Bazele Generale Ale Atletismului An I Sem. 2: Titular de Disciplin Ă: Conf. Univ. Georgian BADEA-MISS

BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
TITULAR DE DISCIPLINĂ:
Conf. univ. Georgian BADEA-MISS
PREZENTAREA CURSULUI
Scurt istoric al atletismului.
Sistemul de organizare şi
competiţional.
Bazele tehnicii atletismului.
– Bazele tehnicii ALERGĂRILOR.
alegările de rezistenţă - semifond, fond şi
mare fond
alegările pe teren variat (cross -urile)
alegările de viteză
alegările de garduri
alegările de obstacole
alegările de ştafetă
– Bazele tehnicii SĂRITURILOR
săritura în lungime
săritura în înălţime (procedeul cu rostogolire
ventrală, cu păşire, procedeul cu rostogolire dorsală)
triplusaltul
săritura cu prăjina – noţiuni elementare
– Bazele tehnicii ARUNCĂRILOR

aruncarea greutăţii (procedeul cu săltare şi
procedeul cu piruetă)
aruncarea mingii de oină
aruncarea suliţei - noţiuni elementare
aruncarea discului - noţiuni elementare
aruncarea ciocanului - noţiuni elementare
– PROBELE COMBINATE - noţiuni elementare
STABILIREA
NOTEI FINALE
răspunsurile la examen 50%
prezenţă şi activitate la curs 10%
prezenţă şi activitate la LP 10%
evaluarea gradului de însuşire a 30%
tehnicii probelor atletice pe parcursul
semestrului
(!!! - CONDIŢIE DE PROMOVARE

- obţinerea a minim nota 5 la lucrările practice
şi la examenul teoretic)
SCURT ISTORIC AL ATLETISMULUI
ATLETISMUL – Ramură a sportului
care cuprinde diverse probe de
alergări şi de marş, de sărituri şi
aruncări, sau probe combinate, la care
participă atleţii
DEX '98 (Dicţionarul explicativ al limbii române)
– atletică uşoară.
Etimologic provine din latinescu āthlēta şi
din grecescul āthlētḗs, echivalente cu:
- athléō - a concura pentru un premiu
- âthlon - premiu
- âthlos - competiţie
Omului străvechi îi erau cunoscute
alergările, săriturile şi aruncările – exerciţii,
care stau la baza atletismului.
Există multe dovezi arheologice - foarte
multe obiecte care confirmă faptul că, încă la
începutul civilizaţiei, aceste exerciţii jucau un
rol foarte important în viaţa cotidiană a
omului primitiv – dar nu ca sport.
Probele atletice se practicau din cele mai
vechi timpuri de popoarele nedezvoltate în
scopul pregătirii adulţilor, dar şi a copiilor,
pentru vânătoare şi pentru luptă.
Ca sport, întrecere, s-a dezvoltat mult mai târziu
- APOGEUL probelor de atletism practicate
sub forma competiţiei agoniste (sportive) este
cunoscut în perioada Greciei antice, în cadrul
Jocurilor Panatenaice (Jocurile Phytice – în Delfi;
Istmice - în Corint; Nemeice – în Nemeia; Olimpice)
J.O. care, începând cu anul 776 î.d.Hr., s-au
desfăşurat fără întrerupere, din 4 în 4 ani,
până în 393 d.Hr., când împăratul Teodosius
le-a interzis.
În localitatea Olimpia (Elida - locul de cult
al Zeusului, se petreceau sărbători sportive
care au fost numite „Jocuri Olimpice” – JO.
Se petreceau J.O. în fiecare patru ani. În
timpul sărbătoririi pe tot teritoriul Greciei se
încheia pacea.
Programul acestor sărbători era, în general,
atletic. La început se întreceau numai în
alergarea pe distanţa de un stadiu – numită
dromos, 192,27 m (600 tălpi ale lui Heracle) -
lungimea stadionului - de aici a şi apărut
termenul ,,STADION’’.
Mai mult de o jumătate de secol această
distanţă de alergare, – stadiodromul
(dromusul), a rămas singura probă
competiţională.
Numai la jocurile XIV, în anul 724 BC, s-a petrecut
proba de alergare la două stadii (diaulos), iar de la
Jocurile XV (720 BC) a început să se petreacă
alergarea de fond –de la şapte la 24 de stadii
(aprox. 4km)
– 4 stadii - cursă de semifond denumită hipichos
– 8-24 stadii - curse de fond denumite dolihodromos /
delichos.
Linia de start se afla între două statui a lui Hermes şi
era marcată printr-un rând de pietre fixate în sol. Se
alerga în perechi stabilite prin tragere la sorţi,
eliminându-se învinsul. Startul se dădea prin
tragerea bruscă a unei benzi, aflată în faţa
concurenţilor.
Din anul 708 BC la ediţia antică XVIII a început să se
petreacă pentatlonul - cinci probe, dintre care
patru atletice (alergarea dromos, aruncarea discului,
săritura în lungime, aruncarea suliţei şi lupta în doi
(sau pali).
La Săritura în lungime atleţii săreau cu hanterele
în mâini - aceasta ajută la majorarea mişcărilor de
balansare a braţelor şi la majorarea perioadei de
zbor.
Discul era aruncat de pe o înălţime.
Suliţa era ţinută cu un ştreang special din piele şi
era aruncată nu la distanţă, dar în ţintă.
În anul 689 BC apar alergările cu carele,
În 648 BC - pancrationul: lupta + lupta cu pumnii.
Câştigătorii competiţiilor erau proslăviţi şi
încoronaţi cu coroane din crengi de măslin.
Pe parcursul a 1168 ani JO s-au petrecut de
293 ori. În anul 394 sau 396 AD imperatorul
Teodosiu I a emis un ordin prin care a
interzis Jocurile Olimpice, considerându-le
jocuri ale păgânilor.
La distanţe de mii de kilometrii de Grecia, în
aceeaşi etapă istorică îndepărtată, irlandezii
din perioada celtică organizau întreceri la
alergări, sărituri şi aruncări, care însă nu au
ajuns nicicând la frumuseţea şi importanţa
celor din Grecia Antică.
ATLETISMUL MODERN s-a renăscut şi s-a
reconstituit ca ramură a sportului în Anglia, la
mijlocul secolului al XIX-lea. Englezi au organizat
întreceri pe lângă colegiile şi universităţile în care
studiau tinerii nobili.
Primele înscrisuri despre întrecerile atletice sunt
legate de Academia Militară Regală – Woolwich
şi Colegiul Exeter – Oxford.
Din anul 1850 competiţiile de atletism au constituit
activităţi de mare interes pentru universităţile din
Oxford şi Cambridge, acestea având prima
confruntare abia în anul 1864.
Numit de englezi "ATHLETIC SPORT", iar de
americani "TRACK AND FIELD",
Ca promotori ai atletismului, englezii au standardizat
(în sistemul englezesc de măsurare), unele
dimensiuni ale terenurilor şi materialelor sportive,
precizări care de fapt, au rămas valabile şi azi.
– 4 picioare (1,22m) pentru lăţimea culoarului de alergare,
lungimea pragului de la sărituri şi a celui de la cercul de
aruncare a greutăţii, lungimea ciocanului (bila cu cablul
şi mânerul);
– 7 picioare (2,135m) pentru diametrul cercului din care se
aruncă greutatea şi ciocanul;
– 15 yarzi (13,72m) pentru proba de 110m garduri ca
distanţă de la linia de start până la primul gard;
– 10 yarzi (9,14m) pentru distanţa dintre garduri;
– 15 yarzi şi un picior (14,02m) pentru proba de 400 m
garduri (B) ca distanţă de la ultimul gard până la linia de
sosire;
– 1 yard (91,4cm) pentru înălţimea gardului;
În 1865 s-a format Clubul Londonez de Atletism,
care propaga atletismul, organiza competiţii şi
atrăgea atenţia la respectarea statutului de amator.
În anul 1880 a fost fondată Asociaţia de Atletism
a Sportivilor Amatori (AASA), care a unit toate
organizaţiile de atletism din imperiul Britanic.
În SUA primul club de atletism a fost fondat în anul
1868 în New-York şi apoi Asociaţia Sportivă
Studenţească a fost fondată în anul 1875.
În anii 1880-1890 organizaţii de atletism au apărut
în multe ţări ale lumii.
În anul 1894 la Paris s-au întrunit reprezentanţii ai
13 ţări în frunte cu baronul Pierre de Cubertin la
Congresul Internaţional Sportiv, unde s-a hotărât de
a reîncepe petrecerea Jocurilor Olimpice.
Ediţia I a Jocurilor Olimpice Moderne 1896
– S-a organizat în patria jocurilor străvechi – în Grecia, la
Atena, urmând a se desfăşura odată la 4 ani.
– S-a adoptat carta olimpică, care, ulterior, a mai fost
completată.
– În anul 1916, programate să se desfăşoare la Berlin, au fost
anulate, din cauza războiului.
– Între cele două războaie mondiale, supremaţia mondială în
atletism s-a disputat între atleţii americani şi europeni,
dintre ultimii remarcându-se “nordicii” (în mod deosebit
finlandezii şi suedezii) şi britanicii.
Federaţia Internaţională de Atletism Amator
(I.A.A.F.) ia fiinţă în 17 iulie 1912, la Stockholm, cu
prilejul primului Congres constituit la care au
participat delegaţi din 17 ţari (13 europene, 3
americane si una africană).
În 1921 este fondată "Federaţia Sportivă
Internaţională a Femeilor" (F.S.I.F.), iar în 1923
atletismul feminin este acceptat in I.A.A.F. şi participă
pentru prima dată la J.O. în 1928 (Amsterdam) la
patru probe din atletism ( două alergări, o săritură şi
o aruncare).
În 1934, la Torino, are loc ediţia inaugurală a
Campionatelor Europene (C.E.) în aer liber, la
patru ani odată, la mijlocul intervalului olimpic (în anii
pari).
Începând cu anul 1966 se organizează, în fiecare an,
C.E. de sală, iar din anul 1990, la doi ani o dată, în
anii pari.
În 1983, la Helsinki, are loc prima ediţie a
Campionatelor Mondiale (C.M.) în aer liber în anul
premergător J.O.. Până în 1993 C.M. se desfăşurau o
dată la patru ani, din 1993 acestea au loc o dată la
doi ani, în anii impari.
- ROMÂNIA -
Atletismul apare în România la sfârşitul secolului
XIX, la iniţiativa studenţilor care studiau în ţările
occidentale. În timpul vacanţelor, aceştia promovau
atletismul organizând competiţii de alergări, sărituri şi
aruncări.
Primul concurs organizat de atletism are loc în
1882 la Bucureşti, cu participarea elevilor de la liceele
Sf. Sava şi Matei Basarab.
Treptat, creşte interesul pentru activitatea sportivă, în
general, şi atletism, în particular. Se organizează
competiţii care atrag un număr mare de concurenţi,
se conturează o literatură de specialitate şi sunt
organizate competiţii pe criterii de vârstă, precum şi
întreceri la alergări şi sărituri la mai multe licee.
- ROMÂNIA -
În 1912, se înfiinţează Comisia de atletism,
alergări pe jos şi concursuri, parte din Federaţia
Romana a Societăţilor Sportive. Această comisie este
de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism
Federaţia Română de Atletism (FRA), a 19-a
federaţie pe lista mondiala, care în 1923 se afiliează
la IAAF.
Primele Campionate Naţionale ale României sunt
organizate în 1914, la 16 probe şi s-au adresat doar
bărbaţilor.
Un an mai tarziu, in 1915, se inaugurează la
Bucureşti primul teren de atletism, pe locul care
devine ulterior Stadionul Tineretului.
Din 1921 se omologhează primele recorduri în România
- ROMÂNIA -
Abia din 1922, femeile vor avea propriile competiţii,
iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele
Campionate Naţionale feminine, precum si primele
Campionate pentru juniori.
În 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o
delegaţie a României formata din 10 atleţi si 2 atlete
participă pentru prima dată la o astfel de competiţie,
iar în acelaşi an debutează Campionatele
Universitare din Romania.
În 1930, la Atena, atleţii români se clasează pe locul
al II-lea, la prima ediţie oficiala a Jocurilor
Balcanice,
În 1934, la ediţia inaugurală a Campionatelor
Europene, participa 4 atleţi români.
- ROMÂNIA -
În 1937, FRA organizează, pentru prima dată în
România, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debutează
seria Campionatelor Internaţionale ale României,
nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA.
Începând cu anul 1952, atleţii romani participa cu
regularitate la toate marile competiţii mondiale şi
europene şi scriu, cu fiecare medalie, istoria
atletismului romanesc.
1958 - Stocholm - primul titlu de campioană
europeană Iolanda Balaş (înălţime).
1972 - se dă în folosinţă prima sală de atletism cu
pistă sintetică (coritan).
1983 - C.M. - A. Cuşmir locul I cu două sărituri în
lungime de 7,15 m.
- ROMÂNIA -
Atleţii din România, care au impresionat prin
performanţele obţinutela Jocurile Olimpice:
– ♦ Iolanda Balaş-Soter, campioană olimpică în anii 1960 şi
1964, având şi 2 titluri de campioană europeană. În cariera sa
a stabilit 14 recorduri mondiale.
– ♦ Mihaela Peneş, medaliată cu aur în anul 1964 şi argint în
1968, la aruncarea suliţei, fiind la vârsta de 17 ani, cea mai
tânără campioană olimpică, din istoria acestei probe.
– ♦ Lia Manoliu, participantă la 6 ediţii ale Jocurile Olimpice;
campioană olimpică în 1968, la aruncarea discului; la ediţiile
din 1960 şi 1964 a obţinut medalii de bronz.
– ♦ Viorica Viscopoleanu, campioană olimpică în anul 1964, la
săritura în lungime, cu performanţa de 6,82m, reprezentând un
nou record mondial.
- ROMÂNIA -
– ♦ Gheorghe Megelea, medaliat cu bronz, la aruncarea suliţe,
Montreal, 1976
– ♦ Anişoara Cuşmir-Stanciu, campioană olimpică în anul 1984,
la săritura în lungime, deţinătoarea recordul mondial în anul
1983, cu performanţa de 7,43m.
– ♦ Doina Melinte, campioană olimpică în anul 1984, la proba de
800 m şi medalie de argint la 1500m.
– ♦ Maricica Puică, campioană olimpică în anul 1984, la proba de
3000m şi medalie de bronz la proba de 1500m.
– ♦ Paula Ivan, campioană olimpică în anul 1988 la proba de
1500m şi medaliată cu argint la proba de 3.000m.
– ♦ Gabriela Szabo, campioană olimpică la proba de 5000m în
anul 2000.
– ♦ Marian Oprea, medaliat cu argint în proba de triplusalt la
Atena, 2004.
– ♦ Constantin Diţă-Tomescu, campioană olimpică la proba de
maraton în anul 2008, Beijing.
ATLETISMUL ÎN ROMÂNIA
recorduri naţionale masculin
EVENT NAME / SURNAME RECORD DATE VENUE
100 m. Daniel Cojocaru 10'' 21 17 Jun 94 Bucuresti

200 m. Florin Suciu 20'' 70 24 Jul 05 Novi Sad
400 m. Ioan Vieru 45'' 60 02 Jul 06 Metz
800 m. Petre Dragoescu 1' 45'' 41 27 May 73 Los Angleles
1.500 m. Alexandru Vasile 3' 34'' 13 13 Jun 97 Bucuresti
5.000 m. Ilie Floroju 13' 15'' 00 23 Jul 78 Bucuresti
10.000 m. Ilie Floroju 27' 40'' 06 29 Aug 78 Prague
Marathon Catalin Andreica 2: 12' 30'' 03 Sep 78 Prague
110 m. hurdles George Boroi 13'' 34 18 Jun 93 Bucuresti
400 m. hurdles Alejandro Argutin 49'' 22 04 Sep 97 Antananarivo
3.000 m. steeple Florin Ionescu 8' 13'' 26 21 Aug 99 Sevilla
Discus Throw Josif Naghi 68, 12 m. 22 May 83 Saragosa
Hammer Throw Nicolae Bindar 77, 60 m. 01 Jun 86 Poiana Brasor
Javelin Throw Dumitru Negoita 81, 88 m. 22 Jun 90 Bucuresti
Shot Put George Guset 20, 84 m. 07 Aug 99 Poiana Brasor
High Jump Sorin Matei 2, 40 m. 20 Jun 90 Bratislava
Long Jump Bogdan Tudor 8, 37 m. 09 Jul 95 Cannstadt
Pole Vault Tiberiu Agoston 5, 50 m. 13 Jun 03 Benite
Triple Jump Marian Oprea 17, 81 m. 05 Jul 05 Lausanne
Decathlon Vasile Bogdan 7.843 p. 01 Jun 75 Paris
4 X 100 m. National Team 40'' 00 11 Aug 76 Athens
4 X 400 m. National Team 3' 04'' 23 12 Aug 06 Gothenburg
20.000 Walk Costica Balan 1: 21' 06'' 13 Jun 96 Bucuresti
50.000 Walk Ciprian Deac 3: 57' 56" 07 Sep 03 Craiova
ATLETISMUL ÎN ROMÂNIA
recorduri naţionale feminin
EVENT NAME / SURNAME RECORD DATE VENUE
100 m. Ionela Tirlea 11'' 30 19 Jun 99 Paris
200 m. Ionela Tirlea 22'' 35 13 May 99 Doha
400 m. Ionela Tirlea 49" 59 12 Jul 99 Mallorca
800 m. Doina Melinte 1' 55'' 05 01 Aug 82 Bucuresti
1.500 m. Paula Ivan 3' 53'' 96 01 Oct 88 Seoul
3.000 m. Gabriella Szabo 8' 21'' 42 19 Jul 02 Monaco
5.000 m. Gabriella Szabo 14' 31'' 48 01 Sep 98 Berlin
10.000m. Michaella Botezan 31' 11'' 24 27 Aug 04 Athens
Marathon C Tomescu-Dita 2' 21'' 30 09 Oct 05 Chicago
100 m. hurdles Michaella Pogacian 12'' 62 29 Jun 90 Villeneuve d'Ascq
400 m. hurdles Ionela Tirlea 53'' 25 07 Jul 99 Rome
3000 m. steeple Cristina Iloc 9' 28" 53 18 Jul 07 Rethymno
Discus Throw Daniela Constian 73, 84 m. 30 Apr 88 Bucuresti
Hammer Throw Mihaela Melinte 76, 07 m. 13 May 99 Rodlingen
Javelin Throw Anna Termoure 65, 08 m. 10 Jun 01 Bucuresti
Shot Put Michaella Loghin 21, 00 m. 30 Jun 84 Formia
High Jump Monica Iagar 2, 02 m. 06 Jun 98 Budapest
Long Jump Anisoara Cusmir 7, 43 m. 04 Jun 83 Bucuresti
Pole Vault Gabriella Michalcea 4, 22 m. 11 Jun 99 Dreux
Triple Jump Rodica Mateescu 15, 16 m. 04 Aug 97 Athens
Heptathlon Liliana Nastaze 6.619 p. 02 Aug 92 Barcelona
4 X 100 m. National Team 44'' 18 02 Aug 85 Stara Zagora
4 X 400 m. National Team 3' 25'' 68 20 Jun 99 Paris
10.000 Walk Norica Cimpean 42' 16'' 09 May 99 Callela
20.000 Walk Claudia Stef 1: 27' 41" 05 Jun 04 La Coru
SISTEMUL DE ORGANIZARE ŞI
CEL COMPETIŢIONAL
FIAA - Federaţia Internaţională de Asociaţii
Atletice– forul suprem care coordonează şi conduce
activitatea competiţională (International
Associations of Athletic Federation I.A.A.F.)
Funcţiile de conducere, de coordonare şi control sunt
exercitate prin intermediul unor organisme
specializate astfel:
– pe probleme de ordin tehnic
– pe probleme de ordin financiar
– pe probleme de ordin organizatoric
– pe probleme de ordin control antidoping
CEL COMPETIŢIONAL
Sistemul competiţional cuprinde:
– 1. J.O. – o dată în 4 ani (J.O. Antice – 776 p.e.n. – 394
e.n.). J.O. contemporane – 1896 (Atena).
– 2. CM de seniori în aer liber (1983-1991 – o dată în 4
ani, din 1993 – o dată în doi ani). Ediţia I – 1983, Finlanda,
Helsinki.
– 3. CM de alergare pe şosea (în fiecare an, începând cu
1983, dist. 10 km (1983-84), 1985-1991-15 km, 1992 –
20097,5 m ( semimaraton).
– 4. CM de cros – începând cu anul 1973 în fiecare an,
individual şi pe echipe.
– 5. CM de sală – au debutat în 1985, se desfăşoară o dată
în doi ani, din 2003 a fost schimbat anul „impar” în an „par”
de desf. 2003-2004
CEL COMPETIŢIONAL
– 6. CE seniori - ediţia I – 1934 (Torino), o dată în 4 ani
(1966-1974 - s-au desfăşurat la 2 sau 3 ani), din 1978 s-a
revenit la intervalul de 4 ani.
– 7. CE de sală – din 1966 – în fiecare an, din 1970 – „CE de
atletism indoor” 1970-1990-anual, 1991-2002 – din 2 în 2
ani – ani „pari”, din 2002 – ani impari din 2 în 2 ani.
– 8. CE, tineret (până la 22 ani) – din 1997 (Turku, Finl.), o
dată la doi ani.
– 9. Campionate universitare, din 2 în 2 ani (în ani impari)
– 10. CM AL, juniori I (până la 19 ani) din 1986, o dată la 2
ani.
– 11. CM de cros juniori I – din 1973 (bărbaţi) din 1989
(femei), fiecare an, individual şi pe echipe.
CEL COMPETIŢIONAL
– 12. CM în AL juniori II (până la 17 ani), din 1973, o dată
la 2 ani (ani impari).
– 13. CE în AL – juniori I – din 1970 (Paris), - a II-a ed. –
1973 – o dată în 2 ani, ani impari.
– 14. CE de cros – juniori I (19 ani) – 1996 (Fr) –se
desfăşoară anual.
– 15. Cupa Europei, în fiecare an
– 16. Jocurile Balcanice, în fiecare an, indoor şi afară
CEL COMPETIŢIONAL
Activitatea Federaţiei Române de
Atletism
- activează în cadrul M.T.S.prin
"Comitetul Federal" şi prin comisiile şi
colegiile centrale ale federaţiei de
antrenori şi de arbitrii, prin comisia de
competiţii, comisia de juniori, şi prin
alte organisme.
CEL COMPETIŢIONAL
- acţionează după un plan calendaristic
de competiţii (intern şi internaţional)
care cuprinde planificarea concursurilor
pentru toate categoriile de vârstă:
- copii
- juniori III
- juniori II
- juniori I
- tineret
- seniori
CEL COMPETIŢIONAL
- Competiţiile atletice interne
– Campionatele Internaţionale ale României
– Concursul Naţional de Primăvară
– Campionatul Naţional Universitar
– Concursul Naţional de Grand-Prix
– Campionatul Naţional Şcolar
– Campionatul Naţional de Probe Combinate
– Campionatul Naţional de Sală
Programul probelor atletice la
Jocurile Olimpice
Masculin Feminin
100 m 100 m
PROBE DE 200 m 200 m
VITEZĂ 400 m 400 m
PROBE DE 800 m 800 m
SEMIFONd 1500 m 1500 m
PROBE 5000 m 5000 m

