Fenomenul Olimpic Olimpiadele Antice

In sudul Greciei, dincolo de hotarul Arcadiei cu Elida,la locul de intalnire a raurilor Alpheios cu Kladeos, intre coline impadurite si poieni cu maslini, se afla stravechea Olimpie, cunoscutul sanctuar grec, locul care a atras la fiecare patru ani, timp de peste un mileniu, multimea de barbati veniti din toate tinuturile unde se raspandisera, pentru a se intrece pasnic;sub semnul idealurilor olimpice, intr-un imn inchinat armoniei si perfectiunii umane. Aceste manifestari aveau un caracter complex. Ele inglobau actiuni menite sa incununeze atat pe cei cu capacitati fizice cat si pe cei dotati cu capacitati muzicale. Mintile cele mai luminate ale antichitatii au sesizat inca de atunci cele trei componente ale formatiei uname complete: -dezvoltarea spirituala -intarirea fizica -perfectionarea morala Acestea fiind o manifestare atat de reusita in cadrul Jocurilor Olimpice. Juvenal, experimentandu-si adeziunea fata de sistemul grecesc al exercitiilor fizice, ne-a lasat celebrul hexametru din Satira X: Optandum est ut sit mens sana in corpore sano (e dorit ca o minte sanatoasa sa fie intr-un corp sanatos)

1. Geneza Olimpiadelor Antice

Originea Jocurilor Olimpice se pierde in negura vremurilor. Unii cercetatori ai genezei olimpice afirma ca asemenea intreceri s-au organizat inca de acum 4.000 de ani. Anumite puncte de referinta s-au gasit in numeroasele legende care, in profida caracterului lor mistic si fantastic, consemneaza si unele fapte petrecute aievea. Se spune ca Herakles ( Hercule la romani), fiul lui Zeus si al reginei Alcmena, plecand spre Elida in sec. XV-lea i.Hr., s-a oprit in Olimpia, unde a organizat o intrecere pentru cei patru frati ai sai. El a masurat o distanta egala cu 600 de talpi proprii, in linie dreapta, cunoscuta mai tarziu sub denumirea de un stadiu (192,27 m ), pe care au alergat fratii sai; invingatorului i-a decernat o ramura de maslin. Iata cum elementele de legenda se imbina cu fapte reale, pastrate de-a lungul secolelo: distanta de alergare de un stadiu, devenita clsica sub forma probei de dromos si incununarea invingatorilor cu ramuri de maslin. Se relateaza ca Jocurile Olimpice cu caracter local au fost organizate in Altis ( Dumbrava Sacra ), la poalele muntelui Kronion, in apropierea unui altar al zeitei Hera, in sec. al XII-lea i.Hr. Intrerupte in urma invaziei dorice, ele au fost reluate de Iphitos, regele Elidei, in anul 884 i.Hr.

Inceputurile si apogeul Olimpiadelor Antice

Sapaturile arheologice intreorinse la Olimpia in sec. XIX-lea au dat la iveala, pe langa ramasitele unor importante constructii, numeroase statui sau obiecte de cult si placile de marmura pe care erau imortalizate numele invingatorilor la Jocuri, ale olimpicilor. Dintre acestia Korebos, bucatar si negustor in Elida, este consemnat ca cel mai vechi campion olimpic, in anul 776 i.Hr. De aici s-a considerat ca el este, totodata si primul laureat al Jocurilor Olimpice, iar numaratoarea acestora s-a facut incepand cu editia din 776 i.Hr. Ni se relateaza fapte bogate in invataminte si demne de admiratie, ca si unele intamplari pline de dramatism. Datorita pacii sacre ce domnea in timpul desfasurarii Jocurilor, tinerii spartani aflati la Olimpia in anul 480 i.Hr. nu l-au putut ajuta pe regele lor Leonida si pe cei 300 de ostasi ai sai, care au pierit pana la unul in batalia de la Termopile, incercand sa opreasca inaintarea persilor condusi de Xerxes.

Calitatile fizice ale unor competitori au ramas preverbiale. Despre Milon din Crotona, invingator la sase editii olimpice ( 540-516 i.Hr. ), se zice ca putea duce o junca in spate pe distanta unui stadion intreg; sau ca, datorita fortei sale impresionante, a castigat o Olimpiada prin... neprezentarea adversarului, cum am spune azi, intrucat nimeni nu s-a incumetat sa se ia la intrecere cu el. Mai tarziu 480 i.Hr. avem imaginea unui atlet complet, Theagene din Thasos, excelent la alergari, dar si puternic si curajos. Cand avea doar noua ani, a reusit sa transporte singur o statuie de bronz din piata publica pana acasa. Un alt olimpic la editia din anul 408 i.Hr., Polidamas din Tesalia, nevoit o data sa se apere de un leu, l-a omorat, strangandu-l de gat cu mainile sale puternice. Pe langa capacitatile sale novatoare si indrazneala in idei, Pitagora a dat dovada de calitati fizice si vointa deosebite, devenind si invingator la Olimpia in unul din cele mai dure lupte, pugilatul. Ganditori ca Platon si Crisip, dramaturgi sau poeti ca Sofocle si Euripide isi petreceau o mare parte din timp pregatindu-se in palestre si reuseau chiar sa obina premii la concursurile organizate cu prilejul diferitelor Jocuri. Despre Tales se spune ca o murit de insolatie in timp ce participa ca spectator la intrecerile olimpice. In Templul din Olimpia era asezata celebra statuie a lui Zeus, sub patronajul caruia se desfasurau Jocurile Olimpice, considerata una dintre sapte minuni ale lumii arhitecturale antice. Inalta de 12 m si confectionata din marmura, aur si fildes, purta pe soclu inscriptia: Fidias atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat. In prima zi a manifestarilor olimpice aveau loc aici procesiuni solemne, prilej cu care se ofereau daruri si se savarseau sacrificii. La altarul stapanului fulgerelor, hellanodicii ( un fel de oficial-arbitrii antici ) si atletii depuneau juramantul olimpic. Juramantul olimpic este rostit de catre un sportiv si un arbitru la deschiderea fiecarei olimpiade. Sportivul, facand parte din echipa tarii organizatoare , tine in mana un colt al steagului olimpic , spunand urmatoarele cuvinte : In numele tuturor competitorilor , promit ca vom lua parte la aceste jocuri olimpice respectand si supunandu-ne regulilor care le guverneaza , dedicandu-ne sportului fara doping sau alte substante stimulatoare , in adevaratul spirit al sportivitatii, pentru gloria sportului si onoarea echipelor noastre. Arbitrul , apartinand , de asemeni, tarii gazda , strange in mana un colt al stindardului olimpic , rostind juramantul :

In numele arbitrilor si a oficialilor , promit ca vom oficia aceste jocuri olimpice , respectand si supunandu-ne regulilor care le guverneaza , in adevaratul spirit al sportivitatii. Daca la inceput dromosul era, se pare, singura proba a Jocurilor, o data cu trecerea anilor, concursurile s-au aplificat si diversificat, ajungand sa cuprinda si intreceri de diaulos ( parcurgerea a doua stadii ), dolicos ( 12 stadii ), cursa hoplitilor ( a oamenilor inarmati ), sarituri, aruncarea sulitei si a discului, lupta, pugilatul, pancratiul ( o imbinare a pugilatului cu luptele ), pentatlonul, intreceri de care,curse de cai si probe pentru adolescenti.

