UNIVERISTATEA DE STAT DE EDUCATIE FIZICĂ SI SPORT

TEORIA SI METODOLOGIA ANTRNAMRNTULUI SPORTIV

CAPITOLUL 4. DIRIJAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Arsene Igor
dr.conf.univ
USEFS

Chișinău 2023
 Plan:
4.l. Factorii implicaţi în dirijarea
antrenamentului şi strategia realizării acesteia
4.2. Efortul în antrenamentul sportiv
4.3. Oboseala şi refacerea în antrenamentul
sportiv
4.4. Supraantrenamentul
4.4.1. Cauzele suprasolicitării
4.4.3. Înlăturarea suprasolicitării
4.5. Adaptarea la efort în procesul de
antrenament sportiv

RĂSPUNS:
 Bibliografie
1. Alexe, N. - Planificarea antrenamentului sportiv, 1992, Bucureşti, Centrul de
Cercetări pentru Problemele Sportului.
2. Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport - Criterii, probe şi norme
pentru selecţia în canotaj, 1986, Bucureşti.
3. Dragnea, A. - Teoria antrenamentului sportiv, Partea 1, 1989, Bucureşti,
I.E.F.S.
4. Dragnea, A. - Antrenament sportiv, Vol. I, 1993, Bucureşti, ANEF
5. Dragnea, A. - Antrenament sportiv, Vol .II, 1993, Bucureşti , ANEF
6. Florescu, C. - Sportul de performanţă, 1985, Bucureşti, Edit. Sport - Turism.
7. Florescu, C., Mociani, V. - Canotaj, 1983, Bucureşti, Edit. Sport - Turism.
8. Harre, D. şi colab. – Teoria antrenamentului sportiv, 1973, Bucureşti, Edit.
Stadion.
9. Matveev, L. F., Novicov, A. D. - Teoria şi metodica educaţiei fizice, 1980,
Bucureşti, Edit. Sport - Turism.
10. Şiclovan, I. - Teoria antrenamentului sportiv, l977, Bucureşti, Edit. Sport -
Turism.
11. Şiclovan, I. - Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, 1984, Bucureşti,
C.N.E.F.S
 Sub influenţa antrenamentului, organismul sportivului parcurge mai
multe nivele de adaptare determinate de o serie de factori cu caracter obiectiv şi
subiectiv. Cunoaşterea acestor factori reprezintă tot atâtea puncte de sprijin ce
favorizează o dirijare competentă a antrenamentului.
4.l. Factorii implicaţi în dirijarea antrenamentului şi strategia realizării
acesteia. În procesul de pregătire, de la sportiv la antrenor sosesc o serie de
informaţii (cu rol de feed - back) privind:
a) Atitudinea acestuia faţă de activitate.
b) Date despre activitatea propriu-zisă: volumul şi intensitatea efortului,
greşelile
manifestate, modul de organizare a activităţii etc.
c) Date despre efectul imediat al exerciţiilor materializat în reacţiile
organismului, concretizate în frecvenţa cardiacă, respiratorie, tensiune arterială
ş.a .
d) Date care evidenţiază efectul cumulativ al antrenamentului sportiv:
numărul deprinderilor tehnice şi măiestria execuţiei, nivelul calităţilor motrice
etc. (efectul cumulativ al antrenamentului: fiecare exerciţiu acţionează într-o
anumită măsură şi direcţie asupra diferitelor laturi ale procesului de adaptare,
producând un efect imediat; mai multe efecte imediate de acelaşi tip determină
probabilistic, în timp, un anumit efect cumulativ; la rândul lor, mai multe şi
anumite efecte cumulative trebuie să producă, de asemenea probabilistic, un salt
în per formanţă).
 Eficienţa dirijării procesului de antrenament este determinată de cunoaşterea
aspectelor privind modul de abordare de către sportiv a activităţii competiţionale,
desfăşurarea acesteia şi mai ales de analiza rezultatelor sportive obţinute.
Strategia dirijării pregătirii sportive (conceperea, realizarea şi corectarea) se
desfăşoară pe mai multe etape care includ: selecţia mijloacelor, planificarea acestora,
compararea rezultatelor obţinute cu cele planificate şi corectarea acţiunilor următoare.
În rândurile de mai jos, prezentăm “Strategia dirijării ciclice a pregătirii
sportivilor de performanţă” (după Platonov - modificată)
 Pentru realizarea acestui ciclu este necesară culegerea a numeroase informaţii,
dar şi o capacitate superioară de prelucrare şi interpretare. Concluziile desprinse servesc
la conceperea ulterioară a ciclurilor de pregătire de durate diferite (săptămânal, lunar) şi
la alegerea sau crearea mijloacelor şi metodelor cele mai eficiente.
În dirijarea curentă a procesului de antrenament, de cea mai mare importanţă
sunt indicatorii privind reacţia funcţiilor organismului sportivilor la eforturile
desfăşurate în lecţiile şi microciclurile de diferite tipuri. În consecinţă se realizează un
regim de muncă şi odihnă care să asigure complexul de condiţii necesare adaptării
organismului în direcţia planificată. Dintre aceste condiţii menţionăm:
a) Asigurarea unor raporturi corecte între lecţiile cu eforturi de intensitate
maximală, submaximală, medie şi scăzută, pentru ca pe de o parte să asigure
organismului stimulii la care să se adapteze, iar pe de altă parte, să se creeze şi condiţiile
necesare desfăşurării proceselor de refacere.
b) Corelarea în cadrul mezociclurilor a microciclurilor "de efort" cu cele „de
restabilire" (refacere).
c) Corelarea optimă în cadrul microciclurilo a lecţiilor cu obiective specifice
diferitelor componente ale antrenamentului, care să permită realizarea întregului
conţinut al acestuia.
d) Corelarea optimă a diferitelor metode în lecţii, microclcluri şi mezocicluri.
e) Dirijarea optimă a capacităţii de efort, a proceselor de restabilire şi
adaptative pe Pe seama aplicării unui complex de mijloace specifice şi asociate
(psihoterapice, farmacologice, dieta, mijloace tradiţionale şi netradiţionale, metode de
antrenament etc).
 Reacţiile organismului sportivului la anumite exerciţii stau la baza dirijării
operative a antrenamentului sportiv, prin dozarea precisă a activităţii şi a pauzelor, încât
să se obţină efectul dorit. În acest sens, precizarea exerciţiului (direcţie, amplitudine, ritm
şi succesiune), precum şi metoda sau complexul de metode (interacţiunea acestora) în
cadrul căruia se aplică,constituie măsuri ale dirijării operative la care se adaugă
cunoaşterea parametrilor de durată şi intensitate, durată şi caracterul pauzelor, s.a.
Selecţionarea problematicii de care trebuie să se ţină seama în dirijarea
antrenamentului la sportivii de performanţă este încă dificil de realizat, în primul rând
datorită complexităţii şi diversităţii informaţiilor recoltate. În literatura de specialitate
rezultatele studiilor pe componente ale antrenamentului au un caracter analitic, ceea ce a
dus la acumularea unui vast material faptic pe componente ale antrenamentului, în care
sunt însă slab reprezentate interrelaţiile şi raporturile dintre ele. Ele încă nu formează un
sistem sintetic unitar.
Această manieră face ca antrenamentul sportiv să fie dirijat pe baze relativ
ştiinţifice, după un sistem conceptual şi metodologic necorespunzător, fără a ţine seama
de caracterul
sistemic al acestuia.
 După cum se ştie, noţiunea de dirijare este adecvat interpretată în cadrul teoriei sistemelor.
Însăşi definiţia ciberneticii cuprinde noţiunile de “conducere şi comandă” în diferite sisteme,
dezvăluind totodată dimensiunea şi varietatea proceselor dirijate. Dacă se consideră tandemul sportiv
- antrenor, împreună cu echipa complexă de specialişti, un anumit tip de sistem, atunci nu ne rămâne
de făcut decât să ordonăm (să precizăm) importanţa fiecărui element în cadrul acestui sistem. Practic,
în acest caz, dirijarea trebuie să joace rol antientropic (împotriva dezorganizării. Princi palele
subsisteme ale acestui sistem dinamic sunt: sportivul (cel dirijat) şi antrenorul (cel care dirijează) pe
baza “răspunsurilor” primite de la sportiv, unele direct, altele prin intermediul altor specialişti
(metodişti, fiziologi, psihologi etc).
Pentru dirijarea corecta şi eficientă, subsistemul dirijat trebuie să primească feed-backul
acţiunilor sale. Cunoaşterea tuturor verigilor implicate în sistemul de antrenament sportiv, a
obiectivelor specifice fiecăruia şi a procedeelor particulare de realizare a acestora (specifice
subsistemelor), determină relaţii structurale, dar şi funcţionale, situaţie în care este greu să se omită
vreo verigă a sistemului: fiecărei „intrări” îi corespunde o „ieşire” (reacţie de răspuns).
Procesul de pregătire se prezintă ca un sistem complex, a cărui perfecţionare legică este
condiţionată de strânsa legătură cu activitatea competiţională. Ca urmare este deosebit de important
să cunoaştem relaţiile dintre structura pregătirii (modelul de pregătire) şi cea a competiţiei (modelul
de concurs). După cum se ştie, un model este un sistem simplificat care
reproduce caracteristicile esenţiale ale unui alt sis tem complex sau o aproximare a sistemului real.