DE FOND 10000 m 10000 m
Maraton Maraton
PROBE DE 110 m Garduri 100 m Garduri
GARDURI 400 m Garduri 400 m Garduri
Programul probelor atletice la
Jocurile Olimpice
Masculin Feminin
PROBE DE 20km Marş 20 km marş
MARŞ 50km Marş
PROBE DE 4x100m Ştafetă 4x100m Ştafetă
ŞTAFETĂ 4x400m Ştafetă 4x400m Ştafetă
PROBE DE Săritura în lungime Săritura în lungime
SĂRITURI Triplusalt Triplusalt
Săritura în înălţime Săritura în înălţime
Săritura cu prăjina Săritura cu prăjina
PROBE DE Aruncarea greutăţii Aruncarea greutăţii
ARUNCĂRI Aruncarea suliţei Aruncarea suliţei
Aruncare discului Aruncare discului
Aruncarea ciocanului Aruncarea ciocanului
PROBE Decatlon Heptatlon
COMBINATE
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
competiţional.
mare fond
triplusaltul

STABILIREA
NOTEI FINALE
semestrului

ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
ATLETISMUL
– Disciplină sportivă practică, cu caracter
vocaţional,
- unul dintre cele mai importante mijloace ale
educaţiei fizice şi sportului
- are valenţele de ordin formativ şi
competiţional, atât în practică, la nivelul
populaţiei, cât şi pentru performanţă.
- Organizarea competiţională este
manageriată de instituţii internaţionale şi
naţionale.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Tehnica - soluţionarea mecanică a
desfăşurării acelor mişcării care
asamblate într-o structură motrică
raţională, având la bază caracteristicile
morfo-somatice şi funcţionale, posibili-
tăţile fizice şi psihice ale atletului precum
şi condiţiile mecanice obiective în care se
desfăşoară mişcările (respectându-se
prevederile regulamentului competiţional)
determină PERFORMANŢA SPORTIVĂ.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Biomecanica mişcărilor - principii si reguli
generale cu ajutorul cărora putem construi un
model "ideal" teoretic al tehnicii, dar nu dă
soluţii pentru fiecare caz de atlet în parte.
În activitatea practică, sportivul se încadrează
în structura "modelului" (din punct de vedere
al elementelor de bază din tehnică) dar se
observă şi suficiente elemente diferenţiate,
datorate particularităţilor individuale
(anatomo-funcţionale, psihologice, fizico-
motrice) ceea ce duce la realizarea unui "stil"
propriu.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Analiza tehnicii sportive cuprinde un sistem de
mişcări mecanice, de aceea este necesar să cunoaştem
şi să ţinem seama de următoarele aspecte (dupa T. Titus, 1997):
a) deplasarea masei corpului în întregime şi a
segmentelor sale în spaţiu şi timp (s-t);
b) relaţia dintre viteză şi timp (v-t);
c) relaţia dintre acceleraţie şi timp (a-t);
d) relaţia dintre forţă şi timp (f-t).
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
• Analiza biomecanică a desfăşurării
mişcărilor care compun tehnica are o
importanţă majoră deoarece:
• ne permite să putem aprecia obiectiv
stadiul atins de atlet la un moment dat;
• să putem folosi raţional legile
biomecanice;
• să depistăm greşelile care apar;
• să găsim modul de intervenţie cel mai
potrivit pentru corectarea lor;
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Mişcările executate de corpul omenesc
în întregime sau numai de o parte din
componentele lui se caracterizează prin
următoarele CARACTERISTICI
importante:
1) traiectoria mişcării - este concretizată
prin linia pe care se mişcă un punct
material. Traiectoria are direcţie, lungime şi
formă.
Direcţia se refera la mişcările efectuate faţă de
planurile corpului (înainte, înapoi, dreapta,
stânga, sus, jos).
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Direcţia - în cazul deplasării corpului în spaţiu
apar planuri sau puncte de referinţă din afara
corpului.
Lungimea si amplitudinea mişcării se referă
la distanţa parcursă de întregul corp sau de părţi
ale corpului.
Forma traiectoriei este data de rezultatul
mişcărilor rectiliniu sau curbiliniu
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
2) viteza mişcării - se măsoară prin
lungimea spaţiului parcurs într-o unitate de
timp. În atletism prezintă interes atât viteza
de mişcare a diferitelor segmente sau părţi
ale corpului, cât şi viteza de deplasare a
întregului corp.
În cazul vitezei de deplasare a întregului corp
se are în vedere un sistem complex de mişcări.
Astfel, deşi exista o corespondenţă lineară între
viteza mişcărilor braţelor şi a membrelor
inferioare ca segmente separate ale corpului,
viteza deplasare a întregului corp poate fi diferită.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
2) viteza mişcării
În ceea ce priveşte mişcarea diferitelor
segmente sau părţi ale corpului poate fi privită
sub două aspecte:
– viteza de execuţie - întâlnită în cadrul unei
acţiuni aciclice
– viteza de repetiţie (frecvenţa mişcărilor) ce
se întâlneşte în acţiunile cu caracter ciclic.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
3) ritmul mişcărilor - o caracteristică
temporală a mişcării ce constă în
accentuarea periodica, după anumite reguli,
a unora dintre elementele ce compun
mişcarea. Nu în toate acţiunile şi actele
motrice întâlnim ritm. Este întâlnit atunci
când:
– părţile componente nu sunt identice din punct de
vedere al desfăşurării lor în timp şi spaţiu;
– părţile componente ce se repeta pot fi măsurate;
– mişcarea este formată din părţi relativ distincte.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
4) forţele care acţionează asupra
corpului - putem schimba repausul unui
corp în stare de mişcare şi invers. Pentru
aceasta este necesară intervenţia unor
forţe, pentru a mări viteza ca şi pentru a o
micşora. Astfel, putem vorbi de:
– forţe interne (aparţin corpului atletului,
acţionează din interiorul său)
forţe motoare - ce apar atunci când produsul dintre
putere şi braţul ei de pârghie este mai mare decât
produsul dintre rezistenţă şi braţul de pârghie a acesteia;
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
4) forţele care acţionează asupra
corpului
- forţe interne
forţe rezistente ce apar atunci când produsul
dintre putere şi braţul ei de pârghie este mai mic
decât produsul dintre rezistenţă şi braţul ei de
pârghie.
forţe statice - se refera la egalitatea dintre cele
doua puteri - motoare şi rezistente
– Forţele motrice şi forţele rezistente
formează în practică FORŢELE DINAMICE.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
4) forţele care acţionează asupra corpului
– forţele exterioare - nu aparţin corpului şi
pot fi întâlnite:
forţa de greutate - forţa cu care masa corpuri-
lor este atrasă perpendicular pe sol, datorită
acceleraţiei gravitaţionale – numită şi greutatea
corpului, se manifestă ca forţă rezistentă ce
trebuie învinsă în oricare schimbare a poziţiei
centrului general de greutate, în deplasarea
corpului sau în manevrarea diferitelor obiecte
atletice. Învingerea greutăţii se face cu ajutorul
forţelor interioare care acţionează asupra
punctelor exterioare (de sprijin, de reazem).
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
– forţele exterioare - nu aparţin corpului şi
pot fi întâlnite:
forţa de greutate - exista un raport direct
proporţional între forţele interioare (contracţia
muşchilor) care acţionează, pe de o parte, şi între
masa corpului deplasat pe o anumita amplitudine,
pe de alta parte.
forţa de inerţie - reacţia corpului asupra acelei
forţe care îi imprimă o acceleraţie. Este întâlnită în
cazul în care se efectuează o mişcare curbilinie
datorată forţei centrifuge.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
– forţele exterioare
forţele de reacţie ale reazemului - contracţia
musculară poate schimba starea de repaus sau de
mişcare numai atunci când se sprijină pe un
suport rigid oarecare. În aceste cazuri forţa de
reacţie a reazemului răspunde cu o forţă egală de
sens opus, reacţionând ca forţă exterioară de
producere a mişcării.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
– forţele exterioare
forţele de reacţie ale reazemului - între forţele
interioare şi reacţiile reazemului, atunci când
suprafaţa este rigida, fermă, fără derapări, se
întâlnesc următoarele relaţii:
egale ca intensitate;
pe aceeaşi direcţie trecând prin punctul de contact;
simultane în timp;
de sens contrar.
forţa de rezistenţă a aerului
forţe de rezistenţă opusă de echipamentele şi
materialele sportive
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Tehnica nu trebuie apreciată numai
din punct de vedere cinetic (al
succesiunii mişcărilor) ci, şi mai ales,
după forţele care intervin în
desfăşurarea ei, adică după dinamica
acestora. Se poate deci afirma că,
tehnica înseamnă în esenţă,
exploatarea raţională şi economică a
posibilităţilor cinetice şi dinamice.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de
atletism, impune înţelegerea de către
subiecţii, a ceea ce trebuie însuşit,
prin prezentarea şi reprezentarea
corectă a execuţiei tehnice.
Acest fapt, concretizat în activitatea de
predare (de către profesor) şi activitatea
de însuşire (de către elev), presupune:
– un proces pedagogic de transmitere a
informaţiilor de către profesor şi însuşite de
elev.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
– între profesor şi discipol se stabilesc relaţii
de comunicare, conlucrare, cooperare, unde
subiectul este direct angajat la propria sa
instruire;
– prin mijloace (exerciţii) care la începutul
activităţii de învăţare sunt uşoare (şi de
obicei cunoscute), dar se transformă
(complică) treptat, până la identificarea
cu tehnica exerciţiului atletic propus spre
învăţare.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Sarcinile specifice ale învăţării
tehnicii:
– la alergări - creşterea eficienţei folosirii
forţei de impulsie, reducerea efectelor de
frânare în timpul deplasării.
– la sărituri - creşterea eficientă a elanului
cu desprinderea şi corelarea lor, folosirea
optimă a traiectoriei de zbor prin mişcări ale
diferitelor părţi ale corpului
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
– la aruncări - corelarea eficientă a elanului
cu efortul final, folosirea raţională a forţei
maxime de aruncat, pentru a imprima o
viteză cât mai mare în momentul lansării.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
ETAPELE ÎNVĂŢĂRII
Etapa I – Pregătitoare – scop de a
iniţia, de a introduce subiectul în
tehnica exerciţiului şi reprezintă prima
etapă de formare a deprinderii motrice
speciale.
Etapa a II-a – Fundamentală are
scopul de a învăţa începătorul execuţia
tehnică propriu-zisă a exerciţiului de
atletism.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Etapa a III-a – Finală - are scopul de
a perfecţiona execuţia tehnică a
exerciţiului atletic.
– Între cele 3 etape există unitate şi
interdependenţă, separarea fiind de
ordin metodic; astfel în etapa I – rolul
principal îl are profesorul, care transmite
informaţii, iar elevii recepţionează iar în
etapele a II-a şi a III-a – rolul principal,
activ îl are subiectul, care acţionează.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Etapa I – Pregătitoare - cuprinde
iniţierea în tehnica probei
– Obiective - crearea la elevi a unei reprezentări
sau imagini cât mai precise a tehnicii exerciţiilor
care urmează a fi însuşite şi indicarea
principalelor mijloace folosite în acest scop.
– Conţinutul - enunţarea exerciţiilor,
demonstrarea tehnicii, explicarea, descrierea şi
ilustrarea exerciţiilor însoţite uneori de
informaţii speciale şi suplimentare.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
– Indicaţiile - sunt legate de faptul că elevii
trebuie să cunoască exact ceea ce au de
învăţat şi spre ceea ce să tindă ca rezultat
final.
– O remarcă specială se face în legătură
cu demonstraţia: profesorul va aşeza elevii
într-un loc în care aceştia să poate observa
cel mai bine partea caracteristică a
exerciţiului.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Etapa a II-a – Fundamentală
– Sarcini - însuşirea mecanismului de bază şi
consolidarea lui. Mecanismul de bază este
reprezentarea schematică a tuturor fazelor
constitutive ale unei probe la nivel tehnic
elementar.
– însuşirea verigii principale a exerciţiului.
– complicarea treptată a verigilor fundamen-
tare cu noi secvenţe şi crearea de noi
modele stadiale ce intenţionăm să le
învăţăm.
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
- verificarea gradului de însuşire a profilului
tehnic cât şi a capacităţii de performanţă.
– Indicaţii metodice
- executarea unor părţi, faze, secvenţe din
tehnica probei urmărind însuşirea verigii
principale a exerciţiului.
- exersarea globală a exerciţiilor urmărind
însuşirea verigii principale, precum şi
însuşirea celorlalte faze şi secvenţe.
– apariţia greşelilor este inerentă; ele trebuie
eliminate înainte ca ele să se fixeze şi să
devină deprinderi motrice
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
Etapa a III-a – Finală
– Sarcini - stabilirea particularităţilor
individuale ale tehnicii
- stabilirea căilor de perfecţionare a
tehnicii în scopul practicii sportive
ulterioare.
– Conţinut - efectuarea exerciţiului în
întregime cu toate detaliile de tehnică,
determinarea capacităţii de performanţă şi
compararea rezultatelor cu modele tehnice
ANALIZA TEHNICII
ÎN GENERAL
– Indicaţii - analiza atentă a gradului de
stăpânire a tehnicii probei şi a
posibilităţilor funcţionale şi fizice ale
atletului
- elaborarea profilului cizelat al
tehnicii;
- compararea tehnicii individuale cu
modele.
INIŢIEREA ÎN ATLETISM
Iniţierea în atletism se face prin:
– „Şcoala a atletismului”, pe parcursul
căreia elevii trebuie să-şi însuşească
cunoştinţele şi deprinderile de mişcare
specifice atletismului.
– dezvoltarea calităţilor motrice strict
necesare însuşirii de către elevi a tehnicilor
particulare ale diferitelor exerciţii şi probe
din atletism.
Şcoala atletismului cuprinde:
şcoala alergării
şcoala săriturii
şcoala aruncării
Şcoala alergării
– Are următoarele sarcini:
formarea deprinderii de „alergare corectă” -
alergare în tempo moderat, coordonat,
economicos şi relaxat
dezvoltarea capacităţii de efort a organismului,
privind adaptarea marilor funcţiuni la efortul de
alergare – dezvoltarea rezistenţei musculare
care participă la efortul de alergare;
dezvoltarea calităţilor motrice necesare
învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de
alergări.
Şcoala alergării
– Pentru toate aceste sarcini se pot folosi
mijloace ca:
•alergare uşoară •alergare cu pendularea
•alergare în tempo uniform gambelor înapoi (la spate)
moderat •alergare cu pendularea
gambelor înainte
•alergare pe teren variat
•alergare cu joc de glezne •alergare accelerată
•alergare cu genunchii sus •alergare peste obstacole
Şcoala săriturii
– Are ca sarcini următoarele:
formarea deprinderii de desprindere unilaterală
(bătaie pe un picior);
formarea deprinderii de bătaie eficientă –
scopul de a transforma viteza orizontală într-un
zbor cât mai înalt sau cât mai lung;
formarea deprinderii de aterizare amortizată;
educarea îndemânării şi a echilibrului în zbor;
formarea simţului elanului;
dezvoltarea forţei şi a detentei
Şcoala săriturii
– Se folosesc următoarele mijloace:
•săritura de pe loc cu •sărituri peste obstacole –
desprindere pe două cu desprindere de pe un
picioare; picior
•diferite sărituri de pe loc cu •sărituri simple în lungime
desprindere pe un picior; •sărituri peste o bară
•sărituri de pe obstacole în (ştachetă joasă)
adâncime cu aterizare
•pasul săltat alternativ
elastică pe două picioare;
•succesiune de pas săltat şi
•pasul sărit pas sărit
Şcoala aruncării
– Are ca sarcini următoarele:
formarea deprinderii de angajare a întregului
corp în aruncare;
formarea deprinderii de accelerare a mişcării,
respectiv de acţionare asupra obiectului, în
timpul execuţiei;
formarea aruncării cu sprijin dublu pe sol în
timpul acţionării asupra obiectului;
Şcoala aruncării
formarea deprinderii de depăşire a obiectului în

aruncările tip azvârlire;
formarea deprinderii de aruncare tip împingere,
tip lansare şi tip azvârlire;
dezvoltarea selectivă a forţei şi vitezei de
execuţie.
Şcoala aruncării
– Avându-se mare grijă la formaţiile de
lucru se pot folosi următoarele mijloace:
Aruncări cu două mâini
•împingerea mingiei cu •aruncarea mingii cu două
două mâini de la piept; mâini prin azvârlire;
•aruncări cu două mâini, jos •aruncarea mingii cu două
– înainte – sus; mâini în plan lateral peste
•aruncări cu două mâini de cap;
jos – înapoi – peste cap •aruncarea mingii cu o mână în
plan lateral („în cârlig”).
Şcoala aruncării
Aruncări cu o mână
•împingerea cu un braţ de •lansări cu un braţ a mingiei

la umăr; de oină.
•azvârlirea mingiei de oină
cu un braţ;
•lansări cu un braţ a mingiei
de oină.
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
competiţional.
mare fond
triplusaltul

STABILIREA
NOTEI FINALE
semestrului

ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
ALERGAREA este un mod de
locomoţie al omului, în care,
datorită întinderii când a unui
picior când a celuilalt, corpul
este proiectat în aer, revenind
apoi pe sol, însă pe piciorul
opus celui de pe care s-a
desprins
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
PASUL ALERGĂTOR reprezintă
unitatea ciclică a alergării şi poate
fi luat în considerare sub două
aspecte:
–ciclul pasul alergător simplu
–ciclul pasului alergător dublu

ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
PASUL ALERGĂTOR reprezintă
unitatea ciclică a alergării şi poate fi
luat în considerare sub două aspecte:
– ciclul pasul alergător simplu - este
constituit din totalitatea acţiunilor şi
poziţiilor atletului cuprinse între două
sprijine succesive, simetrice şi pe picioare
opuse. Din punct de vedere tehnico-sportiv
perioada de sprijin are un rol hotărâtor în
eficienţa alergării.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– ciclul pasului alergător dublu - este

constituit din acţiunile şi poziţiile atletului
cuprinse între două atitudini identice pe
acelaşi picior de sprijin şi reprezintă
unitatea funcţională a alergării. Este
alcătuit din doi paşi de alergare simpli
consecutivi şi se bazează pe faptul că la
fiecare pas cele două picioare efectuează
mişcări identice dar alternante, la timpi
opuşi.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Structura pasului alergător
– PERIOADA DE SPRIJIN
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– PERIOADA DE PENDULARE
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– OSCILAŢIILE CORPULUI
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
În această perioada acţiunile rezultate

din contracţiile musculare
determină atât tehnica pasului
alergător cât şi viteza de deplasare.
În perioada de sprijin, corpul
alergătorului se găseşte în contact cu
solul alternativ pe un picior.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Datorită reazemului pe sol, această

perioadă este singura în care
alergătorul poate să acţioneze prin
eforturi proprii asupra corpului său,
deplasându-se cu viteze diferite, pe
direcţii diferite şi sensuri determinate.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Această perioada este formată din:

a) faza de
amortizare
b) momentul
verticalei
c) faza de
impulsie
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Datorită vitezei de deplasare,

după terminarea zborului, în
momentul contactului cu solul,
ia naştere o forţă oblică
asupra solului, aceasta
reacţionând asupra corpului sub
forma unui şoc de contact).
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
În acest moment, proiecţia cen-

trului de greutate al corpului
cade în afara locului de contact
în spatele acestuia.
Atletul acţionează asupra solului
(reazemului) cu o
orientată spre direcţia de alergare şi în jos.

ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
este formată din:

forţa de greutate normală
FG perpendiculară pe sol, în
locul de contact) şi FT
forţa tangenţială FT
(acelaşi sens cu direcţia de FG
deplasare şi paralelă cu
solul), dată de viteza de
deplasare.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR RG
RT
se transmite
atletului ca forţă de reacţie a
reazemului R, corespunde
forţei de acţiune asupra FT
solului şi cuprinde:
– forţa
forţadedereacţie
reacţietangenţială
normală a FG
greutăţii RG
(paralelă (perpendiculară
cu solul şi orientatăpe
în
sol şi opus
sens orientată de jos în sus)
alergării).
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR RG
RT
Deoarece rezultanta
reazemului R este orientată
oblic în sus şi înspre înapoi, ea
exercită o acţiune negativă
asupra vitezei alergării.
Efectul negativ este cu atât mai
mare cu cât proiecţia centrului
de greutate este mai în spatele
punctului de sprijin
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
RT
RAŢIUNEA ANALIZEI TEHNICII
în faza de amortizare constă în
reducerea rezultantei tangen-
ţiale (forţei de amortizare),
prin:
– diminuarea oblicităţii contactului cu solul,
– micşorarea distanţei dintre punctul de contact şi
proiecţia centrului de greutate.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Din punct de vedere al con-

tactului cu solul, în funcţie
de viteza de deplasare,
se poate lua în trei moduri:
– pe pingea,
– pe toată talpa
– pe călcâi;
şocul de contact este mai redus pe pingea.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
corespunde momentului
trecerii centrului de gre-
utate prin verticala cobo-
râtă pe suprafaţa de sprijin
determinată de talpa
piciorului.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Greutatea exercitată de RG
corpul alergătorului pe sol va
crea forţa de reacţie a
reazemului, forţă care va fi
egală cu valoarea greutăţii
corpului, determinând o FG
reacţie de tip rezistenţă pe
musculatura piciorului de
sprijin.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
În acest moment, proiec-

ţia centrului de greutate
al corpului cade în afara
locului de contact şi în faţa
acestuia şi atletul acţionează
acum cu o orientată
contra direcţiei de alergare şi în jos.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
În acest fază, proiecţia

centrului de greutate
al corpului cade în afara FT
locului de contact şi în faţa
acestuia şi atletul acţionează FG
acum cu o orien-
tată contra direcţiei de alergare
şi în jos.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR RG
RT
Elementul primordial al
acestei faze îl constituie
acţiunea FT
FG
orientată în sus şi înainte,
efect pozitiv asupra
vitezei de deplasare.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Oblicitatea forţei rezul-

tante R este mai accen-
tuată cu cât distanţa
dintre punctul de contact
şi proiecţia centrul de
greutate al corpului este
mai mare şi deci, creşte
viteza de deplasare.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Rezultă că forţa de
impulsie R este o
acţiune pozitivă asupra
vitezei (proiecţia centrului
de greutate se află în
faţa piciorului de sprijin).
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– Formată din :
– c)
a) faza
b) de pendulare
momentul anterioară
posterioară
verticalei
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– începe odată cu ridicarea

piciorului de pe sol şi
durează până când
alergătorul ajunge în
momentul verticalei,
corespunzător piciorului
opus.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– în momentul în care
piciorul pendulant
încrucişează piciorul de
sprijin
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– începe din momentul în care

picioarele se încrucişează şi
durează până la proxima
reluare a contactului cu solul,
când trece la o nouă perioadă
de sprijin şi se inaugurează un
nou ciclu
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Au efecte negative asupra

randamentului alergătorului făcând să
crească consumul energetic
Oscilaţiile sunt datorate întreruperii
sprijinului pe sol şi de trecerea greutăţii
de pe un picior pe altul
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Oscilaţiile se pot observa în mişcare prin

traiectoria unor repere luate pe corpul
alergătorului, cum ar fi: creştetul capului,
umărul, părţile laterale ale bazinului,
centrul de greutate etc.
Aceste repere se pot aşeza într-o curbă în
spaţiu, în cele trei planuri ale corpului:
Sagital Orizontal Frontal
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
Oscilaţiile verticale CENTRUL

GENERAL DE
GREUTATE AL
CORPULUI
Oscilaţiile laterale
Oscilaţiile transversale
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– au loc în plan sagital, având drept cauză

forţa oblică de impulsie (perioada de sprijin -
faza de impulsie), datorită contracţiei
energice a musculaturii piciorului de sprijin şi
a tracţiunii exercitate de piciorul pendulant,
alergătorul este proiectat oblic înainte şi în
sus, sub un unghi foarte ascuţit.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– au loc în plan frontal, axa lor de rotaţie fiind

orientată pe direcţia antero-posterioară;
– apar din cauza trecerii alternative a greutăţii
corpului de pe un picior pe celălalt în
perioada de sprijin. Se observă uşor în
momentul verticalei, privind alergătorul din
faţă, latura pendulantă este mult mai ridicată
decât cea de sprijin.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– cu cât tălpile alergătorului prezintă o

depărtarea mai mare, la fiecare sprijin pe
sol şi diametrul frontal al bazinului este
mai mare, oscilaţiile laterale vor fi mai
pronunţate.
– Ameliorarea tehnicii în ceea ce privesc
oscilaţiile laterale, poate fi realizată prin
apropierea tălpilor pe direcţia de alergare.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– au loc în plan orizontal, axa de rotaţie fiind

pe verticală. Se manifestă printr-o proiectare
înainte a laturii bazinului care corespunde
piciorului pendulant simultan cu o rămânere
în urmă a laturii opuse bazinului care este
fixată pe piciorul de sprijin.
ANALIZA TEHNICII
ALERGĂRILOR
– amplitudinea oscilaţiei va atinge o valoare

maximă la terminarea fazei de impulsie, când
unghiul dintre coapse prezintă cea mai mare
deschidere.
– Oscilaţia transversală devine nulă în
momentul verticalei.
ANALIZA TEHNICII ALERGĂRILOR
ANALIZA TEHNICII ALERGĂRILOR
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
competiţional.
mare fond
triplusaltul

STABILIREA
NOTEI FINALE
semestrului

TEHNICA ÎN ALEGĂRILE DE
REZISTENŢĂ
Alergările atletice sunt:
– alergările pe plat (alergarea de
rezistenţă, alergarea de viteză),
– alergările pe teren variat (crosurile),
– alergările de obstacole,
– alergările de garduri,
– alergările de ştafetă.
Acestea au la bază ŞCOALA ALERGĂRII, în
sensul ca nu se trece la învăţarea probele
atletice de alergări fără a se trece prin
elementele fundamentale ale acesteia.
REZISTENŢĂ
FAZELE oricărei alergări sunt următoarele în
ordinea desfăşurării probelor atletice:
1. startul şi lansarea de la start,
2. alergarea pe parcurs
3. declanşarea finişului şi sosirea.
Raţiunile didactice fac însa ca prima faza
învăţată să fie alergarea pe parcurs şi apoi
celelalte.
REZISTENŢĂ
Distanţele de alergare de rezistenţă pentru
practicanţii din învăţământul preuniversitar
sunt cuprinse între 600-800 şi 1-2 km. În
alergarea de rezistenţă efortul este
continuu şi suficient de solicitant, dar la o
intensitate medie spre mică.
Factorul limitativ în desfăşurarea alergării
de rezistenţă este OBOSEALA, care se
instalează diferenţiat, în funcţie de gradul de
antrenare al practicanţilor.
REZISTENŢĂ
În aceste alergări este necesară o dozare
cât mai raţională a efortului, pentru a se
reuşi parcurgerea unor distanţe medii, mari
şi foarte mari cu o viteză de deplasre
apreciabilă  pentru aceasta este necesar ca
mişcările alergătorului să fie cât mai
economice, dar eficiente în acelaşi timp.
TEHNICA DE ALERGARE urmăreşte
stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat,
tinzându-se spre o impulsie neforţată şi
eliminarea mişcărilor inutile ale capului,
trunchiului şi braţelor.
REZISTENŢĂ
Un rol decisiv în alergările care solicită
efortul de rezistenţă, îl are respiraţia,
respectiv ritmul respirator.
La probele clasice din această grupă de
alergări participarea este masculină şi
feminină în următoarele probe:
– 800m şi 1500m – Probe de semifond;
– 5000m şi 10000m – Probe de fond;
– 42,195km – Probe de mare fond-maraton.
REZISTENŢĂ
Startul şi lansarea de la start
– regulamentul de concurs obligă participanţii la
abordarea startului „de sus”;
– în această fază se urmăreşte obţinerea unei viteze
suficiente pentru a ocupa un loc în pluton.
– comenzile starterului sunt: „Pe locuri!” ...
„pocnetul pistolului!” / start / go etc.
La comanda „Pe locuri!”, alergătorul aşează
piciorul mai puternic lângă linia de start (cât mai
aproape de aceasta), trecând şi cea mai mare parte
din greutatea corpului pe acest picior; celălalt
picior se află în urmă, cu 1-1,5 lungimi de talpă
sprijinit pe pingea.
REZISTENŢĂ
– trunchiul este aplecat înainte;
– braţul opus piciorului dinainte se află în faţa
trunchiului, îndoit din cot, în aşa fel încât palma
cu degetele semiflexate să se afle deasupra
genunchiului, în dreptul coapsei;
– privirea este îndreptată la 2-3m, spre viitoarea
direcţie de alergare.
– în această poziţie, alergătorul aşteaptă pocnetul
pistolului;
– plecarea este realizată de pendularea activă şi
energică a piciorului dinapoi şi impulsia puternică
a piciorului dinainte.
REZISTENŢĂ
– Acţiunea picioarelor este secondată de cea a
braţelor care, pendulează energic, susţinând
lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie
cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei;
– cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât
spaţiul de lansare este mai scurt:
la 800m lansarea acoperă 100-120m;
la probele de fond aceasta este pe 30-50m.
REZISTENŢĂ
Alergarea pe parcurs
– deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo
moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă;
– alergătorul trebuie să economisească energia, ceea
ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor,
prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin
energice.
– lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de
particularităţile alergătorului.
– contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se
poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale,
respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare,
cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului
general de greutate a corpului.
REZISTENŢĂ
– Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună
amortizare - în acest scop, la alergarea pe 800m,
cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe
pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşează
piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a tălpii
piciorului, urmând rularea întregii tălpii; în probele
de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi,
urmând apoi rularea pe talpă.
– În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se
întinde complet sau se extinde complet dar nu
energic;
– coapsa piciorului pendulant se ridică sub
orizontală, la 75º, fiind avântată înainte.
REZISTENŢĂ
– În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la
verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m),
umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi
uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi
degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând
deplasarea.
– Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului trebuie să
favorizeze respiraţia; este de subliniat rolul
respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă,
accentuându-se expiraţia, care va angrena automat
şi inspiraţia.
REZISTENŢĂ
Finişul şi sosirea
– În această fază viteza de deplasare creşte,
apropiindu-se de alergarea de viteză.
– Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de
viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai
modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m
înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi
valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima
turnantă.
– Sosirea se efectuează, prin „atacarea” sosirii, pe
ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre
planul vertical al liniei de sosire.
TEHNICA ALERGĂRILOR PE TEREN
VARIAT (CROSS -URILE)
Tehnica de alergare trebuie să se
adapteze la condiţiile variabile de sol şi
de relief (este necesar un echilibru bun,
general) şi la trecerea obstacolelor.
Astfel:
– la urcuş, pasul este mai scurt, impulsia este
incompletă, trunchiul mult aplecat înainte,
contactul cu solul se face exclusiv pe pingea.
– la coborâre, contactul cu solul se face prin
toc (călcâi-vârf) iar pasul este mai mic sau
mai mare în funcţie de înclinaţia pantei
– pe arătură, călcătura este sprijinită pe toată
talpa pentru a nu se îngropa în teren
trecerea obstacolelor se face astfel:
– menţinerea tempoului de alergare pentru a
se evita apariţia prematură a oboselii iar
înainte de obstacol se accelerează puţin
– economia de efort, fără pierdere de timp, va
duce la trecerea eficientă a obstacolului
finish -ul poate începe cu 150-200 m sau
chiar mai mult înainte de sosire.
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
competiţional.
mare fond
triplusaltul

STABILIREA
NOTEI FINALE
semestrului

BAZELE TEHNICII
ALERGĂRILOR DE VITEZĂ
Alergarea de viteză este o deprindere
motrică, care trebuie consolidată şi
perfecţionată, deoarece, desfăşurarea ei
este mai elaborată decât aler-
garea de semifond. Solicitarea
este maximă ca intensitate.
Graficul de desfăşurare a unei
curse de viteză, indică o creşte-
re continuă a vitezei de depla-
sare, urmată de menţinerea vitezei.
BAZELE TEHNICII
Alergarea de viteză face parte din
exerciţiile tehnice ce se desfăşoară pe o
durată scurtă cu intensitate mare.
Probele de viteză sunt:
– 60 m plat, în sală (indoors)
– 100 m plat,
– 200 m plat
– 400 m plat.
BAZELE TEHNICII
Factorii care condiţionează viteza

– timpul
– viteza de deplasare (raportul dintre frecvenţa
şi lungimea paşilor)
– capacitatea alergătorului de a reacţiona rapid
la pocnetul pistolului
– calitatea lansării de la start (atingerea vitezei
maxime într-un timp cât mai scurt)
– posibilitatea alergătorului de a menţine viteza
maximă cât mai mult posibil
BAZELE TEHNICII
Fazele alergărilor de viteză
– startul şi lansarea de la start (accelerarea
vitezei)
– alergarea pe parcurs (cu viteză maximă)
– sosirea - finish -ul şi atacul liniei de sosire
STARTUL - rol extrem de important în

cadrul alergării de viteză, dată fiind
necesitatea obţinerii unei viteze maxime.
BAZELE TEHNICII
STARTUL
– În probele de viteză startul se execută
obligatoriu de jos, conform celor trei
comenzi ale starterului:
„Pe locuri!”....
„Gata!” ....
pocnetul pistolului! (pleacă!,
go!, start!, fluier! etc.
– Alergătorul ia o poziţie joasă şi grupată ce
ajută la dezvoltarea unui efort de accelerare,
concretizat prin startul de jos.
TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII
STARTUL
– Poziţia dă posibilitatea formării unor unghiuri
favorabile între segmentele picioarelor ce
participă la împingere, mărindu-se astfel
reacţiunea tangenţială a forţei
de împingere.
– Poziţiile şi mişcările succesive
din startul de jos cuprind
două faze:
1) pregătirea pentru începerea alergării
2) lansarea de la start
BAZELE TEHNICII
STARTUL - pregătirea
– Pentru efectuarea startului de jos, se folosesc
blocurile de start, în care atletul fixează
tălpile picioarelor distanţate, în aşa fel încât
să asigure alergătorului poziţia cea mai
comodă în momentul
comenzii de start.
BAZELE TEHNICII
– În mod obișnuit, primul bloc de start se
aşează la o distanţă de aproximativ o
lungime de gambă faţă de linia de plecare.
– Cel de-al doilea bloc de start se aşază
înapoia primului, la o
distanţă de aproxima-
tiv o lungime de
gambă sau ceva
mai puţin.
BAZELE TEHNICII
– În poziţia corespunzătoare comenzii „Pe
locuri!”:
– tălpile picioarelor sunt în contact cu blocurile de
start, piciorul mai puternic fiind aşezat în blocul
dinapoi.
– Genunchiul piciorului
din spate atinge solul,
undeva lângă piciorul
dinainte; trunchiul
este aplecat înainte
şi se sprijină pe
braţe.
BAZELE TEHNICII
– În poziţia corespunzătoare comenzii „Pe
locuri!”:
- braţele sunt paralele, cu mâinile aşezate la linie,
dar fără să o atingă;
– proiecţia umerilor pe sol
variază în funcţie de
individ, fiind înaintea
liniei, pe linie, sau
înapoia ei.
BAZELE TEHNICII
– Poziţia corespunzătoare comenzii „Gata!”:
– premergătoare pocnetului de pistol;
– atletul încearcă să fixeze corpul într-o poziţie care
să-i permită realizarea unei mobilizări şi echilibrări
cât mai bune a întregului corp.
– Aceasta se realizează prin
modul de repartizare
egală, a greutăţii corpului
în puncte de sprijin.
– Pentru aceasta, bazinul
se ridică.
BAZELE TEHNICII
– Genunchiul piciorului dinapoi părăseşte solul şi se
întinde uşor, până când planul orizontal al bazinului
depăşeşte destul de mult planul orizontal al umerilor.
– Axa umerilor se deplasează uşor înainte, astfel încât
proiecţia pe sol să cadă în
faţa liniei de plecare,
asigurând un echilibru
relativ stabil, foarte
important în momentul
plecării.
BAZELE TEHNICII
– Tot în această poziţie, se realizează unghiurile
optime între coapse şi gambe:
aproximativ 90º pentru piciorul dinainte
între 120-140º pentru piciorul dinapoi.
între coapsa piciorului
dinainte şi trunchi,
unghiul este de 60º.
BAZELE TEHNICII
STARTUL - lansarea de la start
– Lansarea de la start se realizează după comandă
– Se urmăreşte ca din prima mişcare să se asigure
impulsia în blocurile de start.
– corpul este dezechilibrat şi are tendinţa de a
cădea în faţă, învingerea forţei de inerţie fiind mult
înlesnită.
– Rolul primului pas de plecare este dublu: să
schimbe direcţia iniţială a mişcării şi să proiecteze
corpul înainte.
– Principala acţiune a alergătorului constă în tragerea
piciorului din spate, simultan cu lucrul impulsor al
piciorului din faţă. Atât braţele, cât şi picioarele
BAZELE TEHNICII
STARTUL - lansarea de la start
– Atât braţele, cât şi picioarele dezvoltă forţe de
pendulare care măresc reacţia reazemului dată de
forţa piciorului din faţă.
– Lansarea se efectuează cu paşii de alergare
accelerată, în care primii 2-3 sunt lipsiţi de
amortizare, apoi se lungesc în mod progresiv, iar
după 8-10, urmele lor, la început depărtate, se
apropie de axa alergării.
– Viteza de deplasare creşte treptat, atingând valori
aproape maxime, după 25-30m, până la 50-60m
– După care se urmăreşte menţinerea alergării
lansate şi implicit, a vitezei obţinute.
BAZELE TEHNICII
ALERGAREA PE PARCURS
– Se urmăreşte câştigarea vitezei maxime, ceea ce
din punct de vedere mecanic se reduce timpul de
contact cu solul, a timpului de zbor şi implicit a
îmbunătăţirii eficienţei în deplasare.
– Specific acestei alergări este pasul lansat de
viteză. Important este ca viteza de alergare să fie
cât mai constantă, prin păstrarea lungimii paşilor.
– La alergările de viteză, contactul piciorului de
sprijin cu solul se face pe pingea şi foarte aproape
de proiecţia verticală a CCG, în scopul reducerii
frânării care apare în momentul amortizării.
BAZELE TEHNICII
– Pasul lansat de viteză are o lungime cuprinsă între
2,30m şi 2,60m.
– Se urmăreşte transferul bazinului cât mai rapid
peste punctul vertical de sprijin, fapt uşurat de
piciorul pendulant, care în faza de pendulare
anterioară, antrenează şi bazinul, proiectându-l spre
înainte.
– Poziţie uşor arcuită a corpului din articulaţia coxo-
femurală iar trunchiul are o poziţie verticală
– Extensia rapidă în articulaţia gleznei favorizează
viteza de alergare, lucru care se observă foarte bine
la marii sprinteri.
BAZELE TEHNICII
– Braţele se mişcă amplu, din articulaţia umerilor, cu
un unghi de 90º când sunt pendulate înainte şi circa
140º când sunt pendulate înapoi.
– Menţinerea vitezei, se identifică cu scăderea gradată
a vitezei, cauzată de oboseala indusă de efortul
fizic.
BAZELE TEHNICII
SOSIREA
– încheierea alergării, atunci când sprinterul atinge cu
pieptul (nu cu capul, gâtul, mâinile sau picioarele)
firul sau planul vertical dus prin marginea interioară
a liniei de sosire.
– Tehnica sosirii se realizează prin
aplecarea energică a trunchiului
înainte, pe ultimul pas, cel mult pe
ultimii doi paşi de alergare, fapt care
nu stânjeneşte viteza de alergare.
– Reducerea vitezei de deplasare se
realizează prin scurtarea pasului
alergător.
BAZELE TEHNICII
Particularităţile alergării în turnantă
– În probele de 200m şi 400m, cheltuiala de energie
este mai mare pentru a învinge forţa centrifugă.
– Pentru a contracara această forţă, care poate ajunge
până la 20 kg, la alergările pe 200m (la o turnantă
semicirculară, cu rază de 36,50m), alergătorul se
înclină spre interior cu 2-3m înaintea intrării în
turnantă;
– în acelaşi timp se intensifică acţiunea energică şi mai
amplă a braţului şi piciorului drept.
– Cu 2-3m înainte de intrarea în linie dreaptă începe
îndreptarea trunchiului.
BAZELE TEHNICII
Particularităţile alergării în turnantă
– Aşezarea blocurile de plecare se adaptează, în

scopul obţinerii unei lansării din start, pe o
traiectorie tangentă la linia curbă interioară a
propriului culoar de alergare.
– În aceste condiţii, blocurile de start se aşează spre
marginea laterală dreapta a culoarului, respectându-
se avansul de turnantă al culoarelor începând de la
cel de-al doilea.
TEHNICA ÎN ALEGĂRILE DE GARDURI
Alergarea de garduri este o alergare de

viteză în care succesiunea normală a
paşilor este întreruptă prin introducerea
unui pas caracteristic: PASUL DE GARD.
Probele de garduri sunt:
– 110 m şi 400 m garduri – MASCULIN
– 100 m şi 400 m garduri – FEMININ
– numărul gardurilor dispuse pe
pistă, aferente unui culoar este
de zece.
Pentru a realiza un rezultat cât mai bun.