Declinul olimpic, inchistarea, uitarea

Apar atletii profesionisti. Inaltele principii ce calauzeau desfasurarea intrecerilor olimpice incep sa fie incalcate. Se semnaleaza incercari de a obtine victoria prin mituirea adversarilor sau prin influentarea organizatorilor. Daca in perioada de aur a Jocurilor olimpionicul primea o simpla, dar nepretuita si plina de semnificatii cununa din ramuri de maslin, el este tentat acum sa invinga pentru a intra in posesia unor substantiale premii materiale. Semnele decadentei Jocurilor se accentueaza si se generalizeaza in secolele al III-lea si al II-lea i.Hr., atunci cand statul sclavagist grec intra in descompunere. Dupa cucerirea Greciei de catre romani, tineretul grec nu mai este indemnat sa practice sustinut exercitiile fizice, iar Jocurile Olimpice isi pierd menirea educativa, capatand un pregnant caracter de spectacol. Jocurile Olimpice au fost desfintate oficial in anul 394 i.Hr. de imparatul Theodosiu I, dupa convertirea sa la crestinism.

2. Stadionul Olimpic

De la templul lui Zeus Olimpianul pana la stadionul olimpic mai este o bucata buna de drum. Nu este oval ca un stadion obisnuit, ci este deschis intr-o parte; prin conturul sau aminteste, intra-devar, de o potcoava. In plus, este relativ ingust, astfel incat nu se pot juca, de exemplu, meciuri de fotbal. Acesta se poate justifica insa prin faptul ca si-a dobandit forma respectiva intr-o epoca in care de fotbal inca nu se auzise. Dar este cat se poate de potrivit pentru concursuri de atletism, pentru care a si fost, de fapt, costruit. Are patruzeci si sase de randuri in care incap peste 60 000 de spectatori si toti au o vedere excelente din orice loc. Este apreciat si de organizatori, caci, fiind impartit in saizeci de sectoare, oamenii pot intra fara sa se inghesuie si in plus, poate fi evacuat in mai putin de zece minute. Pana si pompierii il considera ideal: nu are nici o bucatica de lemn. Este in intregime din marmura si nu oricare, ci de Pentelic (Marmur provenind din muntele Pentelicon, situat la nord-est de Atena i la sud-est de Marathon ), la fel ca si Penthenonul. Oficial, acest stadion nu se numeste olimpic, desi a fost construit pentru primele Jocuri Olimpice din epoca moderna, ci panathenian. Mai exact spus, a fost numai reconstruit, caci, acolo se afla si cu o mie de ani in urma. Numele l-a primit de la Jocurile care se organizau aici din patru in patru ani in cadrul Marilor Panathenee- serbati panatheniene consacrate zilei de nastere a Ahenei- precum si in cadrul Micilor Panathenee, care se sarbatoreau in fiecare an la sfarsitul lui iulie. Primele stiri despre aceste Jocuri ne-au parvenit din cea de-a doua jumatate a

secolului al VI-lea i.Hr, cand au fost reformate de Pisistrate, dar se sarbatoreau, ca sa spunem asa, din vremuri imemoriale. Stadion se numea la inceput numai pista de alergari, care masura un stadion sau stadiu ( masura antica echivalenta cu 177,6 m ). Spectatorii sedeau, initial, pe o panta acoperita cu iarba deasupra pistei aflate intr-o vale . Banci de piatra au fost construite pentru ei abia in anii 331-330 i.Hr. de catre Lycurg, om de stat si orator ( dar mai ales bancher ) atenian. Cu o jumatate de mileniu mai tarziu, in anii 140-144 i.Hr., aceste banci au fost schimbate cu altele din marmura de Pentelic din ordinul altui om de stat si orator ( dar mai ales bogatas ) atenian, Herodes Atticus, care a pus sa se construiasca, de asemenea si odeonul de langa o latime de 33,5 m si o lungime de 204,1 m, inconjurata de un zid de piatra dublu. Tribunele erau alcatuite din blocuri de banci dispuse in 47 de rinduri, unul deaspra altuia, formand un semicerc deschis sper sud-vest si despartit, cam la jumatatea inaltimii, de un culoar de trecere lonngitudinal. Incapeau in el, la fel ca si astazi, 60 000 de spectatori. Cand s-a luat hotararea ca, dupa o intrerupere de 1 500 de ani, sa se reia Jocrile Olimpice, acest stadion- intre timp complet distrus- a fost reconstruit pe propria sa cheltuiala de catre Jorgos Averof, financiar si bogatas grec din Alexandria. La fel facusera la timpul lor Herodes si Lyncurg.

Indiferent ce s-ar putea reprosa acestui stadion ( mai ales faptul ca nu este potrivit pentru fotbal ), cine are simtul raditiei este bucuros ca el este asa si nu altfel. Reprezinta reconstructia unui urias templu al cultului antic pentru forma fizica, parte componenta si conditie sine qua non a dezvoltarii armonioase a persoalitatii umane. Pe o placa de marmura sunt sapate cu litere de aur numele a saisprezece barbati. Baronul Pierre de Coubertin este mentionat de doua ori: o data inainte de Dimitrie Vikeles, presedintele grec al primului Comitet International Olimpic, ca cel care a reintrodus Jocurile si

a doua oara dupa el, ca secretar general. Si alaturi de numele generalului rus Butovski, al generalului suedez Balck, al contelui belgian de Bousies, al contelui italian Luccesi Palli, al printului dAndia Caraffu, al lorduli Ampthill figureaza si numele unui profesor de liceu din Cehia, Jiri Guth-Jarkovsky, caruia- data fiind pozitia sa modesta in comparatie cu aceasta societate artistica- I s-a atribuit titlul de consilier. Scriitorii greci se pricepeau la sport. De exemplu, Plutarh, vorbind despre lupte, aminteste de cateva tipuri de prize, a caror importanta nu a putut fi bine precizata. Fara indoiala, se pricepeau la sport si autorii de scrieri medicale; printre ei, un loc de frunte il ocupa Galenus, cea mai mare autoritate medicala a Europei pana in perioada moderna, care si-a inceput cariera in anul 163 i.Hr. ca medic sportiv in orasul Pergam din Asia Mca Acelasi lucru este valabil si pentru autorii lucrarilor de specialiate despre exercitiile fizice, despre pregatirea luptatorilor, despre exersarea cailor de curse, etc., din care nu mai cunoastem decat titlurile, in cel mai bun caz fragmente sau citate, Numai o mica lucrare a scriitorului atenian Philostratos, intitulata Despre gomnastica, datand din secolele II-III i.Hr., s-a pastrat in intregime. Ea cuprinde informatii importante si necunscute din alte surse cu privire la anumite discipline sportive si metode de antrenament. Interesul lui Philostratos pentru sport se manifesta si in alte lucrari ale lui, de exemplu in Biografia lui Apollonius din Tyanna ( filosof nepitagonean ) si mai ales, in cartea Imagini, prin care atletismul patrunde in estetica. Stadionul olimpic straluceste in toata gloria sa de odinioara. Nu este numai o ramasita de stadion, ci un stadion adevarat, despre care trebuie sa vorbim la timpul prezent. Aminteste mai curand de un muzeu in aer liber, decat un monument arheologic. Dreptunghiul galben al pistei lui de intreceri este inconjurat de pante acoperite de o iarba deasa. Aici nu exista banci pentru spectatori si nici nu au existat; este unicul stadion care si-a pastrat vechea infatisare initiala. Trei dintre pante sunt inaltate artificial. Cea de-a patra a luat fiinta printr-o amenajare sumara a pantei sudice a Colinei lui Cronos. Imaginea actuala a stadionului se datoreaza oamenilor de stiinta si muncitorilor care, in anii 1952-1961, l-au dezgropat din intunericul veacurilor si l-au adus la infatisarea sa initiala, din cea de-a doua jumatate a secolului al IV-lea i.Hr. Mai exact spus, din perioada reconstructiei sale prin care vechiul stadion a fost mutat cu aproximativ o suta de pasi spre rasarit. Dar nici acest stadion anterior nu a fost primul din Olympia. In timpul excavatiilor s-au descoperit urmele altuia, inca si mai vechi, care ajungea, probabil, pana la altarul principal al lui Zeus. Dar nu se