 Raporturile dintre concurs şi pregătire se pot rezuma astfel:
a) Activitatea competiţională are caracteristica principală de a reflecta integral
pregătirea sportivului;
b) Componentele de bază ale competiţiei constituie model de abordare a
procesului de pregătire (de exemplu: proba de 100 m plat implică startul, lansarea de la
start, atingerea vitezei maxime, menţinerea acesteia şi finisul);
c) Competiţia evidenţiază calităţile motrice combinate şi ponderea componentelor
antrenamentului care intră în componenţa modelului şi determină eficienţa activităţii. De
exemplu: relaţia viteză-forţă-rezistenţă sau pregătire fizică, tehnică, tactică etc.;
d) Competiţia scoate în relief principalii parametrii funcţionali şi alţi factori ce
determină calităţile motrice combinate, cum sunt: rezistenţa specifică, economicitatea
activităţii, stabilitatea şi mobilitatea funcţională a sistemului nervos, circulator, respirator;
e) Concursul favorizează precizarea indicatorilor specifici ai activitaţii şi
parametrii funcţionali ai acestora. De exemplu: faţă de consumul maxim de oxigen realizat,
ce randament aerob echivalent dezvoltă sportivul; faţă de procentul fibrelor musculare
albe sau roşii ce randament specific de viteză sau forţă realizează sportivul; minut -
volumul; volumul inimii; ventilaţia pulmonară; volumul reţelei capilare etc. şi nivelul
activităţii desfăşurate.
 Aceste aspecte sau secvenţe ale pregătirii, analizate în mod integrativ, ne oferă
adevărata imagine a eficienţei pregătirii, vis-a-vis de cerinţele competiţionale. Trebuie avut
în vedere faptul că „stările” prin care trece sportivul în cursul procesului de adaptare la
efort manifestă o variaţie destul de mare faţă de valorile parametrilor modelului de
concurs, fiind determinaţi de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi, şi ca atare de mare
importanţă sunt comparaţiile efectuate între datele integratoare cu datele bazale şi
rezultatele acestora.
Abordarea de pe asfel de poziţii a dirijării antrenamentului, strâns legată de
conţinutul şi forma de desfăşurare a competiţiei, permite o diagnoză mai precisă a
disponibilităţilor sportivilor, verifică eficienţa mijloacelor şi metodelor şi orientează
perfecţionarea componentelor pregătirii.
De importanţa deosebită în activitatea practică pentru dirijarea antrenamentului
sportiv (a intensităţii şi orientării acestuia) sunt valorile frecvenţei cardiace care în mod
direct ne dau date deosebit de utile privind funcţiile cardio-circulatorii, dar şi prin
reflectare indirectă a nivelului de funcţionalitate ale celorlalte aparate şi sisteme.
În tabelul de mai jos prezentăm corespondenţa dintre frecvenţa cardiacă şi durata
solicitării raportate la sursele energetice care stau la baza acestora.
 Corespondenţa surselor energetice cu parametrii solicitării:
Sursa energetică Frecvenţa cardiacă Durata solicitării
Aerobă 120-150 b/min.(140 b/min) peste 301 sec.
Aerob-anaerobă l60-l80 b/min.(175 b/min) 121 - 300 sec.
Anaerob-lactacid 180-190 b/min.(185 b/min) 21 - 120 sec.
Anaerob-alactacid 170-190 b/min.(l80 b/min) l - 20 sec.
După Volkow şi Koriaghin citat de Mathews şi Fox (1976)
În funcţie de profilul ramurii de sport sau probei, putem întâlni diferenţe în ce
priveşte limitele în care se încadrează frecvenţa cardiacă specifică unei anumite surse
energetice.
În tabelul de mai jos prezentăm aprecierea efortului aerob-anaerob în funcţie de
puls la probele de înot):
Aprecierea eforţului aerob - anaerob în funcţie de puls
Frecvenţa cardiacă Procentul de efort aerob – anaerob
120 – 150 90 – 95 % aerob 5 - 10 % anaerob
150 – 165 65 - 85 % aerob 15 - 35 % anaerob
165 – 180 50 - 65 % aerob 35 - 50 % anaerob
peste 180 sub 50 % aerob peste 50 % anaerob
(se recomandă să nu se aplice la sprinteri)

După Counsilman - 1988 sub 120 efortul este probabil 100 % aerob, fără efect
sau cu prea puţin efect asupradezvoltării sistemului anaerob.
 4.2. Efortul în antrenamentul sportiv
În activitatea sportivă, numim efort mărimea acţiunii exerciţiilor fizice
asupra organismului, precum şi nivelul dificultăţilor obiective şi subiective
depăşite în cadrul lor.
Cu alte cuvinte, prin acest termen denumim în primul rând indicatorul
cantitativ al acţiunii exerciţiilor fizice. Efortul este legat nemijlocit de cheltuirea
„potenţialului de lucru” al organismului (resurse energetice etc) şi de oboseala
acestuia, iar aceasta din urmă este legată inevitabil de odihna, în timpul căreia se
desfăşoară procesele de refacere, condiţionate de efort. Ca atare, prin oboseală,
efortul duce la refacere şi la creşterea capacităţii de lucru. Efectul efortului este
direct proporţional (în cazul celorlalte condiţii egale) cu volumul şi intensitatea
lui.
Dacă privim un anumit exerciţiu fizic ca pe un oarecare factor de
influenţare, atunci noţiunea volumul efortului se va referi la durata influenţării,
„întinderea ei în timp", cantitatea însumată a lucrului fizic efectuat şi alţi
parametri de acelaşi gen, iar intensitatea efortului va fi caracterizată prin forţa
de înrâurire în fiecare moment dat, prin încordarea funcţiilor, mărimea
solicitărilor etc.
 Efortul general al câtorva exerciţii fizice (sau lecţii întregi) poate fi determinat
corespunzător, pe baza caracteristicilor integrale ale volumului şi intensităţii lui în
anumite exerciţii (sau lecţii).
Trebuie să se ţină seama ca determinarea integrală a efortului este o problemă
complexă şi deocamdată nerezolvată în totalitate. Practic, efortul însumat se apreciază cel
mai adesea după anumiti parametrii externi, funcţie de particularităţile exerciţiilor.
Astfel, volumul total al efortului în exerciţiile cu caracter ciclic se apreciază de obicei
după numărul total de kilometri (într-o anumită lecţie, săptămână, lună etc), iar în
exerciţiile cu îngreuieri după numărul total al tonelor ridicate.
Pentru stabilirea intensităţii generale a efortului se recurge adesea ori la calculul
„densităţii motrice”a lecţiilor (raportarea timpului efectiv cheltuit pentru executarea
exerciţiilor, la durata totală a lecţiilor) sau „intensităţii relative” (de exemplu, proporţia
„kilometrilor parcurşi în viteză” faţă de numărul total de kilometri parcurşi în cadrul
antrenamentului respectiv).

Clasificarea eforturilor după intensitate:

Categorii de intensitate la înot (M . Olaru)
maximal sub 1 min.
submaximal 1 - 5 min.
mare 5 - 20 min.
moderat peste - 20 min
 Categorii de intensitate la halterofili (Carl,G.)
Stabilirea intensităţii Procente din performanţa personală maximă
Mică 30 - 50 %
Moderată 50 - 70 %
Medie 70 - 80 %
Submaximală 80 - 90 %
Maximală 90 -100 %
Categorii de intensitate (Iakovlev).
Maximală 90 - 100 %
Submaximală 75 - 90 %
Medie 5 0 – 7 5 %
Moderată 35 - 50 %
Slabă sub 35 %
Între indicatorii limită ai volumului şi intensităţii efortului există un raport invers
proporţional. Aceasta se vede foarte bine din exemplele prezentate mai jos:
a) Modificarea vitezei medii de alergare în funcţie de lungimea distanţei:
dist (m): 100 200 400 800 1500 5000 10000 20000 30000 42195
timp(s): 9,7 19,8 43,8 103,7 212,2 795,0 1650,8 3484,4 5490,4 7713,6
vit (m/s): 10,3 10,1 9,1 7,7 7,0 6,3 6,0 5,7 5,5 5,4
b). Dependenţa dintre mărimea înreuierii şi numărul posibil de repetări
Mărimea înreuierii în procente faţă de forţă maximă: 100 % 90 % 75 %
Număr de repetări : 1 3-5 8-10
 Eforturile de intensitate maximă pot dura de la fracţiuni de secundă până la
câteva secunde (de exemplu, ridicarea halterei în greutate maximă sau alergarea pe
100m cu viteză maximă). În schimb eforturile de volum maxim (cu caracter neîntrerupt)
pot avea doar o intensitate relativ redusă. Aşadar, cu cât intensitatea unui exerciţiu
oarecare este mai mare, cu atât mai mic este volumul posibil al efortului şi invers. În
cazul unei intensităţi moderate, volumul lucrului poate atinge valori extrem de mari (este
suficient să amintim că recordul înregistrat la alergarea de 24 de ore reprezintă peste
269 km).
Dacă ar fi să vorbim de reacţiile de răspuns ale organismului la efortul fixat,
atunci trebuie să arătăm că ele se caracterizează printr-un oarecare grad de mobilizare a
posibilităţilor funcţionale ale acestuia, concretizate prin amplitudinea modificărilor
fiziologice, biochimice şi de altă natură petrecute în organism în timpul executării
exerciţiilor. Între această „ latură internă a efortului " şi parametrii ei externi există o
anumită corelaţie: unele şi aceleaşi eforturi - după parametri externi - sunt practic legate
de unele şi aceleaşi mărimi ale modificărilor funcţionale; mai mult, după aceeaşi
parametri externi, efortul este direct proporţional cu modificările din organism. Dar
în unele situaţii o asemenea corelaţie nu se observă. În acest caz, eforturi diferite după
parametri externi pot să dea efecte asemănătoare şi, dimpotrivă, eforturi iden tice după
parametrii externi sunt însoţite de modificări funcţionale diferite. Astfel, pe
măsura creşterii posibilităţilor funcţionale ale organismului, ca urmare a unor exerciţii
sistematice, de la o lecţie la alta, alergarea de aceeaşi
durată şi cu aceeaşi viteză provoacă modificări tot mai mici în organism, întrucât acesta
se adaptează la efortul respectiv.
