenea optiune nu poate fi facuta in
detrimentul altor informatii motrice si functionale, obiective, obtinute din investigatii omologate ale sportivilor lor.
Evident cercetarile continua, desi s-ar putea ca solutia problemei sa fie ascunsa in formula de calcul. Acad. St. Milcu
ne impartasea parerea ca orologiul biologic exista, dar el trebuie cautat in intimitatea sistemului endocrin.
De retinut preocuparea unor autori de a extinde problema bioritmurilor si la alte aspecte ale activitatii sportive, cum ar
fi selectia si cunosterea dinamicii potentialului biomotric al copiilor si juniorilor de ambele sexe, precum si in
patogeneza.
Frecventa infarctelor este data de ciclicitatea a 42 zile din care primele 21 (de la data nasterii) sunt propice producerii
lor, iar cealalta jumatate mai putin. De asemenea, se apreciaza ca luna dinaintea celei de nastere este cea mai
favorabila producerii infarctului calculul de date incepand cu luna a III-a de la nastere, pentru ca, adunate cu cele 9
ale vietii intrauterine, sa completeze ciclul unui an intreg.