poate localiza cu precizie acest stadion cel mai vechi. Nu este exclus ca dupa mutarea lui mai spre rasarit, pe locul ramas liber sa fi fost sadit micul crang sfant cu mormantul sotiei lui Pelops, Hippodamia, despre care exista numai atestati literare, nu si dovezi arheologice. Stadionul actual, dupa terminologia folosita de descoperitorii si renovatorii lui este al treilea la rand. La stadion se urca din Altis pe o poteca ce serpuieste intre resturile colonadei lui Echo si terasa cu vestigiile trezoreriilor, sub care se afla 16 blocuri paralelipipedice din piatra. Pe aici urcau spre el si participantii la intrecerile olimpice, impreuna cu antrenorii si functionarii, pe aici se intorceau invingatorii si invinsii. Initial, aceasta intrare avea, probabil, numai o pardoseala obisnuita. In secolul al II-lea i.Hr. e fost placata cu blocuri paralelipipedice de calcar si protejata cu o bolta, care, ulterior, a fost acoperita cu lut si iarba. In felul acesta a luat nastere tunelul numit Krypte ( tainic, nevazut ), cu o lungime de aproape treizeci de metri, o latime de cinci si mai mult de trei metri inaltime. La unul din capete, poate chiar la amandoua, i s-au construit propilee destul de mari, ale caror dimensiuni se zice ca ar fi corespuns staturii uriase a lui Hercule. In ansamblu arata ca un arc de triumf. Stadionul propiu-zis, in sensul grecesc al cuvantului, adica pista de alergare, formeaza un dreptunghi cu dimensiunile de 212,5 x 31 m. Dar nu este un dreptunghi perfect. Pe latura de vest este cu aproape un sfert de metru mai ingust, pe latura de est, cu un sfert de metru mai lat,iar pe langa aceasta si in lungime este usor curbat in afara. Aceasta neregularitate este, fara indoiala, intentionata, la fel ca si abaterea usoara de la unghiul drept in planul templelor grecesti. Are o motivatie optica: tocmai de aceea, privit de la locul obisnuit de sosire, arata ca un dreptunghi perfect, nedeformat de perspectiva. Toata circumferinta pestei de intreceri este inconjurata de o rigola, marginita la exterior de o bordura de piatra; in plus mai sunt aici si 16 rezervoare de apa. Pe coasta de sud, cam la o suta de pasi de cea de vest, se inalta din iarba resturile tribunei de piatra, unde se aflau initial zece scaune pentru organizatorii Jocurilor, precum si pentru arbitrii.

Pista de alergare este dura si elastica, la fel ca pe oricare din stadioanele noastre de astazi. In perioada Jocurilor se presupune insa ca era presarata cu un strat de nisip. In lungimea ei de 212,5 m este inclus si spatiul pentru arangarea concurentilor inainte de start si pentru oprire, dupa finis. Pista propiu-zisa masura 192,27 m si era delimitate de doua praguri de piatra. Acestea erau executate din placi tari de calcar, legate ca si tambururile stalpilor intr-un intreg masiv, avand in lungime cateva minci adancituri pentru bataie inainte de start. Erau cate 24 de fiecare parte. Pe laturile unde placile se lipesc una de alta erau niste scobituri patrate, unde se infingeau tarusii care ii desparteau pe concurenti ; distanta dintre ele masoara trei metri si un sfert. Lungimea pistei olimpice de alergare se numea stadion. De aici a aparut ulterior denumirea intregului spatiu de concurs, extinsa mai tarziu si asupra bancilor sau scaunelor pentru spectatori. Stadionul a devenit inca in Grecia arhaica o unitate de lungime larg folosita. El nu era insa unitar, caci lungimea pistelor de alergare ale diferitelor stadioane era diferita. Ele variau intre 175 si 200 m. De exemplu cea de la Delfi masura 177,6 m, cea isthmica 181,2 m, cea ateniana 184,9 m, etc., ulterior cele romane 184,9 m, iar asa-numitele greco-romane 178 m. Dupa datele antice, in stadionul olimpic incapeau 40 pana la 45 de mii de spectatori. Asadar, nu era cel mai mare stadion. Pe cel atenian incapeau 60 de mii de spectatori, pe cel din Efes chiar 70 de mii.

3. Cultul Trupului si al Spiritului

Istoria Jocurilor Olimpice este le fel ca oricare alta istorie: expunerea ei nu poate avea ca punct de plecare inceputul inceputului. Si inainte de ele trebuie sa fi existat niste Jocuri, al caror continut era dat de intrecerile sportive, care aveau anumite reguli. Monumentele arheologice si literare confirma ca intr-adevar asa a fost. Jocurile Olimpice si-au avut preistoria lor. La fel si sportul. Grecii au oasit pe scena istoriei mai decreme decat toate celelalte popoare europene, dar cu sute de ani mai tarziu decat sumerienii si egiptenii, babilonienii, asirienii, hititii si multe alte popoare orientale inclusiv chinezii. Despre toti acesti inaintesi ai lor stim, dim monumentele de arta plastica si din literatura, ca aveau anumite tipuri de activitati pe care astazi le numim sport si ca organizau intreceri. Nu aveau o denumire comuna pentru ele. Luptele sunt primul sport despre care aflam o serie de date din surse pregrecesti. Cea mai veche atestare a acestora, datand din secolul al XXVI-lea i.Hr. provine din Mesopotamia. Este vorba de o statueta de bronz descoperita cu ocazia sapaturilor efectuate la templul zeitei sumeriene Ninta din Hafagi...infatishand doi luptatori cu genunchii usor indoiti, care se tin de brau. Tot la lupte se fac referiri si in cea mai veche mentiune scrisa, cuprinsa in epopeea asirobabiloniana despre Ghilgames, care s-ar fi intalnit si infruntat in poata orasului sau cu omul din stepa, Enkidu, care vroia sa-l impiedice sa-si exercite dreptul de a-si alege de ziua zeitei dragostei, Istar o mireasa dupa placul sau. S-au apucat de brau ca niste luptatori, si-au indoit genunchii. . Dintre sursele mesopotamiene ni se amintesc si cele doua tablite cu pugilisti, care dateaza din secolele XXII-XXI i.Hr. 10

Luptele sunt, de asemenea, cel mai vechi sport cunoscut in Egipt. Prima atestare despre ele dateaza de la inceputul secolului al XXV-lea i.Hr. si provine din mormantul demnitarului rege Ptahhotep din Sakkara. Acesta este infatisat intr-un relief, inconjurat de un grup de luptatori in diverse faza ale luptei, printre altele si atunci cand se arunca peste umar unul pe altul, ca la judo. Din acea perioada provine si o pictura murala in care este infatisat petru prima oara jocul cu mingea. Acesta este jucat de doua perechi, iar jucatorul care arunca mingea sta in spinarea celuilalt, ca si cand ar calari un cal. In Egipt, pugilatul apare atestat pentru prima oara pe un relief in calcar de la sfarsitul secolului al XIV-lea i.Hr., gasit in mormantul demnitarului Cheraef din localitatea Abd-el-Kura. Din aceeasi necropola provin si imagini de luptatori cu bastoane, respectiv prajini din papirus. Cele mai multe scene sportive sunt redate in imaginile de vanatoare, de exemplu de lei, gazele, antilope, mistreti, pasari. Se vana, de regula, din care trase de cai si din barci, de unde se tragea cu arcul.Din perioade mai tarzii dateaza picturile ce redau femei executand exercitii acrobatice si barbati ridicand greutati. Dintre celelalte popoare orientale, au lasat interesante amintiri despre sport hititii, al caror stat a fost timp de trei secole a treia mare putere, alaturi de Egipt si Babilon. De asemenea, prezinta interes si reliefurile hitite din secolele XVIII-XVII i.Hr. care impodobesc peretii templului din stanca Yazilikaya. Acestea infatiseaza zei cu pumnii stransi intr-o pozitie sugerand niste boxeri in asteptarea gongului. De la jumatarea secolului XIV-lea i.Hr. s-a pastrat un manual hitit pentru dresajul cailor, alcatuit de un expert din regatul invecinat al mitannilor. Se vorbeste despre curse pentru calificare: caii care indeplineau anumite bareme erau destinati carelor de lupta.