 Intensitatea, mărimea şi direcţia desfăşurării proceselor de adaptare în
organismul sportivului sunt determinate de: mărimea, orientarea şi caracterul efortului.
a ) După mărime eforturile sunt: exhaustive, maximale, submaximale, (apropiate
de limita maximă), medii şi mici. Mărimea eforturilor poate fi caracterizată din două
perspective : „din afară” şi „din interior”.
Privit din afară, efortul este caracterizat de:
- Indicatori ai volumului: ore de pregătire, kilometri parcurşi, număr de lecţii, număr
tone ridicate etc.
- Indicatori ai intensităţii: tempourile, viteza de deplasare, mărimea îngreuierilor etc.
Aprecierea completă a efortului se face însă din perspectiva „interna”
concretizată în reacţia complexă a organismului la activitatea desfăşurată. În categoria
indicatorilor de acest tip sunt cuprinse reacţiile imediate ale organismului, manifestate
prin schimbările funcţiona le în timpul efortului, după care se iau în discuţie
caracteristicile şi durata perioadei de restabilire.
Mărimea efortului se apreciază după diverşi indicatori ce caracterizează gradul
de activism al sistemelor ce asigură desfăşurarea efortului. Dintre aceşti indicatori
amintim: frecvenţa cardiacă, frecvenţa respiratorie, tensiunea arterială, consumul de
oxigen, cantitatea de lactat în sânge etc.
Deci, fiecare dozare externă reclamă în sistemul funcţional o anumită reacţie
fizică şi psihică. Această reacţie care se manifestă prin gradul şi caracterul modificărilor
fiziologice şi biochimice ale organismu lui şi prin gradul solicitărilor psihice se numeşte
dozare internă. Ea exprimă gradul de oboseală a sportivului.
 Mărimea şi intensitatea dozării interne sunt influenţate de fiecare componentă a dozării
externe. Prin urmare, la planificarea şi valorificarea antrenamentului nu trebuie să ne referim în mod
exclusiv la volumul şi intensitatea medie ale excitanţilor.
1. Solicitările în alergările de 10000 m cu o viteză de 5 m/s sau 10 x 1000 m cu 5m/s şi cu
interval de 4 minute, respectiv 20 x 500 m şi 2 minute interval, reprezintă volume şi intensităţi egale.
Dar, solicitarea internă produsă, de care depinde adaptarea, este diferită, deoarece densitatea şi
durata excitaţiei au fost dozate diferit. Indicatorii „externi” şi „interni” sunt însă strâns legaţi între ei
şi ca urmare trebuie
interpretaţi în corelaţie.
Creşterea volumelor ş i intensităţilor duc la mărirea capacităţii funcţionale a diferitelor
sisteme şi organe (şi determină procesele de oboseală). Această interacţiune se manifestă numai în
anumite limite, de exemplu:
În condiţii identice de volum, cu aceeaşi intensitate, efectul efortului asupra
organismului poate fi cu totul diferit.
2. Dacă se efectuează 10 x 25 m alergare la o intensitate de 90 - 95% din capacitatea
maximă, în funcţie de durata pauzelor, efortul poate avea efecte diferite asupra organismului.
Cu pauze de 10 - 15 secunde se produce amplificarea capacităţii funcţionale şi scăderea
capacităţii de efort, pe când cu pauze de 2 - 3 minute organismul se reface complet, se înlătură efectele
oboselii.
3. Efectuarea aceluiaşi efort ca volum şi intensitate în condiţii de oboseală accentuată sau de
odihnă duce la reacţii funcţionale diferite.
4. Schimbarea condiţiilor de susţinere a efortului, cum este desfăşurarea
antrenamentului la altitudine, utilizarea unor mijloace tehnice sau procedee diferite (exerciţii cu
reţinerea respiraţiei), păstrându-se parametrii externi duc la reacţii deosebite ale
organismului sportivilor.
În tabelul de mai jos, este prezentată reacţia după efort la înotători de performanţă
care au efectuat înot liber 50 m în tempo maxim, cu respiraţia efectuată diferit:
 5. Raportul dintre parametrii externi şi interni este diferit la sportivi cu categorii de
clasificare diferite şi ca stadiu de pregătire la aceeaşi categorie.
6. De asemenea, acesta se modifică în funcţie de particularităţile individuale.
7. Un efort identic ca volum şi intensitate provoacă reacţii diferite în diferite momente ale pregătirii, de
exemplu, la începutul perioadei pregătitoare faţă de finalul acesteia.
Mărimea efortului se apreciază şi după dinamica supracompensaţiei, care este diferită
de la un tip de efort la altul. Unele funcţii au perioade de supracompensaţie destul de scurte, altele dimpotrivă, se
manifestă semnificativ după 25 - 40 de zile. Această dinamică caracterizată de heterocronism este important a fi
cunoscută, deoarece stă la baza programării antrenamentului sportiv. De exemplu: fosfocreatina se reface în circa
30 minute după un efort intens; glicogenul după 2 - 3 ore, iar metabolismul proteinelor (care stă la baza exerciţiilor
de forţă) după 36 – 48 ore, de aceea, într-o săptămână, se programează la majoritatea ramurilor
de sport 3 - 4 antrenamente de forţă dar nu toate la capacitatea maximă. Supracompensaţiile evidenţiate prin
îmbunătăţiri funcţionale variază între 7 - 30 zile. Rezervele de glicogen pot creşte prin mijloace adecvate chiar într-
o săptămână, dar creşterea fundamentală a enzimelor ciclului Krebs care determină capacitatea aerobă şi deci,
rezistenţa de lungă durată, necesită între 20 - 40 de zile.
 Fazele ciclului supracompensării :
În urma aplicării unui stimul (lecţia de antrenament), sportivul atinge un anumit nivel
de oboseală care reduce temporar capacitatea funcţională a organismului (Faza I).
După antrenament urmează o fază de refacere în cursul căreia sursele biochimice de
energie nu numai că sunt înlocuite (Faza a II-a, de compensare - refacere), dar pot să-şi depăşească
nivelul iniţial prin achiziţionarea unor rezerve suplimentare, facilitând organismului saltul către
starea de supracompensare (Faza a III-a). Faza de supracompensare trebuie considerată ca fiind baza
pentru creşterea funcţională şi a eficienţei (randamentului) sportiv ca rezultat al adaptării
organismului la stimulul de antrenament. Dacă faza de repaus (refacerea), adică perioada de timp
dintre doi stimuli (lecţii de antrenament), este prea lungă, efectul supracompensării va diminua,
conducând la un proces de involuţie sau la o fază de creştere redusă, sau chiar nulă, a capacităţii de
performanţă (Faza a IV-a). Din acest considerent efortul şi odihna sunt privite ca un tot unitar. Pe
lângă cele prezentate, pentru aprecierea capacităţii de restabilire, se determină rezerva de glicogen,
echilibrul acido-bazic, viteza şi mobilitatea proceselor nervoase.
 Orientarea efortului este determinată de capacităţile pe care le dezvoltă :
- forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare, mobilitate, sau
- disponibilităţi anaerobe lactacide sau alactacide, disponibilităţi aerobe.
După complexitatea coordonării implicată de efectuarea procedeelor tehnice,
eforturile pot fi efectuate:
- în condiţii stereotipe, sau
- cu grad ridicat de coordonare prin aplicarea procedeelor în condiţii variate.
Orientarea mai este dată şi de structura în care se aplică : lecţie, microciclu,
mezociclu etc. Deci orientarea efortului este determinată de particularităţile aplicării şi
ordinea combinării caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exerciţiilor, al
pauzelor, numărul repetărilor în diverse momente ale lecţiilor, zilelor şi microciclurilor
etc.
Orientarea efortului poate fi selectivă, când se acţionează prioritar asupra unui
sistem funcţional (de exemplu aerob) şi complexă, când se vizează mai multe sisteme.
Desigur, o acţiune riguros delimitată nu se poate realiza (efectul cumulat al oricărui
exerciţiu fizic) însă cu un caracter prioritar într-o anumită direcţie este posibil.
Orientarea selectivă sau complexă a eforturilor se realizează diferenţiat în
funcţie de structura planificării (lecţii, microciclu sau mezociclu). Eforturile selective se
folosesc în lecţii de perfecţionare, în lucrul individualizat etc., pe când cele complexe se
folosesc mai des în microciclurile şi mezociclurile de început ale perioadelor pregătitoare,
când şi influenţele efortului trebuie să fie mai largi şi în perioadele competiţionale când
pregătirea este integrală.
 Clasifricarea eforturilor de antrenament după orientare
Efortul presupune acte motrice, la baza cărora stau contracţiile musculare
rezultate din transformarea energiei chimice în energie mecanică la nivelul muşchilor
activi. În timpul efortului organismul consumă cantităţi mai mici sau mai mari de oxigen,
care au menirea să contribuie hotărâtor la refacerea substratului energetic.
În funcţie de acoperirea integrală sau parţială a cerinţelor de oxigen într-un
efort fizic dat, acesta devine predominant aerob sau predominant anaerob.
Eforturile predom inant aerobe sunt caracterizate printr-o intensitate a
efortului mică, medie sau submaximală, în care cerinţa de oxigen se găseşte într-un
echilibru real cu aportul de oxigen. Acest lucru asigură refacerea substratului energetic,
pe măsura consumării sale.
Rata aerobă (%) a efortului este invers proporţională cu intensitatea lui.
Eforturile predominant anaerobe sunt caracterizate printr-o intensitate deosebit
de mare, în care cerinţa de oxigen a organismului (datorită efortului efectuat) depăşeste
aportul de oxigen asigurat de sistemul cardio - respirator. Aceste eforturi au loc în
condiţiile unui deficit de oxigen, ducând la epuizarea substratului energetic, la
acumulurea de acid lactic peste limitele normale şi epuizarea grupei, sau grupelor
musculare respective. Deficitul de oxigen (datoria de oxigen) se „plăteşte” după
terminarea efortului. Rata anaerobă (%) a unui efort anaerob este direct proporţională
cu intensitatea efortului.
