JOCURILE OLIMPICE

ANTICE

Prof. Cornelia Cucu

Liceul cu Program
Sportiv
Bacău
 SUMAR
1.Istorie şi legendă
2.Încălcarea armistiţiului
3.Participanţii
4.Olimpiada femeilor
5.Probele olimpice
6.Antrenamentul
7.Nuditatea
8.Campionii
ISTORIE ŞI LEGENDĂ
 Născută acum aproape 3000 de ani pe Muntele Olimp, fieful zeilor
străvechi, Olimpiada a reprezentat dintotdeauna o încununare a celor mai
înalte virtuţi umane. Chiar dacă învingătorilor de azi nu li se mai înalţă
ode şi statui ca în vremurile antice, spiritul nobil al competitorilor a rămas
viu şi s-a perpetuat într-o competiţie ajunsă la nivel global.
În ciuda numeroaselor informaţii pe care le avem în prezent despre
prestigioasa
competiţie antică, originile acesteia rămân acoperite în mister. Homer îi
prezintă pe vechii greci ca pe nişte războinici prin excelenţă şi mai puţin ca
pe nişte atleţi renumiţi care primeau ovaţiile mulţimii. Cel mai probabil,
întrecerile sportive şi culturale ar fi apărut ca o consecinţă a stabilitaţii
politice a cetăţilor greceşti din secolele VIII-VI î.H., şi a adoptării
idealurilor aristocrate privind continua antrenare a minţii şi trupului, de
către toate categoriile sociale.
 Legendele antice vorbesc de regele Oenomanos, suveran al
Olympiei, cel
care instituise o probă sportivă ce avea ca premiu mâna fiicei
sale, Hippodamia. Pretendenţii ar fi trebuit să îl întreacă pe tatăl
exigent într-o cursă de care, eşecul soldându-se inevitabil cu
execuţia celui învins. Nu mai puţin de 12 tineri se spune că
fuseseră ucişi în încercarea de a câştiga mâna Hippodamiei. Cel
care va pune punct tiranicei competiţii avea să fie Pelops, un
tânăr erou grec, cel care ajutat de zeul Poseidon va defecta carul
regelui obţinând victoria. De altfel, se spune că Oenomanos avea
să piară în această ultimă cursă devenind cea de a 13-a şi ultima
victimă a sângeroasei întreceri. În dorinţa de a comemora
victoria, Pelops va inaugura o nouă competiţie, pe care o va numi
Olimpiada, şi care trebuia să se desfăşoare odată la patru ani.
 Mesagerii plecau din Olympia spre toate cetăţile greceşti, anunţând
începerea evenimetului care se desfăşura sub patronajul lui Zeus, zeul
suprem în mitologia greacă. Chiar dacă nu toate oraşele au dat un răspuns
pozitiv propunerii, primele menţiuni despre Olimpiadă apar încă din 776
î.Hr.
Febra Jocurilor Olimpice avea, însă, să îi cuprindă în scurt timp pe toţi
grecii, festivalul devenind rapid cel mai important din vechea Eladă.
Urmându-i exemplul, nu mai puţin de trei astfel de concursuri aveau să ia
naştere în următorii ani: Jocurile Corintice, desfăşurate în Corint şi
închinate zeului Poseidon, Jocurile Nemeene închinate lui Hercule şi
Jocurile Pythice de la Delphi dedicate zeului Apollo. Evenimentele aveau
loc în ani diferiţi, aşa că elenii se puteau bucura an de an de întrecerile
favoriţilor.
 Jocurile Olimpice debutau cu o impunătoare procesiune religioasă şi durau
cinci
zile, timp în care, pe lângă competiţiile sportive erau oferite numeroase ofrande
lui Zeus şi celor mai importanţi zei din panteonul elen. De fapt, întregul festival
era marcat de semnul sacrului, fapt dovedit şi de pacea sacră, sau ekecheiria,
perioadă în care cetăţilor greceşti le era interzis să se implice în orice fel de
conflict armat.