11

Asadar grecii nu au fost primii care au practicat sportul. Dar popoarele care s-au interesat de acest domeniu inaintea lor nu au ajuns decat la cunostinte partiale empirice. Grecii nu numai ca au inmultit aceste cunostinte, dar le-au prelucrat sistematic si le-au fundamentat teoretic, formand astfel din ele o stiinta . Si au ajuns la un asemenea nivel, incat, dupa stingerea civilizatiei antice, oamenii au avut nevoie de peste o mie de ani ca sa si le insuseasca din nou si apoi sa le depaseasca. Sportul grecesc se deosebea calitativ de sportul altor popoare. Avea comun cu acela numai dorinta fireasca de manifestare a fortei fizice si a indemanarii, imbinata cu placerea intrecerii. In timp ce la acele popoare nu existau decat discipline sportive izolate, grecii le-au inmultit si au facut din ele un sustem bogat ramificat si in acelasi timp bine inchegat. In timp ce la popoarele orientale sportul se practica in mica masura, ceva mai mult la romani si etrusci, la greci el dobandise o raspandire de masa, devenind o componenta esentiala si inseparabila a vietii lor. Iar diferenta cea mai mare consta, probabil, in faptul ca grecii au fost singurlui popor antic care a evidentiat rolul sportului in viata individului si a societatii si si-au facut un ideal din Kalokagathia, adica dezvoltarea armonioasa a trupului omenesc, ideal caruia i-au subordonat si intrecerile si concursurile sportive. Printre acestea si Jocurile Olimpice.

12

4. Desfasurarea jocurilor
La Jocuri veneau concurenti si spectatori din tinuturile mai indepartate si mai apropiate ale lumii grecesti. Castigatorii proveneau, in perioada timpurie a Jocurilor in majoritate din Elida, Sparta ori din alte orase sau tinuturi din Pelopones. La editia a 21-a din anul 696 i.Hr. a aparut primul castigator originar din Atena, iar la editia a 23-a din anul 688 i.Hr. primul invingator din Smirna, Asia Mica; la editia a 27-a din anul 672 i.Hr. din Crotona, Italia de sud, iar la editia a 33-a din anul 648 i.Hr. din Siracuza siciliana, la editia 74-a din anul 484 i.Hr. din orasul african Cyrene. Nu s-au pastrat date cu privire la numarul concurentilor de la nici una din editii, iar calculele probabilistice variaza intre limite foarte largi. Cu o rezerva de mare aproximatie, se poate spune, cel mult, ca in perioada maximei lor infloriri s-ar fi putut sa fie la toate disciplinele, in total, cam 400 pana la 600. Locurile de pe stadion sau, mai bine zis, de pe pantele si versantele lui erau ocupate de spectatori inca de seara sau din timpul noptii. Judecand dupa cum arata locul astazi, probabil ca dormeau foarte bine acolo; iarba seamana cu gazonul de pe terenul de fotbal, cu exceptia perioadelor de mare seceta, aerul miroase a rasina, drept patura este suficienta bolta cereasca, in perioada cu luna plina nu este niciodata pericol de ploaie. Ziua era ceva mai rau. Soarele arde inca de dimineaza, la amiaza temperatura ajunge la peste 35 de grade. Spectatorii nu se puteau racori decat, de bine de rau, cu apa rece pe care si-o aduceau in amorfe de lut. Abia Herodes Atticus a fost primul care a pus sa se construiasca chiar la stadion cisterne cu apa captata si adusa de la toate izvorasele din imprejurimi. Tot singuri trebuiau sa se ingrijeasca si de mancare. Isi luau cu ei de obicei o bucata de branza si paine, o mana de masline,

13

smochine si nuci, iar in loc de guma de mestecat un fragure de miere. Sciitorul Ailianos consemna in seculul al III-lea i.Hr. ca un morar din insula Kios l-a trimis la Jocuri pe un argat lenes, ca sa-l faca sa aprecieze munca in sudoarea fruntii, in zgomotului rotii de moara. Filosofului Diogene i se atribuie sentinta : Daca as dori sa pedepsesc foarte aspru pe un sclav neascultator, nu l-as trimite sa invarta pietre la moara, ci sa se prajeasca la Jocurile Olimpice. Inainte de desfasurarea fiecarei probe de concurs avea loc defilarea solemna a participantilor. Acestia veneau din Altis intr-un alai condus de hellanodici prin coridorul de acces, acoperit de o bolta in secolul II-lea i.Hr. Dupa aceea, hellanodicii puneau tablite pe care erau inscrise numele concurentilor intr-o amfora sau intr-un coif si efectuau tragerea la sorti in fata spectatorilor. In felul acesta se stabilea la alergari, ordinea in fata liniei de start, la sarituri si aruncari, ordinea incercarilor, la pugilat si lupte, ordinea perechilor in prima runda eliminatorie. Asupra castigatorului, hellanodici se pronuntau imediat dupa terminarea concursului sau a intalnirii. Numele acestuia, impreuna cu acela al tatalui sau si al orasului din care provenea erau anuntate de catre crainici in cele patru zari si ca semn al victoriei i se inmana o ramura verde de palmier si cateva panglici rosii, pe care si le lega in jurul capului, al mainii sau piciorului. Pentru atleti, acesta era numai un semn oarecare, rasplata mult dorita urma de-abia sa bina. Pentru vizitii si calareti, cu aceasta totul se termina, caci rasplata si cinstirea care se cuveneau invingatorului erau acordate stapanilor lor. Spre deosebire de situatia actuala, la Jocurile antice se stabilea numai locul intai; al doilea, al treilea nu se clasificau. Numai acel participant care ajungea primul la finis, care sarea sau arunca cel mai departe, care ii invingea pe toti adversarii, numai acela era olympionikos, adica invingator olimpic. Cea mai inalta rasplata pe care o primea la Olympia un concurent castigator era cununa din maslinul sfant numit kotinos. Dupa traditie, aceasta era impletita intotdeauna dintr-o ramura taiata cu foarfeca de aur din copacul care crestea langa fatada vestica a Templului lui Zeus. Acest copac se numea Kallistefanos ( Daruitorul cununilor frumoase) si crescuse, se spunea fara intentia omului, din samburii maslinului pe care i-a sadit Hercule pe colina lui Cronos. Cununa avea frunze cenusii-argintii, parca acoperite de patina veacurilor si se inmana la sfarsitul tuturor competitiilor, la amiaza ultimei zile. Castigatorii se aliniau in fata templului lui Zeus, impreuna cu antrenorii si rudele, iar cand se dadea semnalul, fiecare dintre ei se urca pe o