trecerea peste gard trebuie să îndepli-
nească anumite condiţii:
atacul gardului să se facă fără pierdere de viteză
iar timpul de zbor peste gard să fie cât mai
scurt;
trecerea peste gard să fie razantă cu gardul,
pentru ca traiectoria centrului de greutate să aibă
oscilaţii verticale cât mai reduse;
aterizarea după gard să se facă într-o poziţie cât
mai favorabilă alergării.
Fazele alergării de garduri sunt:

– 1) startul şi lansarea de la start
– 2) pasul peste gard
atacul gardului
trecerea peste gard (zborul)
aterizarea după gard
– 3) alergarea între garduri
– 4) finish –ul
Obiectivul important este păstrarea
vitezei

– plecarea este obligatorie cu start de jos
– se respectă succesiunea poziţiilor şi
mişcărilor ca în cazul alergărilor pe plat:
cu menţiunea că în poziţia”gata”, ca o
caracteristică a startului la alergările de garduri
este poziţia mai înaltă a bazinului, pentru ca
atletul să ajungă în poziţie optimă de trecere la
primul gard.
– numărul paşilor până la primul gard, este în
medie de 8, dar poate fi şi de 7 paşi (pentru
alergătorii foarte înalţi) sau de 9 paşi

– se impune aşezarea în primul blocstart a unui
anumit picior
– prin scurtarea ultimului pas se realizează
o fază de amortizare cu o durată mai redusă,
un şoc de amortizare mai mic şi o frânare
mai mică a vitezei orizontale, datorită reacţiei
tangenţiale ducând la trecerea primului gard
fără ezitări şi cu viteză maximă;

– Centrul general de greutate este situat
mai jos pe penultimul pas şi el urcă pe o
direcţie care nu este alta decât cea a
rezultantei impulsiei;
– Până la primul gard, contactul este pe
pingea iar impulsia este completă şi
viguroasă.
Pasul peste gard

– element tehnic care reprezintă veriga de
bază care condiţionează rezultatul final al
alergării.
– trebuie să fie executat cu o pierdere
minimă de viteză.
– corpul atletului trebuie:
să treacă razant deasupra gardului, pentru a
pierde cât mai puţin timp în faza de zbor,
în plus, să aibă un echilibru cât mai bun, asigurat
de mişcările segmentelor, în anumite planuri
(mişcările compensatorii).
Pasul peste gard

– pasul peste gard are lungimea între 3,40-
3,65m la alergătorii consacraţi şi 3,00-3,25m
la alergătoarele consacrate;
– din această mărime 60% revine "atacului"
(distanţa de la care se
atacă gardul) şi
40% aterizării
(distanţa de la gard
până la contactul cu
pista).
Pasul peste gard

– Pasul peste gard poate fi analizat prin
momentele care îl compun:
atacul gardului - se execută de la o distanţă de
1,90m (alergătoare) - 2,15m (alergători);
trecerea gardului - obligă aplecarea evidentă a
trunchiul pe coapsa piciorului de atac;celălalt
picior (de impulsie) este adus "remorcat" înapoi,
cu talpa în flexie dorsală. Acest picior trebuie să
fie relaxat şi să aibă un timp "inactiv" în tragerea
lui înainte, aspect esenţial pentru o trecere
eficientă a gardului
Pasul peste gard

– Pasul peste gard poate fi analizat prin
momentele care îl compun:
aterizarea şi alergarea între garduri - primul
pas după aterizare va fi cel mai scurt, pasul al
doilea este cel mai lung iar al treilea, care precede
bătaia, este mai scurt
decât al doilea şi
mai lung decât primul.
Alergarea după ultimul gard + Finish

– Spaţiul rămas de parcurs de la ultimul gard
până la sosire se aleargă în viteză maximă;
– pentru realizarea acestei faze în cele mai
bune condiţii, se impune o trecere atentă şi
echilibrată a gardului al zecelea (chiar
dacă este ultimul), cât şi o aterizare sigură şi
fermă după gard.
– În această ultimă fază atletul participă cu
toate resursele de care mai dispune,
"atacând" sosirea pe ultimii doi paşi.
Particularităţi la alergările de garduri

de 100 m şi 110 m
– startul în poziţia "gata", poziţia bazinului este
mai ridicată decât la alergările de viteză
– în lansarea de la start, îndreptarea
trunchiului de-a lungul distanţei este extrem
de scurtă
– până la primul gard se execută 7-8-9 paşi de
alergare
Particularităţi la alergările de garduri
de 400 m
– până la primul gard sunt 45 m (21-23 de
paşi la bărbaţi şi 23-25 de paşi la femei)
– distanţa dintre garduri este de 35 m
– de la ultimul gard la finish sunt 40 m
TEHNICA ALERGĂRILOR DE OBSTACOLE
Probele de alergare de obstacole:
– 3 000 m
– 2 000 m juniori
Atletul trebuie să treacă de 28 de ori
peste obstacole la distanţă de 82 m,
obstacolele având o înălţime de 0,914 m.
Există obstacol fix, groapă cu apă şi
obstacole mobile pe pistă.
TEHNICA ALERGĂRILOR DE OBSTACOLE
Pot exista mai multe tipuri de treceri:
– trecere prin păşire
– trecere prin călcare
– trecerea gropii cu apă
TEHNICA ALEGĂRILOR DE ŞTAFETA
Sunt singurele probe care se desfăşoară
sub formă de echipe din patru alergători,
fiecare alergând o distanţă parţială,
transmiţându-şi de la unul la altul un băţ
de ştafetă.
Probele de ştafetă sunt:
– 4 x 100 m femei şi bărbaţi
– 4 x 400 m femei şi bărbaţi
Pot exista şi alte distanţe:

– 4 x 200 m femei şi bărbaţi,
– 4 x 800 m bărbaţi,
– 4 x 1500 m bărbaţi,
– sau pot exista şi ştafete cu distanţe parţial
inegale 400 m + 300 m + 200 m + 100 m
sau 800 m + 400 m + 200 m + 100 m
Factorii care condiţionează schimbul

eficient
– viteza aducătorului să fie egală cu
intensitatea maximă
– viteza aducătorului să fie egală cu viteza
primitorului
– schimbul între aducător şi primitor să aibă loc
la o distanţă de cel puţin 1 m
Schimbul poate fi:

– 1) de aceeaşi parte - transferul băţului de
schimb se face din mâna stângă a
aducătorului în mâna dreaptă a primitorului;
alergătorul 1 şi 3 se deplasează pe marginea
internă a culoarului, aflat pe turnantă, iar
spre sfârşitul distanţei trec spre exterior,
astfel ca la intrarea în zona de schimb să se
afle în dreapta primitorului; alergătorul 2
după primirea băţului traversează oblic
culoarul său, îndreptându-se spre marginea
externă; alergătorul 4 se menţine tot timpul
pe marginea internă a culoarului său;
TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII TEHNICII
ÎN ALEGĂRILE DE ŞTAFETA
Schimbul poate fi:
– 2) schimbul alternat - alergătorii 1 şi 3 ţin
băţul în mâna dreaptă şi îl predau în mâna
stângă a primitorului; alergătorii 2 şi 4
aşteaptă pe partea externă a culoarului; o
serie de avantaje fac din acest schimb modul
preferat al multor echipe.
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
Conf. univ. BADEA George
BAZELE TEHNICII
PROBELOR DE SĂRITURI
Tehnica şi metodica predării tehnicii
săriturii în lungime

sărituri în înălţime - procedeul cu
rostogolire ventrală

rostogolire dorsală
BAZELE TEHNICII

triplusaltului

săriturii cu prăjina
BAZELE TEHNICII
Definiţie:
Săriturile atletice -comportamente
motrice specializate, al căror scop este
realizarea (prin interacţiunea dintre
forţele interne şi cele externe) unei
traiectorii în aer a CGG al corpului cât
mai înalte sau cât mai lungi.
BAZELE TEHNICII
Ca mişcări locomotorii săriturile
atletice sunt aciclice (singulare),
având un început şi un sfârşit precis
delimitate în spaţiu şi timp.
Din cele patru sărituri atletice,
săritura în lungime şi săritura în
înălţime, fiind structurate pe faze
perfect delimitabile, sunt considerate
ca sărituri fundamentale
BAZELE TEHNICII
Triplusalt şi săritura cu prăjina, sunt
considerate ca sărituri derivate.
Săriturile atletice sunt compuse din
următoarele patru faze:
Elanul
Bătaia
Zborul
Aterizarea
BAZELE TEHNICII
– fază a săriturilor atletice este constituit

dintr-o alergare accelerată, care în
prima sa parte are ca scop acumularea
unei anumite viteze orizontale, iar în
partea a doua, spre finalul elanului,
pregătirea fazei de bătaie.
BAZELE TEHNICII
– La săritorii buni, viteza elanului,

măsurată pe ultimii paşi, se situează între
următoarele limite:
săritura în înălţime – 7-8 m/sec.;
săritura cu prăjina – 9-10 m/sec.;
triplusalt – 10-10,5 m/sec.;
săritura în lungime – 10-10,7 m/sec.
BAZELE TEHNICII
– Ca formă, în general, la toate săriturile,

elanurile sunt rectiliniare şi cu excepţia
săriturii în înălţime se efectuează
perpendicular pe prag, sau pe ştachetă.
– La săritura în înălţime se practică şi
elanurile curbate, iar direcţia elanului se
situează sub unghiuri diferite şi variabile în
raport cu ştacheta (80° - 20°).
BAZELE TEHNICII
– Finalul elanului, respectiv ultimii 3-5 paşi,

prezintă o deosebită importanţă pentru
pregătirea fazei de bătaie.
– La ultimii paşi ai elanului se modifică
lungimea, respectiv viteza paşilor, se
modifică poziţia corpului în raport cu
verticala şi coborârea, în limite variabile,
dar întotdeauna optime, a CGG al corpului.
BAZELE TEHNICII
Pregătirea pentru bătaie se face, la

toate săriturile, pe ultimii doi paşi
ultimii doi paşi prezintă raportul
“lung” – “scurt”. Pasul lung
corespunde şi cu punctul cel mai
coborât al CGG al corpului, după care
acesta trebuie să urmeze o traiectorie
continuu ascendentă.
BAZELE TEHNICII
– Fază a săriturilor ce reprezintă totalitatea

acţiunilor motrice efectuate în contact cu
solul, rezultatul acestora fiind
desprinderea, respectiv întreruperea
contactului cu solul şi trecerea în faza de
zbor.
– Bătaia este faza fundamentală a oricărei
sărituri atletice, deoarece în această fază
este valorificată viteza ascensională.
BAZELE TEHNICII
– Ca activitate motrică se compune din

acţiunea de impulsie a piciorului de
sprijin şi acţiunea de avântare a
piciorului oscilant, a braţelor şi umerilor.
– Componenta principală a bătăii este
impulsia (70% din acţiunea de bătaie),
dar şi avântarea joacă un rol important
în dinamica acestei faze, ponderea ei fiind
şi mai mare la săritura în înălţime.
BAZELE TEHNICII
– Acţiunea la bătaie se desfăşoară în

următoarea succesiune:
amortizarea pasului de bătaie prin luarea
contactului cu solul
lucrul rezistent al musculaturii piciorului de
impulsie
avântarea piciorului oscilant a braţelor şi a
umerilor
translaţia CGG al corpului pe direcţia
elanului, concomitent cu extinderea din
toate articulaţiile piciorului de impulsie.
BAZELE TEHNICII
– Forţele care intervin în
faza de “bătaie” sunt:
BAZELE TEHNICII
Definirea şi analiza unor elemente

caracteristice fazei de “bătaie”:
– unghiul de contact
Unghiul sub care se aşează piciorul de impulsie
la pasul de bătaie, fiind dat de orizontala
locului de bătaie şi dreapta care, pornind din
punctul de contact, trece prin CGG al corpului
săritorului.
– la săritura în lungime, unghiul de contact – 63°-68°;
– la săritura în înălţime unghiul de contact – 45°-60°.
BAZELE TEHNICII
– unghiul de bătaie este acela sub care se

desprinde piciorul de impulsie după
terminarea bătăii, fiind format de
orizontala locului de bătaie şi dreapta ce
uneşte punctul de sprijin şi CGG al corpului
săritorului.
la săritura în lungime unghiul de bătaie 73°-
76°;
la săritura în înălţime unghiul de bătaie este de
aproximativ 90°.
BAZELE TEHNICII
– unghiul de desprindere este unghiul sub

care se înscrie pe traiectoria sa CGG al
corpului săritorului, fiind format de
orizontala locului de desprindere şi
tangenta la traiectoria CGG al corpului
dusă din CGG în punctul de desprindere.
valoarea medie a unghiului de desprindere la
săritura în lungime 22°;
valoarea medie a unghiului de desprindere la
săritura în înălţime 60° - 65°.
Unghiurile fazei de bătaie la
Viteză
ascensională
Forţă de
desprindere
CGG
Viteză
orizontală
UNGHIUL DE
DESPRINDERE
UNGHIUL
20O - 240
DE CONTACT
UNGHIUL
63O - 680
DE BĂTAIE
73O - 760
săritura în înălţime
Viteză
ascensională
Forţă de
desprindere
CGG
Viteză
orizontală
UNGHIUL DE
UNGHIUL DESPRINDERE
DE CONTACT 60O - 650
UNGHIUL
45O - 600
DE BĂTAIE
aprox 900
BAZELE TEHNICII
– Fază a săriturilor, care, făcând abstracţie

de săritura cu prăjina, pentru săriturile
atletice constituie faza fără sprijin a
săriturii;
– ţine din momentul întreruperii contactului
cu solul, la desprindere, până la reluarea
contactului cu solul în vederea aterizării.
BAZELE TEHNICII
– Traiectoria CGG în zbor depinde de

următorii factori:
mărimea vitezei de desprindere;
unghiul de desprindere.
– corpul săritorului poate fi angrenat într-
una sau mai multe mişcări de rotaţie,
mişcări care constituie, de fapt, tehnica
de zbor a diferitelor exerciţii de sărituri:
rotaţii compensatorii;
rotaţii reale.
BAZELE TEHNICII
– ROTAŢIILE COMPENSATORII – sunt

mişcări cu caracter compensatoriu, care se
produc în jurul unor axe ce trec prin CGG.
– Orice mişcare, efectuată de către un
segment sau de către o parte a corpului
într-un sens, este însoţită de o mişcare
inversă în partea opusă CGG
BAZELE TEHNICII
– ROTAŢIA REALĂ este determinată de

forţe externe:
reacţia sprijinului – ascendentă şi superioară
ca valoare (+);
forţa de greutate – descendentă şi inferioară
ca valoare (-) şi care se aplică în puncte
diferite (cuplu de forţe).
– Sensul rotaţiei este determinat de forţa
de reacţie a sprijinului spre partea opusă
faţă de punctul ei de aplicaţie.
BAZELE TEHNICII
– Fiind determinată de o forţă externă,

rotaţia reală durează tot timpul zborului,
iar sensul ei nu poate fi modificat prin
acţiunea forţelor interne.
– Tehnica de zbor în săriturile atletice se
compune din rotaţii compensatorii, de sine
stătătoare sau din suprapunerea acestora
pe rotaţiile reale.
BAZELE TEHNICII
– Fază a săriturii, ce reprezintă reluarea

contactului cu solul, la terminarea
zborului, printr-o interacţiune cu suprafaţa
de sprijin.
– Acţiunea de aterizare ridică două
probleme:
amortizarea şocului de ciocnire cu suprafaţa de
sprijin;
valorificarea la maximum a traiectoriei CGG
pentru mărirea lungimii măsurabile a săriturii.
BAZELE TEHNICII
– Dacă după aterizare şi amortizare urmează

o nouă “bătaie” (triplusalt) amortizarea se
efectuează printr-un lucru muscular
rezistent, mai accentuat şi pe un drum mai
scurt.
STABILIREA
NOTEI FINALE

prezenţă şi activitate seminar şi 10%
lucrări practice
tehnicii şi metodicii probelor atletice
pe parcursul semestrului
(condiţia de promovare este de a obţine minimul nota 5
la lucrările practice şi la examenul teoretic)
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
SĂRITURILE
Bazele tehnicii săriturilor

săriturii în lungime

rostogolire ventrală
SĂRITURILE

triplusaltului

săriturii cu prăjina
SĂRITURA ÎN LUNGIME
Definiţie:
Săritura în lungime - probă atletică
prin care se urmăreşte realizarea unei
traiectorii cât mai lungi de zbor de la
linia pragului, de unde se măsoară
lungimea săriturii, până la punctul
unde are loc reluarea contactului cu
solul în groapa de nisip.
Poate fi considerată una dintre cele mai
naturale probe de atletism.
Descrierea şi analiza tehnicii se referă

la cele patru faze cunoscute:
– elanul
– bătaia
– zborul
– aterizarea
Scopul principal este de acumulare a

unei viteze orizontale cât mai mari,
"viteză de vârf controlabilă”.
Alergarea pe elan se stabileşte în
vederea realizării unei bătăi optime.
Experienţa arată că lungimea elanului
este cuprinsă între 37-50 m (19-24
paşi) la bărbaţi şi 33-40 m (18-21 paşi)
la femei.
Alergarea pe elan are următoarele

caracteristici:
– în prima parte a elanului corpul săritorului
are o înclinare mai accentuată la un unghi
de 55°-65° şi se caracterizează printr-un
lucru activ al braţelor, printr-o propulsare
a corpului înainte şi o coborâre activă a
piciorului pendulant pentru agăţarea
solului.
– pe parcursul elanului, trunchiul se

îndreaptă treptat având la mijlocul elanului
o înclinare de 70°-80° iar la penultimul
pas ajunge la o înclinare de 90°.
– alergarea este mai rapidă şi impulsia este
mai rapidă, coapsa piciorului pendulant se
ridică până aproape de orizontală la
sprinteri.
Din punct de vedere tehnic, elanul

implică:
– stabilitatea elanului (frecvenţa pasului şi
viteza constantă)
– pregătirea fazei de bătaie (pas lung - pas
scurt – bătaie)
Din punct de vedere al raportului

lungimii între ultimii doi paşi,
putem vorbi de două tipuri de săritori:
– scurt-lung-scurt
– scurt-lung-intermediar.
Rolul este de a obţine o înălţare

verticală şi menţinerea în limita
posibilităţii a vitezei orizontale.
În această fază piciorul de impulsie
este relativ întins din toate articulaţiile
(165°-175° la articulaţia coxo-femurală
şi 175°-178° la articulaţia
genunchiului).
Proiecţia centrului general de greutate

se află la 30-40 cm înapoia locului de
contact.
Aşezarea piciorului de bătaie se face în
mod activ, de sus în jos şi dinainte spre
înapoi pe toată talpa (cu o uşoară
anticipare a călcâiului apoi trecerea
activă pe toată talpa dar fără efect de
blocare). Unghiul ar fi între 38°-40°.