 O determinare în timp a valorii eforturilor aerobe şi a celor anaerobe ne
indică următoarele: - toate eforturile ciclice maximale sub 2 minute sunt predominant
anaerobe. Cu cât durata lor este mai scurtă şi implicit intensitatea mai crescută, rata
anaerobă creste.
De exemplu, o alergare de 100 m plat reprezintă 95% efort anaerob şi 5 %
efort aerob; - toate eforturile ciclice maximale care depăşesc 3 minute sunt
predominant aerobe.
Cu cât durata lor creşte şi implicit intensitatea scade, rata aerobă creste. De
exemplu, o alergare de 10000 m reprezintă 95 % efort aerob şi 5% efort anaerob; -
eforturile maximale ciclice cu o durată între 2 - 3 minute sunt eforturi mixte care au în
componenţa lor, aproximativ în proporţii egale, eforturi aerobe şi anaerobe
(50% - 50%);
- efortul în cadrul acţiunilor motrice aciclice (în special al jocurilor sportive)
este de
natură mixtă, eforturile aerobe şi cele anaerobe succedându-se la intervale
neregulate în funcţie de desfăşurarea probei respective.
 Modalităţile de testare a capacităţii fizice (capacitatea de efort fizic =
capacitatea organismului de a presta un lucru mecanic cât mai crescut şi a-1 menţine un
timp cât mai îndelungat), a tipului de efort realizat în cadrul uneia sau mai multor
acţiuni motrice sunt numeroase şi în acelaşi timp foarte pretenţioase, necesitând
aparatură specială. Aceasta nu înseamnă că antrenorul să renunţe la investigarea
capacităţii de efort, a solicitărilor fizice la care îi supune pe sportivi.
Frecvenţa cardiacă ne dă indicaţii foarte preţioase şi în cazul aprecierii
calitative şi a celei cantitative a efortului.
Astfel:
- o frecvenţă cardiacă situată sub 130 pulsaţii pe minut ne indică efectuarea
unui efort pur aerob;
- o frecvenţă cardiacă între 130 - 170 pulsaţii pe minut marchează efectuarea
unui efort predominant aerob, cu o creştere corespunzătoare a ratei anaerobe pe măsura
apropierii de 170 pulsaţii ;
- o frecvenţă cardiacă între 170 - 180 pulsaţii pe minut ne indică efectuarea unui
efort mixt în care sunt prezente într-o proporţie aproximativ egală rate de efort
aerob şi efort anaerob;
- o frecvenţă cardiacă peste 180 pulsaţii pe minut ne indică efectuarea unui efort
predominant anaerob.
 c) Caracterul eforturilor
Eforturile după caracterul lor pot fi: - specifice şi nespecifice; - competiţionale şi de
antrenament; - continue şi fractionate; - standard şi variabile.
Eforturile specifice şi nespecifice
Eforturile după caracterul lor pot fi specifice şi nespecifice.
Sunt considerate specifice acelea care sunt adecvate indicatorilor de bază ai
tehnicii şi particularităţilor funcţionale competiţionale impuse de ramura de sport.
Eforturile cu caracter specific nu trebuie stabilite numai după indicatorii externi
(amplitudine, traiectorie etc), deoarece efectele în multe cazuri, pot fi necorespunzătoare
scopului în care sunt alese, de aceea se vor lua în considerare şi particularităţile asigurării
surselor energetice, cele funcţionale, reacţiile negative etc. Gradul de specificitate al
efortului depinde în mare măsură şi de categoria de clasificare a sportivului. După
Platonov (1980), specificitatea exerciţiilor şi efortului la sportivi de înaltă performanţă
trebuie făcută şi după tipul şi importanţa concursului la care aceştia urmează să
participle şi desigur particularităţile individuale.
Eficienţa procesului de antrenament prin folosirea eforturilor specifice este
determinată în mare măsură şi de modul în care se imbină cu cele nespecifice, de
pregătire generală. Folosirea întregii game de mijloace şi eforturi în lecţii, micro, mezo şi
macrocicluri constituie un element hotărâtor în ce priveşte eficienţa procesului de
antrenament.
 Eforturi competionale si de antrenament
Caracterul efortului este dat de asemenea, de forma de organizare în care se
realizează cunoscându-se sub acest aspect: eforturi competiţionale şi eforturi de
antrenament.
Eforturile competiţionale sunt eforturile realizate de sportivi în cadrul
competiţiilor.
Eforturile de tip competiţional se realizează în lecţii numai după ce se analizează
concursurile, tipurile şi numărul acestora, precum şi starturile la care participă sportivul
pe parcursul unui ciclu anual. În ultimii ani, numărul acestora a crescut foarte mult. De
exemplu, alergătorii de semifond din atletism iau 55 - 60 de starturi, înotătorii 120 - 140,
cicliştii de Caracterul efortului de antrenament
Frecvenţa cardiacă Lactat mmol/l Durata efortului - Aerob 120-160 3-5 Peste 300 sec.
Mixt 160-180 5-8 121-300 sec. Anaerob lactacid 180-190 10-16 21-120 sec. Până la 20 sec.
Ciclistii de velodrom l60 - l80, iar cei de fond (şosea) au până la 100 zile de concurs,
fotbaliştii în jur de75 meciuri etc. Numărul mare de concursuri la care iau parte sportivii
de înaltă performanţă este justificat pe de o parte de necesitatea ocupării unor locuri
fruntaşe, dar şi de folosirea acestora ca cele mai bune mijloace (la categoria respectivă de
performeri) de pregătire integrală (fizic, tehnic, tactic, psihic etc).
Chiar prin planificarea eforturilor de antrenament, modelate după cerinţele
competiţionale şi al unei activităţi superioare, lecţiile respective nu se ridică la nivelul
celor competiţionale, de aceea este necesar pe cât posibil, ca în cadrul lecţiilor de
antrenament să se creeze un microclimat competiţional care favorizează în mare
măsură creşterea capacităţii de efort prin mobilizarea resurselor funcţionale.
 D. Harre şi alţi specialişti vorbesc de antrenament - concurs (de exemplu: jocul
arbitrat, exerciţiul arbitrat în gimnastică, patinaj artistic, repetări cronometrate la
atletism, natatie, canotaj etc.) ca metodă complexă de pregătire cu ajutorul căreia se
realizează legătura dintre componentele antrenamentului şi se accelerează acomodarea
sportivului la condiţiile de concurs. Aceste tipuri de eforturi au mare importanţă în
finalul perioadelor pregătitoare şi în cele competiţionale, determinând în mare măsură
ritmul creşterii performanţelor. Volumul efortului în astfel de lecţii este relativ mic, însă
se pot regla intensităţile prin folosirea unor încărcături diferite sau limitarea sarcinilor
(efectuarea cu restricţii ale unor procedee tehnice) pe terenuri reduse, alergări cu diferite
tempouri pe anumite distanţe etc. Pentru ilustrare, prezentăm în tabelul de mai jos datele
comparative recoltate la un exerciţiu pentru dezvoltarea rezistenţei de forţă la nivelul
centurii scapulo - humerale, efectuate la trenajor ( c u unităţi de lucru convenţional) timp
de 1 minut cu 60 % din capacitatea maximă şi pauze de 20 secunde după fiecare din cele
10 repetări (după Platonov, 1984)
 Eforturile continue şi fracţionate
După caracterul lor, eforturile mai pot fi: continue şi fracţionate (cu intervale).
Intervalele de odihnă pot fi pasive (repaus relativ, absenţa activităţii motrice) şi active
(trecerea la o activitate oarecare, deosebită de cea care a provocat oboseala). În anumite
condiţii odihna activă dă un efect mai bun decât cea pasivă (I. M. Secenov).
Adeseori ambele forme de odihnă se asociază, la începutul intervalului dintre părţile
efortului dându-se odihnă activă (să zicem mersul sau exerciţii de relaxare între două
ridicări ale halterei), iar apoi, pasivă. O îmbinare inversă, după cum arată cercetările (S. P.
Narikasvili, E. D. Gagua s.a.), are, într-o serie de cazuri, un efect mai puţin avantajos.
Durata intervalului dintre părţile efortului se stabileşte, în cazul unor metode
diferite, în conformitate cu orientarea preponderentă a acţiunilor şi cu legităţile după care
se desfăşoară procesele de refacere. Sunt posibile trei tipuri de intervale: normal, incomplet
şi supracompensat.
Numim normal intervalul care, până la partea următoare a efortului garantează
refacerea completă a capacităţii de lucru la nivelul iniţial, ceea ce permite repetarea lucrului
fără o solicitare suplimentară a funcţiilor. Spre deosebire de aceasta, în cazul intervalului
incomplet, partea următoare a efortului se suprapune cu perioada în care unele funcţii sau
întregul organism nu sunt complet refăcute, ceea ce, însă, nu se va reflecta neapărat în
reducerea parametrilor externi ai efortului: lucrul se poate repeta în decursul unui anumit
interval de timp fără o modificare substanţială a acestora, dar cu o încordare obiectivă şi
subiectivă crescândă. În sfârşit, numim supracompensat acel interval în care partea
următoare a efortului se suprapune cu faza capacităţii de lucru mărite, ce survine ca
urmare a legităţilor angrenării, postacţiunii efortului şi desfăşurării fazelor proceselor de
refacere.
 Efectul obţinut cu ajutorul unuia dintre intervale nu este constant, ci se schimbă
în funcţie de efortul global, care se stabileşte la utilizarea unei anumite metode. De aceea,
unul şi acelaşi interval poate fi, în condiţii diferite, şi supracompensat, şi normal şi
incomplet. De exemplu, în cazul în care se aleargă de 2 - 3 ori distanţa de 60 - 80 m cu
viteză maximă, cu un interval de 5 minute, poate asigura o înaltă capacitate de lucru până
în momentul repetării următoare; dacă repetările se prelungesc însă, intervalul va începe
să asigure doar o refacere obişnuită (până la nivelul iniţial), după care va fi însoţit de o
imposibilitate tot mai accentuată de refacere a organismului (adică intervalul
supracompensat se va transforma, am putea spune, pe măsura creşterii numărului de
repetări, într-unul normal, iar acesta din urmă într-un interval incomplet). Pe de altă
parte, în funcţie de particularităţile intervalelor de odihnă stabilite se modifică esenţial atât
efectul unui anumit efort, cât şi al întregii lecţii. Sub acest raport, intervalele de odihnă
sunt componente ale metodelor de antrenament tot atât de importante ca şi efortul.
