Curs nr.

EVOLUŢIA ATLETISMULUI ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA

1. EXERCIŢIILE ATLETICE ÎN EPOCA PRIMITIVĂ

Oamenii de ştiinţă (istorici, antropologi, etnografi, sociologi) sunt de părere că exerciţiile fizice îşi au
originea din cele mai vechi timpuri în munca şi activitatea oamenilor.

Exerciţiile de alergare, de săritură sau de aruncare (întâi la ţinta care era prada) au apărut şi s-au
dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile vieţii.

În Epoca Primitivă adulţii îşi pregăteau copiii pentru acţiuni de vânătoare şi de apărare, învăţându-i să
alerge mai repede, să execute salturi asupra prăzii, să arunce cât mai precis cu piatra; astfel, copiii
imitând adulţii, îşi perfecţionau aceste deprinderi necesare pentru procurarea hranei.

Cea mai importantă perfecţiune atinsă de om, a fost atunci când el a aruncat obiectele la distanţă:
“aruncarea a devenit apanajul omului, exerciţiu fizic specific doar omului”.

Gestul aruncării a contribuit la evoluţia aparatului neuro-muscular, această deprindere legându-se de

cele mai diverse acţiuni omeneşti.

În timp, aceste acţiuni utilitare s-au perfecţionat, devenind exerciţii fizice cu rol important în pregătirea
luptelor între triburi, duse în scopul cuceririi sau apărării unor teritorii, care ofereau condiţii mai bune de
hrană şi adăpost.

Este cert că toate categoriile de exerciţii atletice (alergările, aruncările şi săriturile) au avut rol
determinant în dezvoltarea: însuşirilor fizice, intelectuale şi psihice (curaj, voinţă, perseverenţă,
tenacitate) ale omului primitiv.

Aceste exerciţii s-au folosit şi în jocurile distractive ale copiilor şi adulţilor, organizate sub formă de
întreceri, pentru demonstrarea şi compararea unor însuşiri fizice, îndeosebi iuţeala, îndemânarea, forţa şi
rezistenţa. După unii autori, aceste jocuri erau şi o parte (un punct) în programul serbărilor mistico-
religioase şi al unor întruniri organizate cu ocazia cinstirii unor daruri ale naturii.

Datorită faptului că alergările, aruncările şi săriturile se desfăşurau şi sub formă de întrecere, putem
afirma că încă din epoca primitivă exerciţiile atletice au avut şi caracter competiţional-sportiv.

1
2. EXERCIŢIILE DE ATLETISM ÎN GRECIA ANTICĂ

În Grecia antică existau sisteme de educaţie fizică, argumentate filosofic, ceea ce presupune existenţa
unei concepţii avansate despre mişcare. În paralel cu Grecia antică, poate înaintea acesteia, în state
precum India, Egipt, Persia, China, au existat preocupări pentru educarea fizicului, mai ales prin exerciţii
specifice atletismului, precum: alergările, salturile, aruncările.

De la grecii antici ne-au rămas foarte multe documente: scrieri şi picturi pe vase, statui şi basoreliefuri
despre întrecerile şi serbările sportive, documente care în majoritatea lor redau “scene” din probele
atletice.

Exerciţiile de atletism erau mijloacele principale de pregătire militară a grecilor “liberi”, iar prin întreceri
era demonstrată superioritatea fizică a învingătorului.

În Grecia Antică se organizau foarte multe competiţii sportive rămase în istorie sub denumirea de “jocuri”.
Dintre acestea, cele mai importante de la care există şi dovezi au fost următoarele:

- Jocurile Panatenaice organizate la Atena şi considerate ca primele competiţii sportive;

- Jocurile Olimpice organizate la Olimpia;

- Jocurile Pitice organizate la Delfi;

- Jocurile Istmice organizate la Corint;

- Jocurile Nemeice organizate la Nemeia.

La toate aceste competiţii fiecare stat (cetate) grec putea să-şi trimită reprezentanţi (concurenţi).
Întrecerile se organizau la toate cele 3 categorii de probe atletice: alergări, aruncări şi sărituri.

Alergările se practicau pe o pistă în linie dreaptă (având în compoziţie un sol nisipos) lungă de 1 stadiu
(192.27 m) şi lată de 30 m. Pista fiind în linie dreaptă, întoarcerea concurenţilor se făcea prin ocolirea
unui stâlp. Legenda spune că Heracle (Hercule) pornind din Creta, cu 15 secole înainte de Cristos şi
debarcând în Olimpia, îi puse la o întrecere de “fugă” pe cei 4 fraţi ai săi, pe o distanţă stabilită de el
anume 600 de “picioare” (tălpi) – ceea ce a reprezentat distanţa de 1 stadiu. De la stadiu derivă şi
denumirea de stadion. Probele de alergare aveau denumiri şi distanţe precise:

- 1 stadiu (192,27 m) - cursă de viteză denumită dromos;

- 2 stadii - cursă de viteză prelungiă denumită diaulos;

- 4 stadii - cursă de semifond denumită hipichos;

- 8-24 stadii - curse de fond denumite dolichos.

Linia de start se afla între două statui a lui Hermes şi era marcată printr-un rând de pietre fixate în sol.
Se alerga în perechi stabilite prin tragere la sorţi, eliminându-se învinsul. Startul se dădea prin tragerea
bruscă a unei benzi, aflată în faţa concurenţilor, care erau aliniaţi înapoia liniei de start, formată dintr-un
şir de pietre fixate pe sol.
2
Aruncările care se practicau, erau:

▪ Aruncarea discului, care era cea mai apreciată. Discurile erau confecţionate din piatră sau bronz, având
diametre cuprinse între 17-30 cm şi o greutate între 1,4 - 4,7 kg. Se arunca fără elan de pe o platformă
numită balbis. “Discobolul” lui Miron , celebra statuie este un model de artă şi de tehnică a aruncării
discului.

▪ Aruncarea suliţei este cea mai veche probă tehnică din atletism, existând suliţe vechi de aproape 4000
de ani. La grecii antici şi la romani suliţele erau din lemn, lungi de 1,80 – 2,00m având vârful de metal. Se
organizau întreceri de aruncări la ţintă şi la distanţă, cu priză (ţinere) la mijlocul suliţei sau sprijinită cu
o mână la mijloc, iar cu cealaltă mână era “împinsă” de capătul fără vârf (“priză la coadă”). Aruncarea
suliţei făcea parte şi din faimosul pentatlon grecesc.

Dintre sărituri se practicau:

▪ Săritura în lungime cu elan, în cadrul pentatlonului.

▪ Săritura fără elan, ca exerciţiu pregătitor.

Cele mai de seamă întreceri rămân Jocurile Olimpice. Se pare că au fost fondate de către Ifitos, rege al
Elidei, în anul 884 î.e.n.

Data oficială de începere a istoriei J.O. antice este anul 776 î.e.n. Primul nume de campion olimpic
înscris pe marmura albă, a fost Corebos, la proba de 1 stadiu. Tuturor învingătorilor li se ridicau statui la
Olimpia. Jocurile olimpice se desfăşurau din 4 în 4 ani şi durau 5 zile, timp în care înceta starea de război
dintre statele greceşti. Jocurile olimpice antice s-au derulat fără întrerupere până în anul 394 e.n., când
au fost interzise de împăratul Teodosiu I; în anul 426 e.n., Teodosiu al II – lea a ordonat incendierea
templelor şi instalaţiilor din cetatea Olimpia.

Atletismul a fost prezent la toate ediţiile jocurilor, nelipsite fiind următoarele probe: alergarea de viteză, de
semifond şi fond, aruncarea discului, aruncarea suliţei şi pentatlonul, proba centrală a J.O. antice şi
compus, din:

- săritura în lungime cu elan;

- alergarea de viteză (1 stadiu);

- aruncarea discului;

- aruncarea suliţei;

- lupta în doi.

3
3. EXERCIŢIILE DE ATLETISM ÎN FEUDALISM

În Evul Mediu, activităţile fizice erau îndeptate spre vânătoare şi pregătire pentru război, fapt pentru
care, seniorii şi cavalerii practicau unele exerciţii în scopul fortificării corporale şi stimulării curajului.
Aceştia erau preocupaţi mai ales de aruncările cu lănci grele şi sporadic, de aruncările cu buzduganul, cu
suliţa sau cu pietre, sub formă de întrecere (în organizare simplă); prin aceste manifestări puterea vremii,
îşi etala în faţa celor de-o seamă şi a supuşilor, forţa fizică, superioritatea.