Competitorii puteau proveni din orice categorie socială. Chiar dacă antrenorii
acelor vremuri primeau sume imense pentru a pregăti tinerii familiilor înstărite,
sportivii care nu îşi permiteau un astfel de profesor erau sprijiniţi de către
cetate, cea care le oferea banii necesari antrenamentelor. Iniţial, jocurile erau
deschise doar vorbitorilor de limbă greacă, fiind înregistraţi competitori din
toate coloniile mediteraneene sau din cele de la Marea Neagră. Odată cu
adoptarea Jocurilor Olimpice de către romani, acestea vor căpăta un caracter
universal, istoria menţionând printre concurenţi, pe lângă sportivii latini chiar
şi un rege armean.
 Câştigătorii întrecerilor erau celebraţi în ultima zi a jocurilor, moment
solemn
în care aceştia primeau cel mai râvnit trofeu din lumea antică, cununa de lauri.
Oraşele sau coloniile se puteau simţi îndreptăţite să creadă că au fost favorizate
de zei atunci când unul dintre membrii lor cucerea coroana olimpică.
Învingătorii erau purtaţi în procesiuni fastuoase prin mijlocul mulţimii care nu
precupeţea nimic atunci când era vorba de răsplătirea lor. Eroii erau scutiţi de
taxe şi primeau mese gratuite pentru tot restul vieţii. Numele lor era menţionat
în locurile publice, iar cetatea îşi asuma rolul de a le ridica statui şi ode
glorioase. Aceasta, plătea adeseori poeţi care să cânte în poeme victoriile
favoriţilor. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori de ode era Pindar, celebrul
poet grec, cel care a compus zeci de imnuri eroice timp de peste 52 de ani.
Jocurile aveau să se desfăşoare mai bine de un mileniu, până în anul 393
d.Hr.,
atunci când împăratul Teodosiu I, apărător fervent al creştinismului, le va
interzice ca manifestări ale unor ritualuri păgâne. După 1500 ani , în 1896, ele
aveau să fie reînviate din inţiativa baronului francez Pierre de Coubertin.
 ÎNCĂLCAREA
ARMISTIŢIULUI
 Poate cea mai importantă regulă a Jocurilor Olimpice
antice era
ekecheiria, armistiţiul sacru ce se instaura pentru trei luni în
toată Grecia Antică. Nici unei cetăţi greceşti nu îi era permis
să lupte sau să îşi deplaseze armatele în Elis, regiunea din
care făcea parte Olympia. Pe timpul păcii, orice cetăţean grec
putea traversa teritoriul inamicilor săi fără teama de a fi
atacat, iar pedeapsa cu moartea era abolită.
Istoricul Tucidide menţionează o astfel de încălcare a
armistiţiul de
către armata spartană în anul 420 î.Hr. Pentru deplasarea
unei armate de 2000 de oameni dincolo de graniţa regiunii
Elis, Sparta avea să primească o amendă uriaşă, 100 de
drahme pentru fiecare luptător. Motivând că trupele nu
făceau altceva decât să se antreneze, cetatea acuzată refuză
plata exorbitantei sume de 200 000 de drahme. În consecinţă,
PARTICIPANŢII
 Niciun sclav sau barbar nu avea dreptul de a concura la Jocurile
Olimpice, ele fiind rezervate doar vorbitorilor de limba greacă. Orice
persoană care comisese o crimă sau care furase dintr-un templu primea
interdicţia de a mai participa vreodată la competiţii.
Festivalul era interzis şi femeilor măritate care nu puteau nici măcar să
privească întrecerile, orice abatere fiind pedepsită cu moartea. Cu toate
acestea, virginele şi preotesele zeiţei Demeter erau binevenite. Şi totuşi,
istoria menţionează o astfel de abatere, atunci când Kallipateira, mama
unui competitor, s-a deghizat în antrenor pentru a-şi pregăti fiul al cărui
tată murise. Descoperită, Kallipateira va fi totuşi iertată de către
organizatori în semn de respect pentru familia ei din care făceau parte
nu mai puţin de şase campioni olimpici, inclusiv fiul pe care îl antrenase.
OLIMPIADA FEMEILOR
 În anul în care aveau loc Jocurile Olimpice destinate
bărbaţilor, avea loc o
altă competiţie olimpică, aflată sub patronajul zeiţei Hera.
Întrecerea sportivă era destinată femeilor care se puteau
întrece într-o singură probă, cea de alergare. Evenimentul ar fi
avut aceleaşi origini ca şi cel dedicat bărbaţilor, atunci când
Hippodamia ar fi ales 16 fecioare care să concureze în cinstea
căsătoriei sale cu Pelops.