Eforturile standard şi variabil
În sfârsit, după caracterul lor, eforturile mai pot fi: standard, practic aceleaşi
dupa parametrii săi externi, în fiecare moment al exerciţiului, şi variabil, care se modifică
în cursul exerciţiului.
4.3. Oboseala şi refacerea în antrenamentul sportiv
Oboseala este un stadiu psihic şi fizic rezultat în urma eforturilor. Ea se manifestă printr-o discordanţă a
funcţiilor organismului şi printr-o scădere în timp a performanţei. Acest stadiu este trecător şi reversibil, şi
reprezintă un fenomen complex care include procese fizice şi psihice. (Dietrich Martin, 1987).
Oboseala este factorul determinant al progresului în antrenamentul sportiv, ea constituind factorul trofic
hotărâtor în creşterea capacităţii de efort. Datorită complexităţii şi importanţei sale, ea atrage atenţia specialiştilor de
cele mai diferite profiluri (antrenori, fiziologi, psihologi, biochimişti).
Oboseala, este considerată ca factor stimulator al resurselor funcţionale ale
organismului, care determină limitele volumului de antrenament şi participarea în concursuri; asigură eficienţa
adaptării şi succesul în competiţii. Oboseala asigură ruperea homeostaziei prin modificarea proceselor biochimice,
favorizând trecerea organismului la o nouă stare de adaptare, superioară celei anterioare.
Restabilirea (refacerea) este considerată ca factor de optimizare a regimului de muncă şi al odihnei în
antrenamentul sportiv, ţinându-se seama de cel puţin două cerinţe:
a) corelarea eforturilor de antrenament şi concurs la un nivel considerat optim
care să asigure perfecţionarea componentelor antrenamentului şi atingerea
performanţelor planificate;
b) asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea adaptării de lungă durată şi
preîntâmpinarea fenomenelor de suprasolicitare a sistemelor funcţionale.
Fiziologii şi specialiştii în antrenamentul sportiv diferenţiază două tipuri de oboseală:
Oboseala evidentă (manifestă), manifestată prin scăderea capacităţii de efort şi
incapacitatea de a efectua în continuare efort în regimul planificat.
Oboseala latentă , caracterizată prin neeconomicitatea activităţii (schimbări esenţiale
ale structurii mişcărilor) fără a fi insoţite neapărat de scăderea capacităţii de efort. Danko dă
exemplul unei viteze crescute de alergare care poate fi menţinută mărind efortul de voinţă.Oboseala latentă se
apreciază printr-o serie de fenomene cum sunt: scăderea economismului mişcărilor, scăderea gradului de coordonare
a mişcărilor, reactivitate musculară scăzută, fenomene care apar de obicei în a doua jumătate a efectuării activităţii
respective. Principalul indicator al intervenţiei oboselii latente este dat de consumul de
energie raportat la lucrul mecanic realizat.
D. Harre prezintă oboseala pe diferite grade şi simptomele obiective şi subiective care le însoţesc:
 Pentru conceperea procesului de antrenament importantă este cunoaşterea principalelor mecanisme de
producere a oboselii în activităţi musculare de diferite orientari, caracter şi mărimi.
Determinarea oboselii este foarte importantă pentru stabilirea structurii procesului de antrenament şi
dirijarea acestuia. Dacă diagnoza oboselii evidente nu pune probleme, aprecierea celei latente este mult mai dificilă,
aceasta cu atât mai mult cu cât se cunoaşte că în diferite momente ale efortului, oboseala intervine diferit la
sistemele şi organele corpului, deci nu la toate în acelaşi timp.
Asupra mecanismelor oboselii există opinii diferite. Unii autori scot în evidenţă rolul deosebit în
oboseală a sistemului nervos, cum este Rosemblat care arată că “veriga iniţială a oboselii este localizată nu în
muşchi, ci în centrii nervoşi... schimbările esenţiale în starea aparatelor executorii sunt mai ales secundare şi depind
de schimbările funcţionale ale sistemelor reglatorii, de starea centrilor nervoşi; în alegerea intervalelor dintre
eforturile repetate trebuie să ne bazăm pe faza supracompensării resurselor, înainte de toate, direct în însăşi centrii
corticali”.
Mergând pe aceeaşi linie, Ozolin (1971) evidenţiază că un sportiv bine pregătit la toate componentele
antrenamentului, obţine un rezultat record numai dacă sistemul său central este într-o stare excelentă şi dispune de
mare capacitate funcţională. Chiar în condiţii optime,capacitatea de lucru a celulelor nervoase nu se menţine multă
vreme la cel mai înalt nivel.
Excitabilitatea celulelor nervoase este extrem de labilă şi în decursul celor 24 ore.
Această teorie a oboselii bazată pe implicarea funcţionalităţii sistemului nervos central nu explică în
totalitate mecanismele producerii acestui fenomen. S-a arătat de unii cercetător că şi în perioada de oboseală
profundă, activitatea se poate desfăşura în continuare dacă se scade intensitatea efertului, fapt care dovedeşte că în
centrii nervoşi nu a apărut nici inhibiţia (de protecţie) nici istovirea (Danko, 1966). În acelaşi context, Volkov (1974)
remarca faptul că teoria oboselii centrale este o... variantă modernizată a vechilor concepţii localizante cu
singura diferenţă că în ea, centrul celor mai însemnate schimbări ce duc la acumularea oboselii a fost mutat de la
organe periferice la sisternul nervos central.
De Marees (1979) face deosebirea între oboseala centrală şi oboseala periferică, înţelegând prin aceasta
o oboseală musculară, în care nevoile energetice ale musculaturii nu mai sunt acoperite şi nu poate fi menţinut
echilibrul între procesele metabolice de descompunere şi cele de asimilare. Rezultă de aici, prin acumulare de lactat
şi deci mărirea concentraţiei ionilor H, acidoze, scăderea rezervelor de ATP şi creatin fosfat; diminuarea
concentraţiei de potasiu; carenţa în eliberarea de neurotransmiţători (acetilcolina) în plăcile
motorii.
 În oboseala centrală, s-ar evidenţia o înrăutăţire a capacităţii de randament
coordonativ care poate fi cauzată fie de o activitate musculară grea, prin puternicele sale
descărcări de impulsuri aferente (periferic), fie de o sarcină ridicată de lucru (efort) de
coordonare (central).
Findeisen şi alţii (1980) susţin ideea că datorită strânsei interacţiuni dintre
diferiţi factori ai proceselor de oboseală musculară şi ai performanţelor coordonatoare ale
sistemului nervos central, nu se poate face distincţia între oboseala periferică şi cea
centrală. După părerea acestora, se pot diferenţia numai nişte grade diferite de oboseală,
din care cauză se face distincţia între oboseală şi epuizare (extenuare).
Lehnertz şi Martin (1985) înteleg prin epuizare o diminuare a capacităţii de performanţă
musculară, datorită „golirii” rezervelor de substraturi energetice (fosfat, glicogen,
grăsimi) care însă se regenerează prin refacerea conţinutului acestor depozite. Conform
aceloraşi autori, starea de oboseală a indicat, în schimb, o acumulare de reziduuri de
efort, a căror descompunere a necesitat un timp mai mare decât cel necesar refacerii
depozitelor de substraturi energetice musculare.
După Findeisen, fenomenele oboselii dispar în decurs de 24 de ore, iar cele ale epuizării
doar după 3 - 7 zile.
Ulmer, Schmidt, Therus (1976) evidenţiază, din punct de vedere teoretic, o
oboseală fizică (musculară) şi una psihică, amintind însă că cele două forme apar, în
general, combinate şi sunt produse în proporţii diferite una faţă de cealaltă.
La Ulmer, oboseala este clasificată în epuizare şi exces de efort (supraantrenament). În
primul caz, se atinge o stare accentuată de oboseală pe termen scurt, în timp ce în al
doilea, echilibrul între oboseală şi refacere este alterat pe o perioadă mai lungă.
 Pe baza unor cercetări şi a unei ample documentări bibliografice, Danko (1974)
a prezentat o teorie a oboselii centrale, demonstrând că, încă de la începuturile secolului,
teoriilor periferice, chimico - humorale, li s-a opus o teorie cu caracter nervos central.
Deşi, de atunci numeroşi cercetători au dovedit tulburările datorate oboselii în cadrul
sistemului nervos central, există încă mulţi susţinători ai teoriei oboselii periferice care
acordă o importanţă majoră afectării musculaturii sau a aparatului neuromuscular. După
părerea lui Danko (1974), în producerea oboselii după un efort muscular, au fost
acceptate în prezent următoarele:
1. În timpul contracţiilor musculare are loc o transmisie continuă de impulsuri
reaferente din partea proprioceptorilor musculaturii, care alterează starea sistemului
nervos şi a aparatului motric.
2. În contracţiile musculare, se înregistrează alterări în compoziţia chimică a
ţesutului muscular care duc la o solicitare a receptorilor interesaţi.
3. Produşii metabolismului, răspândindu-se în sânge, modifică mediul intern al
organismului, influenţând, la rândul lor, sistemul nervos central.
4. Starea de excitaţie a celulelor nervoase în cadrul activităţii musculare nu
poate rămâne nealterată.
5. În activitatea musculară, se modifică şi funcţiile glandelor cu secreţie internă.