Viteză
ascensională
Forţă de
desprindere
CGG
Viteză
orizontală
UNGHIUL DE
DESPRINDERE
UNGHIUL
20O - 240
DE CONTACT
UNGHIUL
63O - 680
DE BĂTAIE
73O - 760
Fază a săriturii în care mişcările sunt

orientat spre menţinerea echilibrului
corpului în raport cu centrul general de
greutate al corpului şi cu pregătirea
aterizării.
Trebuie să se caracterizeze prin
amplitudine, coordonare şi supleţe.
Poziţia de începere
a fazei de zbor
Procedeul de zbor adoptat trebuie să se

afle în concordanţă cu unele
particularităţi ale săritorului, printre
care şi nivelul de pregătire
Săritorul începător va folosi tehnica
săriturii cu 1 ½ paşi în zbor, fiind cea
mai simplă
Săritorii care aleargă cu o viteză

superioară pe elan preferă tehnica cu
paşi de zbor:
– Tehnica zborului cu 2 ½ paşi
– Tehnica zborului cu 3 ½ paşi
Tehnica zborului cu 2 ½ paşi

Săritorii care dezvoltă o viteză de

alergare pe elan mai redusă preferă
tehnica de zbor “întinsă” (sau cu
extensie)
Tehnica zborului “întinsă”

Fază a săriturii şi are ca scop obţinerea

unei poziţii care să asigure o distanţă
cât mai mare între tălpi şi proiecţia
centrului general de greutate al
corpului fără a provoca căderea pe
spate a săritorului, valorificând astfel
traiectoria zborului centrului general de
greutate al corpului.
Aterizarea se execută în două moduri:

– Prin închiderea corpului “în briceag”, în
care ridicarea picioarelor este compensată
de o aplecare accentuată a trunchiului
– Prin ocuparea unei poziţii “şezând” în

momentul luării contactului cu solul, în
care umerii se găsesc înapoia bazinului
METODICA PREDĂRII TEHNICII
SĂRITURII ÎN LUNGIME
Exerciţii pentru învăţarea bătăii:
– pas săltat pe teren plat
– desprinderi cu elan de 3, 5, 7 paşi şi
aterizare pe piciorul de bătaie în groapă
– desprindere în pas sărit, piciorul de atac în
groapă şi continuarea alergării prin groapă
Exerciţii pentru zbor:
– desprinderi cu pas sărit şi aterizare în
fandat, piciorul de atac în faţă din elan de
3 şi 5 paşi
SĂRITURII ÎN LUNGIME
– desprinderi de pe o ştachie
Exerciţii pentru aterizare:
– săritura în lungime fără elan, ducându-se
călcâiele înainte şi aterizare pe fund
Exerciţii speciale:
– folosirea trambulinei pentru bătaie
– aşezarea peste ştachetă a unui semn care
trebuie atins
REGULAMENTUL CONCURSURILOR
DE SĂRITURI ÎN LUNGIME
se desfăşoară pe pistă standardizată,
cu lăţimea de 1,22 m şi lungimea de
minimum 40 m
pragul de bătaie este amplasat la
nivelul pistei de elan şi a zonei de
aterizare, la o distanţă de cel puţin 10
m de la extremitatea zonei de aterizare
şi are o lungime de 1,22 m şi o lăţime
de 19-20 cm şi o grosime de 10 cm,
este din lemn şi este vopsit în alb.
planşa de plastilină este plasată
imediat după linia de bătaie,
confecţionată dintr-un material rigid,
având o lungime de 1,22-1,23 m şi o
lăţime de 1,98-2,02 cm. Suprafaţa
planşei se ridică faţă de nivelul pragului
la un unghi de 30° în direcţia de
alergare, până la o înălţime de 7 mm.
suprafaţa de aterizare este delimitată
de o bandă albă de 5 cm grosime,
având o lăţime de 2,5 m.
ordinea concurenţilor va fi trasă la
sorţi; când sunt mai mulţi de 8
concurenţi, fiecare va avea dreptul la 3
încercări iar primii 8 în funcţie de
valoarea performanţei la încă 3
încercări.
în caz de egalitate după 6 încercări, se
va lua în considerare următoarea
performanţă ca valoare pentru a stabili
clasamentul.
când sunt numai 8 concurenţi (sau mai
puţini) fiecare va avea dreptul la 6
încercări.
probleme de arbitraj:
– săritura reuşită se va măsura de la cea
mai apropiată urmă lăsată în zona de
aterizare cu orice parte a corpului sau a
membrelor până la linia de bătaie sau
prelungirea acesteia şi perpendiculară pe
prag.
– săritură este nereuşită când:
un concurent atinge solul dincolo de bătaie, cu
orice parte a corpului, fără să efectueze
săritura.
bate de o parte sau de alta a pragului, înaintea
sau înapoia prelungirii liniei de bătaie.
atinge terenul în afara zonei de aterizare, într-
un punct mai aproape de linia de bătaie.
după ce a sărit merge înapoi în zona de
aterizare
foloseşte o formă de săritură în tumbă
RECORDURI ÎN CONCURSURILE DE
SĂRITURI ÎN LUNGIME
Lungime Atlet Naţionalitate Loc Dată
Statele Unite ale 12 august

8,21 Ralph Boston Walnut
Americii 1960
Statele Unite ale 27 mai

8,24 Ralph Boston Modesto
Americii 1961
Statele Unite ale 16 iulie

8,28 Ralph Boston Moscova
Americii 1961
Igor Ter- 10 iunie

8,31 Uniunea Sovietică Yerevan
Ovanesyan 1962

8,31 Ralph Boston Kingston
Americii 1964
12
Statele Unite ale Los
8,34 Ralph Boston septembrie
Americii Angeles
1964
Statele Unite ale 29 mai

8,35 Ralph Boston Modesto
Americii 1965
19
Igor Ter-
8,35 Uniunea Sovietică Mexico City octombrie
Ovanesyan
1967
18
Statele Unite ale
8,90 Bob Beamon Mexico City octombrie
Americii
1968
8,95 Mike Powell Tokyo
Americii 1991
Republica Democrată
6,92 Angela Voigt Dresda 9 mai 1976
Germană
6,99 Siegrun Siegl Dresda 26 iulie 1976
Germană
Vilma 18 august
7,07 Uniunea Sovietică Chişinău
Bardauskiené 1978
Vilma 29 august
7,09 Uniunea Sovietică Praga
Bardauskiené 1978
1 august
7,20 Vali Ionescu România Bucureşti
1982
7,21 Anişoara Cuşmir România Bucureşti 15 mai 1983

7,43 Anişoara Cuşmir România Bucureşti 4 iunie 1983
22
7,44 Heike Drechsler Berlin septembrie
Germană
1985
Republica Democrată 21 iunie
7,45 Heike Drechsler Talin
Germană 1986
7,45 Heike Drechsler Dresda 3 iulie 1986
Germană
Jackie Joyner- 13 august

7,45 Statele Unite ale Americii Dresda
Kersee 1987
Galina 11 iunie
7,52 Uniunea Sovietică Leningrad
Chistyakova 1988
SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME
Definiţie:
Săritura în înălţime - probă atletică
prin care se urmăreşte realizarea unei
traiectorii cât mai înalte de zbor peste
o ştachetă, fără ca aceasta să fie
doborâtă.
Din punct de vedere al execuţiei se

utilizează următoarele procedee
tehnice:
– Cu rostogolire ventrală
– Cu răsturnare dorsală
– Cu păşire
procedeul cu rostogolire ventrală
Din punct de vedere tehnicii este o
săritură dificilă ce necesită forţă şi
mobilitate la nivelul articulaţiei coxo-
femurale.
Calitatea unei sărituri eficiente
depinde de următorii factori:
– calitatea bătăii;
– deplasarea succesivă a părţilor corpului în
faza de înălţare pentru favorizarea
rotaţiilor necesare acestuia;
– execuţia optimă a trecerii corpului peste
ştachetă (combinarea rotaţiilor reale cu
cele compensatorii).
SCOP
– pentru acumularea unei viteze orizontale
cât mai mari dar compatibile cu efectuarea
unei bătăi eficiente
– pe de altă parte, pregătirea bătăii în
vederea desprinderii pe o traiectorie
suficient de abruptă pentru a obţine
înălţarea maximă a CCG al corpului.
Este format din:

– o fază de accelerare
– o parte pregătitoare a bătăii.
Lungimea variază în limitele a 9-13
paşi (17-25 m) dintre care 7-9 paşi
reprezintă elanul propriu-zis la care se
adaugă 2-4 paşi preliminari.
Direcţia elanului în raport cu planul

ştachetei se află într-un unghi de 25°-
45° iar la săritorii de mare performanţă
între 20°-30°.
Viteza elanului este cuprinsă în
limitele a 6-8 m/s iar forma este
rectiliniară.
Faza de accelerare a elanului

prezintă următoarele caracteristici:
– creşterea liniară a vitezei odată cu
lungimea şi frecvenţa paşilor
– se aleargă degajat în prima parte, cu
corpul uşor înclinat înainte pentru ca în
finalul fazei să se producă o redresare,
astfel pe măsura apropierii de ştachetă
alergarea devine tot mai razantă.
– curba centrului general de greutate al

corpului trece peste faza de sprijin şi de
zbor mai plat decât la faza de alergare,
datorită extensiei incomplete a articulaţiei
genunchiului
Pregătirea bătăii se realizează pe
ultimii trei paşi şi are următoarele
caracteristici:
– menţinerea vitezei de deplasare pe fondul
unei ritmări specifice
– coborârea în continuare a centrului general

de greutate al corpului şi asigurarea
poziţiei optime de bătaie
– poziţia cea mai coborâtă a centrului
general de greutate al corpului se află în
faza de sprijin a ultimului pas efectuat pe
piciorul de avântare
– unghiul de flexie al articulaţiei
genunchiului fiind cu puţin peste 90°
Din acest moment centrul general de

greutate al corpului va urma numai o
traiectorie ascendentă ce favorizează
creşterea vitezei de desprindere.
Aşezarea piciorului de bătaie este
activă şi rapidă, contactul se ia pe
călcâi cu genunchiul foarte puţin flexat
la o distanţă de 70-90 cm faţă de
ştachetă.
Poziţia corpului este în extensie pe

spate, cu bazinul dus în faţă.
Unghiul dintre trunchi şi piciorul de
bătaie este de 165°-175° iar umerii
sunt înclinaţi spre piciorul de bătaie.
Coapsa piciorului de atac este foarte
apropiată de bătaie într-un unghi de
aproximativ 30°.
Braţele se află înapoia capului şi a

corpului.
Pregătirea este începută încă de la
penultimul pas pentru angajarea
concomitentă a piciorului pendulant.
Se rezumă la următoarele aspecte:

– realizarea unui unghi de contact optim
(47°-60°)
– crearea rotaţiilor reale necesare trecerii
peste ştachetă
– ca activitate motrică bătaia trebuie să fie
explozivă, acţiunea de avântare-impulsie
fiind componentele fundamentale ale bătăii
– bătaia debutează cu o fază de amortizare

care începe odată cu aşezarea călcâiului pe
sol şi este urmată de trecerea pe toată
talpa, rapid.
– în urma acestui şoc de contact, în
articulaţia genunchiului se formează un
unghi de 135°-145° care creează o frânare
a vitezei de bătaie şi se creează un lucru
rezistent la piciorul de impulsie.
– bătaia continuă acţiunea de avântare a

piciorului de atac şi a braţelor. Piciorul de
atac vine din spate cu gamba flexată pe
coapsă, pendulează spre înainte şi în sus şi
se extinde treptat în aşa fel încât în
momentul depăşirii planului corpului,
implicit şi cel al piciorului de bătaie, este
extins complet şi continuă avântarea
printr-o mişcare accelerată cu piciorul în
flexie.
– pendularea cu segmentele extinse măreşte

considerabil forţa de avântare, şi asigură
înălţarea centrului general de greutate al
corpului faţă de poziţia iniţială cu 20-30 cm.
– în timpul impulsiei, ca efect al angajării în

mişcare al piciorului de atac şi al bazinului,
piciorul de bătaie pivotează cu călcâiul
spre ştachetă şi provoacă răsucirea
săritorului faţă de ştachetă, răsucire
ajutată şi de înclinarea umerilor spre
piciorul de bătaie la începerea bătăii.
– poziţia corpului în timpul final al bătăii este

cu braţele sus şi piciorul de avântare se
află în punctul de avântare maximă,
piciorul de atac nu este orientat excesiv
spre ştachetă ci uşor înainte, lateral şi în
sus. Piciorul de impulsie este întins din
toate articulaţiile, cu piciorul răsucit spre
ştachetă, trunchiul uşor aplecat înapoi
93°-95° şi răsucit spre ştachetă, întregul
corp uşor înclinat spre ştachetă.
Viteză
ascensională
Forţă de
desprindere
CGG
Viteză
orizontală
UNGHIUL DE
UNGHIUL DESPRINDERE
UNGHIUL
45O - 600
DE BĂTAIE
aprox 900
Fază a săriturii are două componente

principale:
– înălţarea
– accelerarea mişcărilor de rotaţie în jurul
ştachetei
Sunt două variante:
– rostogolirea este paralelă cu ştacheta.
– rostogolirea este oblică faţă de ştachetă.
SĂRITURII ÎN ÎNĂLŢIME
Exerciţii pentru învăţarea bătăii:
– de pe loc desprindere verticală de pe
piciorul de atac întins, ajutându-se de
braţe, aterizare în acelaşi loc. Apoi cu elan
de 3 sau 5 paşi
– pe linia culoarului, din mers în jurul barei
cu piciorul de atac întins bătaie îndoită şi
dezaxare (360°). Odată cu înşurubarea
piciorului şi bazinului se înşurubează şi axa
umerilor.
– Apoi o uşoară desprindere cu un pas de
elan. Apoi din alergare cu săritură la 3 paşi
jumătate - greşeală frecventă: trunchiul
rămâne în spatele picioarelor.
– se lucrează la o ştachetă oblică, cu 1, 3, 5
paşi de elan, desprindere cu înşurubare şi
aterizare pe partea de atac.
– Sărituri la saltele, cu luare de obiecte prin
înşurubare aşezate în diferite poziţii
DE SĂRITURI ÎN ÎNĂLŢIME
lungimea alergării de elan este
nelimitată
terenul de bătaie trebuie să fie
orizontal
stâlpii trebuie să fie rigizi şi fixaţi pe
suport, iar înălţimea lor va depăşi cu
cel puţin 10 cm înălţimea maximă la
care poate fi ridicată ştacheta şi
distanţa dintre stâlpi va fi de cel puţin
4 m şi cel mult 4,04 m.
ştacheta are secţiune circulară cu o
lungime de 3,98-4,02 m şi o greutate
de 2 kg iar capetele ştachetei trebuie
să prezinte o suprafaţă netedă şi plată.
capetele de sprijin ale ştachetei ca şi
suporţi, nu pot fi acoperite cu un
material care să mărească aderenţa
între aceştia.
zona de aterizare trebuie să aibă
dimensiunile minimale de 3 / 5 m.
concurentul trebuie să se desprindă de
pe un singur picior.
ordinea concurenţilor va fi trasă la sorţi
un concurent va putea începe să sară
la orice înălţime deasupra celei minime
înălţimile succesive se stabilesc la
şedinţele de organizare a concursului
după 3 ratări succesive concurentul va
fi eliminat, chiar şi atunci când aceste
ratări s-au produs la înălţimi succesive
concurentul nu are voie să folosească
semne ajutătoare pe elan
probleme de arbitraj: înălţimile
succesive sunt anunţate şi scrise în
foaia de concurs
săritură e ratată atunci când:
– concurentul doboară ştacheta de pe
suporţi
– atinge solul, inclusiv zona de aterizare,
dincolo de planul stâlpilor, fie între aceştia,
fie în afara lor, cu orice parte a corpului,
fără să fi trecut în prealabil ştacheta
SĂRITURI ÎN ÎNĂLŢIME
Mark Athlete Nationality Venue Date
Javier July 23,
2.45 Cuba Salamanca
Sotomayor 1993
Patrik June 30,
2.42 Sweden Stockholm
Sjöberg 1987
September
2.41 Igor Paklin Kyrgyzstan Kobe
4, 1985
Rudolf August 11,
Ukraine Donetsk
Povarnitsyn 1985
JUNE 20,
SORIN MATEI ROMANIA BRATISLAVA
1990
2.40
Charles United August 7,
Zurich
Austin States 1991
Vyacheslav August 5,
Russia London
Voronin 2000
Stefka
August 30,
2.09 Kostadinov Bulgaria Rome
1987
a
Blanka August 7,
Croatia Stockholm
Vlašić 2007
2.07
Lyudmila July 20,
Bulgaria Berlin
Andonova 1984
Kajsa July 26,
Sweden Eberstadt
Bergqvist 2003
Hestrie South August 31,
2.06 Paris
Cloete Africa 2003
Yelena August 28,
Russia Athens
Slesarenko 2004
Heike August 31,
Germany Tokyo
Henkel 1991
2.05 Soviet
Inha September
Union Tokyo
Babakova 15, 1995
/ Ukraine
PERSONALITATE LA PROBA
A început să practice atletismul la 12

ani, la Clubul Sportiv Electrica
Timişoara, sub culorile căruia a
înregistrat primul record naţional: 1,49
m în anul 1951.
Din anul 1952 a devenit atletă a
clubului C.C.A. Bucureşti şi s-a
antrenat cu cel ce avea să-i devină soţ,
Ioan Soter, campion şi recordman.
Iolanda Balaş Soter a doborât, între

anii 1956 şi 1961 de 14 ori recordul
mondial, aruncându-l de la 1,75 m
(1956) la 1,91 m (1961).
A participat la trei ediţii ale Jocurilor
Olimpice. În 1960 şi 1964 a cucerit
titlul olimpic cu 1,85 m şi respectiv
1,90 m. La ediţia de debut, în 1956 a
ocupat locul 5 cu 1,67 m.
Iolanda Balaş - Soter a folosit stilul

foarfecă, doar în 1957 renunţând la el
în favoarea rostogolirii ventrale.
absolventă a Academiei Naţionale de
Educaţie Fizică .
Este maestră emerită a sportului. În
anul 1966 i s-a decernat de către
C.I.O. "Trofeul Mohammed Taher-
Pacha“.
Athens 1896
Paris 1900 BAXTER Irving

1st in high jump and shot put
and 2nd long jump and triple
jump
Saint Louis 1904
Ray EWRY US a jump of
1.50m
London 1908
Danish competitor
London 1908 Ray EWRY US

Paris 1924 Harold
OSBORN US
Los Angeles1932 high jump

Canadian Duncan
MCNAUGHTON
Mexico City 1968 Richard
FOSBURY US
SĂRITURILE

Definiţie:
Săritura în înălţime - probă
atletică prin care se urmăreşte
realizarea unei traiectorii cât
mai înalte de zbor peste o
ştachetă, fără ca aceasta să fie
doborâtă.
Din punct de vedere al execuţiei se

utilizează următoarele procedee
tehnice:
– Cu rostogolire ventrală
– Cu răsturnare dorsală
– Cu păşire
procedeul cu răsturnare dorsală
Calitatea unei sărituri eficiente depinde
de următorii factori:
– calitatea bătăii;
– deplasarea succesivă a părţilor
corpului în faza de înălţare pentru
favorizarea rotaţiilor necesare acestuia;
– execuţia optimă a trecerii corpului peste
ştachetă (combinarea rotaţiilor reale cu
cele compensatorii).
Viteza optimă, la săritorii buni, este

în jur de:
– 8,4 m/sec. băieţi
– 8,1 m/sec. fete.
Lungimea elanului este de 9-13 paşi,
respectiv 15-20 m, din care 8-9 paşi
elanul propriu-zis, precedaţi, de
regulă, de 4 paşi de mers.
Elanul propriu-zis se compune din

două părţi distincte, respectiv:
– faza
curbade deaccelerare
impulsie – cuavând 4 – 5 Are
3 - 5 paşi. paşi;
o
este
rază rectiliniar
de curburăsau dearcuit, cu este
5-10 m, punctdede3 paşi
plecare
la în afara
săritorii ştachetei
mai lenţi şi de 5cupaşi
4 - la
6 m.
cei În
mai
cazul
rapizi,elanului
mărimea arcuit,
razei raza de curbură
de curbură fiind este
de 15-20
direct m
proporţională cu numărul paşilor,
respectiv viteza deplasării.
Începerea fazei de accelerare este

marcată printr-un semn de control,
care trebuie atins cu piciorul de bătaie,
atunci când paşii din faza de
accelerare şi curba de impulsie
este impar.
Intrarea în “curba de impulsie” se
recomandă să se facă fără semn de
control.
Alte aspecte de tehnică în timpul

pregătirii bătăii:
– alergarea rămâne activă şi amplă, nu se
coboară CGG;
– pe măsura îndreptării corpului, bazinul
fuge în faţă;
– ultimii 3 – 4 paşi sunt egali ca lungime
pentru menţinerea vitezei;
– cea mai mare înclinare a corpului în

plan frontal se remarcă la penultimul
pas, când scade şi nivelul CGG cu 10-12
cm;
– ultimul pas trebuie situat pe curbă,
evitându-se pasul lateral.
Aşezarea piciorului pe sol se

realizează cu corpul săritorului în
extensie pe spate, piciorul de bătaie
aproape extins, unghiul de flexie a
genunchiului fiind cuprins între 175° -
178°.
Contactul se ia pe călcâi, cât mai
repede pe toată talpa.
O dată cu trecerea
piciorului pe toată talpa,
are loc faza de
amortizare, genunchiul
piciorului de bătaie se
îndoaie până la valori
cuprinse între 135° -
145°.
Aşezarea
piciorului se face
de sus în jos şi
dinainte spre
înapoi.
Piciorul de atac, îndoit
din genunchi, se duce
energic în sus şi spre
interior, depăşeşte
orizontala şi este
menţinut sus pe toată
durata înălţării
Lucrul
braţelor începe
pe ultimul pas,
când braţul opus
piciorului de bătaie,
va rămâne blocat
înainte şi sus.
Acţiunea genunchiului
angrenează după sine şi
şoldul de aceeaşi parte şi
determină o mişcare de
rotaţie în axul longitudi-
nal, rotaţie necesară
pentru întoarcerea
săritorului cu spatele la
ştachetă în timpul zborului.
În finalul avântării, capul

se întoarce în sens opus
rotaţiei longitudinale şi
împreună cu braţul de
aceeaşi parte, frânează
continuarea acestei rotaţii
mai mult decât e necesar.
.
Viteză
ascensională
Forţă de
desprindere
CGG
Viteză
orizontală
UNGHIUL DE
UNGHIUL DESPRINDERE
UNGHIUL
45O - 600
DE BĂTAIE
aprox 900
În prima parte, faza
de ascensiune şi
În acest timp se termină rotaţia în jurul de
apropierea
axului longitudinal, se accelerează
rotaţia către orizontală în ştachetă,
jurul axuluideplasarea
transversal (răsturnarea) săritorului se face cât
şi se pregă-
teşte intrarea în poziţia de “mai
puntemult
”. pe verticală
Piciorul de atac se
menţine sus, cu
articulaţia genunchiului
flexată la aproximativ
90°
Piciorul de atac se menţine sus, cu

articulaţia genunchiului flexată la
aproximativ 90°.
După depăşirea nivelului ştachetei cu
capul şi umerii, corpul fiind aproape de
ştachetă, braţul din partea piciorului de
atac, capul şi umerii basculează spre
înapoi şi în jos, ceea ce va favoriza
urcarea bazinului.
După
Concomitent
depăşirea cu nivelului
realizareaştachetei cu
capul
poziţiei
şi umerii,
orizontale
corpul se
fiind aproape de
ştachetă,
începe şibraţul
trecerea
din în
partea
poziţie
piciorului de
atac,
arcuită
capul(poziţia
şi umerii
de punte),
basculează spre
înapoi
punctul
şi înmaxim
jos, ceeadecearcuire
va favoriza
urcarea
fiind labazinului
nivelul bazinului.
După
Concomitent
depăşirea cu nivelului
realizareaştachetei cu
capul
poziţiei
şi umerii,
orizontale
corpul se
fiind aproape de
ştachetă,
începe şibraţul
trecerea
din în
partea
poziţie
piciorului de
atac,
arcuită
capul(poziţia
şi umerii
de punte),
basculează spre
înapoi
punctul
şi înmaxim
jos, ceeadecearcuire
va favoriza
urcarea
fiind labazinului
nivelul bazinului.
Poziţia de “punte”
trebuie să asigure o
trecere raţională, CGG
nu va fi supraînălţat.
Urmează “eschiva”,
respectiv trecerea
picioarelor peste
ştachetă.
.
Se face pe spate, în zona