14

rampa presarata cu flori pana in vestibului templului. Acolo era incoronat de catre athlothetes, adica cel mai batran dintre hellanodici. Se pare ca Iphios ar fi fost acela care a introdus cununa de maslin. Primul sportiv incununat cu ea fost, dupa marturia lui Flegon din Trall, messenianul Daicles, invingator la editia a 7-a a Jocurilor din anul 752 i.Hr. Initial castigatorul o primea imediat dupa terminarea competitiei; panglicile si ramura de palmier sunt atestate abia de la sfarsitul secolului al VI-lea i.Hr.( in picturile de pe vaze ). Numele castigatorilor erau scrise din cele mai vechi timpuri pe o placa de marmura care se afla in pastrarea marelui preot din Olympia. Primul invingator a fost Koroibos din Elida; ultimul, al carui nume s-a pastrat, a fost Dionysos din Alexandria din anul 269 i.Hr. la cea de-a 262-a editie. Ulterior, invingatorilor li s-a mai acordat inca un privilegiu: puteau sa-si faca o statuie in Altis. Cu incununarea castigatorilor si jertfele de multumire respective aduse zeilor, Jocurile Olimpice luau, formal, sfarsit. Guvernul Elide organiza dupa aceea un banchet festiv in prytaneion in cinstea castigatorilor. La el luau parte membrii guvernului, hellanodici, prytanii, sefii delegatilor oficiale si evident, olimpicii, fiecare ditre ei avand dreptul sa-si invite tatal si antrenorul. Seara avea loc ceremonia de despartire si dupa cum relateaza Pindar in a zecea Oda Olimpica a sa fata fermecatoare a lunii stralucea in noapte cu o lumina blanda, tinutul rasuna de cantece, chiote, strigate pline de bucurie. Dimineata cei care vroiau sa se mai intoarca acolo aruncau cununi din ramurelele verzi in apele raului Alpheios si isi strangeau corturile. Cand ultima caruta disparea dupa cotitura din vale, peste Olympia se asterneau patru ani de liniste... Participantii invingatori aduceau acasa cununile si gloria. Aceste cununi din maslin batran, pe care si le putea impleti oricine, erau unica rasplata pe care o puteau castiga la Olympia. In afara de aceasta si de dreptul de a-si face o statuie, nu primeau nimic. Aceasta inseamna nimic in sens material: nici un fel de amorfa pretioasa, nici un fel de ladita cu pungi de aur. Victoria olimpica si gloria legata de ea asigurau totusi unele avantaje si recompense, care se puteau foarte bine numara in drahame, mine si alte unitati monetare. La acestea se adaugau onorurile publice: intoarcerea unui olimpionic acasa egala, dupa spusele lui Cicero, trimful roman, adica intoarcerea victorioasa a unui conducator de osti de la razboi la Roma.

15

Cununa de la Olympia era adesea o chitanta care asigura intretinerea din fondurile statului pe toata viata.

5. Hrana si antrenamentele atletilor

Hrana atletilor care se pregateau pentru Jocuri se compunea, dupa intructiunile lui Iccos, mai ales din lapte, branza moale, paine de grau si smochine uscate. In ceea ce priveste vitaminele, in Grecia era intotdeauna o asemenea abundenta de fructe, incat nu se vorbea despre acestea in mod special in legatura cu hrana. Primul care a renuntat la carne in favoarea branzei se pare ca ar fi fost Dromeos din Stymfalia, de doua ori castigator al probei de alergare de dostante lungi la editiile 74-a si 75-a ale Jocurilor Olimpice din anii 484 si 480 i.Hr. Despre Harmis din Sparta, castigatorul cursei pe distanta de un stadiu la editia a 28-a a Jocurilor din anul 668 i.Hr., se spune ca se hranea in timpul antrenamentului numai cu smochine uscate. Luptatorii si pugilistii aveau trecuta in lista de bucate si carne prajita, pe care o consumau, dupa modelul legendarului voinic, Milon din Crotona, in cantitati considerabile. Ca nici unul dintre atleti nu fuma si nu bea bauturi alcoolice tari. Fumatul este o razbunare a indienilor americani pentru faptul ca au fost inrobiti de europeni, iar alcoolurile tari, o descoperire a arabilor, destinata, in principal, celor care nu erau arabi. Dar toti aveau grija, mai ales la antrenamentele preolimice, sa doarma cum se cuvine. Dupa cum se vede, ei se pregateau pentru Jocuri nu numai prin antrenament la disciplinele de concurs, ci si prin grija pentru conditia fizica si psihica generala. Despre ciclul de antrenamente, le aflam din lucrarea lui Filostratos Despre gimnastica, datand de la limita dintre secolele al III-lea si al II-lea i.Hr. La antrenamentul atletilor, prima zi era ocupata de exercitii pregatitoare de forta si viteza, accentul principal

16

punandu-se pe indemanare si detenta. In cea de-a doua zi, participantul la antrenament trebuia sasi concentreze forteze intr-un efort muscular si volitiv maxim. In a treia zi, antrenamentul era ceva mai lejer si accentul se punea pe slefuirea unor elemente, de exemplu, a starutului, a bataii si a sariturii. A patra zi era de relaxare, dar antrenamentul nu se intrerupea si nivelul peformantelor nu avea voie sa scada sub valoarea medie. Dupa aceea, totul se repeta: fara intrerupere si atata timp cat considera antrenorul ca este necesar. Despre antrenamentul pugilistilor ne-a lasat informatii relativ detaliate Platon, in cartea a opta a Legilor; si din nou Filostratos. Pentru exersarea loviturilor se foloseau saci suspendati, umpluti cu cereale sau nisip, iar urechile erau acoperit de aparatori de piele.

6. Alergarea si reguli

Alergarea participantilor
Alergarea a fost dintotdeauna principalul obiect al instructiunii militare si atletice si nu numai pentru necesitatile practice. Din scrierile cele mai diferite reiese ca, inca din cele mai vechi timpuri, grecii erau constienti de importanta alergarii pentru dezvoltarea conditiei fizice. In acelasi timp, ei subliniau ca aceasta intareste nu numai picioarele, ci si musculatura pectorala si abdominala si in plus, unele organe interne, cum ar fi plamanii si inima. In practicarea alergarii, ei vedeau si un mijloc educational important pentru formarea calitatilor volitive, mai ales a darzeniei si perseverentei. Alergarea pe distanta de un stadiu, adica de 192,27 m, era, initial, unica proba olimpica din concurs. Si ulterior a continuat sa fie considerata cea mai importanta, numele castigatorului ei fiind atribuit intregii Olimpiade. Alergatorii faceau pasi lungi si inalti, tineau trupul usor inclinat, miscau energic bratele pe langa corp pana la inaltimea capului, palmele le tineau deschise. Exact in acelasi fel se executa si alergarea dubla , sau diaulos, care a fost introdusa in anul 724 i.Hr., la editia a 14-a a Jocurilor. Cateva picturi de pe vaze surprind in mod admirabil stilul alergarii si bataia.

17

Alergarea de fond sau dolichos, respectiv dolichodromos, a fost introdusa ulterior, la editia a 15-a a Jocurilor, in anul 729 i.Hr. Lungimea ei a variat dupa epoci, dar nu a coborat niciodata sub sapte stadii- cum era la inceput- si nu a depasit 24 ( 1356 si 4615m). La aceasta alergare de rezistenta, concurentii tineau trunchiul drept, cu pieptul inainte, pasii erau mai mici si executati la o inaltime mai mica, balansul mainilor mai lent si degetele stranse in pumn. Stilul alergarii impunea respectarea unor cerinte foarte stricte; in plus, se cerea ca aspectul atletului in timpul alergarii sa fie estetic. Concurentul trebuie sa arate in fiecare clipa in asa fel, incat, daca dintr-o data ar incremeni, sa se vada toata frumusetea siluetei sale si farmecul chipului, pe care nu trebuia sa se intrezareasca nici cea mai mica urma de efort, scria autorul polonez Jan Parandowski, in lucarea Discul olimpic din 1933. Cu toate acestea, hotaratoare era viteza. In Olympia nu s-a practicat niciodata alergarea de semiford, adica pe o distanta de patru stadii ( 769m ), care se numea hippios. A primit, probabil, aceasta denumire dupa lungimea corespunzatoare a pistei de concurs pentru calareti si facea parte dintre probele preferate la Jocurile Isthmice, Nemeice si Panathenee. Pe picturile de pe vaze recunoastem aceasta proba prin faptul ca alergatorii au trunchiul inclinat inainte, spre deosebire de sprinteri, tin corpul drept si se diferentiaza de fondisti prin faptul ca au palmele deschise. Singura alergare de acest fel la Olympia, respectiv pe o jumatate de distanta, era asanumitul hoplitodromos, adica alergarea in armura grea, introdusa la editia a 65-a a Jocurilor din anul 520 i.Hr. Participantii concurau initial cu intreaga armura, fara sabie si sulita. Dupa reforma introdusa ulterior puteau sa renunte la jambiere si la coiful cu panas, astfel incat le ramanea numai scutul de bronz. Nu exista nici o dovada ca aceasta proba de alergare ar fi simbolizat sfarsitul pacii sacre, asa cum afirma unii autori contemporani. Dar, hotarat lucru, reprezenta o incheiere spectaculoasa a Jocurilor Olimpice si a celorlalte Jocuri pangrecesti.