Alergările şi săriturile nu prezentau interes, deoarece la aceea vreme, întâietatea se confirma în

condiţiile luptei duse călare, cu purtarea unor armuri metalice foarte grele.

În această perioadă, când biserica dirija toate domeniile vieţii, practicarea activităţilor fizice era interzisă
în şcoli, fiind cultivat ascetismul, astfel că şi exerciţiile atletice, cu toată naturaleţea lor, şi-au pierdut
caracterul practic şi sportiv, după strălucirea pe care au avut-o în Grecia Antică.

În secolul al VIII-lea, britanicii au organizat, după modelul grecilor antici, Jocurile Teilteaniene,
care desfăşurau şi două probe de atletism, respectiv, săritura în înălţime şi aruncarea suliţei. În secolul
al XII-lea, tot britanicii au organizat Jocurile atletice ale londonezilor, care aveau în program şi probe de
alergări; în secolul următor, Biserica catolică a emis un act numit „ludus permisus” („jocurile îngăduite”),
prin care li se permiteau tinerilor „ a se întrece la alergări şi aruncarea lanciei”

Totuşi, feudalismul rămâne ca perioadă de stagnare şi regres a evoluţiei exerciţiul fizic.

4
4. ATLETISMUL ÎN EPOCA MODERNĂ

Atletismul s-a renăscut şi s-a reconstituit ca ramură a sportului în Anglia, la mijlocul secolului al XIX-
lea. Englezi au organizat întreceri pe lângă colegiile şi universităţile în care studiau tinerii nobili. Primele
înscrisuri despre întrecerile atletice sunt legate de Academia Militară Regală – Woolwich (din anul 194) şi
Colegiul Exeter - Oxford (din anul 1850). În anii'50 competiţiile de atletism au constituit activităţi de mare
interes pentru universităţile din Oxford şi Cambridge, acestea având prima confruntare abia în anul 1864.

Ca promotori ai atletismului, englezii au standardizat (în sistemul englezesc de măsurare), unele

dimensiuni ale terenurilor şi materialelor sportive, precizări care de fapt, au rămas valabile şi azi.

Astfel s-au fixat:

- 4 picioare (1,22m) pentru lăţimea culoarului de alergare, lungimea pragului de la sărituri şi a celui de la
cercul de aruncare a greutăţii, lungimea ciocanului (bila cu cablul şi mânerul);

- 7 picioare (2,135m) pentru diametrul cercului din care se aruncă greutatea şi ciocanul;

- 15 yarzi (13,72m) pentru proba de 110m garduri ca distanţă de la linia de start până la primul gard;

- 10 yarzi (9,14m) pentru distanţa dintre garduri;

- 15 yarzi şi un picior (14,02m) pentru proba de 400 m garduri (B) ca distanţă de la ultimul gard până la
linia de sosire;

- 1 yard (91,4cm) pentru înălţimea gardului;

Cel mai important eveniment sportiv al secolului al XIX-lea, care a dinamizat şi activitatea atletismului, a
fost renaşterea Jocurilor Olimpice. La 25.XI.1882, în amfiteatrul cunoscutei universitărţi Sorbona,
francezul Pierre de Coubertin lansează ideea reînvierii J.O. La Paris, în data de 23.VI.1984 se adună
reprezentanţii a 49 asociaţii din 12 ţări şi hotărăsc reluarea Jocurilor Olimpice.

Grecia, ţara care a creat Jocurile olimplce antice, a găzduit şi prima ediţie a Jocurilor moderne, în anul
1896 (5-15.IV) la Atena, unde au participat sportivi din 12 ţări. Atletismul a ocupat, de la prima ediţie, un
loc central în programul Jocurilor, având 12 probe rezervate numai bărbaţilor.

Pentru a marca progresul realizat în timp, redăm (Tabel 1.1) rezultatele înregistrate la prima ediţie, în
comparaţie cu cele mai bune performanţe actuale, la cele 12 probe masculine.

PERFORMANŢA PERFORMANŢA

PROBA LA J.O. 1896 ACTUALĂ 2016

100 m 12.00 s 9.58 s

400 m 54.20 s 43.03 s

5
 800 m 2:11.0 min 1:40.91 min

1500 m 4:33.2 min 3:26.00 min

Maraton 2 h 58:50.0 2 h 02:57

110 m garduri 17.60 s 12.80 s

Săritura în înălţime 1,81m 2,45 m

Săritura cu prăjina 3,30m 6,14 m

Săritura în lungime 6,35m 8,95 m

Triplusalt 13,71m 18,29 m

Aruncarea greutăţii 11,22m 23,12 m

Aruncarea discului 29,15m 74,08 m

Tabel 1. Rezultatele comparative (masculin) 1896/2016

Începând cu prima ediţie a Jocurilor moderne, atletismul evoluează semnificativ. De remarcat faptul că la
prima ediţie atletul grec Luis, după o cursă epuizantă, a intrat primul pe stadionul de marmură (Averoff)
din Atena, câştigând maratonul, în entuziasmul greu de descris al spectatorilor; aceasta a fost singura
medalie de aur a grecilor, până în anul 1992, la J.O. de la Barcelona, când o atletă grecoaică a câştigat
surprinzător proba de 100 m garduri. Se poate aprecia, că până la primul război mondial atleţii din
S.U.A. au dominat categoric atletismul olimpic; spre exemplu ei au câştigat, în 1904 la J.O de la Saint
Louis, toate probele, fapt ce rămâne singular în istoria atletismului.

În anul 1912 s-a înfiinţat la Stockholm, Federaţia Internaţională de Atletism Amator (I.A.A.F.). Un an
mai târziu, în 1913, la Berlin, a avut loc Congresul I.A.A.F., care a emis primul „Regulament tehnic pentru
concursuri” şi a decis începerea păstrării evidenţei recordurilor mondiale. La propunerea preşedintelui
I.A.A.F., italianul Primo Nebiolo, în 1983, la Helsinki s-a organizat primul Campionat Mondial de Atletism.

6
5. ATLETISMUL ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

În anul 1916 cea mai importantă competiţie de nivel mondial, Jocurile Olimpice, programate să se
desfăşoare la Berlin, au fost anulate, din cauza războiului. Între cele două războaie mondiale, supremaţia
mondială în atletism s-a disputat între atleţii americani şi europeni, dintre ultimii remarcându-se “nordicii”
(în mod deosebit finlandezii şi suedezii) şi britanicii. Dintre marii atleţi din această perioadă, nu pot fi
uitaţi:

Paavo Nurmi (Finlanda) sau “omul cronometru” (deoarece alerga cu cronometrul în mână) a obţinut 9
medalii de aur la trei ediţii consecutive ale J.O. (1920, 1924, 1928) şi a realizat 20 de recorduri mondiale
de la 1500-20000 m într-un interval de 10 ani (1920-1930). În cinstea acestui mare atlet, finlandezii i-au
ridicat statuie, chiar din timpul vieţii.

Maty Jarvinen, un alt mare atlet finlandez, campion olimpic în anul 1932 la aruncarea suliţei; a corectat
de mai multe ori recordul mondial, ducându-l până la 77,23m, performanţă remarcabilă pentru vremea
aceea, mai ales că a fost realizată cu o suliţă din lemn. În cinstea acestui atlet, finlandezii au înălţat în
incinta Stadionului Olimpic din Helsinki, un turn înalt de 77,23 m.

Jesse Owens, considerat cel mai faimos sprinter şi săritor în lungime, din prima jumătăte a secolului al
XX-lea, câştigător a 4 medalii de aur la J.O. din 1936 de la Berlin. Owens era atlet american de culoare.
În decurs de numai 2 ore, el a corectat 3 recorduri mondiale şi a egalat unul în ziua de 25 mai 1935.
Recordul său la săritura în lungime 8,13 m, a rezistat 25 de ani.