Prin urmare, interacţiunile complexe dintre activitatea musculară şi alterările
din sistemul nervos central nu permit să se diferenţieze o oboseală centrală şi una
periferică
 Abordarea complexă a oboselii a fost făcută de fiziologi ca N.V. Zimkin (l972), N.
I. Volkov (1974), D. Mathews şi B. Fox (l976), de specialişti în teoria antrenamentului ca:
L. Matveev (l965), D. Harre (l97l), V. Platonov (1980) şi alţii care au arătat că oboseala se
produce ca urmare a ieşirii din funcţiune a unei anumite componente a sistemului complex
al organelor şi funcţiilor corpului, sau ca tulburare a interacţiunii dintre ele, iar rolul
verigii principale constă în preluarea de către acestea (orice organ din acest sistem poate
îndeplini acest rol) a activităţii, imediat ce apare o neconcordanţă între nivelul efortului şi
rezervele funcţionale.
Astfel, prima cauză a scăderii capacităţii de efort o constituie epuizarea
rezervelor energetice şi următoarea este cauzată de tulburarea integrităţii structurilor
funcţionale datorită insuficientei asigurării plastice, ruperii homeostaziei, tulburarea
reglării nervoase şi hormonale etc. Această abordare are o valoare proctico – metodică
deosebită prin faptul că fundamentează necesitatea alternării eforturilor de diferite
orientări (selectiv sau complex) prin care devin posibile volume mari de muncă cu eforturi
de înaltă intensitate.
Activitatea musculară intensă este legată de potenţialul funcţiilor de revenire la
nivelul anterior, sau de suprarestabilire şi restabilire a nivelului anterior. Aceasta
determină şi nivelul capacităţii de efort, pe patru faze: capacitate scăzută, restabilirea,
suprarestabilirea şi stabilirea. Restabilirea după eforturi înseamnă totodată şi creşterea
capacităţii de efort (a gradului de antrenare sau a «capacităţii de performanţă» - Weineck,
1986).
 Schimbările apărute în perioada de restabilire şi care măresc gradul de
antrenare, duc la diferenţierea în cadrul etapei post efort a două faze:
Restabilirea funcţiilor somatice şi vegetative ce se schimbă sub influenţa
activităţii musculare (restabilirea timpurie) măsurată în minute sau ore;
b) Restabilirea târzie (cumulativă) în cadrul căreia se produc schimbări
funcţionale şi structurale în organe şi ţesuturi.
Faza cumulativă este specifică doar în eforturile mari sau apropiate de acestea,
cu caracter sumativ efectuate în diferite tipuri de microcicluri sau mezocicluri. Ele asigură
şi volumul necesar de exerciţii care determină adaptarea de lungă durată.
Pentru alternarea raţională a eforturilor de diferite tipuri este necesar să se ia în
considerare viteza proceselor de restabilire care este diferită şi în funcţie de caracterul,
orientarea şi mărimea efortului.
 Procesele de refacere în perioada de după lucru decurg neuniform: imediat după lucru,
refacerea este foarte rapidă, apoi mai lentă. Astfel, în cursul primei treimi a perioadei de restabilire
se înlătură efectele în proporţie de 60%, în a doua 30% şi în a treia 10% (V.M.Zatiorski, 1970).
După Matveev se poate considera că perioada de refacere a unor funcţii se desfăşoară în proporţie
de 70% în prima treime, 25% în a doua treime şi 5% în a treia. De aceea, de exemplu, dacă
refacerea după alergarea de 100 m necesită 12 minute, după numai 8 minute capacitatea de lucru se
reface în proporţie de 95%, ceea ce dă posibilitatea să se înceapă următoarea încereare, practic,
fără scăderea vitezei.
Una din particularităţile proceselor de restabilire este concretizată în heterocronismul
revenirii acestora la nivelul iniţial. De exemplu, după un efort de 30 secunde cu intensitate de 90 %
restabilirea se produce de regulă după 90 - 120 secunde, unele funcţii vegetative revin după 30 -60
secunde, iar alte componente se refac după 3 - 4 sau mai multe minute.
Restabilirea după competiţii este mai îndelungată decât după antrenament; sistemele de
transport ale oxigenului se restabilesc mai rapid ca sursele energetice.
În urmă cu 30 de ani se consideră că „ecoul” (efectul) lecţiilor cu efort mare care vizează
creşterea rezistenţei prin efort de tip aerob, se păstrează 5-7 zile şi este însoţită de scăderea
capacităţii de efort în zilele 1–4, se revine la iniţial în a 5-a zi şi se supracompensează în ziua 6 - 7.
Cercetări recente demonstrează însă că supracompensarea survine în a 3 - a zi, iar scăderea
capacităţii de efort se produce la 24 - 30 ore. Aceasta a doua situaţie se manifestă în cadrul creşterii
substanţiale a volumului de lucru şi intensităţii, fapt care conduce la concluzia că durata proceselor
de restabilire este determinată în mare măsură de potenţialul de efort sumat prin creşterea
gradului de solicitare iar în condiţiile efectuării mai multor lecţii pe zi, durata restabilirii scurtează.
 4.4.1. Cauzele suprasolicitării
Pentru asigurarea unei dezvoltări optime a formei de antrenament sunt importante
cunoaşterea şi înlăturarea cauzelor suprasolicitării. În acest sens este nevoie de o colaborare strânsă
între antrenor, sportiv şi medic. Este greşită concepţia că suprasolicitarea este determinată de
numărul mare de antrenamente şi de dificultatea acestora.
Despre supraantrenament s-a vorbit şi s-a atras atenţia de foarte mulţi ani, când încă
efortul în antrenament era departe de cel actual.
- Una din cauzele suprasolicitării o constituie în majoritatea situaţiilor, greşelile de
metodică a antrenamentului.
Alte cauze esenţiale mai pot fi:
- Modul de viaţă necorespunzator, sau
- Suprasolicitările fizice şi psihice în afara antrenamentului.
Cauzele care provoacă sau favorizează starea de supraantrenament:
(după D. Harre, 1971)

suficientă odihnă activă.

4.4.3. Înlăturarea suprasolicitării
Urmările grave ale suprasolicitării se pot evita dacă sportivul este observat continuu şi
atent şi dacă este obişnuit să se autoobserve. Rezultatele în acest domeniu se bazează pe
încrederea reciprocă între sportivi şi antrenor. Sportivul nu are voie să-şi ascundă starea
respectivă, iar antrenorul nu trebuie să interpreteze plângerile justificate ale sportivului drept
lipsă de voinţă. Antrenorul şi sportivul trebuie să fie conştienţi de faptul că aceste tulburări se
pot înlătura cu uşurinţă.
Suprasolicitările prelungite duc la simptome patologice (dereglări ale ritmului cardiac,
epuizarea potenţialului biologic de muncă etc. şi prin acestea la scăderea randamentului care
cu greu se va mai putea reface într-o perioadă de antrenament.
În clipa în care se constată simptomele supraantrenamentului, trebuie:
- să se reducă imediat efortul, indiferent de cauzele care l-au generat;
- să se utilizeze mijloace de stimulare ale refacerii (odihna activă, masaje, băi,
alimentaţie bogată în vitamine);
- normele de control şi competiţiile se vor elimina din program;
- odihna absolută este contraindicată, deoarece oprirea bruscă a efortului poate duce la
alte tulburări.
Odată cu dispariţia simptomelor supraantrenamentului:
- antrenamentul se reia, crescând volumul efortului;
- şi mai târziu intensitatea solicitării.
Înainte de toate este important să se descopere cauzele care au ge nerat apariţia şi să se
înlăture aceste cauze.
În asemenea cazuri trebuie refăcut planul de antrenament şi schimbat conţinutul
acestuia (relaţia dintre volum şi intensitate, microcicluri etc.).
Cazurile mai grave au nevoie de tratament medical, fizioterapeutic, balneoterapeutic.
 4.5. Adaptarea la efort în procesul de antrenament sportiv
Prin adaptare se înţelege procesul complex de acomodare a organis mului la
modificările mediului extern şi intern. Antrenamentul sportiv ca activitate cuprinde un
complex de factoricare acţionează asupra organismului sportivului şi la care acesta trebuie
să se adapteze pentru a obţine un randament superior.
Sub influenţa antrenamentului sportiv, organismul sportivului se află permanent
în „căutare” de adaptare la eforturi de diferite mărimi şi intensităţi. Rolul „stimulilor” de
antrenament este de a rupe starea de homeostazie în care se află sportivul pentru a trece la
o altă stare superioară (Iakovlev, 1972). Aceasta determină modificări bio-chimice (ale
mediului intern) dar şi ale modului de efectuare a actelor şi acţiunilor motrice. Adaptarea
la efort determină în final creşterea capacităţii de performanţă, care incumbă însă
fenomene specifice (Weineck, 1983). Adaptarea specifică este prezentă în sistemele
operaţionale cum sunt cele de coordonare neuro - musculară şi energetico - motrice, în
timp ce adaptarea nespecifică se referă la mecanismele auxiliare, indirect implicate. În
acest caz, desigur, stimulii specifici provoacă reacţii specifice, mai ales în antrenamentul
copiilor şi juniorilor.
Adaptarea este desigur mai mare sau mai mică în funcţie de vârstă şi
disponibilităţi. De exemplu, un adult neantrenat îşi dezvoltă viteza prin antrenament la
un nivel mediu de 15- 20% , în timp ce situaţia este total diferită în ce priveşte forţa şi
rezistenţa care pot ajunge la 100% (N. Alexe, 1973; Hollman şi Hettinger, 1980).
Adaptarea la eforturile impuse de antrenamentul sportiv se desfăşoară după o curbă
ascendentă deosebit de rapidă care apoi se ameliorează tot mai mult apropiindu-se de
orizontală.