Regulile alergarilor
Regulile concursurilor de alergari erau simple: participantii trebuiau sa porneasca in alergare cand se dadea semnalul de la pragul de start si sa ajunga, urmand traseul la stabilit, la finis. Nu se tinea seama de faptul ca lungimea pistei de concurs, adica stadiul si multiplii lui, 18

erau diferiti de la un stadion la altul. Nu se masura timpul, conta numai cine ajungea primul. Startul se lua la fel la toate probele de alergari, asa cum reiese din imagini si anuma din pozitia in picioare, cu trunchiul usor inclinat inainte, bratele putin flectate, la fel si picioarele; calcaiele si degetele de la picioare erau fixate in adanciturile pragului de start. Aceste adancituri formau doua benzi paralele de la un capat la altul al pragului si indeplineau functia de astazi a blockstarturilor. Aveau ceva mai mult de cinci cemtimetri adancime. Locurile la start se stabileau prin tragere la sorti, iar ordinul de pornire se dadea printr-un semnal de trompeta. Pe unele stadioane existau instalatii speciale de start, de exemplu la Isthmia si la Delos. Cele de la Isthmia au fost descrise de Aristofan in comedia Calaretii; Acolo concurentii erau despartiti la start prin tarusi cu niste tije care formau un fel de portite. De la aceste tije pornea o sfoara care trecea prin crestaturile facute in pragul de start si peste un scripete si ajungea la starterul aflat intr0un santulet la aproximativ un metru in spate; cand se dadea semnalul, se elibereau dintr-o data toate tijele. Niste deschizaturi patrate pentru un fel de tarusi ( dar nu si sfoara ) se gasesc pe ambele praguri si la Olympia. Ele serveau, fara indoiala, la marcarea locurilor de start si finis. Distanta dintre tarusi era de 1,25 m, la fel ca si intre liniile care despart astazi culoarele pe pietele de alergari.

19

La alergarea pe distanta de un stadiu era suficient sa se ajunga la punctul de sosire de pe partea cealalta. La alergarea dubla si la cea de fond, concurentii trebuiau sa se intoarca, pentru ca pista era intotdeauna dreapta si nu ovala. Cum faceau aceasta intoarcere, nu se stie. Erau, in esenta, trei posibilitati: in primul rand, fiecare concurent depasea pragul de la capatul celalalt si se intorcea pur si simplu pe acelasi drum inapoi; a doua posibilitate era ca toti concurentii sa inconjoare un stalp plasat in mijlocul capatului opus si sa se intoarca alegandu-si orice traseu; a treia fiecare concurent ocolea printr-o anumita parte stalpul de la capatul opus si se intorcea apoi pe culoarul invecinat. In primul caz, probabil se produceau ciocnici intre concurenti in momentul intoarcerii. In al doilea caz, astfel de ciocniri se produceau in mod sigur si pe langa aceasta, concurentii de pe culoarele marginale erau dezavantajati, pentru ca la alergarea dubla ar fi trebuit sa parcurga cam cu un mentru mai mult. Cea mai probabila pare sa fie a treia varianta, desi culoarele nu erau marcate. Dar nu este exclus sa fi alergat cu totii in grup, calcand unul pe urmele lasate de picioarele celuilalt, dupa cum spune Homer si dupa cum atesta si picturile de pe vase. Concurentii alergau in picioarele goale. Pista era netezita cu grija si dupa cum se pare, presarata cu un strat subtire de nisip. In perioadele mai vechi, purtau o acoperitoare pentru solduri. La editia a 15-a a Jocurilor Olimpice din anul 720, Orsippos din Megara a pierdut-o sau aruncat-o si a castigat cursa; de atunci au inceput sa concureze in pielea goala. Toti goi trebuiau sa fie in timpul competitiei si antrenorii; evident, numai atunci cand stateau pe locul special delimitat pentru ei, de unde puteau sa-si incurajeze elevii si sa le dea indicatii. Atat unii, cat si ceilalti aveau voie sa se imbrace numai dupa anuntarea castigatorului si incununarea lui cu o panglica colorata. Concurentii admisi la Jocuri aveau dreptul sa participe la toae probele.Sprinterii exceptionali se prezentau,de regula,la alergarea simpla si dubla iar uneori la hipodromos. Primul care a reusit saobtina victoria la toate aceste trei probe a fost Fanans din Pellena, la editia a 67-a a Jocurilor din anul 512 i.Hr. Combiantia de alergare pe distanta lunga si scurta era mai putin frecventa. Primul care a invins la alergarea simpla, dubla si pe distante lungi a fost Pilites din Keram, la editia a 212-a a Jocurilor din anul 69 d.Hr.( in aceeasi zi ).

20

Pe parcursul celor o mie de ani cat s-au desfasurat Jocurile de la Olympia au existat numai sase alergatori care au obtinut titlul de triastes, triplu invingator.

7. Luptele, pugilatul si pancratiul

Dintre probele de atletica grea, la Jocurile Olimpice, ca si la celelalte Jocuri pangrecesti, se organizau numai competitii de lupte, pugilat si pancratiu. Dupa denumirea greaca, acestea erau sporturi corp la corp practicate de barbati adevarati, care nu se temeau de stransorile de fier si de loviturile puternice ale adversarului si stiau atat sa primeasca, cat sa si dea. Se bucurau intotdeauna de un mare interes din partea spectatorilor, printre care erau filosofi si poeti, personaje cu care astazi, de regula nu ne intalnim in apropierea ringului sau a saltelei de lupte.

Luptele si luptatorii
Luptele sau pale erau, asa cum se stie, cel mai vechi sport din intreaga lume. La fel si in Grecia, aveau o traditie straveche. Miturile povesteau ca si zeii luptau, incepand cu Zeus, care l-a invins pe tatal sau, Cronos chiar la Olympia. Luptau si eroii, de exemplu Hercule cu uriasul Anteus sau Teseu cu talharul Sinides, desi aici nu se poate vorbi de lupta in acceptia de sport. Prima descriere a luptelor din literatura greaca, cu o mie de ani mai veche decat din cea mesopotamiana, este facuta de Homer, in Cantul al XXIII-lea al Iliadei. La Jocurile organozate de Ahile la poartea lui Patrocle, Ulise l-a infruntat pe marele Eantes, pana cand au inceput sa le 21