Evenimente însemnate, ale forului mondial al atletismului, au fost deciziile de acceptare a femeilor în
concursurile de atletism, (anul 1923) şi participare a acestora la Jocurile Olimpice, începând cu
anul 1928 la ediţia de la Amsterdam; prima participare feminină a fost la doar 4 probe, la care
prezentăm rezultatele, (Tabel 2.) comparativ cu performanţele actuale:

PROBA PERFORMANŢA PERFORMANŢA

ACTUALĂ 2016
LA J.O. 1928

100 m 12.2 s 10.49 s

4 x100 m 48.4 s 40.82 s

Săritura în înălţime 1,59 m 2,09 m

Aruncarea discului 39,62 m 76,80 m

Tabel 2. Rezultatele comparative (feminin) 1928/2016

♦ Mildred Ella Didrickson (S.U.A.) dublă campioană olimpică, la J.O. din anul 1932, în probele de 80 m
garduri şi aruncarea suliţei a fost cea mai titrată atletă din perioada interbelică.

7
Jocurile olimpice programate pentru anii 1940 la Tokio şi 1944 la Roma, nu s-au desfăşurat, din cauza
celui de al II-lea război mondial, dar ediţia din anul 1948 de la Londra, s-a disputat într-un entuziasm
surprinzător, dar necesar după o perioadă dramatică pe plan mondial.

Ulterior, atletismul s-a dezvoltat semnificativ: s-a perfecţionat sistemul de organizare, s-au lansat studii şi
cercetări, au apărut subramuri distincte, precum: atletismul în educaţia fizică şcolară, atletismul de
performanţă şi înaltă performanţă, atletismul de masă, dezvoltându-se concomitent şi baza materială; în
toate sistemele de educaţie fizică din lume s-au introdus exerciţii şi probe de atletism.

Privind atletismul ca sport de performanţă, s-au amplificat metodele şi mijloacele de antrenament, s-au
diversificat concursurile, cât şi activităţile prin care se asigură creşterea performanţelor. Treptat, a crescut
numărul competiţiilor de atletism de mare amploare: astfel, s-au organizat campionate mondiale pentru
seniori (1983), campionate mondiale pentru juniori (1986), campionate mondiale de sală (1985) şi
concursuri de Grand Prix.

Performanţele au crescut în ritm nebănuit de rapid, depăşind cele mai optimiste prognoze ale
specialiştilor sau ale calculatoarelor. Dintre celebrii atleţi care au strălucit în mod admirabil prin
performanţele obţinute se cuvine să-i amintim, pe următorii:

Emil Zatopek (Cehoslovacia), singurul alergător de fond care a reuşit o triplă neegalată până acum,
câştigând la J.O. din 1952 (Helsinki) probele de 5.000m, 10.000m şi maratonul; la J.O. din 1948
(Londra) câştigase proba de 10.000m.

Parry O’Brien (S.U.A.) a revoluţionat tehnica de aruncare a greutăţii; a fost primul atlet care a depăşit
graniţa celor 18 şi 19 m fiind dublu campion olimpic (1952 – Helsinki şi 1956 – Melbourne).

Bikila Abebe (Etiopia) a câştigat titlul olimpic alergând desculţ la Roma, în 1960 şi încălţat la Tokio, în
1964.

Bob Beamon (U.S.A.) campion olimpic în 1968, la săritura în lungime cu performanţa de 8,90m; rezultatul
a fost un record mondial uluitor care s-a menţinut până în anul 1991, când la C.M. de la Tokio, Carl Lewis
a sărit 8,92m, dar a pierdut titlul, după 5 minute, în faţa compatriotului său Michael Powel, care pe fondul
aplauzelelor adresate lui C. Lewis, a sărit 8,95m performanţă care devenea nou record mondial.

Lasse Viren (Finlanda) dublu campion olimpic în 1972 (Munchen) la 5.000m şi 10.000m. La o busculadă
Viren a căzut, dar s-a ridicat, a prins plutonul şi a câştigat cu o performanţă ce a reprezentat un record
mondial.

Valeri Brumel (fosta U.R.S.S.) campion olimpic la săritura în înălţime (Munchen, 1972). El a spulberat
supremaţia atleţilor americani în această probă, preluând recordul mondial şi îmbunătăţindu-l de mai
multe ori.

Serghei Bubka (Rusia) campion olimpic, mondial, european, realizând peste 30 de recorduri mondiale la
săritura cu prăjina (6,14m în aer liber şi 6,15m în sală ); a fost primul săritor care a depăşit graniţa celor 6
m.

8
♦ Carl Lewis (U.S.A.) a câştigat 9 medalii de aur la 3 ediţii ale J.O. (4 în 1984 Los Angeles; 3 în 1988
Seoul şi 2 în 1992 Barcelona), fiind considerat, unul dintre cei mai de seamă sprinteri şi săritori în
lungime din istoria atletismului, ca dovadă desemnat “atletul secolului XX”.

Alfred Oerter (S.U.A.) rămâne atletul neegalat, el câştigând aruncarea discului la patru ediţii consecutive
ale Jocurilor olimpice (1956, 1960, 1964 şi 1968).

Dintre cele mai reamarcabile atlete, le amintim, pe:

Francina Blankers Koen (Olanda) - “olandeza zburătoare”, care în 1948 la Londra a obţinut 3 titluri
olimpice, ca dovadă a valorii sale, fiind desemnată “atleta secoluluiXX”.

Iolanda Balaş-Soter (România) este cea mai celebră săritoare în înălţime a tuturor timpurilor. Mulţi
specialişti în atletism, printre care şi noi, o considerăm cea mai valoroasă atletă din toate timpurile. Dublă
campioană olimpică cu performanţele de 1,85m la Roma (1960) şi 1,90m la Tokio (1964), cu rezultate de
excepţie pe vremea aceea, a câştigat cele 2 concursuri la mare diferenţă faţă de următoarea clasată. În
decursul carierei sale şi-a înscris numele de 14 ori în dreptul recordurilor mondiale, fiind şi dublă
campioană europeană.

Wilma Rudolph (S.U.A.) – triplă campioană olimpică la Roma, “sprintera de abanos”, a impresionat prin
execuţie tehnică şi frumuseţe fizică.

Florence G. Joyner (S.U.A.) - triplă campioană olimpică la Seoul (1988), deţine recordurile la 100m
(10.49s) şi 200m (21.34s) care şi în 2006 rămân neclintite şi vor fi greu de doborât.

Marion Jones (S.U.A.) multiplă campioană olimpică şi mondială în probele de 100m, 200m, 4x100m şi
4x400m; a participat cu succes, în marile concursuri şi la săritura în lungime. Este considerată cea mai
valoroasă sprinteră a ultimului deceniu al secolului trecut şi în prezent. La ediţia Jocurilor de la Sydney
(2000), a obţinut cinci medalii, dintre care trei de aur.

9
6. ISTORIA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA

Cu mii de ani în urmă, oameni stabiliţi în teritoriul carpato-dunărean, ca şi cei din alte zone ale globului,
au fost nevoiţi să alege, să sară şi să arunce, pentru procurarea hranei sau în scop de apărare. Unele
date atestă faptul, că acum 4000 de ani, oamenii foloseau la vânătoare, suliţe confecţionate din lemn, cu
vârful din piatră.

Serbări şi întreceri sportive s-au organizat şi pe teritoriul ţării noastre, încă din perioada stăpânirii
romane; din aceste întreceri, nu lipseau alergările şi aruncarea suliţei. Poetul latin Publius Ovidius Naso,
aflat în exil la Tomis (Constanţa), a asistat la concursuri muzicale şi la diferite întreceri atletice, fiind numit
“agonotet”, adică preşedinte al juriului concursurilor muzicale şi atletice.

Date din secolul al IV-lea î.e.n. atestă faptul că pe teritoriul tării noastre, se desfăşurau întreceri de
atletism. Astfel, pe statuia lui Ares (numele unui cetăţean din Tomis) se află inscripţia „..jocurile au durat
6 zile..atleţii au făcut exerciţii în stadiu..”.

Tot din aceeaşi perioadă datează şi un bazorelief care înfăţişează un suliţaş în poziţie de aruncare. Din
secolul al II-lea se mai păstrează Monumentul din Tomis, dedicat unui alergător renumit, din vremea sa.

În Evul Mediu, exerciţii de atletism sunt semnalate pe la curţile nobililor, dar şi ţărănimea iobagă le
practica, sub formă distractivă, prin unele alergări, sărituri şi aruncări cu pietre şi bolovani, cu ocazia unor
serbări, pe la iarmaroace.