Nivelul de adaptare Dinamica adaptării la eforturile de antrenament (după Weineck)
 Profilul acestei curbe este determinat de diferite cauze care produc pierderea echilibrului homeostazic,
cum sunt cele legate de dificultatea antrenamentului, care provoacă tulburări ale echilibrului biochimic tot mai
restrânse şi de alte fenomene de adaptare tot mai mici. Adăugarea însă de factori suplimentari în antrenamente cum
sunt cei ce ţin de structura, gradul de dificultate, schimbarea mijloacelor de antrenament, volumul şi intensitatea
efortului, favorizează un nou proces de adaptare. Deci utilizarea unor încărcaturi uniforme,
aceleaşi exerciţii cu volume şi intensităţi constante, vor determina o creştere şi apoi o plafonare a proceselor de
adaptare şi desigur stagnarea performanţelor. Pentru înţelegerea profundă a proceselor de adaptare este necesar a
se delimita manifestările adaptative, evidenţiate prin reacţiile organismului la cerinţele variate ale antrenamentului
sportiv.
D. Harre înţelege prin adaptare la efort ,,modificările care se pro duc în organism din punct de vedere
fizic, psihic şi fiziologic în urma influenţelor efortului depus în antrenamente pentru creşterea capacităţii de efort”.
După D. Harre, între dozare şi adaptare există relaţii strânse de ca re trebuie să se ţină seama în conducerea
metodică a procesului de antrenament:
a) Procesele de adaptare se declanşează numai atunci când excitaţiile ating o intensitate
proporţională cu capacitatea de efort individuală;
b) Procesul de adaptare este rezultatul alternării corecte între efort şi odihnă;
c) Numai la începători, prin folosirea unor exerciţii noi, se produce un salt rapid al
supracompensării exprimat sub forma unui randament ridicat.
La sportivii de categorii superioare de clasificare acest proces de transformare poate să
dureze săptămâni sau chiar luni. Însumarea efectelor antrenamentului produce un anumit timp
o creştere în salturi a rezultatelor.
d) Procesul de adaptare uşurează sportivilor unele rezultate mai bune şi în acelaşi timp
dezvoltă capacitatea fizică şi psihică;
e) Datorită faptului că organismul se adaptează mediului înconjurător, adaptările din
antrenamente sunt supuse unui proces de involuţie, dacă solicitările se reduc mult
sau dacă nu se mai produc;
f) Adaptarea organismului se produce întotdeauna în direcţia indicată
de structura efortului. Un volum mare de efort, cu excitaţii de intensitate mică şi mijlocie,
dezvoltă îndeosebi rezistenţa; volumul mic de efort, cu excitaţii de intensitate
submaximală şi maximală, dezvoltă forţa şi viteza.
 Gradul modificărilor pozitive ce se petrec în organism sub influenţa exerciţiilor fizice este proporţional
(în anumite limite fiziologice) cu volumul şi intensitatea eforturilor. Dacă sunt respectate toate condiţiile necesare - şi
dacă eforturile nu depăşesc măsura dincolo de unde începe oboseala - atunci, cu cât este mai mare volumul
eforturilor, cu atât sunt mai importante şi mai trainice restructurările de adaptare: cu cât sunt mai intense
eforturile, cu atât sunt mai puternice procesele de refacere şi suprarefacere (N.Iakovlev).
Adaptarea organismului la activitatea musculară intensă este însoţită de o restructurare biochimică
intensă în celulele muşchilor scheletici, ale inimii, sistemului nervos şi al altor organe interne. Un alt aspect de mare
importanţă îl prezintă şi faptul că reacţiile de răspuns ale organismului la unul şi acelaşi efort nu rămân invariabile.
Pe măsura adaptării la efortul respectiv modiflcarile biologice provocate de acesta devin mai mici - scad cheltuielile
energetice pe unitate de lucru extern, se micşorează ventilaţia pulmonară şi minut - volumul cardiac, se reduc
modificarile biochimice şi morfologice în compoziţia sângelui etc. Folosind
o expresie din fiziologie, putem spune că are loc ,,economizarea” funcţiilor: posibilităţile funcţionale ale
organismului, crescute ca urmare a adaptării la o muncă invariabilă, îi permit acum, cu aceeaşi muncă, să facă faţă
mai economic, cu o mai redusă solicitare a funcţiilor. Acesta este deci sensul biologic al adaptării la eforturi. De
îndată ce efortul devine însă obişnuit şi încetează să mai provoace supracompensaţie, el nu mai poate servi ca factor
de bază al modificărilor pozitive din organism. Pentru a asigura creşterea pe mai departe a posibilităţilor
funcţionale ale organismului, trebuie să se înnoiască sistematic eforturile prin mărirea volumului şi intensităţii lor.
În urma eforturilor de antrenament, organismul sportivilor are caracteristic două tipuri de adaptare:
a) de scurtă durată şi nestabilă;
b) de lungă durată şi relativ stabilă.
a) Adaptarea de scurtă durată se manifestă în timpul şi după efectuarea diferitelor exerciţii, la care
reacţiile subiecţilor sunt diferite în funcţie de nivelul de pregătire al acestora.
De exemplu, un sportiv, faţă de un nesportiv, se adaptează diferit, prin reacţii diferite, la acelaşi efort
(frecvenţa cardiacă, frecvenţa respiratorie, redistribuirea sângelui în sistemul muscular etc.).
Adaptarea organismului este strâns legată de posibilităţile funcţionale sau
disponibilităţile latente manifestate în condiţii de solicitare maximă. Disponibilităţile
organismului (în sens adaptativ) se calculează prin diferenţa dintre nivelul maxim al activităţii
şi nivelul de repaus relativ.
D = Niv. max. - Niv. de repaus.
 Intensitatea reacţiilor de adaptare este determinată de forţa excitantului (intensitatea şi volumul
efortului), de disponibilităţile funcţionale ale organismului şi capacitatea de restabilire rapidă.
Eforturile ce depăşesc capacităţile adaptative imediate ale organismului cauzează schimbări neplăcute
în activitatea sistemelor şi organelor corpului. Caracteristicile eforturilor determină, în ce priveşte restabilirea
reacţii diferite; de exemplu, după un efort de scurtă durată revenirea se poate realiza în câteva zeci de secunde sau
câteva minute, în schimb după o cursă de maraton, revenirea durează 9 - 12 zile. Adaptarea imediată exprimată
într-o serie de valori ale indicilor fiziologici este efectul
interacţiunii organelor şi sistemelor corpului omenesc, înainte, în timpul şi după efectuarea unui anumit efort.
Reacţiile imediate de adaptare se desfăşoară pe parcursul a 3 sta dii:
l) Primul stadiu constă în stimularea diferitelor organe şi sisteme care asigură
desfăşurarea activităţii respective. Aceasta se caracterizează prin creşterea bruscă a frecvenţei
cardiace, a ventilaţiei pulmonare, a consumului de oxigen, acumularea de lactat în sânge etc.
2) Al doilea stadiu este caracterizat prin desfăşurarea activităţii funcţionale la un nivel
constant, denumit şi stare stabilă.
3) Al treilea stadiu are ca specific tulburarea echilibrului (stării stabile), ca urmare a discordanţei între
necesarul organismului şi capacitatea organelor de a satisface aceste nevoi.
Cerinţele privind efectuarea unor eforturi peste limitele normale, determină în cele mai
dese cazuri tulburarea ritmului de adaptare de lungă durată, cât şi schimbări
necorespunzătoare în starea diferitelor organe.
b) Adaptarea de lungă durată este determinată de eforturile mari care produc hiperfuncţia organelor şi
sistemelor, având la bază activarea proceselor de sinteză a albuminelor şi acizilor nucleici. Astfel, eforturile fizice
caracterizate de intensitate duc în timp relativ scurt la creşterea remarcabilă a capacităţilor funcţionale ale
diferitelor organe şi sisteme ale corpului. În acest fel, prin efectuarea a 3 antrenamente pe săptămână, timp de 2
luni, se produce o creştere a masei musculare cu 15 - 30% (chiar mai mult), volumul inimii sporeşte cu 200 cm cubi,
consumul maxim de oxigen atinge cu 10-15% mai mult ca înainte şi
altele.
 Adaptarea de lungă durată se desfăşoară în trei etape:
l) Mobilizarea sistematică a resurselor funcţionale ale organismului, prin desfăşurarea
procesului de antrenament, cu orientări diferite, ce favorizează efectul cumulativ al adaptărilor
de scurtă durată;
2) A doua etapă este caracterizată de creşterea sistematică planificată a eforturilor, care
determină transformări intensive structurale şi funcţionale în organe şi ţesuturi. În finalul
acestei etape se realizează hipertrofia organelor care asigură desfăşurarea activităţii;
3) Etapa a treia se caracterizează printr-o adaptare stabilă îndelungată, concretizată întro
cantitate suficientă de rezerve energetice necesare desfăşurării unui nivel funcţional
superior. În acelaşi timp se constată şi o strânsă corelare a organelor de reglare cu cele de
execuţie.
Desfăşurarea neştiinţifică a antrenamentului cu eforturi de mare intensitate
(supraîncărcare) pe fondul unei alimentaţii nepotrivite şi a unei refaceri incomplete determină o
uzură prematură şi profundă a sistemelor funcţionale ale organismului.
Conceperea şi realizarea raţională a antrenamentului presupune parcurgerea celor trei
etape ce au caracteristic reacţii de adaptare ce se raportează la diferite componente ale
structurii pregătirii (micro - mezo - macrocicluri) sau la activitatea competiţională. Aceasta este
urmată de adaptarea organelor şi sistemelor la cote înalte de efort, dublate de obţinerea
performanţelor ridicate în competiţiile la care acestea au fost planificate. Modificările adaptative se
mai pot manifesta şi astfel:
Apariţia unor schimbări structurale în organe şi sisteme şi creşterea capacităţii funcţionale
a acestora;
Sporirea capacităţii de coordonare a mişcărilor (capacitatea coordinativă);
Perfecţionarea reglării activităţii sistemelor adaptative (ca sistem cu reglare şi
autoreglare);
Adaptarea activităţii psihice la particularităţile antrenamentelor şi concursurilor.