regiunii toracale, pe fond de
tonus muscular, mai ales la
nivelul articulaţiei coxo-
femurale, care trebuie blocată
SUCCESIUNEA ÎNVĂŢĂRII
– Elanul şi bătaia cu rotaţie în jurul axului
longitudinal.
– Aterizarea şi trecerea ştachetei prin
răsturnare în jurul axului transversal.
– Elaborarea formei globale.
– Perfecţionarea tehnicii.
A. Învăţarea elanului şi a bătăii
– Succesiune de paşi săltaţi, consecutiv
numai de pe piciorul de bătaie, avântarea
cu piciorul de atac în diagonală spre cel de
bătaie.
– De pe loc, avântarea piciorului de atac
în diagonală şi cu ambele braţe, pivotare
de 90˚ spre piciorul de impulsie.
– Din alergare pe un cerc cu raza de 10 – 15
m, bătaie şi desprindere, întoarcere cu 90˚
spre piciorul de impulsie, aterizare pe locul
desprinderii; la început bătaia se face la
semnal, apoi după 3 – 5 – 7 paşi de
alergare.
– Cu elan de 3 – 5 paşi, pe un traseu curb
cu raza de 8 – 10 m. bătaie, întoarcere cu
90˚, aterizare pe locul desprinderii liber şi
în faţa ştachetei.
– Cu elan de 3 – 5 paşi rectiliniar, urmat de
încă 3 - 5 paşi efectuaţi pe un traseu curb,
bătaie, întoarcere cu 90˚, aterizare pe
locul desprinderii, liber şi în faţa ştachetei.
B. Învăţarea aterizării şi a trecerii
ştachetei
– Din poziţie stând, cu spatele la locul de
aterizare, desprindere de pe ambele
picioare spre în sus şi înapoi, aterizare pe
spate, regiunea toracală cu corpul în
poziţie de L.
de pe sol;
de pe banca de gimnastică;
de pe o trambulină elastică.
– Din stând, avântarea cu ambele braţe şi
desprindere de pe ambele picioare, cu
trecere în extensie pronunţată la nivel
lombar şi coxofemural; acelaşi exerciţiu,
cu ajutorul partenerului.
– Din stând cu spatele, avântare cu ambele
braţe, desprindere de pe ambele picioare,
aterizare pe saltea, pe spate, cu gambele
flexate şi atârnând la marginea saltelei.
– Săritura “flop”, de pe ambele picioare, cu
bătaie progresiv pe bancă, ladă şi
trambulină elastică, peste ştachetă.
– cu accent pe adoptarea poziţiei de
“punte”;
– cu accent pe extinderea gambelor pe
coapse, evitarea ştachetei şi trecerea în
poziţia L.
C. Elaborarea formei globale
– Săritura în înălţime cu “păşire” cu elan de
flop:
– cu 3 - 5 paşi elan curb (numai curba de
impulsie);
– cu 3 – 5 paşi (curba de impulsie) + 5 paşi
accelerare în linie dreaptă.
– Eu elan de 3 – 5 paşi (curba de impulsie),
săritură cu aterizare pe spate.
D. Perfecţionarea tehnicii
– Perfecţionarea alergării pe elan, tipice
acestui procedeu, a preciziei şi ritmului
paşilor de bătaie.
– Stabilirea variantei optime privind umărul
paşilor (3 sau 5), curbei de impulsie şi din
faza de accelerare.
– Perfecţionarea bătăii, în condiţiile unor
elanuri tot mai rapide.
– Perfecţionarea trecerii ştachetei, în condiţii
de elan mic şi în condiţii de concurs.
Mark Athlete Nationality Venue Date
Javier July 23,
2.45 Cuba Salamanca
Sotomayor 1993
Patrik June 30,
2.42 Sweden Stockholm
Sjöberg 1987
September
2.41 Igor Paklin Kyrgyzstan Kobe
4, 1985
Rudolf August 11,
Ukraine Donetsk
Povarnitsyn 1985
JUNE 20,
SORIN MATEI ROMANIA BRATISLAVA
1990
2.40
Charles United August 7,
Zurich
Austin States 1991
Vyacheslav August 5,
Russia London
Voronin 2000
Stefka
August 30,
2.09 Kostadinov Bulgaria Rome
1987
a
Blanka August 7,
Croatia Stockholm
Vlašić 2007
2.07
Lyudmila July 20,
Bulgaria Berlin
Andonova 1984
Kajsa July 26,
Sweden Eberstadt
Bergqvist 2003
Hestrie South August 31,
2.06 Paris
Cloete Africa 2003
Yelena August 28,
Russia Athens
Slesarenko 2004
Heike August 31,
Germany Tokyo
Henkel 1991
2.05 Soviet
Inha September
Union Tokyo
Babakova 15, 1995
/ Ukraine
STABILIREA
NOTEI FINALE

lucrări practice
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
TRIPLUSALT
Definiţie:
Probă derivată din săritura în lungime,
având ca scop realizarea unei distanţe
cât mai mari, dar cu o tehnică mult mai
complexă, mai dificilă şi mai puţin
naturală.
TRIPLUSALT
Lungimea elanului este de 38-40 m –

respectiv 19-20 paşi.
Viteza elanului, măsurată pe ultimii
paşi, atinge valori cuprinse între
10,0-10,5 m/sec.
Elanul începe printr-o alergare
accelerată.
TRIPLUSALT
Pregătirea pentru bătaie este mai

puţin marcată în comparaţie cu cea de
la săritura în lungime.
Decisivi pentru pregătirea bătăii sunt
ultimii 2-4 paşi, la care se remarcă o
uşoară modificare a ritmului, ca urmare
a accelerării şi scurtării lor.
TRIPLUSALT
Conservarea vitezei orizontale pe

parcursul desfăşurării bătăilor,
zborurilor şi mai ales a aterizărilor
succesive este condiţionată de:
– o împărţire economicoasă a forţelor angajate;
– bătăi puternice şi rapide;
– zboruri relativ razante;
– frânări cât mai mici la aterizări;
– mişcări compensatorii, adecvate pentru păstrarea
echilibrului în fazele de zbor.
TRIPLUSALT
În descrierea tehnicii triplusaltului

întâlnim:
• Pasul săltat
• Pasul sărit
• Săritura în lungime
TRIPLUSALT
1. Pasul săltat
– Ca structură motrică pasul săltat este
format din “doi paşi în aer”. De regulă,
bătaia pentru acest pas se efectuează pe
piciorul “forte”, cu atât mai mult cu cât
piciorul de bătaie este solicitat de două ori
consecutiv.
TRIPLUSALT
1. Pasul săltat
TRIPLUSALT
– Bătaia trebuie să fie rapidă, piciorul de

bătaie se aşează foarte repede pe prag,
printr-un contact rapid pe călcâi, după
care piciorul trece pe toată talpa.
– Unghiul de contact – 65°-70°.
– Poziţia trunchiului este verticală.
– Unghiul dintre coapse în momentul
aşezării piciorului de bătaie este mic 40°-
45°.
TRIPLUSALT
– Pe fondul deplasării spre înainte a corpului,

piciorul de bătaie se extinde rapid.
Extinderea începe din articulaţia coxo -
femurală şi continuă în articulaţiile
genunchiului şi gleznei, concomitent cu
avântarea piciorului de atac şi a braţului
opus.
– Piciorul de atac îndoit sub un unghi de
40°-45°, este tras înainte şi în sus.
TRIPLUSALT
– Unghiul de bătaie
variază în limitele 60°-65°,
– Unghiul de desprindere
14°-18°.
– După prima bătaie se produce o scădere
a vitezei orizontale cu 0,5-0,8 m/sec.
– În ultima treime a zborului are loc
pregătirea bătăii pentru pasul sărit.
TRIPLUSALT
2. Pasul sărit
– În prima parte a acestei faze, pe fondul
deplasării spre înainte, piciorul de atac
continuă să fie tras înainte şi în sus,
unghiul dintre coapsă şi gambă se
deschide progresiv, ajungând în finalul
avântării la un unghi de 90°.
– În partea finală a bătăii, piciorul de
impulsie se extinde energic şi complet
din toate articulaţiile.
TRIPLUSALT
2. Pasul sărit
TRIPLUSALT
– Unghiul de bătaie este de aproximativ

65°, iar unghiul de desprindere de
15°-20°.
– Pierderea de viteză orizontală după
această a doua bătaie variază în limitele
0,8-1,5 m/sec.
TRIPLUSALT
– În prima parte a zborului, coapsa

piciorului de atac mai continuă să se
ridice puţin.
– Partea de mijloc a zborului se
caracterizează prin menţinerea poziţiei de
“pas sărit” cu piciorul de bătaie în urmă,
îndoit sub un unghi mai mare de 90°.
TRIPLUSALT
– Ultima parte a zborului se urmăreşte

pregătirea bătăii, asemănătoare cu cea
anterioară, coapsa coboară şi gamba se
extinde în prima parte, apoi se flexează şi
execută aceeaşi mişcare de “agăţare” a
pistei, concomitent cu mişcările de
anticipare a avântării, efectuate de
piciorul de atac şi braţe.
TRIPLUSALT
3. Săritura în lungime
– La această ultimă bătaie, piciorul de
impulsie se aşează pe toată talpa,
aproape extins din articulaţia genunchiului,
unghiul de contact fiind de 65°.
– Corpul este în poziţie verticală.
– Bătaia este mai activă decât la paşii
anteriori.
TRIPLUSALT
3. Săritura în lungime
TRIPLUSALT
– Săritorul tinde să realizeze o traiectorie

cât mai înaltă, pentru a fructifica la
maximul viteza orizontală rămasă, care,
după această ultimă fază de bătaie, mai
scade cu 0,8-1,5 m/sec.
– Unghiul de bătaie este de 75°, iar
unghiul de desprindere este de 20°.
TRIPLUSALT
Ritmul triplusaltului decurge din

raportul de lungime care se stabilesc
între cei trei paşi ai săriturii: PS, PS, Sl.
Există două tehnici:
– tehnica cu “boltă” (lung – scurt –
intermediar) – 38% - 30% - 32%;
– tehnica “razantă” (lung – scurt – lung) –
35% - 30% - 35%.
REGULAMENTUL DE
CONCURS LA TRIPLUSALT
– Triplusaltul se desfăşoară pe un teren
standardizat, compus din:
o pistă de elan;
pragul de bătaie;
zona de aterizare.
– Caracteristici standard ale terenului:
Pista de elan are o lăţime de 1.22 m şi o
lungime de minim 40 m; înclinarea pistei în
sensul alergării maxim – 1:1000, perpendicular
pe sensul alergării (lateral) – 1:100.
REGULAMENTUL DE
Pragul de bătaie este amplasat la nivelul pistei
de elan şi a zonei de aterizare, la minimum 11
m de la marginea zonei de aterizare, iar de la
prag la capătul zonei de aterizare minim 21 m.
Pragul propriu-zis are lungime de 1.21 – 1.22
m, o lăţime de 198 – 202 mm şi o grosime de
100 mm este din lemn şi vopsit în alb.
Planşa de plastilină are o lungime de 1.21 –
1.23 m şi o lăţime de 98 – 102 mm. Suprafaţa
planşei se ridică faţă de nivelul pragului sub un
unghi de 30˚, până la o înălţime maximă de 7
mm.
REGULAMENTUL DE
Zona de aterizare are o lăţime de maxim 2.75
m.
Reguli de concurs:
– Ordinea concurenţilor în concurs este trasă
la sorţi.
Când sunt mai mult de opt concurenţi, fiecare
va avea dreptul la trei încercări, iar primii opt
la încă trei încercări.
REGULAMENTUL DE
În caz de egalitate pentru locul al optulea,
concurenţii aflaţi în această situaţie, pentru
departajare, vor avea dreptul la trei încercări
suplimentare.
Când sunt opt concurenţi sau mai puţini,
fiecare va avea dreptul la şase încercări.
Săritura se va efectua în aşa fel încât
concurentul să cadă mai întâi pe piciorul cu
care a făcut bătaia, apoi la a doua săritură, pe
celălalt picior, de pe care face a treia săritură.
REGULAMENTUL DE
Probleme de arbitraj
– Săritura reuşită se măsoară de la cea mai
apropiată urmă lăsată în zona de aterizare,
cu orice parte a corpului sau membrelor,
până la linia de bătaie sau prelungirea
acestuia şi perpendicular pe aceasta.
– Săritura este nereuşită dacă:
atinge terenul în cursul unei sărituri cu piciorul
său “mort”;
REGULAMENTUL DE
bate de o parte sau alta a pragului înaintea sau
înapoia prelungirii liniei de bătaie;
căzând atinge terenul în afara zonei de
aterizare, într-un punct mai aproape de linia de
bătaie decât semnul cel mai apropiat făcut în
zona de aterizare;
după ce a sărit, merge înapoi în zona de
aterizare.
TRIPLUSALT
MARK ATHLETE DATA
Inessa Kravets (UKR) 1995-08-10
15.50
Tatyana Lebedeva (RUS) 2004-07-04
15.34
Hrysopiyi Devetzi (GRE) 2004-08-21
15.32
Françoise Mbango Etone (CMR) 2004-08-23
15.30
Yamilé Aldama (CUB) 2003-07-11
15.29
Yargelis Savigne (CUB) 2007-08-31
15.28
Šárka Kašpárková (CZE) 1997-08-04
15.20
Tereza Marinova (BUL) 2000-09-24
15.20
Iva Prandzheva (BUL) 1995-08-10
15.18
Rodica Mateescu (ROM) 1997-08-04
15.16
TRIPLUSALT
MARK ATHLETE DATA
18.29 Jonathan Edwards (GBR) 1995-08-07
18.09 Kenny Harrison (USA) 1996-07-27
17.97 Willie Banks (USA) 1985-06-16
17.92 Khristo Markov (BUL) 1987-08-31
17.92 James Beckford (JAM) 1995-05-20
17.90 Jadel Gregório (BRA) 2007-05-20
17.90 Vladimir Inozemtsev (UKR) 1990-06-20
17.89 João Carlos de Oliveira (BRA) 1975-10-15
17.87 Mike Conley (USA) 1987-06-26

SĂRITURA CU PRĂJINA
Definiţie:
Probă atletică complexă, în
executarea săriturii intervine un sprijin
auxiliar, prăjina, având scopul de a
mări amplitudinea zborului.
Scop – transformarea vitezei

orizontale, prin intermediul bătării şi
acţiunii braţelor pentru îndoirea prăjinii
şi ridicarea sistemului săritor-prăjină pe
verticală
Prăjina (din fibre elastice) realizează
transformarea energiei cinetice în
energie potenţială, datorită elasticităţii
sale.
Particularităţile alergării pe elan sunt:

– Lungimea elanului 32-45 m
– Alergare suplă, elastică cu o viteză
progresiv crescută
– Dobândirea spre final a unei viteze ridicate
controlabilă pentru înfigere, bătaie şi
trecerea în atârnare-pendulare pe prăjină
Prăjina se apucă la o distanţă între mâini
care variază în limite destul de mari 80 –
100 cm.
O mână apucă prăjina de jos în sus, cu

palma îndreptată în sus, iar cealaltă
apucă prăjina de sus în jos, cu palma
îndreptată în jos.
Cu această priză, prăjina este ridicată
la nivelul şoldului, cu vârful orientat în
sus.
Scopul elanului este dublu:

– realizarea vitezei maxime controlabile;
– reducerea la minimum a pierderii de viteză
orizontală la înfigerea prăjinii în cutia de
sprijin.
În general, cam 2/3 din lungimea
totală a elanului se consumă pentru
acumularea vitezei, iar restul de 1/3
pentru menţinerea vitezei, pregătirea
înfigerii şi a bătăii.
Pe ultimii paşi ai elanului, alergarea

devine mai relaxată, săritorul
pregătindu-se pentru înfigerea prăjinii
şi executarea bătăii.
Pe ultimii 6 paşi săritorii de top au o
viteză de 9,4 – 9.8 m/sec.
Ritmul paşilor de bătaie care pun
săritorul în poziţia favorabilă pentru
această fază, păstrează structura lung
– scurt.
Înfigerea prăjinii în cutia de sprijin

– are loc pe ultimii doi paşi ai elanului şi
prezintă o foarte mare importanţă pentru
reuşita săriturii.
– Declanşarea înfigerii se face odată cu
pendularea spre înainte a coapsei
piciorului oscilant, prin retragerea
umărului de partea piciorului oscilant (de
atac)
Înfigerea prăjinii în cutia de sprijin

– Ridicarea prăjinii în sus şi înainte trebuie
să se facă printr-o mişcare rapidă,
înaintarea prăjinii făcându-se în direcţia
ştachetei.
– Înfigerea prăjinii în cutie se apreciază că
este corectă dacă au loc concomitent:
contactul piciorului de impulsie cu locul de
bătaie
atingerea fundului cutiei cu vârful prăjinii
ducerea celuilalt capăt al prăjinii sus, deasupra
capului.
Bătaia are ca scop valorificarea vitezei

orizontale şi imprimarea CGG al
corpului, a traiectoriei ascendente sub
un unghi de desprindere de 17˚ - 20˚.
Piciorul de bătaie se aşează pe toată
talpa, întins şi relativ apropiat de
verticală. Trecerea peste punctul de
sprijin se face repede, bazinul şi pieptul
se propulsează înainte.
Locul de bătaie se află pe

perpendiculara coborâtă din punctul de
apucare a prăjinii cu mâna de sus sau
cu 15 – 25 cm înapoia acestei
perpendiculare.
Declanşarea îndoirii, se face prin
împingere-tracţiune, la sfârşitul
desprinderii săritorul apasă
perpendicular pe prăjină.
Fază a săriturii care este compusă din:

– Faza cu sprijin a săriturii
1. Desprinderea şi trecerea în atârnat (pendulul
lung)
2. Răsturnarea – gruparea (pendulul scurt) şi
avântarea picioarelor pe verticală
3. Tracţiunea, întoarcerea şi împingerea
succesivă din braţe
– Faza fără sprijin – trecerea peste
ştachetă
Faza cu sprijin a săriturii

Pe parcursul acestei faze se urmăreşte:
– propulsarea înainte, prin balans, a
sistemului “săritor – prăjină”;
– continuarea acţiunii asupra prăjinii, pentru
amplificarea îndoirii;
– proiectarea la o înălţime cât mai mare a
CGG, prin valorificarea maximă a efectului
de destindere a prăjinii.

1. Desprinderea şi trecerea în atârnat
(pendulul lung)
Întrerupând contactul cu solul, săritorul
rămâne atârnat de prăjină. La
terminarea desprinderii, unghiul
prăjinii cu solul este în jur de 30˚,
unghiul de bătaie 70˚ - 73˚, iar
unghiul de desprindere 17˚ - 20˚.

2. Răsturnarea – gruparea (pendulul
scurt) şi avântarea picioarelor pe
verticală
Începe odată cu terminarea înaintării
pieptului şi se realizează printr-un efort
al musculaturii scapulare, care are ca
efect pendularea întregului corp în sus,
spre prăjină.

verticală
Finalul ghemuirii se caracterizează prin
următoarele poziţii:
– picioarele, cu flexia maximă la nivelul
articulaţiei şoldului şi genunchilor, sunt
ridicate suficient pentru a permite urcarea
bazinului la nivelul umerilor sau chiar mai
sus;

verticală
– capul în prelungirea trunchiului, iar umerii
la orizontală şi sub proiecţia prizei
superioare, realizată cu braţul drept întins;
– braţele, fără să fie active, sunt încordate.

Este faza prin care se continuă
deplasarea ascendentă a CGG a
săritorului. Tracţiunea şi întoarcerea
reprezintă un singur efort, fără pauză
şi trebuie să coincidă cu ultima parte a
destinderii prăjinii.