trosneasca spinarile si sudoarea umeda le curgea siroaie, iar pe spate si pe coaste, peste tot, le-au aparut dungi colorate In roscu de sange; pana la urma lupta s-a terminat egalitate. Prin reguli si tehnica, luptele grecesti semanau cu ceea ce numim astazi lupte grecoromane, dar contineau si o serie intreaga de elemente proprii luptelor libere. Inca din perioada preclasica s-au stabilit doua forme principale ale acestui sport: ortopale sau stadaipale, stilu drept sau indepartat si kotopale sau kilisis, ceea ce s-ar putea traduce ca stilul la parter sau cu rostogoliri. In primul caz, lupta se desfasura in picioare si invingatorul era acela care il obliga pe adversar sa se preadea, aceeasi decizie pronuntandu-se si in cazul in care partenerul nu mai putea continua lupta din cauza extenuarii. Concurentul se recunostea invins ridicand in sus degetul aratator sau pe cel mijlociu. Incapacitatea sa de a mai continua lupta era constatata de arbitri. Se povesteste ca regulile luptelor ar fi fost elaborate de Orchidamos din Sicilia, care, potrivit traditiei, ar fi trait i secolul al VIII-lea i.Hr. Acestea includeau urmatoarele interdictii: nu erau permise loviturile, apucarea de organele genitale, lovituri la ochi, muscaturile sau zgarieturile de asemenea, nici unul dintre luptatori nu avea voie sa paraseasca terenul delimitat. Rasucirea degetelor si piedica pusa la picioar nu erau interzise, ceea ce nu inseamna ca erau frecvent folosite in concursuri. Lupta inpicioare se desfasura intr-o groapa nu prea adanca, presarata cu nisip, iar cea cu rostogoliri pe un teren moale, stropit cu apa si marginit de un sant. Terenul de lupta avea o forma rectangulara, patrata sau dreptunghiulara. Cand vreunul dintre luptatori cadea in afara spatiului de lupta, arbitrul oprea competitia si ii obliga s-o reia din pozitia permegatoare caderii. Din imaginile pastrate si din literatura se cunosc peste patruzeci de prize fiecare dintre ele purtand o denumire inspirata fie de o litera a alfabetului, fie de o forma gramaticala. Lupta incepea din pozitia in picioare, cupicioarele usor departate si genunchii usor indoiti. Pozitia de baza frunte la frunte se numea systasis, cea sold langa sold, parathesis. Printre prizele cel mai frecvent folosite se numarau hamna lanul, ankyrizein carligul, anatrapein ridicarea, dratein strivirea, anchein rasucirea, mesolabe ridicarea de brau, mai ales perisfing zein, ceea ce numim dublu nelson.

22

Luptele au devenit proba olimpica la editia a 18-a a Jocurilor din anul 708 i.Hr. Pe atunci se practica stilul drept, care oferea un spectacol mult mai frumos decat cel cu rostogoliri. Se pare ca nu era chiar atat de dur si nici crud, asa cum il descriu autorii.

Pugilatul si pugilistii celebri

Pugilatul, pygme sau pyx este atestat din lumea greaca dintr-o perioada la fel de veche ca si luptele. Cea mai veche pictura de pe un vas infatisand pugilisti dateaza cam din secolul al XIII-lea i.Hr. si a fost gasita in Cipru, printre obiectele de provenienta meceniana. Prima descriere a unei intalniri de pugilat ne-a fost lasata tot de Homer; la inceputul capitolului I. Miturile sustin ca un pugilist apreciat era chiar Apolo, care l-a ucis cu pumnul sau pe puternicul Forbante deoarece ii impiedica pe oaeni sa sa vina la Delfi. Pugilatul a fost inclus printre disciplinele olimpice la editia a 23-a din anul 688 i.Hr. Lupta se dasfasura dupa regulile pe care se spune ca le-ar fi stabilit Hercule si apoi, la cererea locuitorilor Elidei, le-ar fi elaborat Onomastos din Smirna, primul invingator olimpic la aceasta disciplina. Dupa sursele antice, aceste reguli erau mult mai libere decat astazi. Se permitea orice, in afara de apucare, tinerea adversarului si loviturile la organele genitale. Se cerea, de asemenea, ca degetele sa fie ifasurate in cureluse, care nu trebuiau sa fie dure sau intarite cu ceva. Lupta se desfasura pe un spatiu limitat care era presarat cu nisip. Era declarat invingator acela care fie ca il silea pe adversar sa se predea, intrucat nu mai era in stare sa continue lupta din cauza epuizarii, fie ca il trantea la pamant in asa fel incat acesta nu se mai putea ridica de jos.

23

Lupta continua pana cand unul din adversari era invins. Daca dura prea mult si rezultatul era nedecis, arbitrul recurgea, cu acordul concurentilor, la asa-numitul klimax escaladare. Unul din adversari trebuia sa stea decoperit si sa primeasca o lovitura. Daca o suporta, i-o intorcea adversarului in aceleasi conditii. Loviturile se repetau si numarul lor era nelimitat. Prima lovitura se stabilea prin tragere la sorti, iar ultima il desemna pe invingator. Nu exista nici o indoiala ca pugilatul grecesc a fost de la inceput mai dur decat boxul nostru de aztazi; fie in primul rand ca permitea loviturile sub centura, in spate, etc. Si ca lupta trebuia sa se termine, practic, prin knock-out. Duritatea sa a crescut cu timpul si aceasta mai ales ca urmare a folosirii unor curele din ce in ce mai tari si a cresterii fortei loviturilor. Curelele pentru pumni in greaca himantes, erau initial niste cureluse subtiri din piele fina de vita, inmuiate in ulei. Ele se infasurau in jurul articulatiilor degetelor si apoi in cruce in palma si se legau de incheietura mainii; ultimele doua falange ale fiecarui deget si degetul mare ramaneau libere. In aceasta forma se numea melichi sau strofia moi si serveau la protejarea articulatiilor degetelor si la consolidarea incheieturii mainii. Incepand cu secolul al V-lea i.Hr., pugilistii au inceput sa le ingroase spre exterior cu piele tare, pentru a realiza o lovitura mai puternica, iar in interior puteau o bucata de lana. Dupa forma lor se numeau sfaira adica sfere, mingi. Pentru ca aceste cureluse erau lungi, dupa marturia lui Pausanias aveau pana la trei metri, iar infasurarea lor cerea nu numai indemanare, ci si timp; pe la jumatatea secolului al IVlea i.Hr. pugilistii le-au inlocuit cu manusi de piele su sireturi, pe care erau cusute cureluse. Pe articulatiile degetelor isi puneau curele tari, apoi manusile captusite pe dinauntru cu lana. In felul acesta au aparut oxeis himantes curele ascutite, care, in esenta, mareau forta loviturii. In perioada romana, din ele au derivat adevarate armuri pentru pumni; in locul curelelor de intarire din piele s-au cusut bilute sau placute din plumb si fier. In limba latina, aceste anusi erau numite caesta, cuvant derivat de la caedo, a ucide, a omora. Se cunosc doua cazuri de accidente mortale, inca din perioada cand nu se foloseau cureluse ascutite. La editia a 71-a din anul 496 i.Hr., Cleomenes din Astypalea l-a ucis de adversarul sau, Iccos din Epidamnos, dar, fara indoiala, printr-o lovitura nepermisa. Pausanias scrie ca hellanodicii nu i-au recunoscut victoria, considerand ca a comis o crima, iar el, de ciuda, a innebunit.

24

Al doilea caz, inregistrat ce va mai tarziu, este acela al lui Diognetes din Creta, care l-a omorat pe adversarul sau Heracle. Pentru aceasta, hellanodicii i-au expulzat din Olympia, desi la editia a 73-a din anul 448 i.Hr., castigase cununa de invingator.