Într-o cronică din anul 1271 este menţionat un exerciţiu denumit „halcala”, care includea şi aruncarea
suliţei. Există descrieri din care reiese faptul că în anul 1591, la curtea domnitorului Aron Vodă, existau
„jocuri atletice”.

În epoca feudalismului dominaţia şi restricţiile bisericii în legătură cu practicarea exerciţiilor fizice, a fost
resimţită din plin şi în România.

10
7. ATLETISMUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ

Despre atletismul adevărat se poate vorbi abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Evoluţia a fost lentă şi a fost
stimulată de tinerii care studiau în străinătate şi se întorceau acasă, cât şi de unii străini care veneau pentru
demonstraţii atletice, în România.

Prima manifestare cu caracter atletic a avut loc în anul 1815, când austriaca Paukert Karolina a aleargat, în
schimbul unei taxe, pe distanţa cuprinsă între Piaţa Victoriei şi Calea Moşilor.

“Pioneratul” atletismului românesc a început cu adevărat în anul 1882, când s-a organizat la Bucureşti, primul
concurs de atletism cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava şi Matei Basarab; în program au figurat
alergări pe plat şi peste obstacole.

Tot în acest an, Louis Schmetau, farmacist cu studii la Viena, a înfiinţat “Societatea română de alergări pe
jos”, care a rezistat, doar 3 ani. În anul 1893 s-au organizat în parcul Cişmigiu, din Bucureşti, concursuri de
alergări, iar în anul 1896, pe Velodromul de la şosea, situat între Arcul de Triumf şi Casa Presei Libere, s-au
desfăşurat concursuri de alergări, aruncări şi sărituri, cu participarea elevilor de la liceul Gh. Lazăr.

Aşadar, atletismul organizat a fost practicat iniţial de elevi, în şcoli, primele probe fiind cele de alergări.

Tot în anul 1896 s-a organizat ”cursa pedestră”, pe distanţa, Bucureşti – Piteşti – Bucureşti; au luat startul 335
de concurenţi, au terminat cursa 22 şi a câştigat trompetistul militar, Gh. Ilie.

Între anii 1906-1912 consemnăm întreceri atletice organizate cu ocazia serbărilor şcolare în oraşele:
Bucureşti, Galaţi şi Ploieşti. Probele de concurs erau: alergări pe distanţe între 100-2000m, sărituri în
lungime, înălţime, prăjină, triplusalt şi aruncarea greutăţii “cu avânt” şi “fără avânt”.

De semnalat că în această etapă adepţii sistemului de gimnastică suedez (Ling) nu încurajau şi dezvoltarea
altor ramuri sportive în şcoli. Dar, Federaţia Societăţilor de Gimnastică includea în programul său şi probe
atletice, între care săritura cu prăjina, săriturile în lungime şi în înălţime, cât şi alergări de „iuţeală”, la care
comenzile erau: “Băgaţi de seamă!”, “Gata!”, “Marş!”.

În anul 1912 s-a înfiinţat „Comisia de alergări pe jos şi concursuri”, care s-a transformat în “Comisiunea de
Atletism”, de fapt Federaţia Română de Atletism (F.R.A.) de azi. Tot în acest an s-a organizat şi primul
campionat şcolar. Înfiinţarea Comisiunii de Atletism, a însemnat o revigorare a concursurilor care, în etapa
următoare, s-au înmulţit, în ciuda regimului de austeritate.

FRA a fost afiliată la IAAF, în anul 1923.

În anul 1914 au avut loc primele Campionate Naţionale ale României pentru atleţii amatori, la numai 16 probe.
Atletul Seceleanu I. a câştigat 3 probe, respectiv: 100m, 200m şi 400 m.

La dezvoltarea atletismului a contribuit substanţial existenţa primul stadion cu pistă de atletism, inaugurat în
anul 1915, sub denumirea de Stadionul Federaţiilor Societăţii Sportive din România - azi Stadionul “Iolanda
Balaş”.

11
8. ATLETISMUL ROMÂNESC ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

În România, din cauza războiului, în anii 1917, 1918, 1919 nu s-au organizat Campionatele naţionale. Totuşi, în
anul 1920 s-a elaborat primul Calendar competiţional şi un Regulament al concursului de atletism. Primul
Campionat naţional, recunoscut oficial, a fost cel din anul 1921 organizat la Cluj, când atleţii din Transilvania şi
Banat s-au dovedit a fi net superiori. Primele Campionate Naţionale pentru femei şi juniori au avut loc în anul 1924.

Prima participare a atleţilor români, la cea mai importantă competiţie mondială, respectiv la Jocurile Olimpice, a
fost la ediţia de la Amsterdam, din anul 1928, cu 10 atleţi şi 2 atlete, a căror prezenţă a fost simbolică şi rezultatele
modeste. Tot în acest an se inaugurează prima ediţie a Campionatelor Universitare în Romănia.

Între cele două războaie mondiale, oraşele cu cea mai bogată activitate atletică au fost: Bucureşti, Braşov, Cluj,
Arad, Sibiu, Timişoara şi Petroşani.

După cel de al doilea război mondial, educaţia fizică şi sportul s-au dezvoltat în concordanţă cu ritmul impus de
ţările europene cu tradiţie în aceste domenii, atletismul păstrând pasul cu această evoluţie. Potrivit concepţiilor
moderne, atletismul a fost inclus în toate programele de educaţie fizică şcolare, universitare sau militare. Formarea
treptată a specialiştilor a permis înfiinţarea multor secţii de atletism la cluburi, precum şi diversificarea calendarului
competiţional. Astfel, s-au organizat concursuri la diferite nivele, finalizate prin campionate naţionale, pentru
seniori, tineret şi juniori, cât şi campionate şcolare, universitare.

Atletele din România, care au impresionat prin performanţele obţinute, în calitate de campioane olimpice, sunt:

♦ Iolanda Balaş-Soter, campioană olimpică în anii 1960 şi 1964, având şi 2 titluri de campioană europeană. În
cariera sa a stabilit 14 recorduri mondiale.

♦ Mihaela Peneş medaliată cu aur în anul 1964 şi argint în 1968, la aruncarea suliţei, fiind la vârsta de 17 ani, cea
mai tânără campioană olimpică, din istoria acestei probe.

♦ Lia Manoliu participantă la 6 ediţii ale Jocurile Olimpice; campioană olimpică în 1968, la aruncarea discului; la
ediţiile din 1960 şi 1964 a obţinut medalii de bronz.

♦ Viorica Viscopoleanu campioană olimpică în anul 1964, la săritura în lungime, cu performanţa de 6,82m,
reprezentând un nou record mondial.

♦ Anişoara Cuşmir-Stanciu campioană olimpică în anul 1984, la săritura în lungime, deţinătoarea recordul mondial
în anul 1983, cu performanţa de 7,43m.

♦ Doina Melinte campioană olimpică în anul 1984, la proba de 800 m şi medalie de argint la 1500m.

♦ Maricica Puică campioană olimpică în anul 1984, la proba de 3000m şi medalie de bronz la proba de 1500m.

♦ Paula Ivan campioană olimpică în anul 1988 la proba de 1500m şi medaliată cu argint la proba de 3.000m.

♦ Gabriela Szabo campioană olimpică la proba de 5000m în anul 2000.

Dintre rezultatele masculine de succes mondial se poate aminti numele aruncătorului de suliţă Gheorghe Megelea,
deţinătorul medaliei de bronz la Jocurile Olimpice de la Montreal, din anul 1976. Ionuţ Pungă este primul campion
mondial (de juniori) în proba de triplusalt Annecy, 1998, iar Marian Oprea este medaliat cu argint la Jocurile
olimpice de la Atena, în anul 2004.

12
CONŢINUTUL – CARACTERISTICILE ŞI ORGANIZAREA ATLETISMULUI

1. DEFINIŢIA ŞI PARTICULARITĂŢILE ATLETISMULUI

Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar şi prin
influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi
dinamic.

Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii,
vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea.

Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi
exacte, este:

- adaptarea complexă a organismului;

- realizarea unor performanţe sportive superioare.

În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “sistem de exerciţii realizat sub forma
alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi
obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleţii” erau acele persoane, care se
pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere.

Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track
and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field - sărituri
şi aruncări).

Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de
cele 3 categorii fundamenale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste
exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare,
săritură şi aruncare.