În timpul tracţiunii, săritorul execută o
mişcare de întoarcere spre stânga
(mişcare de răsucire).
Faza fără sprijin - trecerea peste

ştachetă
se caracterizează prin eforturile
săritorului pentru valorificarea
impulsului realizat şi constă în trecerea
succesivă a părţilor corpului peste
ştachetă.
Procedeul cel mai eficient de trecere a
ştachetei poartă denumirea de
“înălţarea în zbor”
Faza fără sprijin - trecerea peste

ştachetă
Se menţin în prima parte picioarele în
sus şi apropiate, apoi basculează
picioarele peste ştachetă şi în jos, când
coapsele au depăşit ştacheta.
Corpul adoptă o poziţie cu spatele
rotunjit, braţul drept întins, iar cel
stâng îndoit şi cu cotul orientat în
afară.
În condiţiile instalaţiilor moderne, a

suprafeţelor mari şi supraînălţate,
aterizarea nu ridică probleme speciale.
O aterizarea reuşită are loc pe spate,
dar se întâlnesc şi alte poziţii, destul de
diferite.
REGULAMENTUL LA
– Pista de elan
lungimea minimă 40 m;
lăţimea pistei cel puţin 1,22 m.
– Bătaia pentru săritura cu prăjina se face
pornind de la o cutie de sprijin a prăjinii,
confecţionată dintr-un material rigid
adecvat, numită ladă de bătaie şi care se
află la nivelul pistei.
– Zona de aterizare are dimensiuni de 5 x
5 m.
REGULAMENTUL LA
– Materiale şi instalaţii:
stâlpii să fie rigizi;
distanţa dinte stâlpi să fie de cel puţin 4,30 m
şi cel mult 4,37 m;
ştacheta are o lungime între 4,48 şi 4,52 m;
greutatea maximă a ştachetei – 2,5 kg;
suporţi ştachetei, vor avea o grosime uniformă,
pe toată lungimea lor ce nu va depăşi 13 mm şi
nu vor depăşi cu mai mult de 75 mm planul
stâlpilor pentru susţinerea ştachetei;
– celelalte reglementări sunt aceleaşi ca la
săritura în înălţime.
REGULAMENTUL LA
– Reguli de concurs cele de la săritura în
înălţime, la care se adaugă:
un concurent poate să ceară deplasarea
stâlpilor în orice direcţie, dar nu mai mult de
0.60 m prelungirea marginii interioare a părţii
superioare a lăzii;
concurenţii vor putea folosi prăjina lor proprie;
suprafaţa prăjinii trebuie să fie netedă. Ea
poate fi bandajată cu maximum două straturi
de leucoplast de grosime uniformă;
pentru a obţine o priză mai bună, concurenţii
sunt autorizaţi a folosi o substanţă adezivă, pe
mâini sau prăjină.
REGULAMENTUL LA
– Probleme de arbitraj - la problemele
prezentate pentru săritura în înălţime, mai
adăugăm:
un concurent se consideră că a ratat dacă:
– doboară ştacheta de pe suporţi;
– părăseşte solul pentru a face o săritură şi nu trece
ştacheta;
– după ce s-a înălţat, pune mâna de jos deasupra
mâinii de sus sau deplasează mâna de sus spre
partea de sus a prăjinii;
– înainte de a efectua bătaia atinge cu orice parte a
corpului sau prăjina solul, cuprinzând zona de
aterizare dincolo de planul vertical al părţii superioare
a peretelui opritor al lăzii.
SĂRITURĂ CU PRĂJINA
Year first
Name of
Nation Outdoors Indoors cleared
athlete
6 metres
Sergei Soviet Union

6.14 m 6.15 m 1985
Bubka / Ukraine
Maksim
Russia 6.05 m 6.00 m 1997
Tarasov
Dmitri Belarus
6.05 m 1998
Markov / Australia
Okkert
South Africa 6.03 m 1995
Brits
Jeff
United States 6.03 m 6.02 m 1998
Hartwig
Igor
Russia 6.01 m 1996
Trandenkov
Tim
United States 6.01 m 2004
Mack
STABILIREA
NOTEI FINALE

lucrări practice
STABILIREA
NOTEI FINALE

lucrări practice
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
BAZELE TEHNICII
PROBELOR DE ARUNCĂRI
ARUNCĂRILE ATLETICE sunt probe
în care un obiect, având forme şi
dimensiuni determinate, este
proiectat în aer cât mai departe
posibil.
Atletul aplică forţa sa asupra obiectului
în trei feluri, determinând următoarele
tipuri de aruncare:
BAZELE TEHNICII
– aruncare tip împingere (aruncarea
greutăţii) – forţa atletului este aplicată
obiectului sub forma unei presiuni dinapoi
înainte şi de jos în sus
– aruncare tip azvârlire (aruncarea suliţei
şi a mingii de oină) – forţa atletului este
aplicată obiectului sub forma unei tracţiuni
rectiliniare dinapoi înainte, lucru ce
determină ca braţul prin care se exercită
tracţiunea să se afle înaintea obiectului
până în momentul eliberării; tracţiunea se
exercită pe deasupra umărului
BAZELE TEHNICII
– aruncare tip lansare (aruncarea discului
şi a ciocanului) – forţa atletului este
aplicată obiectului tot sub forma unei
tracţiuni dinapoi înainte, dar pe o
traiectorie curbilinie, fapt ce determină ca
braţul aruncătorului, întins lateral, să se
afle înaintea obiectului, până în momentul
eliberării.
Traiectoria descrisă de obiect în timpul
zborului este asemănătoare unei
parabole.
BAZELE TEHNICII
Lungimea unei aruncări se exprimă prin
formula Vo  sin2α
2
L
g
– Vo² = viteza iniţială a obiectului

– α = unghiul de lansare
– g = acceleraţia gravitaţiei
BAZELE TEHNICII
Factorii care determină lungimea

unei aruncări:
– viteza iniţială;
– unghiul de lansare;
– înălţimea de eliberare;
– rezistenţa aerului.
BAZELE TEHNICII
1. Viteza iniţială este cel mai important
dintre factori care determină lungimea
unei aruncări. Viteza iniţială de
proiecţie a obiectului depinde de
următorii factori:
– numărul forţelor puse în acţiune în timpul
mişcării;
– compunerea forţelor;
– lungimea parcursului pe care forţele îşi
exercită acţiunea lor;
BAZELE TEHNICII
– intensitatea forţelor.
Compunerea forţelor (coordonarea lor),
trebuie să se efectueze într-o anumită
ordine (tehnica fiecărei probe indică
această ordine).
Un obiect primeşte o viteză cu atât mai
ridicată, cu cât forţa care îl mişcă
acţionează asupra lui timp mai
îndelungat; viteza obiectului creşte
proporţional cu intensitatea forţei.
BAZELE TEHNICII
2. Unghiul de lansare este, teoretic,
unghiul cel mai favorabil pentru
atingerea unei distanţe cât mai lungi de
aruncare este cel de 45°.
În condiţii normale de concurs, aerul
prin rezistenţa pe care o opune obiectul
în zbor, modifică traiectoria acestuia,
îndeosebi când obiectul prezintă
anumite calităţi aerodinamice (disc,
suliţă).
BAZELE TEHNICII
Din această cauză, precum şi datorită
particularităţilor anatomo-funcţionale
ale omului, aruncările se efectuează
sub unghiuri ceva mai mici de 45°.
BAZELE TEHNICII
3. Înălţimea de eliberare – obiectul
trebuie să părăsească mâna
aruncătorului la o înălţime de sol cât
mai mare.
Când toţi ceilalţi factori care determină
lungimea aruncării sunt egali, obiectul
va avea un zbor mai lung sau mai
scurt, proporţional cu înălţimea de
eliberare mai mare sau mai mică.
BAZELE TEHNICII
Unghiul al cărui vârf se află în punctul
de cădere al obiectului, având o latură
orizontală dusă pe sol şi cealaltă latură
dusă prin punctul de lansare, se
numeşte “unghi de teren”.
BAZELE TEHNICII
Prin calcul se demonstrează că distanţa
cea mai lungă de lansare (teoretic)
este realizată atunci când unghiul de
lansare şi jumătate din unghiul de
teren ne dau împreună 45°.
La aruncarea discului, ciocanului şi
suliţei, unghiul de teren este mic,
iar la aruncarea greutăţii unghiul de
teren este mai mare.
BAZELE TEHNICII
4. Rezistenţa aerului – în timpul
zborului, obiectul aruncat întâmpină o
rezistenţă din partea aerului pe care
trebuie să-l străbată.
Acţiunea rezistenţei se exercită asupra
secţiunii dominante a obiectului (prin
secţiune dominantă se înţelege
suprafaţa care rezultă din proiecţia
obiectului pe un plan perpendicular pe
tangenta traiectoriei zborului).
BAZELE TEHNICII
Rezistenţa opusă de aer este direct
proporţională cu mărimea suprafeţei
secţiunii dominante. Obiectele de
aruncare pot opune aerului diferite
secţiuni dominante (discul opune cea
mai mică secţiune).
Rezistenţa aerului creşte proporţional
cu pătratul vitezei de zbor.
BAZELE TEHNICII
Rezistenţa opusă de aer este direct
proporţională cu mărimea suprafeţei
secţiunii dominante. Obiectele de
aruncare pot opune aerului diferite
secţiuni dominante (discul opune cea
mai mică secţiune).
Rezistenţa aerului creşte proporţional
cu pătratul vitezei de zbor.
BAZELE TEHNICII
Aruncările atletice cuprind două faze
principale:
– elanul;
– efortul final.
1. Elanul – este faza care cuprinde
ansamblul de acţiuni motrice rezultate
din deplasarea aruncătorului dintr-un
anumit loc, spre direcţia de aruncare a
obiectului.
BAZELE TEHNICII
Scopul mişcărilor care alcătuiesc
elanul este dublu:
– de a asigura o viteză oarecare obiectului
ce urmează a fi aruncat;
– De a asigura ajungerea aruncătorului într-
o poziţie favorabilă, în vederea efectuării
cu eficacitate maximă a efortului final de
aruncare.
BAZELE TEHNICII
Se disting elanuri:
– elanuri sub formă de săltare (la aruncările
tip împingere);
– elanuri sub formă de piruetă (la aruncările
de tip lansare şi timp împingere);
– elanuri sub formă de alergare (la
aruncările de tip azvârlire).
BAZELE TEHNICII
2. Efortul final - obiectivul principal
constă din compunerea vitezei,
dobândită de obiect în faza elanului, cu
o nouă viteză pe care i-o va imprima
atletul în efortul final al aruncării.
Efortul final cuprinde trei forme
principale de mişcare:
– de ridicare (în care masa corpului şi a
obiectului trec din poziţia joasă în poziţie
înaltă);
BAZELE TEHNICII
– de translaţie (în care masa corpului şi a
obiectului se deplasează de pe piciorul
drept pe cel stâng);
– de rotaţie (în care axa bazinului şi axa
umerilor se rotesc de la dreapta la
stânga).
STABILIREA
NOTEI FINALE

lucrări practice
BAZELE GENERALE
ALE ATLETISMULUI
an I sem. 2
TEHNICA ŞI METODICA
PREDĂRII TEHNICII ARUNCĂRII
GREUTĂŢII
Tehnica aruncării greutăţii
- procedeul cu săltare
(elan liniar)

- procedeul cu piruetă
(elan circular)
TEHNICII ARUNCĂRII GREUTĂŢII
Obiectivul principal este de a asigura în
ansamblul obiectului de aruncare o
viteză cât mai mare sub un unghi de
45°.
analizăm tehnica aruncării greutăţii în
funcţie de următoarele faze
succesive:
– priza (ţinerea greutăţii)
– poziţia de plecare în elan
– elanul
– faza finală a aruncării (efortul final)

1) Priza - greutatea este aşezată în
mână în aşa fel ca ea să se sprijine pe
extremitatea distală a metacarpienelor
(pe rădăcina degetelor).
Presiunea verticală a greutăţii se
exercită în principal pe degetul
mijlociu, arătător şi inelar. Degetele
marginale sprijină din lateral greutatea
şi sunt depărtate între ele neforţat.
Greutatea este dusă cu mâna într-o
uşoară flexie dorsală din articulaţia
pumnului, lateral pe gâtul pentru a
sprijini greutatea în scobitura supracla-
viculară şi pe umăr.
Cotul îndoit se află mai jos de nivelul
umărului, în planul lateral
Braţul aruncător formează cu solul un
unghi de 45°.
2) Poziţia de plecare - aruncătorul
ocupă poziţia de elan cu spatele spre
direcţia de aruncare la marginea
posterioară a cercului, în interiorul
acestuia.
Talpa piciorului de pe partea braţului
de aruncare se fixează pe diametrul
cercului iar călcâiul spre direcţia de
aruncare.
Piciorul într-o uşoară flexie din
articulaţia genunchiului şi suportă
aproape în exclusivitate greutatea
corpului.
Trunchiul este în prima parte drept şi
relaxat.
Celălalt picior se află în urmă la circa o
lungime de talpă şi se sprijină pe sol,
lejer, pe pingea.
3) Elanul - constă dintr-o săltare
razantă executată pe piciorul drept din
partea de dinapoi spre mijlocul cercului
de aruncare. Aruncătorul este tot cu
spatele. Se disting trei faze:
– faza de grupare
– faza de impulsie
– faza de săltare
faza de grupare
– se face o grupare a trunchiului pe piciorul
flexat concomitent cu legănarea piciorului
celălalt spre înapoi-sus, cu scopul de a
pune în tensiune musculatura în vederea
săltării care va urma.
– Apoi piciorul de partea braţului de
aruncare se îndoaie lent până când
coapsa cu gamba formează un unghi de
aproximativ de 90°.
faza de grupare
– Bustul aruncătorului se apleacă până la
orizontală.
– Privirea este oblică spre în jos la 1 m şi
jumătate.
– Piciorul opus flexat din genunchi de
maniera piciorului celălalt, linia umerilor şi
a bazinului paralele cu solul.
faza de grupare
faza de impulsie
– începe în momentul în care greutatea
(bila) atinge punctul minim faţă de sol şi
se încheie când piciorul de partea braţului
de aruncare se desprinde de pe sol.
– se urmăreşte o mişcare rectiliniară a
sistemului aruncător-greutate.
– trebuie să fie rapidă şi energică.
faza de impulsie
– Printr-o împingere energică a piciorului în
sol, se formează o undă care trece prin
glezne, genunchi, şold, până la centrul
general de greutate al corpului, scoţând
centrul general de greutate în afara
suprafeţei de sprijin.
– Întregul sistem aruncător-greutate, se
deplasează printr-o mişcare accelerată
înspre centrul cercului.
faza de impulsie
– Piciorul opus execută în acelaşi timp o
avântare spre înapoi şi îl trimite spre
pragul de aruncare în sus.
– Axa umerilor, privirea, corpul rămân
orientate tot spre înapoi.
– Bustul se ridică progresiv.
– Traiectoria bilei descrie un unghi
ascendent de 20-30°.
faza de impulsie
– Lungimea traiectorie bilei poate fi între
0,60-0,90 m iar viteza de deplasare a
greutăţii între 2,6-2,8 m/s şi durează
0,20-0,35 s..
faza saltatorie
– începe din momentul în care aruncătorul
pierde contactul cu solul şi se termină
odată cu reluarea contactului pe acelaşi
picior şi trebuie să aibă o durată scurtă.
4) Faza finală - cea mai importantă şi
începe din momentul în care piciorul
reia contactul cu solul (după săltare) şi
se termină odată cu eliberarea
obiectului din mâna aruncătorului.
Este foarte complexă, existând o
ridicare, o rotaţie şi o înaintare.
Sprijinul este unilateral şi bilateral,
puncte de contact cu solul ce se iau
prin intermediul pingelelor.
Sprijinul unilateral, ce se ia prin
intermediul pingelei iar talpa piciorului
formează un unghi de 120°.
Genunchiul drept formează un unghi de
90° între gambă şi coapsă.
Axa şoldului este întoarsă pe direcţia
de aruncare.
Axa umerilor este perpendiculară pe
direcţia aruncării.
Bustul este înclinat pe coapsa piciorului
de partea braţului de aruncare iar capul
şi privirea oblic înapoi.
Sprijinul bilateral - reluarea sprijinului
dublu, piciorul opus este uşor flexat din
genunchi, aterizează cu latura
exterioară, aproape lipită de prag.
Piciorul de partea braţului de aruncare
continuă întinderea din articulaţiile
gleznei, genunchiului şi şoldului,
împreună cu rotarea spre linia mediană
a corpului prin presiunea pe sol.
Bustul se îndreaptă şi se ridică printr-o
rotaţie a părţii braţului de aruncare.
Umărul şi braţul opus, îndoite din cot
se deschid spre înainte.
Când greutatea corpului se află
transferată egal pe ambele picioare,
axele umerilor şi bazinului ajung să fie
orientate pe direcţia aruncării şi devin
paralele între ele.
Şoldul de partea braţului de aruncare
se ridică concomitent cu ridicarea
umărului de aceeaşi parte şi se întinde
energic braţul aruncător.
Faza finală constă dintr-o extensie
completă.
METODICA PREDĂRII ARUNCĂRII
GREUTĂŢII - procedeul cu săltare
Trebuie cunoscut mecanismul de
împingere şi să fim foarte atenţi la
formaţiile de lucru.
Se lucrează pe o linie sau pe două linii,
cu distanţă mare şi numai la comandă.
Obişnuirea cu obiectul
– plimbăm bila dintr-o mână în alta
– împingem uşor bila în sus şi o lăsăm să
cadă, apoi o prindem
– înfigeri în pământ la 1 m şi jumătate
Învăţarea efortului final
– cu faţa la direcţia de aruncare, greutatea
aşezată corect aruncări
– intrare la 45° spre braţul aruncător şi
începe rotaţia trunchiului şi ridicarea,
distanţa dintre picioare cel puţin la lăţimea
umerilor
– acelaşi exerciţiu cu intrări de la 90° şi se
măreşte baza de susţinere
– întoarceri de la 180°, cu spatele la direcţia
de aruncare, fără elan.
Învăţarea aruncării cu elan
– elanul nu se învaţă în cercul de aruncare
– sprijin pe piciorul drept, grupare,
întinderea şi gruparea piciorului stâng
lângă dreptul
– cu spatele la direcţia de aruncare, fără
obiect, se vor simula executarea de
aruncări, apoi cu obiectul
– se trece la săltări succesive
– apoi se leagă săltarea cu efortul final, la
început fără obiect
– putem trage o linie şi să ne controlăm
poziţia picioarelor.
– la cercul de aruncare vom executa fără
elan
– dacă eliberează bila în jos punem o
ştachetă
– la elan aterizarea trebuie să fie simultană
– dacă nu se blochează partea stângă,
eliberarea se face mult în stânga
REGULAMENTUL ARUNCĂRII
– greutatea are la bărbaţi 7,257 kg iar la
femei 4,00 kg
– cercul are un diametru de 2,135 m,
opritorul are lungimea de 1,21-1,23 m şi
lăţimea 10 cm, la jumătatea diametrului
cercul are două linii de 50 cm, este dintr-
un material foarte dur şi este cuprins de
un cerc de metal
– deschiderea sectorului este de 40°
– performanţa se citeşte de la marginea
internă a pragului şi ultima urmă lăsată de
bilă
REGULAMENTUL ARUNCĂRII
– greutatea trebuie să fie aruncată cu o
mână din apropierea bărbiei
– ordinea în care se aruncă se trage la sorţi
– orice concurent are dreptul la trei
încercări, iar dacă sunt mai puţini de 8
concurenţi au dreptul la 6 aruncări
– în caz de egalitate se ia după a doua
aruncare ca valoare
– zona de recepţie reprezintă zona unde a
căzut obiectul.
GREUTĂŢII
(elan liniar)

(elan circular)
Analizăm tehnica după fazele succesive:
– priza (ţinerea greutăţii);
– mişcările pregătitoare pentru elan:
aruncătorul ocupă poziţia de plecare;
punerea greutăţii în mişcare;
– pirueta (elanul)
intrarea în piruetă;
sprijinul unilateral;
faza fără sprijin;
– faza finală a aruncării
a) Priza
– Ca la procedeul anterior
b) Mişcările pregătitoare pentru
elan
– Aruncătorul ocupă poziţia de plecare în
piruetă, la marginea posterioară a cercului, în
interiorul acestuia, cu spatele înspre direcţia
de aruncare. Atletul se află în sprijin
bilateral, cu tălpile picioarelor paralele,
depărtate ceva mai mult decât lăţimea
umerilor.
– Greutatea se pune în mişcare printr-o
întoarcere a umerilor înspre dreapta, faţă de
axa bazinului cu aproximativ 90°
concomitent cu aplecarea bustului pe coasta
piciorului drept.
c) Pirueta
– Intrarea în piruetă – se realizează printr-o
pivotare, executată de la dreapta spre
stânga, pe pingeaua piciorului stâng,
concomitent cu “împingerea” greutăţii
corpului de pe piciorul drept pe piciorul stâng
– angajarea în rotare a întregului sistem
aruncător - greutate.
– Sprijinul unilateral (pivotarea pe piciorul
stâng) începe prin ridicarea energică a
piciorului drept de pe sol, flexat din genunchi
şi angajarea lui într-o mişcare în jurul
piciorului stâng.
– Faza fără sprijin – este de scurtă durată.
După desprinderea piciorului stâng de pe sol,
acesta ajunge prin încrucişare celălalt picior,
îl depăşeşte
– datorită mişcărilor rapide ale picioarelor,
trenul inferior trece înaintea trenului
superior. Prin urmare, creşte viteza de
înaintare – rotare a bazinului şi picioarelor, în
raport cu aceea a umerilor şi a trunchiului.
d) Faza finală a aruncării
– Faza finală a aruncării sau efortul final
reprezintă partea cea mai importantă din
ansamblul tehnicii.
– Faza finală începe din momentul în care
piciorul drept reia contactul cu solul (după
piruetă) şi se termină o dată cu eliberarea
– Sarcina principală a atletului în această fază
este de a bloca mişcarea orizontală,
dobândită în elan de sistemul aruncător de
greutate, transformând-o într-o mişcare
complicată de ridicare – rotare – înaintare
înspre direcţia aruncării.
– Privind sprijinul pe sol în această fază, atletul
parcurge două situaţii:
de sprijin unilateral, pe piciorul drept;
de sprijin bilateral.
– Aruncarea greutăţii cu piruetă, în raport cu
cea clasică, creează în practică următoarele
dificultăţi mai importante:
piciorul stâng întârzie aşezarea sa pe sol din cauza
tendinţei de a continua mişcarea rotativă
imprimată pe parcursul piruetei;
bustul din cauza aceleiaşi mişcări de rotaţie din
piruetă, începe prematur acţiunea efortului final;
bustul, în faza premergătoare efortului final, are o
flexiune mai redusă pe coapsa piciorului drept.
STABILIREA
NOTEI FINALE

lucrări practice
METODICA
DISCIPLINELOR
SPORTIVE ATLETICE
an II sem. 4
GREUTĂŢII
(elan liniar)