Cu mainile curate (1719 - 1889) Inceputul boxului modern este legat fara doar si poate de numele lui James Figg, un urias din Londra care prin 1719 provoca la intrecere cu pumnii goi spectatorii unui circ. S-a impus datorita abilitatilor sportive si a puterii sale de judecata, astfel incat la scurt timp, nici o lupta nu se mai desfasura fara sa fie consultat. De referinta au ramas meciurile sale cu Ned Sutton care sunt de altfel si primele intalniri oficiale inregistrate in statisticile boxului. Figg este considerat, mai mult onorific, primul campion mondial la toate categoriile. S-a retras neinvins in anul 1730 si a murit de pneumonie 4 ani mai tarziu la varsta de 39 de ani. Dupa retragerea lui Figg isi face imediat aparitia una din cele mai importante figuri din istoria boxului, Jack Broughton (1704-1789), barcagiu de meserie. Acesta preia titlul abandonat de Figg invingandu-i pe Tom Pipes si Jak Gritting. Broughton aduna o serie de reguli sub numele de London Prize Ring Rules, un prim regulament al boxului modern care va guverna acest sport pentru urmatorii 100 de ani. El prevedea printre altele ca luptele sa se desfasoare intr-un patrat cu latura de 91 cm, interzicea loviturile mai jos de talie sau atacarea adversarului aflat la pamant.

25

Repriza era practic timpul scurs intre doua caderi ale unui boxer. Pentru a da cursivitate luptei era stabilit la 30 de secunde timpul pe care un luptator il avea la dispozitie pentru a reveni in ring. Dintre luptele lui Broughton, memorabila este cea cu Jack Slack, macelarul din Norfolk, care a durat 212 ore, fiind intrerupta de intuneric si reluata a doua zi. Broughton se retrage din activitate in anul 1750 la 46 de ani. La 9 ianuarie 1788, 10 000 de oameni se aduna ca sa vada minunea: un boxer care se fereste de lovituri. Il chema Daniel Mendoza si e considerat a fi inventatorul eschivei. Primul meci international pentru centura marcheaza si un moment controversat al istoriei boxului. Are loc la 17 aprilie 1860 si ii are in prim plan pe englezul Tom Sayers si americanul John Heenan.

In fata a 12 000 de oameni, dupa 2 ore si 20 de minute de lupta, americanul il prinde pe englez si ii infasoara una din corzile ringului in jurul gatului. Arbitrii si spectatorii intra in ring dar nu-i pot desclesta, doar prezenta de spirit a unui arbitru care taie coarda cu un briceag salvandu-i viata lui Sayers. Meciul a fost considerat egal. Se poate spune ca a fost una din intalnirile care au schimbat istoria. Socate de brutalitatea luptei, autoritatile fac presiuni pentru a pune punct luptelor cu pumnii goi. Este un prim pas spre ceea ce cativa ani mai tarziu se va impune ca regulamentul marchizului de Queensberry.

Pancratiul
Pancratiul era o combinatie de pugilat si de lupte, astfel incat reprezenta, realmente lupta totala. Acesta a luat nastere din luptele in care omul trebuia sa faca fata unui adversar fara a avea nici o arma in mana, indiferent ca era vorba de aparare sau de atac si pe drept cuvant, era considerat o modalitate de pregatire a viitorilor soldati care urmau sa se prezinte pe campul de lupta. In cele mai vechi imagini, unele elemente de pugilat se amesteca cu cele de lupte, dar este greu de spus daca este vorba de pancratiu. La Olympia a fost introdus ca ultima proba de 26

atletism, la editia a 33-a a Jocurilor din anul 668 i.Hr.; competitia a fost castigata pentru prima oara de Lygdamis din Siracuza. Dupa regulile care, fara indoiala, se stabilisera inca de mai inainte, erau permise toate prizele de la lupte si toate loviturile de la pugilat, erau interzise, in schimb, manusile pentru pumni. Imbinarea acestor elemente ii permitea pancratistului, de pilda, sa-si tina adversarul si in acesati timp, sa-l loveasca cu pumnii, dar pumnul neprotejat micsora forta loviturii. La fel ca si luptele, pancratiul avea doua forme: ano sau orthostaden in picioare si kato la parter. Nu este sigur care din aceste doua forme era inclusa in programul Jocurilor Olimpice. In stirile despre pancratiu intalnim expresii ca hyptiasmos cadere pe spate, aponigmos foarfeca, klimakizein a face podul, gestrizein a ataca la stomac, ect., multe fiind cunoscute de la pugilat si de la lupte. Campul de lupta al pancratistilor era, la fel ca si al luptatorilor cu rostogolire, stropit cu apa pentru a se inmuia. Lupta dura intotdeauna destul de mult, pana cand unul dintre adversari facea semn ca renunta sau, fiind extenuat sau ranit, cadea la pamant. Desi regulamentul pancratiului permitea numeroase lovituri, in focul luptelor o serie de concurenti isi permiteau si mai mult. Plutarh mentioneaza ca, odata, intr-un gimnaziu din Atena, Alcibiade a inceput sa muste in timpul pancratiului Musti ca o femeie:, i-a strigat adversarul. Ba nu, ca un leu! a ripostat Alcibiade. Picturile ne infatiseaza cazul unui pancratist care a incercat sa-i striveasca ochiul adversarului; nu lipseste din imagine nici arbitrul care ii atrage atentia asupra loviturii interzise cu o nuia. Descriind statuia pancratistului Sostratos din Sikyon, castigatos la editia a 104-a a Jocurilor Olimpice din anul 364 i.Hr., Pausanias consemneaza ca, din cauza modului sau de a lupta, fusese supranumit acrohersites, adica cel care rupe degete. Renumit prin ruperea degetelor adversarilor se facuse si Leonticos din Sicilia, dublu campion la lupte. Toate aceste intreceri se deosebeau destul de mult de ale noastre. Nu este vorba ca luptatori se prezentau goi, singura lor imbracaminte fiind stratul de ulei cu care isi ungeau trupul. Nu existau nici limite de timp si nici reprize; dar adversarii aveau dreptul sa ceara arbitrilor timp de odihna. Nu existau nici categorii de greutate. La Olympia se facea o diferentiere numai intre barbati si baieti, dar se lua in considerare mai mult dezvoltarea fizica, decat limita de varsta ( 18 ani ). Competitiile erau

27

eliminatorii, iar adversarii incepeau lupta in perechi care se stabileau prin tragere la sorti, se putea intampla ca un astfel de efedros sa ajunga in finala fara sa fi participat la nici o lupta. Daca lupta se termina egalitate, se declara victorie sacra sau hiera pentru ca atunci cununa de invingator o primea cel mai mare dintre zei, Zeus, pe altarul sau. Dar ambii luptatori aveau dreptul sa-si ridice statui in Aldis. Picturile de pe vaze, statuile si alte momumente ii infatiseaza pe luptatori ca pe niste intruchipari ale fortei si vigorii. Dupa marturia lui Filostratos, ei trebuiau sa aiba, pe langa o forta fizica exceptionala si o vointa puternica, curaj si perseverenta. Luptatorii si pugilistii trebuiau sa fie inalti, pancratistii mai curand scunzi. Toti trebuiau sa aiba o greutate proportionala, umeri puternici, brate lungi, pumni puternici, incheieturi elastice, pieptul larg, coaste rezistente, stomacul supt si picioare sprintene si puternice ca sa le permita sa stea bine infipti in pamant. Pentru pugilisti, un avantaj deosebit il prezenta un gat nu prea puternic si nici prea bine ifipt intre umeri. De asemenea, i se cerea elasticitate si promptitudine maxima, pentru a contracare loviturile adversarului. Modelul acestor atleti era Hercule, despre care se povesteste ca in aceeasi zi a invins si la lupte si la pancratiu. Cine repeta dupa el aceasta performanta la Jocurile Olimpice era cinstit cu titlul de paradoxonikes invingator uimitor. Primul care a realizat aceasta performanta a fost Capros din Elida, abia la editia a 142-a a Jocurilor din anul 212 i.Hr., devenind astfel primul dupa Hercule. Ultimul detinator al acestui titlu si al saptelea dupa Hercule, a fost Nikostratos din Chilichia, invingator la cea de-a 204-a editie a Jocurilor din anul 37 d.Hr.

28

29