- În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate.

- În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale,

standardizate (greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare.

- În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt)
sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina).

În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul
concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a
concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu
ceilalţi competitori. Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate,
a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi
sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor.

13
2. ATLETISMUL - SPORT FORMATIV

Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări, sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea
armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind
sesizat la toate vârstele.

Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale:

- optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei
organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie,
greutate corporală optimă;

- favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor

fizice;

- ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs;

- stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale,

volitive;

- activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială.

Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a
avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în
funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii.

La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau
fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre
sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar
dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu
mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ.

Adăugăm, la această succintă prezentare şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în
dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la
întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului.

În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul
este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv.

14
3. ATLETISMUL - SPORT COMPETIŢIONAL

Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au
organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile
Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat.

În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi
sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii.

Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare
probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon).

În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus.
Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte
precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul).

Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să
se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un
sistem de reguli şi de organizare propriu.

Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de
atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii
individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun.

Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de
fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa
care acumulează cele mai puţine puncte.

Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe
clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele
Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile
Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice.

Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare,
Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile.

În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe
distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi
garduri.

F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe.

Tabloul probelor de atletism (Tabel 1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv:

- grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ştafetă;

- grupa probelor de marş;

- grupa probelor de sărituri;

15
- grupa probelor de aruncări;

- grupa probelor combinate.

GRUPA DE PROBA LOCUL MASC. FEM.

PROBE
DESFĂŞURĂRII

Alergări de viteză 100 m pista stadionului x x

200 m “ x x

400 m “ x x

Alergări de 800 m pista stadionului x x

semifond
1500 m “ x x

Alergări de fond 5000 m pista stadionului x x

10000 m “ x x

Alergări de mare Maratonul

fond
(42,195 km) şosea x x

Alergări de 100 m garduri pista stadionului - x

garduri
110 m garduri “ x -

400 m garduri “ x x

Alergări de 3000m obstacole pista stadionului x x

obstacole

Alergări de 4 x 100 m pista stadionului x x

ştafetă
4 x 400 m “ x x

Marş 20 km şosea x x

50 km “ x -

Lungime stadion x x

Sărituri Înălţime “ x x

Triplusalt “ x x

Prăjină “ x x

16
 Suliţă stadion x x

Aruncări Greutate “ x x

Disc “ x x

Ciocan “ x x

Decatlon stadion x

Poliatloane I zi:100m,lung, gr, înăl.,

(probe 400m.
combinate)
II zi:110m gd.,
disc, prăjină, suliţă,
1500m Heptatlon

I zi:100mgd., greut, înălţ,

200m,
stadion x
II zi: lung., suliţă, 800m

Tabel 1. Grupele şi probele clasice din atletism

În atletism există şi probe speciale de concurs, cum ar fi alergările în timp 1 şi 2 ore, cât şi crosurile care se
organizează la toate categoriile de vârstă şi pregătire, până la nivelul de Campionatului mondial, atât pentru
băieţi, cât şi pentru fete.

Pentru copii şi juniori sunt prevăzute probe, precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m; alergarea de
semifond, de la 500m până la 1000m; alergarea de garduri pe distanţe de 60, 80, 90, 200, 300m; alergarea
de obstacole pe distanţe de 1500-2000m; poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon, pentatlon,
hexatlon, octatlon). Obiectele de aruncat sunt şi ele adecvate vârstelor, respectiv 3; 4; 5; 6 kg pentru greutate
şi 1 – 1 ½ kg pentru disc.

O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naţionale de probe neclasice, în care
distanţele de parcurs, sunt de 80m, 300m, 500m, 600m, 1000m, 3000m, 300m gd, 1milă, precum şi ştafete,
ca de exemplu:

- 800m + 400m + 200m + 100m ”ştafeta balcanică”;

- 400m + 300m + 200m + 100m “ştafeta suedeză”;

- 4 x 200m; 4 x 400m; 4 x 800m; 4 x 1500m.

În ultimii ani, tineri de pe toate continentele, din ţări mari şi mici, cunoscute sau necunoscute, s-au afirmat prin
efort propriu sau sprijiniţi de cei cu posibilităţi materiale, în toate probele de atletism. Supremaţia nu mai
aparţine unor ţări consacrate, căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând, atleţi deosebiţi existând în
toate statele lumii.

17
4. ORGANIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ATLETISMULUI

Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de

Atletism (I.A.A.F. International Association of Athletics Federations), for înfiinţat în anul 1912, la
Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia
Internaţională a Asociaţiilor de Atletism, a depăşit în prezent cifra de 200. Federaţia Internaţională a
Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial, promovând
prietenia, respecul, fair-play între ţări şi atleţi, cât şi spiritul olimpismului.

Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil, care are organisme (comitete
şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice, financiare, organizatorice, medicale (inclusiv
antidoping), tehnice, etc. În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii,
dintre care le menţionăm pe cele mai importante, la care participă şi România:

▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani, în anii pari, începând din anul 1896 (Jocurile
Olimpice moderne). Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916, 1940, 1944), din cauza războaielor
mondiale.

▪ Campionatele Mondiale de Atletism, care se desfăşoară din 2 în 2 ani, în anii impari; prima ediţie s-a
desfăşurat în anul 1983, la Helsinki.

▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual.

▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari.

▪ Campionatele Europene de Atletism, care se organizează începând din anul 1934 (Torino), din 4 în 4
ani, în anii pari, la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor olimpice.

▪ Jocurile Mondiale Universitare, au loc din 2 în 2 ani, în anii impari.

▪ Cupa Mondială se organizează anual.

▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an.

▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani.

▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an.

▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit (indoor).

▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50,
în topul mondial. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite.
Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general), luându-se în considerare punctajul realizat
în cele mai bune 5 concursuri, pentru Finala Grand Prix-ului, pe baza punctelor acumulate în concursurile
la care participă. Se alcătuieşte şi un clasament general. Premiile substanţiale atribuite de F.I.A.A. şi
organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare.

▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual.

18
 5. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră, atletismul este coordonat de Federaţia Română de Atletism (F.R.A.), înfiinţată în anul
1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu
prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. Cele mai importante
organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea
secretarului general, a secretarilor federali şi antrenorilor federali. La nivelul federaţiei îşi desfăşoară
activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii, Comisia medicală, Comisia de disciplină, Comisia de
juniori, Comisia de cenzori, Comisia de cros, Comisia veteranilor, Comisia mass-media.

Federaţia Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi
Asociaţiile sportive din România.

Federaţia Română de Atletism este persoană juridică, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
Statutul şi Regulamentele proprii. Ea urmăreşte: organizarea, îndrumarea şi conducerea activităţii de
atletism din România, afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive, promovarea
atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de
Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism.

Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii
internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale, Campionatele europene, etc), sprijină
buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice, elaborează calendarele competiţionale şi
regulamentele concursurilor naţionale, alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă,
îndrumă, controlează şi acordă sprijin metodic, tehnic, organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi
Asociaţii sportive, precum şi Comisiilor judeţene de atletism. De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu
Federaţii de atletism din alte ţări, cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia
Europeană de Atletism, Asociaţia Balcanică de Atletism, participă la Conferinţe şi Congrese organizate
de acestea.

Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate, având în vedere faptul că atletismul se
practică, în:

▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo, Olimpia, Rapid, Steaua;

▪ cluburi sportive şcolare: C.S.S. 4 Bucureşti, C.S.S. 7 Bucureşti, C.S.S. Roman, C.S.S. Dâmboviţa etc;

▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism, cluburi

universitare.

În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele, procesul instructiv-educativ vizează performanţa

sportivă, activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă:

- începători - sunt cuprinşi copiii până la 14 ani;

- avansaţi - sunt cuprinşi juniori III şi II;

- performanţă - sunt cuprinşi juniori I şi tineret;

19
- înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă.

Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism:

▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual.

▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an.

▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an.

▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an.

▪ Campionatele Naţionale de copii, categoria I-a anual.

▪ Concursuri Naţionale “Grand Prix Castrol” pentru seniori, tineret, juniori care se organizează anual pe
etape.

▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori, tineret, juniori şi copii, în fiecare an.