Adaptarea de lungă durată se produce numai în cazurile în care stimulii de antrenament
au intensităţi şi durate optime şi sunt aplicate sistematic.
 Durata stagiului de pregătire în activitatea sportivă de performanţă are un rol
determinant asupra gradului de adaptare la efort. De exemplu, volumul de lucru al unor
sportive cu vechime de 2-3 ani este mai mic decât la sportivii cu vechime de 7-10 ani, iar
intensităţile sunt mult reduse.
Caracteristicile adaptării de lungă durată sunt determinate de orientarea
predominantă a efortului. Astfel, eforturile preponderent aerobe duc la apariţia
schimbărilor adaptative, în organele şi sistemele care asigură un nivel înalt al activităţii
aerobe, creşte volumul inimii, se intensifică circulaţia capilară la nivelul ţesutului
muscular şi altele; lucrul predominant de forţă duce la creşterea diametrului fibrelor
musculare; sincronizarea excitaţiei în unităţile neuro - musculare, perfecţionarea
coordonării contracţiei mai multor muşchi sau grupe de muşchi, cresc resursele
energetice ale fibrelor şi altele. Aceste modificări adaptative sunt însoţite de
particularităţile reglării nervoase şi a celor hormonale.
Se consideră că specificitatea adaptării este cu atât mai profundă cu cât
experienţa şi măiestria sportivului sunt mai mari. Aceasta se manifestă într-un mod
diferit la copii şi juniori, unde, de exemplu, dacă se acţionează pentru dezvoltarea vitezei
şi coordonării, se determină simultan şi creşterea forţei şi elasticităţii musculare şi chiar a
rezistentei, situaţie care nu se repetă la sportivii de înaltă performanţă.
Adaptarea de lungă durată nu se caracterizează numai prin gradul înalt de funcţionare a
aparatelor şi sistemelor corpului, ci în special printr-o mare economicitate a activităţii, o
eficienţă crescută a acesteia, ceea ce necesită eforturi mai mici ale organismului pentru
menţinerea nivelului de pregătire atins, fără a solicita excesiv disponibilităţile organice şi
genetice.
 Antrenamentul raţional conceput şi dirijat, pe baze ştiinţifice, are, drept
consecinţă perfecţionarea întregului sistem complex al adaptării.
Astfel, creşterea capacităţii funcţionale a cordului este însoţită şi de hipertrofie
moderată (în limite normale - „inima de sportiv”) a sa, de creşterea forţei inerţiei
adrenalinice, creşte raportul capilare – fibre musculare, concentraţia de mioglobină,
activitatea de transport spre mitocondrii etc. În cazul unor eforturi excesive, nedirijate
ştiinţific, creşte într-o măsură exaagerată masa cordului, hipertrofia exagerată a inimii,
mai mare decât posibilităţile funcţionale ale celorlalte structuri funcţionale, fapt care
determină scăderea temporară a capacităţii ţesutului cardiac compensată prin creşterea
masei inimii, care însă, de regulă, devine o cauză a insuficienţei cardiace, manifestare a
neadaptării. Pentru a preveni această situaţie este necesar ca în cadrul lecţiilor, micro şi
mezocicluri să existe un raport raţional între volumul şi intensitatea eforturilor, dintre
potenţialaul energetic al organismului şi disponibilităţile de adaptare. De exemplu, în
condiţiile desfăşurării unui efort aerob la nivelul de 70 – 75% din VO2 mexim, rezervele
de glicogen se cheltuiesc în 60 – 70 minute.
Corespunzător, consumul de energie atinge 5,443 – 6,280 kcal. Dacă se continuă
activitatea până la 1,5 – 2 ore, asigurarea energetică se face prin atragerea lipidelor şi
albuminelor în circuitul de consum.
Schimbările produse în organism ca urmare a adaptării imediate la exerciţiile
din antrenamente sau competiţii, servesc doar ca stimuli iniţiali pentru schimbările
adaptative de lungă durată, care se realizează în timpul repetărilor dar şi în intervalele
de odihnă dintre acestea. De aceea, eficienţa adaptării este direct legată de eforturile din
antrenamente dar şi de odihnă, de planificarea şi conducerea raţională a proceselor de
refacere.
 La începutul pregătirii începătorilor, precum şi la începutul perioadelor de pregătire a
sportivilor avansaţi, procesele de adaptare sunt deosebit de intense, însă pe măsură ce creşte nivelul
de dezvoltare al calităţilor motrice şi disponibilităţile diferitelor organe şi sisteme, ritmul adaptării
de lungă durată scade semnificativ. Astfel, în cazul aplicării unor programe standard de
antrenament, în primele 2 - 3 săptămâni, cresc în mod deosebit calităţile de forţă şi elasticitate
musculară, care apoi se dezvoltă tot mai puţin; creşterea consumului maxim de oxigen şi a ventilaţiei
pulmonare se observă doar în cursul primelor mezocicluri, după care asistăm la stabilizarea relativă
a acestor componente aerobe.
Menţinerea nivelului de adaptare de lungă durată este posibil numai prin eforturi
continue de menţinere. Întreruperea completă sau reducerea semnificativă şi îndelungată a efortului
duce la dezadaptare care se produce cu atât mai rapid, cu cât perioada adaptării a fost mai scurtă.
De exemplu, dacă după două luni de pregătire pentru dezvoltarea forţei se întrerupe activitatea o
săptămână şi jumătate sau două, se constată o scădere a forţei cu peste 60% faţă de nivelul atins
după cele două luni de pregătire, iar la 2 – 3 luni de la întreruperea antrenamentului, nivelul forţei
este identic cu cel de la începutul pregătirii.
De o mare importanţă în desfăşurarea antrenamentului sportiv este evitarea repetării mai
mult de 1 - 2 ori pe an a alternării dezadaptării şi readaptării, care solicită intens organismul
sportivului supunându-1 la eforturi deosebite. De asemenea, trebuie evitate şi perioadele deosebit de
lungi de adaptare de lungă durată. Din păcate, aceste situaţii nu pot fi întotdeauna evitate, mai ales
în cazuri de accidentări serioase care necesită timp îndelungat pentru refacere. Se mai pot produce şi
greşeli de altă natură, cum ar fi efectuarea unor antrenamente îndelungate şi după ce sportivul a
atins limitele sale ale adaptării de lungă durată, la eforturi de un anumit tip. Aceasta se
concretizează în planificarea anuală a unor mari volume de muncă cu orientare aerobă şi aerob-
anaerobă, după ce sportivii au atins limita maximă a capacităţii aerobe. Aceasta duce la tulburarea
proceselor de biosinteză, diminuarea funcţiilor care limitează activitatea miocardului, fapt ce
determină insuficienţe funcţionale ale acestuia şi alte tulburări.
 Perfecţionarea reacţiilor adaptative în vederea atingerii performanţelor
superioare se realizează pe etape, prin antrenamente continue, pe parcursul mai multor
macrocioluri. Acest proces se desfăşoară de regulă în următoarele direcţii:
1) Adaptarea la excitanţii care determină schimbări morfologice ale muşchilor, se
produce mai repede, comparativ cu adaptarea sistemelor de reglare şi execuţie (sistemul
nervos) al ţesutului muscular.
2) Creşterea disponibilităţilor adaptative ale diferitelor organe şi sisteme crează
premizele necesare adaptării de lungă durată a manifestării de ansamblu a capacităţii
motrice, care la rândul lor favorizează adaptarea la cerinţele activităţii competiţionale.
În cadrul aspectelor privind adaptarea, se observă că organismul copiilor se
adaptează mai uşor la efort faţă de tineri şi adulţi, ca o reacţie firească faţă de intervenţia
excitanţilor din mediul înconjurător. Punctul culminant al capacităţii lor de adaptare se
situează în jurul vârstei de 15 ani. Din cercetările efectuate în această direcţie se remarcă
faptul că adaptarea la efort se face cel mai bine la vârsta junioratului, când, de exemplu,
consumul maxim de oxigen este cel mai ridicat la fete la 15 – 16 ani, iar la băieţi la 18 - 19
ani, iar adaptarea inimii tot la aceste vârste. Pentru ca aceste efecte ale antrenamentului să
se producă, este necesar, aşa cum
menţionam şi mai înainte, să se acorde o atenţie deosebită refacerii capacităţii de efort şi în
sinteză, tuturor factorilor cu valori adaptative.
 CONCLUZII
După Verhoşanski şi Viru, procesul de adaptare începe prin acţiunea reacţiilor
homeostazice specifice (primul nivel adaptativ). Repetarea variaţiilor
(alteraţiilor)constantelor mediului intern al organismului şi creşterea necesarului de aport
plastic şi energetic, provoacă activarea unor mecanisme nespecifice de adaptare şi trecerea
la adaptarea compensatorie (al 2 -lea nivel adaptativ). În fine, repetarea adaptării
compensatorii duce la o ameliorare morfologică funcţională stabilă, a structurilor celulare
(obiectivarea - funcţiilor). Aceste urme structurale sau modificări prin obişnuinţă (după
Meerson, 1981) reprezintă o premisă, de care nu se poate face abstractie, a adaptării pe
termen lung şi stabilizează organismul la un nivel nou, mai înalt al activităţii sale
adaptative (nivelul 3).
Adaptarea compensatorie constituie veriga intermediară dintre reacţiile de
adaptare imediată şi cele pe termen lung, care crează condiţiile obiectiv necesare pentru
repetarea succesivă a reacţiilor homeostazice specifice şi pentru redistribuirea temporară a
rezervelor plastice ale organismului. Adaptarea pe termen lung este deci un proces
cumulativ fazic, care se desfăşoară prin “introducerea” periodică a unor “excedente”
morfologico - funcţionale (dobândite de organism la nivelul reacţiilor homeostazice şi
aspecifice) în restructurări adaptative stabilizate fundamental.
MULTUMESC PENTRU ATENTIE!!!