(elan circular)
Analizăm tehnica după fazele succesive:
– priza (ţinerea greutăţii);
– mişcările pregătitoare pentru elan:
aruncătorul ocupă poziţia de plecare;
punerea greutăţii în mişcare;
– pirueta (elanul)
intrarea în piruetă;
sprijinul unilateral;
faza fără sprijin;
– faza finală a aruncării
a) Priza
– Ca la procedeul anterior
b) Mişcările pregătitoare pentru
elan
– Aruncătorul ocupă poziţia de plecare în
piruetă, la marginea posterioară a cercului, în
interiorul acestuia, cu spatele înspre direcţia
de aruncare. Atletul se află în sprijin
bilateral, cu tălpile picioarelor paralele,
depărtate ceva mai mult decât lăţimea
umerilor.
TEHNICA ARUNCĂRII GREUTĂŢII
– Greutatea se pune în mişcare printr-o

întoarcere a umerilor înspre dreapta, faţă de
axa bazinului cu aproximativ 90°
concomitent cu aplecarea bustului pe coasta
piciorului drept.
c) Pirueta
– Intrarea în piruetă – se realizează printr-o
pivotare, executată de la dreapta spre
stânga, pe pingeaua piciorului stâng,
concomitent cu “împingerea” greutăţii
corpului de pe piciorul drept pe piciorul stâng
– angajarea în rotare a întregului sistem
aruncător - greutate.
– Sprijinul unilateral (pivotarea pe piciorul
stâng) începe prin ridicarea energică a
piciorului drept de pe sol, flexat din genunchi
şi angajarea lui într-o mişcare în jurul
piciorului stâng.
– Faza fără sprijin – este de scurtă durată.
După desprinderea piciorului stâng de pe sol,
acesta ajunge prin încrucişare celălalt picior,
îl depăşeşte
– datorită mişcărilor rapide ale picioarelor,
trenul inferior trece înaintea trenului
superior. Prin urmare, creşte viteza de
înaintare – rotare a bazinului şi picioarelor, în
raport cu aceea a umerilor şi a trunchiului.
d) Faza finală a aruncării
– Faza finală a aruncării sau efortul final
reprezintă partea cea mai importantă din
ansamblul tehnicii.
– Faza finală începe din momentul în care
piciorul drept reia contactul cu solul (după
piruetă) şi se termină o dată cu eliberarea
– Sarcina principală a atletului în această fază
este de a bloca mişcarea orizontală,
dobândită în elan de sistemul aruncător de
greutate, transformând-o într-o mişcare
complicată de ridicare – rotare – înaintare
înspre direcţia aruncării.
– Privind sprijinul pe sol în această fază, atletul
parcurge două situaţii:
de sprijin unilateral, pe piciorul drept;
de sprijin bilateral.
– Aruncarea greutăţii cu piruetă, în raport cu
cea clasică, creează în practică următoarele
dificultăţi mai importante:
piciorul stâng întârzie aşezarea sa pe sol din cauza
tendinţei de a continua mişcarea rotativă
imprimată pe parcursul piruetei;
bustul din cauza aceleiaşi mişcări de rotaţie din
piruetă, începe prematur acţiunea efortului final;
bustul, în faza premergătoare efortului final, are o
flexiune mai redusă pe coapsa piciorului drept.
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
Aruncare de tip azvârlire.
Priza este cu degetele uşor depărtate
între ele, mingea se ţine în podul palmei.
Din punct de vedere al fazelor avem:
– elanul
– efortul final
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
Elanul - are formă liniară.
– Prima parte fiind o alergare accelerată, cu
purtarea obiectului deasupra umărului de
aruncare. Braţul de aruncare este îndoit din
cot.
– Partea a doua a elanului este specifică
pregătirii efortului final şi începe de la un
semn foarte bine definit. Ea este formată din
4-6 paşi de alergare specifici. La semnul de
control se ajunge cu piciorul stâng.
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
– Pe primii doi paşi la nivelul membrelor
inferioare, alergarea se continuă normal pe
direcţia de aruncare. Trunchiul se răsuceşte
spre partea braţului de aruncare în aşa fel
încât braţul cu obiectul se întinde din toate
articulaţiile şi rămâne în continuarea axei
umerilor, iar mâna stângă este uşor îndoită
din cot şi relaxată, cu umărul stâng pe
direcţia de aruncare.
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
– Al treilea pas din elan este cel mai lung şi are
loc un pas încrucişat: coapsa dreaptă
încalecă coapsa stângă iar pingeaua piciorului
drept se duce pe direcţia de aruncare. Braţul
aruncător rămâne cu mult înapoia piciorului.
În această poziţie, centrul de greutate al
corpului este cel mai coborât din tot elanul.
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
În ultimul pas de elan, există sprijin
unilateral şi bilateral, se face o blocare a
părţii stângi a corpului şi are loc efortul
final, tragerea braţului de aruncare pe
deasupra umărului. Mingea se eliberează
la un unghi de 38°- 40° iar degetele sunt
ultimele care părăsesc mingea.
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
Efortul final - dinspre înapoi spre
înainte, pe deasupra umărului braţului
aruncător (azvârlire). Braţul de aruncare
se află înaintea obiectului. Sunt mişcări
de translaţie dinspre înapoi spre înainte.
Rotaţie a axelor bazin, umeri şi ridicare.
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
Metodica predării tehnicii aruncării
mingii de oină
– aruncări fără elan, cu faţa la direcţia de
aruncare, cu braţul întins
– la început se aruncă la ţintă
– se realizează o întoarcere de 45° spre braţul
aruncător
– se întinde braţul de aruncare
– după aceea 90° şi 180°
TEHNICII ARUNCĂRII
MINGII DE OINĂ
Metodica predării tehnicii aruncării
mingii de oină
– se efectuează apoi aruncări fără elan prin
azvârlire pe deasupra umărului
– apoi va arunca cu 2 paşi de elan, apoi cu 3
paşi de elan, apoi cu 4 paşi.
– se va executa totul întâi din mers apoi din
alergare
PREDĂRII
Aruncare tip “azvârlire” - forţa atletului se

aplică obiectului sub forma unei tracţiuni
dinapoi înainte, prin intermediul braţului
aruncător, pe deasupra umărului.
Tehnica aruncării este condiţionată de o
serie de factori:
– forma suliţei, poziţia centrului ei de greutate,
greutatea relativ redusă, unele prevederi ale
regulamentului de concurs.
PREDĂRII
Explicarea tehnicii aruncării suliţei o vom

face în funcţie de următoarele faze
succesive:
– Priza suliţei şi poziţia de plecare în elan.
– Elanul.
– Faza finală a aruncătorului (efortul final).
PREDĂRII
Priza suliţei
– Mâna aruncătoare cuprinde manşonul în
aşa fel ca suliţa să stea longitudinal în palmă,
ca într-un jgheab, degetul mare şi cele două
falange distale ale degetului mijlociu cuprind,
prin învăluire, partea dinapoi a manşonului.
Degetele inelar şi cel mic cuprind, tot prin
învăluire, manşonul suliţei înspre mijloc.
Degetul arătător, uşor flexat, este plasat sub
corpul suliţei, oblic înapoi, înspre coada
suliţei.
PREDĂRII
Poziţia de plecare în elan

– atletul se aşează cu piciorul stâng puţin
înaintea piciorului drept;
– suliţa este ţinută deasupra umărului drept,
într-o poziţie orizontală, cu vârful orientat
spre direcţia aruncării şi linia mediană a
corpului;
– braţul aruncător relaxat este flexat, cu cotul
îndreptat înainte şi cu pumnul la nivelul
frunţii, înaintea bustului.
PREDĂRII
Elanul
– o alergare accelerată, executată în linie
dreaptă, din partea dinapoi a pistei, până în
apropiere de arcul de cerc (pragul) de la care
se aruncă.
– Elanul se compune din două părţi cu
structură diferite:
partea preliminară sau ciclică;
partea paşilor de aruncare sau aciclică.
PREDĂRII
A. Partea preliminară a elanului

– constă dintr-o alergare accelerată de 10-14
paşi, la sfârşitul căreia atletul trebuie să
atingă viteza sa optimă de deplasare,
cuprinsă între 6 – 8 m/sec.
– plecarea în elan se face dintr-un anumit loc,
stabilit şi marcat pe pistă.
PREDĂRII
B. Partea care cuprinde paşii de

aruncare
– ultima parte a elanului este mult mai
complicată decât prima.
– în această fază a elanului, atletul trebuie să
realizeze următoarele sarcini mai importante:
să întoarcă axa umerilor spre dreapta cu
aproximativ 90°;
să plaseze braţul cu suliţa înapoia trunchiului, în
prelungirea axei umerilor (pe primii 2 paşi);
PREDĂRII
să asigure plasarea trenului inferior înaintea

bustului şi umerilor;
să coboare centrul general de greutate la un nivel
neobişnuit în alergare, menţinând viteza de
deplasare aproape de valoarea dobândită în faza
preliminară a elanului.
PREDĂRII
Procedeul cu 4 paşi de aruncare.

– Primul pas, din seria celor 4, executat de pe
piciorul stâng pe piciorul drept, diferă ca
lungime de paşi precedenţi. El este mai lung
şi măsoară 6,5 – 7 lungimi de talpă. Este cel
mai lung pas din tot elanul. Pe acest pas
începe acţiunea de ducere a suliţei înapoi.
PREDĂRII
PREDĂRII

– Al doilea pas de aruncare, executat de pe
piciorul drept pe piciorul stâng, este mai
scurt decât precedentul cu aproximativ 1,5 –
1 lungime de talpă. Pe acest pas atletul
continuă ducerea suliţei înapoi, până când
braţul cu suliţa, relaxat, se întinde complet
înapoi, în prelungirea liniei umerilor.
PREDĂRII
PREDĂRII

– Al treilea pas sau pasul încrucişat,
penultimul din seria paşilor de aruncare,
reprezintă cheia de boltă a întregului sistem
de mişcări care compun elanul.
– Se numeşte pas încrucişat, deoarece coapsa
piciorului drept, printr-o mişcare de avântare
spre înainte – sus, depăşeşte coapsa
piciorului stâng, formându-se un fel de cruce
între ele.
PREDĂRII

– La terminarea pasului încrucişat, atletul
realizează cea mai mare “depăşire” a suliţei,
trunchiul atletului este înclinat spre înapoi.
– Unghiul format de suliţă cu planul orizontal
este de 28 - 30°.
PREDĂRII
PREDĂRII

– Al patrulea pas sau pasul final de
aruncare diferă de toţi ceilalţi paşi printr-un
element fundamental de structură - lipsa
fazei de zbor.
– În literatura de specialitate se mai numeşte
pas de blocare, deoarece piciorul stâng în
contactul său cu solul, opreşte brusc atletul
din alergare.
PREDĂRII
PREDĂRII
Faza finală a aruncării

– Totalitatea acţiunilor motrice care se produc
în această fază, cu scopul de a elibera suliţa
sub un unghi optim (35° - 38°), cu o viteză
de zbor maximă, se numeşte efortul final al
aruncării.
– Efortul final cuprinde două faze:
o fază de sprijin unilateral;
o fază de sprijin bilateral.
PREDĂRII
PREDĂRII

– Faza sprijinului unilateral prezintă
următoarele particularităţi:
piciorul drept după ce ia contact cu solul,
declanşează o rulare de pe muchia externă –
călcâi, pe partea antero-interioară a pantei,
asigurând înaintea genunchiului şi coapsei spre
piciorul stâng;
în acest timp, piciorul stâng continuă acţiunea de
înaintare rapidă, căutând solul cu călcâiul, într-un
pas razant şi lung;
PREDĂRII

– Faza sprijinului unilateral prezintă
următoarele particularităţi:
axa umerilor şi braţul, cu suliţa păstrându-se pe
direcţia de înaintare, întârzie voluntar în urmă, în
timp ce antebraţul stâng, execută o uşoară
întindere înainte, în planul prelungit al umerilor.
PREDĂRII
PREDĂRII

– Faza sprijinului bilateral – se
caracterizează prin următoarele:
piciorul stâng se aşează foarte activ pe sol, pe
călcâi, ajungând pe muchea internă şi apoi pe
toată talpa;
când proiecţia verticală a CGG se apropie de
suprafaţa de sprijin, piciorul stâng se întinde
energic, blocând într-o mare măsură, deplasarea
masei corpului spre înainte;
urmează intrarea aruncătorului sub suliţă şi
realizarea arcului încordat;
PREDĂRII

– Faza sprijinului bilateral – se
caracterizează prin următoarele:
urmează tracţiunea suliţei care cuprinde
următoarele mişcări succesive:
supinaţia braţului cu suliţa;
ridicarea rapidă a cotului şi îndoirea lui înainte;
împingerea umărului drept înainte, cu viteză
maximă;
extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi
biciuirea mâinii şi degetelor pe suliţă.
PREDĂRII
PREDĂRII
Regulament de concurs
– Suliţa se aruncă din spatele unei arc de
cerc cu rază de 8 m, trasat la capătul unei
piste de elan cu lungimea minimă de 30 m şi
lăţimea de 4 m.
– Terenul de aruncare este neted şi
orizontal.
– Suprafaţa terenului de aruncare este de
forma unui sector de cerc, cu vârful în centrul
razei de curbură a arcului de cerc, cu unghiul
de deschidere de 29°.
PREDĂRII
Regulament de concurs
– Suliţa se compune din trei părţi:
un vârf de metal;
corpul propriu-zis;
un manşon de sfoară.
– Suliţa este fusiformă, cu diametrul ei
maxim în secţiune transversală sub manşon.
– Dimensiuni ale suliţei de concurs:
BĂIEŢI FETE
Greutatea 800 g 600 g
Lungimea 2.60 – 2.70 m 2.20 – 2.30 m
Lăţimea manşonului 150 – 160 mm 140 – 150 mm
PREDĂRII
Din raţiuni de ordin didactic,

tehnica aruncării discului
o explicăm în funcţie de
următoarele faze succesive:
– priza discului;
– mişcările pregătitoare pentru elan;
– pirueta (elanul);
– faza finală a aruncării (efortul final);
– zborul discului.
PREDĂRII
Priza
– palma mâinii drepte este aplicată pe
suprafaţa discului, într-o uşoară flexiune
palmară;
– degetele sunt depărtate lejer între ele,
prinzând muchia discului cu ultimele falange;
degetul mijlociu se află în prelungirea
antebraţului şi pe diametrul discului;
– braţul cu discul este ţinut întins, relaxat, pe
lângă corp.
PREDĂRII
Mişcările pregătitoare pentru elan

– 1. Aruncătorul ocupă poziţia de plecare în
piruetă în interiorul cercului, la marginea
posterioară a acestuia, cu spatele spre
direcţia aruncării.
– tălpile picioarelor aşezate paralel, depărtate;
– picioarele uşor flexat, trunchiul la verticală;
– greutatea corpului repartizată echilibrat pe
ambele picioare.
PREDĂRII
Mişcările pregătitoare pentru elan

– 2. Discul se pune în mişcare prin mai multe
procedee. Indiferent de procedeul adoptat,
sarcinile sunt:
tensionarea optimă a musculaturii rotatoare a
trunchiului şi umărului drept;
intrare în piruetă “din mişcare”.
PREDĂRII
Pirueta (elanul)
– mişcare de rotare a sistemului aruncător
disc, în jurul unei axe verticale ce trece prin
piciorul stâng – umărul stâng, suprapusă pe
fondul unei mişcări de înaintare, din
marginea posterioară spre marginea
anterioară a cercului.
PREDĂRII
PREDĂRII
Pirueta (elanul)
– Intrarea în piruetă sau faza sprijinului
bilateral este faza care marchează legătura
dintre finalul balansării braţului cu discul,
spre dreapta – înapoi şi începutul acţiunii de
pivotare pe piciorul stâng.
– Sprijinul unilateral se realizează se roteşte
spre stânga, încât menţinerea contactului cu
solul, în continuare, pe piciorul drept, ar
constitui o frână în ansamblul mişcării de
rotare a sistemului aruncător – disc.
PREDĂRII
Pirueta (elanul)
– Faza fără sprijin este de scurtă durată. După
desprinderea piciorului stâng prin încrucişare,
celălalt picior îl depăşeşte şi se îndreaptă
spre marginea dinainte a cercului. Datorită
mişcărilor rapide ale picioarelor, trenul
inferior trece înaintea trenului superior. Prin
urmare, creşte viteza de înaintare – rotare a
bazinului şi picioarelor, în raport cu aceea a
umerilor şi a trunchiului.
PREDĂRII
PREDĂRII

– Efortul final începe în momentul în care
piciorul drept reia contactul cu solul, în
mijlocul cercului. Din acest moment se
declanşează acceleraţia tuturor segmentelor
corpului, care au un rol activ asupra discului
pentru tracţiunea finală.
PREDĂRII

– În această ultimă fază a aruncării se
produc următoarele mişcări de bază:
o mişcare de rotaţie, de la dreapta la stânga,
pornită la nivelul piciorului drept (gleznă –
genunchi), preluată cu toată puterea de bazin,
trunchi, umeri şi braţ aruncător;
o mişcare de translaţie a sistemului, în direcţia
aruncării, pornită tot de la piciorul drept, care
împinge şoldurile spre înainte sus pe piciorul
stâng.
PREDĂRII
PREDĂRII
Zborul discului
– Forma lenticulară şi suprafaţa de sustentaţie
îi conferă discului o serie de calităţi
aerodinamice de care atletul trebuie să ţină
seama în tehnica aruncării.
– Factorul cel mai important de luat în seamă
este rezistenţa pe care o întâmpină
obiectul din partea aerului pe care trebuie
să-l străbată.
– Din această cauză, discul trebuie lansat sub
un unghi mai mic de 45˚.
PREDĂRII
Zborul discului
– Discul, în raport cu unghiul de lansare,
principial se poate găsi în trei poziţii
diferite:
un unghi de incidenţă pozitiv (mai mare) în
raport cu unghiul de lansare;
un unghi de incidenţă negativ (mai mic), în
raport cu unghiul de lansare;
înclinarea discului suprapusă pe unghiul de
lansare.
PREDĂRII
Zborul discului
Primul procedeul trebuie aplicat când
bate vântul din spate.
Al doilea procedeu trebuie aplicat când
bate vântul din faţă.
Al treilea procedeu trebuie aplicat când
atmosfera este calmă.
STABILIREA
NOTEI FINALE

lucrări practice
STABILIREA
NOTEI FINALE

lucrări practice

Bazele Generale Ale Atletismului An I Sem. 2: Titular de Disciplin Ă: Conf. Univ. Georgian BADEA-MISS

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bazele Generale Ale Atletismului An I Sem. 2: Titular de Disciplin Ă: Conf. Univ. Georgian BADEA-MISS

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BAZELE GENERALE

– Bazele tehnicii ARUNCĂRILOR

(!!! - CONDIŢIE DE PROMOVARE

100 m. Daniel Cojocaru 10'' 21 17 Jun 94 Bucuresti

PROBE 5000 m 5000 m

– Bazele tehnicii ARUNCĂRILOR

(!!! - CONDIŢIE DE PROMOVARE

formarea deprinderii de depăşire a obiectului în

•împingerea cu un braţ de •lansări cu un braţ a mingiei

– Bazele tehnicii ARUNCĂRILOR

(!!! - CONDIŢIE DE PROMOVARE

–ciclul pasului alergător dublu

– ciclul pasului alergător dublu - este

În această perioada acţiunile rezultate

Datorită reazemului pe sol, această

Această perioada este formată din:

Datorită vitezei de deplasare,

În acest moment, proiecţia cen-

orientată spre direcţia de alergare şi în jos.

este formată din:

Din punct de vedere al con-

În acest moment, proiec-

În acest fază, proiecţia

Oblicitatea forţei rezul-

– începe odată cu ridicarea

– începe din momentul în care

Au efecte negative asupra

Oscilaţiile se pot observa în mişcare prin

Oscilaţiile verticale CENTRUL

– au loc în plan sagital, având drept cauză

– au loc în plan frontal, axa lor de rotaţie fiind

– cu cât tălpile alergătorului prezintă o

– au loc în plan orizontal, axa de rotaţie fiind

– amplitudinea oscilaţiei va atinge o valoare

– Bazele tehnicii ARUNCĂRILOR

(!!! - CONDIŢIE DE PROMOVARE

– Bazele tehnicii ARUNCĂRILOR

(!!! - CONDIŢIE DE PROMOVARE

Factorii care condiţionează viteza

STARTUL - rol extrem de important în

– Aşezarea blocurile de plecare se adaptează, în

Alergarea de garduri este o alergare de

Pentru a realiza un rezultat cât mai bun.

Fazele alergării de garduri sunt:

Startul şi lansarea de la start

Startul şi lansarea de la start

Startul şi lansarea de la start

Pasul peste gard

Pasul peste gard

Pasul peste gard

Pasul peste gard

Alergarea după ultimul gard + Finish

Particularităţi la alergările de garduri

Pot exista şi alte distanţe:

Factorii care condiţionează schimbul

Schimbul poate fi:

Tehnica şi metodica predării tehnicii

Tehnica şi metodica predării tehnicii

Tehnica şi metodica predării tehnicii

Tehnica şi metodica predării tehnicii

– fază a săriturilor atletice este constituit

– La săritorii buni, viteza elanului,

– Ca formă, în general, la toate săriturile,