20
Curs nr.3

ŞCOALA ATLETISMULUI. ŞCOALA ALERGĂRII

Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism, pe parcursul căreia, încă din primii ani de
şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. Acestea sunt importante
pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, dar şi în dezvoltarea
motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană, datorită caracterului natural pe care îl au
exerciţiile atletice.

Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educaţia fizică şcolară. Aproape că nu există
disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice
atletismului. Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie
învăţate cât mai corect, şi ne referim aici la alergări, sărituri şi aruncări, sub toate tipurile lor de
manifestare.

Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera
şcolii atletismului.

Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice, astfel:

▪ şcoala alergării;

▪ şcoala săriturii;

▪ şcoala aruncării.

Obiectivele şcolii alergării:

- însuşirea deprinderii de a alerga, corect şi relaxat;

- ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a membrelor inferioare;

- formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării;

- formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare;

- ameliorarea tonusului muscular;

- dezvoltarea capacităţii generale de efort.

Mijloacele şcolii alergării:

- alergare uşoară sau “alergare de coordonare”;

- alergare în tempo moderat uniform;

- alergare în teren variat;

- alergare cu joc de glezne;

21
- alergare cu genunchii sus;

- alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte;

- alergare accelerată;

- alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 paşi, 5 paşi … peste obstacole joase”).

Alergarea fiind o deprindere naturală şi cunoscută, impune perfecţionarea tehnicii de execuţie. La copii
problemele apar în perioadele de creştere şi mai târziu, la cei care nu au o continuitate în instruire. Pierderea
elasticităţii musculare şi a tendoanelor, cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos, conduc la rigiditate şi
implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor.

Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor
exerciţii de dificultate scăzută, care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic.

Se poate spune că, pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi
lansarea de la start.

Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate, putem stabili, în funcţie de dificultate, următoarea ordine a
exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini:

Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia. Prin alergare
corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat.

Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări, a vitezei de
deplasare, a forţei şi rezistenţei specifice alergării.

Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt:

- alergarea uşoară (a.u.) - “alergare de coordonare”- se caracterizează prin naturaleţe, uşurinţă, tempo
moderat-uniform de deplasare. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat,
tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului, trunchiului şi braţelor.

- alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării;

- acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort, prin asigurarea
adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor
inferioare;

- alergare uşoară este elastică, cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul;

- alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare;

- ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală, uşor înclinat spre înainte, capul în prelungirea
trunchiului.

22
- alergarea în tempo uniform moderat (a.t.u.) - este o alergate cu un tempo mai scăzut, care poate fi executată pe
diferite distanţe, pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite. Alergarea formează simţul
tempoului;

- această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin
gradarea timpului sau distanţei de alergare.

- în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant;

- în faza a doua scade distanţa dar creşte tempoul.

- alergarea în teren variat (a.t.v.) - se realizează în afara stadionului, prin parcuri şi păduri. Datorită multitudinii
situaţiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exerciţiu foarte util, deoarece formează o serie de
deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă. Ca probă de concurs, acest gen de
alergare este întâlnit la alergările de cros. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de
alergare.

- această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai
puţin accidentate pe distanţe mai scurte; O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se
trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure, la deal, la vale, prin arătură, pe asfalt), crescând astfel
dificultatea alergării.

- alergare cu joc de glezne (a.j.g.) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea, membrul inferior
fiind în flexie din articulaţia gleznei, genunchiului şi şoldului, urmat de extensia rapidă a celor trei
articulaţii, simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf. Trunchiul are poziţie verticală, capul
sus, cu privirea înainte, iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi, coordonate
cu mişcarea picioarelor. Efectele exerciţiul se referă la:

- coordonarea simplă a membrelor;

- dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor inferioare;

- dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei;

- dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în deplasare;

- cu sprijin oblic înainte la perete;

- împingând un partener din spate.

- alergarea cu genunchii sus (a.g.s.) se efectuează printr-o succesiune de paşi, cu zboruri scurte, cu
accent pe perioada pasului anterior, în care coapsa se ridică la orizontală, cu gamba perpendiculară pe
sol. Trunchiul se află la verticală, braţele execută pendulări active, iar contactul cu solul se efectuează pe
pingea cu rulare incompletă a tălpii.

- realizează dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan anterior;

23
- realizează prelucrarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a genunchilor;

- ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător;

- se execută pe loc şi din deplasare;

- se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri.

- alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a.p.gb.înap.) se efectuează printr-o succesiune de paşi

scurţi, cu accent pe pasul posterior, în care se realizaază flexia completă a gambei pe coapsă. Contactul
cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii, poziţia trunchiului fiind uşor aplecată, braţele efectuând
pendulări ritmice înainte-înapoi. Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor
membrelor, forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului.

- prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare;

- dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului;

- prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant;

- se execută pe loc şi din alergare.

- alergarea accelerată - formează simţul accelerării prin:

- alergări individuale exectate pe distanţe scurte (20-60-80 m);

- alergări accelerate în grup;

- accelerări în linie dreaptă şi curbilinie.

- alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului
ritmului, simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice, dar prin
extindere, Alergările de garduri sunt mai dificile, prin componenta tehnică, dar în iniţiere folosesc alergările peste
obstacole joase. Prezintă două etape:

- prima etapă este învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole;

- a doua etapă este învăţarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol, care cu timpul se va apropia de
ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard.

Exerciţii folosite:

- alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale, favorizând trecerea peste obstacole cu un număr
constant impar de paşi (3 sau 5);

- alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale, trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi.

- este recomandată montarea mai multor trasee, cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor.

24
O serie de variante de alergare pot fi utilizate în şcoala alergării:

- alergarea cu pas adăugat înainte (a.p.ad.înai.) se efectuează în deplasare înainte, prin apropierea şi
depărtarea picioarelor, într-o mişcare de impulsie, în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte
piciorul dinainte.

- alergarea cu pas adăugat lateral (a.p.ad.lat.) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta),
prin apropierea şi depărtarea picioarelor, într-o mişcare de impulsie, în care piciorul plasat în sensul
înaintării nu este depăşit de celălalt picior. Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor
inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului.

- alergarea laterală cu pas încrucişat, pas care poate fi executat înainte, înapoi şi alternat
(a.p.încr.înai./înap./alt.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare, în care un picior este
depăşit de celălalt, printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei. Alergarea
ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei.

Notă: Toate variantele de alergare se pot executa:

- individual, în perechi, câte 3, 4,

- liber, de mâini, de coate încrucişat, de umeri apucat; în faţă-la spate încrucişat apucat;

- pe traiectorie liniară dreaptă, frântă, curbilinie, circulară;

- în deplasare cu faţa, cu spatele sau lateral;

- cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere, pe şolduri, la ceafă, pe cap, sus, înainte,
lateral; întinse, îndoite.

- individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale braţelor: mişcare obişnuită, pendulare, rotare,
forfecare;

- cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept - alergare cu genunchiul sus, cu piciorul
stâng – alergare cu pendulare înapoi; cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare
înainte;

- prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne, intercalând la
3 sau 4 paşi un genunchi sus; alergare cu genunchi sus, intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte;

- în tempo-uri diferite;

- prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare:

a.j.g. (20m) + a.g.s.(15m) + a.p.gb. înai (15m).

25
Lecţia 4 Curs nr.4

ŞCOALA SĂRITURII

Obiectivele şcolii săriturii:

-formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior);

- învăţarea aterizării amortizate, elastice şi echilibrate;

- educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de zbor;

- formarea simţului elanului;

- dezvoltarea forţei şi detentei.

Mijloacele şcolii săriturii:

- sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare;

Figura 3.1. Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii

Figura 3.2. Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii

- sărituri în adâncime;

Figura 3.3. Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată

- săritura în lungime cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare, de pe loc la groapa de nisip;

Figura 3.4. Săritura în lungime de pe loc

- sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte:

Figura 3.5. Sărituri pe obiecte

- sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare", cu înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate
astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas;

- sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior;

- sărituri în înălţime, la înălţimi accesibile, cu elan perpendicular pe ştachetă, în ghemuit;

- sărituri în lungime, la groapa cu nisip, plecând de pe un picior, aterizând în groapă pe acelaşi picior, pe celălalt
picior sau pe ambele picioare;

Figura 3.6. Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior

- sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior - pas săltat;

26
Figura 3.7. Pas săltat

- sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt: pasul sărit;

- sărituri pe obstacole, de pe obstacole şi peste obstacole;

- săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în înălţime cu elan (perpendicular pe
ştachetă). Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi:

- săritura în lungime, - are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime.

În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele:

- săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a; şi

- săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor, pentru clasele a VII-a şi a VIII-a.

- săritura în înălţime, - are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălţime.

În şcoală, în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu, se foloseşte unul din procedeele:

- săritura în înălţime cu păşire;

- săritura în înălţime cu răsturnare dorsală.

27
Lecţia 5 Curs nr.5

ŞCOALA ARUNCĂRII

Obiectivele şcolii aruncării

- însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire, împingere şi lansare;

- formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp, prin acţiunea membrelor inferioare, a trunchilui şi a
braţelor;

- dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare;

- formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final;

- formarea capacităţii de a depăsi obiectul, avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară;

- dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare.

Mijloacele şcolii aruncării:

▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară, dinapoi-înainte şi de jos în sus. Suliţa şi mingea de oină se eliberează
prin azvârlire.

- aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat, cu un picior înainte, înainte cu latura opusă braţului de
aruncare), pe un genunchi, pe genunchi, aşezat, culcat dorsal- cu ambele braţe şi cu un braţ;

- aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ;

Figura 1. Aruncare tip azvârlire cu ambele braţe

- aruncarea mingii de oină.

Figura 2. Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat

Exerciţiile din şcoala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg, 2kg, 3kg şi mingii de oină.

▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus, dinapoi-înainte. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin
împingere de la umăr.

- aruncări de pe loc, cu mingea medicinală, din diferite poziţii, cu ambele braţe şi cu un braţ;

- aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ;

- împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare.

Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg.

▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus, dinapoi-înainte, pe o traiectorie curbilinie. Discul şi ciocanul (cu
ambele braţe) se eliberează prin lansare. Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg,
3kg, 4kg.

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu faţa pe direcţia de lansare, prin tracţiune de jos, din lateral-înapoi
(dreapta şi stânga);

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând lateral spre direcţia de lansare, cu ambele braţe şi cu un braţ;

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu spatele spre direcţia de lansare, prin tracţiune pe deasupra umărului;
28
Lecția 6

Curs nr.6

BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR

Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod special, nu trebuie apreciată numai din
punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci, şi mai ales, după forţele care intervin în desfăşurarea
ei, adică după dinamica acestora.

Ca atare, evoluţia cinetică a mişcărilor, urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţio-temporal, în timp
ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice,
procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. Se poate deci afirma că, tehnica înseamnă în esenţă, exploatarea
raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice.

Când analizăm tehnica, luăm în considerare două aspecte importante care influenţează rezultatul final, în funcţie
de cât de bine sunt stăpânite şi anume: tehnica pasului şi tehnica probei.

1. Analiza tehnicii pasului alergător

Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea deprinderii motrice specialităţii respective şi
la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs.

Alergarea este un mijloc de locomoţie, care se realizează prin mişcări ciclice, de treceri succesive de pe un picior pe
celălalt, în aşa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul.

Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător.

În analiza tehnică, pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme şi anume:

- Pasul alergător simplu.

- Pasul alergător dublu.

- Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare, între
două contacte

- Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare, între
două momente identice ale aceluiaşi picior, considerat ciclu complet (doi paşi simpli). Analiza ia în considerare
ambele faze realizate de un picior, prin:

- perioada de sprijin;

- perioada de pendulare.

În timpul fiecărei perioade, mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante,
astfel:

29
Perioada de sprijin (Figura 4.1.) este analizată prin trei faze sau momente. Analiza începe din momentul în care
piciorul atinge solul, moment în care proiecţia C.G.G. este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faţă de punctul
de contact.

- Faza de amortizare sau aterizarea (Figura 4.1.A); luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a
piciorului şi apoi suprafaţa de sprijin creşte cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul
verticalei.

Segmentul inferior cedează, îndoindu-se în momentul impactului, realizându-se amortizarea cu reducerea

corespunzătoare a vitezei orizontale. Această amortizare trebuie să se realizeze mai puţin de articulaţia gleznei şi
în principal de articulaţia genunchiului şi a bazinului, care nu trebuie să fie blocate.

În momentul contactului cu solul, corpul alergătorului acţionează asupra solului cu o forţă (F), care se
descompune în forţa tangenţială (Ft) paralelă cu solul şi forţa normală (Fn) perpendiculară pe sol (Figura 1.A). În
acelaşi timp, solul (reazemul) acţionează asupra corpului alergătorului cu o forţă egală dar de sens contrar, care se
numeşte forţă de reacţie (R) a reazemului, care la rândul ei se descompune în: forţa de reacţie normală
(Rn), perpendiculară pe sol şi în sus şi forţa de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul şi egală cu forţa
tangenţială (Ft), dar de sens contrar.

În acest moment, forţa de reacţie a reazemului R, îndreptată în sus şi înapoi, are o acţiune negativă asupra vitezei
de alergare. Aşadar, amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin
măsuri de execuţie tehnică. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecţia pe sol a centrului
de greutate, pentru a reduce cât mai mult posibil acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială.

Figura 1. Analiza perioadei de sprijin şi a perioadei de pendulare

- Momentul verticalei (Figura 1.B) corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de
sprijin. În această fază, cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie verticală, dar în sensuri contrare şi este
momentul în care au valoarea cea mai mare. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate,
raportată la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică.

- Faza de impulsie (Figura 1.C) se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul la
terminarea impulsiei, mai exact în momentul în care centrul de greutate depăşeşte verticala; această fază este
pozitivă în acţiunea piciorului de sprijin, prin aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de
rezultanta reacţiei normale şi reacţiei tangenţiale, care este forţa de reacţie. Efectul de acceleraţie creşte treptat
odată cu înaintarea corpului. Faza de impulsie este faza activă a alergării, pe care o putem influenţa prin reducerea
unghiul de impulsie sau/şi mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare).

Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul, după finalizarea impulsiei. Ca şi în
cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referinţă în analiza tehnică.

- Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat
impulsia), cât mai rapid şi economic spre înainte. Pentru a realiza această acţiune, trebuie să se realizeze o
scurtare a pendulului, îndoind genunchiul piciorului pendulat, prin flexia gambei pe coapsă.
30
Figura 2. Poziţia piciorului pendulant în momentul verticalei

(A – corect; B - incorect)

În pendularea posterioară se realizează la nivelul genunchiului o flexie naturală şi una forţată, astfel încât unghiul
dintre gambă şi coapsă se închide maxim posibil în momentul în care genunchiul trece spre înainte în plan vertical
de piciorul de sprijin.

Unghiurile şi amplitudinile sunt maxime, în funcţie de caracteristicile morfologice ale alergătorului şi funcţie de
tempoul de alergare.

- Momentul verticalei (Figura 2.) se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin, flexia
gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. Pentru ca faza următoare să fie eficientă, în momentul
verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult
Numai astfel, în faza următoare, avântarea genunchiului spre înainte, poate ajunge în punctul maxim în acelaşi
timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin.

- Faza de pendulare anterioară (Figura 3.) începe din momentul în care centrul general de greutate, şi o dată cu
el genunchiul piciorului pendulant, depăşeşte în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată
cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. Unghiul dintre coapsă şi gambă începe să
crească, în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte, acumulând o inerţie care se adaugă forţei de impulsie a
piciorului de sprijin. Şi aici coapsa urcă, cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare.

Figura 3. Momentul finalizării impulsiei

La viteze mari, când piciorul pendulant finalizează avântarea, şi începe faza de zbor, coapsa ajunge aproape de
orizontală, astfel încât planul vertical al gleznei să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului.

Faza de zbor în alergare se defăşoară între două perioade de sprijin, respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul
pe celălalt picior, corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul, ceea ce înseamnă că acesta se află în
perioada de zbor. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul, iar membrele inferioare
acţionează în direcţii opuse. Este un moment foarte important al alergării, care cere o foarte bună coordonare a
mişcărilor braţelor şi picioarelor. Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte faţă de bazin
şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei, realizează tripla flexie, scurtând la maxim pendulul acestuia, pentru
a putea fi dus foarte repede spre înainte, unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor.

Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faţă de bazin prin întinderea genunchiului într-o
mişcare de “călcare agăţată” din înainte spre înapoi foarte activă, spre următoarea fază de amortizare.

Pentru a avea acţiune cât mai eficientă a membrelor inferioare, acestea trebuie să acţioneze simultan folosind la
maximum, mişcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă celălalt coboară, când
unul este dus înainte, celălalt trece înapoi). Dacă la aceasta se adaugă şi mişcarea voluntară şi selectivă a
segmentelor, atunci eficienţa este maximă.

2. Oscilaţiile corpului
31
Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale,
laterale, transversale (Figura 4).

- Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie
ale piciorului, în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. Diferenţa de nivel
dintre aceste două faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care
este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond.
Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o “alergare sărită”, situaţie nefavorabilă deplasării
rapide.

Figura 4. Oscilaţiile corpului în alergare

- Oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un
picior pe altul; ele se evidenţiază în alergare, în momentul verticalei, când latura care pendulează este
mai jos decât cea de sprijin; trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât
aceleaşi puncte ale piciorului opus. În practică, aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a
axei umerilor (centurii scapulare) Oscilaţiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt
depărtate (pasul este larg), dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează; aceste oscilaţii
nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea
bazinului spre partea piciorului de sprijin.

- Oscilaţiile transversale se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza
de impulsie, când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin; ele au loc
în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare, în anumite limite, pentru că favorizează impulsia în pasul
de alergare. Oscilaţiile transversale prea mari, cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului
pendulant, duc la scăderea frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă, a vitezei.
Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens opus (braţ şi picior opus).

32
Lecția 7 Curs nr.7

ALERGĂRILE DE REZISTENȚĂ

1. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ŞI FOND

În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului, pentru a se reuşi parcurgerea unor
distanţe medii, mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă; pentru aceasta este necesar ca
mişcările alergătorului să fie cât mai economice, dar eficiente în acelaşi timp.

Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre o impulsie
neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului, trunchiului şi braţelor. Un rol decisiv în alergările care
solicită efortul de rezistenţă, îl are respiraţia, respectiv ritmul respirator.

La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele
curse: 800m şi 1500m (semifond); 5000m şi 10000m (fond); 42,195km (mare fond-maraton).

1.1. Prevederile regulamentului de concurs

Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista stadionului.

Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii:
„Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a
asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii
sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea
pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar
repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia.

În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei
turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după
care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) .

La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m,
locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de
sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start.

Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi
incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond,
depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga
adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt
ce ar atrage descalificarea.

Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune
alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare,
va fi de asemenea descalificat.

33
În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare.
Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea
ocupa orice loc pe pista de alergări.

1.2. Tehnica alergării de semifond-fond

Fazele sau structura alergărilor de semifond, fond sau mare fond se ordonează tehnic în:

- startul şi lansarea de la start;

- alergarea pe parcurs;

- finişul şi sosirea.

- Startul şi lansarea de la start

În aceste probe regulamentul de concurs obligă participanţii la abordarea startului “de sus”; în această
fază se urmăreşte obţinerea unei viteze suficiente pentru a ocupa un loc în pluton. La alergarea pe
distanţele anterior enunţate, comenzile starterului sunt: „Pe locuri!” ... „pocnetul pistolului!”

La comanda “Pe locuri!”, alergătorul aşază piciorul mai puternic lângă linia de start (cât mai aproape de
aceasta), trecând şi cea mai mare parte din greutatea corpului pe acest picior; celălalt picior se află în
urmă, cu 1-1,5 lungimi de talpă sprijinit pe pingea.

Trunchiul este aplecat înainte; braţul opus piciorului dinainte se află în faţa trunchiului, îndoit din cot, în
aşa fel încât palma cu degetele semiflexate să se afle deasupra genunchiului, în dreptul coapsei; privirea
este îndreptată la 2-3m, spre viitoarea direcţie de alergare.

În această poziţie alergătorul aşteaptă pocnetul pistolului; plecarea este realizată de pendularea activă
şi energică a piciorului dinapoi şi impulsia puternică a piciorului dinainte. Acţiunea picioarelor este
secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre
o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât
spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-
50m).

- Alergarea pe parcurs

În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat
prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine
mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice.

Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu

trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea
piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a
corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe
800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşază
piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele
de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă.
34
 În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu
energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba
deplasându-se sub propria greutate.

În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m),
umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi
degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care
trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care
trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia.

- Finişul şi sosirea

În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finişul se declanşează
în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m
încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul
cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea
de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre
planul vertical al liniei de sosire.

35
2. ALERGAREA DE CROS

2.1. Prevederile regulamentului de concurs

Având în vedere circumstanţele foarte variate în care se desfăşoară probele de cros, este dificilă
elaborarea unei standardizări precise, care să vizeze regulile pentru această probă. Parcursul este
stabilit pe terenuri deschise, câmpii, izlazuri cu obstacole naturale şi dacă este posibil, acoperite cu iarbă;
traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci, urcuşuri sau coborâri periculoase, fruzişuri
groase), traversarea drumurilor publice fiind redusă. Cu excepţia plecării şi sosirii, parcursul nu va
cuprinde linii drepte lungi; crosul se va desfăşura pe un traseu uşor ondulat, cu viraje largi şi linii drepte
scurte.

Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului, apelându-se la comenzile de la probele de

alergări de rezistenţă; locurile la linia de start vor fi trase la sorţi, membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi
în şir.

În toate alergările, apă şi alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea şi sosirea în cursă.

În stabilirea clasamentului pe echipe, câştigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de
puncte.

Distanţele recomandate de Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism, pentru alergările de cros,

sunt în jur de:

- 12 km pentru seniori;

- 8 km pentru juniori;

- 6 km pentru senioare;

- 4 km pentru junioare.

2.2. Tehnica alergării de cros

Întrecerile de cros sunt frecvente atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional.

Tehnica alergării de cros se abordează după însuşirea tehnicii alergării de semifond şi fond. Pasul de
alergare este identic cu cel de la fond, dar obstacolele care se ivesc pe parcurs ca şi relieful terenului îl
determină pe alergător la variaţii de tempo şi la aşezări diferite ale piciorului pe sol. Având în vedere
faptul că traseul de deplasare prezintă configuraţie diferită a solului, prin natura şi profilul acestuia,
alergarea se adaptează la condiţiile terenului urmărindu-se:

- păstrarea echilibrului general al corpului;

- modificarea minimă a pasului lansat în tempo moderat, în scopul economisiri

- trecerea obstacolelor cu efort minim.

Structura alergării de cros respectă aceeaşi succesiune tehnică:

36
- startul şi lansarea de la start;

- alergarea pe parcurs;

- finişul şi sosirea.

- Startul şi lansarea de la start

Alergarea începe cu startul de sus, identic cu cel descris la alergarea de semifond-fond, urmat de o
alergare accelerată care durează până la ocuparea unui loc convenabil în pluton. Distanţa de lansare
este în funcţie de numărul concurenţilor şi de valoarea lor.

- Alergarea pe parcurs

Adaptarea pasului alergător la terenul variat se realizează, astfel:

- la urcuşuri pasul este scurt, contactul cu solul se face pe pingea, impulsia este incompletă, iar corpul se
aplecă înainte mai mult sau mai puţin în funcţie de înclinarea pantei;

- la coborâre contactul este pe călcâie, pasul se lungeşte, trunchiul se înclină spre pantă, alergătorul
lăsându-se “purtat” de viteza obţinută prin alergare la vale;

- trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil, pe distanţe cât mai reduse în raport cu
obstacolul; obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare, procedeu mai
economic şi mai sigur.

- în teren moale, nisipos trunchiul este vertical, contactul cu solul se ia pe toată talpa, derularea labei
piciorului nu este completă, iar impulsia nu va fi forţată

- Finişul şi sosirea

Ca şi la alergările de fond pe pistă şi la crosuri, distanţa pe care se execută finişul este în funcţie de
posibilităţile atletului şi de poziţia pe care o ocupă în pluton în acel moment; această fază începe de
obicei cu 200m – 300m înainte de sosire.

37