Premiile constau în cununi din ramuri de măslin şi vite
sacrificate în
onoarea Herei.
 Familiile elene nu îşi încurajau fiicele în practicarea atletismului,
singura excepţie fiind cetatea Spartei, acolo unde se considera că o
femeie puternică va putea naşte fii puternici. Competitoarele spartane
concurau asemeni bărbaţilor, fiind singurele reprezentante ale sexului
slab care alegeau o asemenea formă de participare. Sportivele din
celelalte cetăţi purtau, în timpul intrecerilor, rochii suficient de scurte
astfel încât să nu acopere gleznele.
Jocurile olimpice feminine puteau fi asistate de bărbaţi întrucât se
considera că acesta era un bun prilej pentru alegerea viitoarele soţii.
Odata cu adoptarea Jocurilor Olimpice de către romani, femeilor li se
va
permite şi participarea la cursele de care.
PROBELE OLIMPICE
 Chiar dacă Jocurile Olimpice antice sunt, în accepţiunea generală,
precursoarele celor moderne, probele competiţionale şi modul de
desfăşurare a acestora pot părea destul de mult diferite faţă de ceea ce
există în prezent. Într-o lume în care atleţii preferau să moară decât să se
recunoască învinşi, chiar şi spiritul sportiv căpăta noi înţelesuri.
Primele menţiuni istorice cu privire la Jocurile Olimpice vorbesc despre
existenţa unei singure probe, cea de alergare, stadion, în care atleţii se
întreceau pe o distanţă de aproximativ 190 de metri, atât cât însemna o
lungime de stadion. Distanţa pe care trebuiau să o parcurgă sportivii este
totuşi una incertă, atâta vreme cât urmele arheologice ale pistei din
Olympia nu oferă o imagine clară asupra dimensiunilor acesteia. Se pare,
însă, că lungimea unei piste antice se cifra undeva între 180 şi 200 de metri.
Proba era asemănătoare cu cea din zilele noastre, atleţii concurând pe
culoare delimitate, împărţite de jaloane în cinci distanţe egale. Cum timpul
nu constituia un etalon la vremea respectivă, câştigător era declarat cel care
reuşea să treacă primul de ultimul jalon, cel aflat la linia de sosire.
Stadionul antic olimpic
 În 724 î.Hr., la 52 de ani de la prima competiţie olimpică recunoscută,
grecii vor introduce o nouă probă sportivă, cea cunoscută sub numele de
diaulos, probă de alergare care cuprindea două lungimi de stadion sau
un tur complet al acestuia.
Cea de a treia disciplină sportivă acceptată la Jocurile Olimpice va fi
tot
una de alergare, dolichos, în 720 î.Hr. Proba se desfăşura pe o distanţă de
aproximativ 4 800 de metri şi era asemănătoare cu maratonul de astăzi,
având în vedere că atleţii începeau şi terminau cursa pe stadion, restul
traseului fiind ales în afara acestuia. Cel mai probabil, sportivii urmau o
rută bine definită care trebuia să treacă prin faţa templelor principalilor
zei din panteonul grecesc.Se pare că aceasta este prima probă olimpică în
care atleţilor li s-a permis să concureze goi, deşi datele cu privire la
această formă de participare rămân incerte.
 Următorii aproape două sute de ani vor aduce noi probe
sportive într-o
competiţie în care victoriile începuseră să fie considerate mai
importante decât câştigarea unui război :
 pentatlon (708 î.Hr.) – probă care consta din cinci
discipline distincte :
aruncare discului, alergare, săritura în lungime, lupte şi
aruncarea suliţei;
 box sau pygmachia (688 î.Hr.) ;
 cursele hipice (608 î.Hr.) ;
 pankration (648 î.Hr.) – disciplină sportivă care a dispărut
de-a lungul
timpului şi care îmbina boxul cu luptele, într-o formă
asemănătoare artelor marţiale mixte ;
 hoplitodromos (580 î.Hr. sau 520 î.Hr.) – probă de alergare
ANTRENAMENTUL
 Concurenţii erau siliţi sub jurământ în faţa lui Zeus să
încheie zece
luni de antrenament înainte de a putea participa la Jocurile
Olimpice. Cu 30 de zile înainte de începerea evenimentului,
toţi atleţii urmau să se antreneze împreună, sub ochii
arbitrilor din Olympia.
NUDITATEA
 Momentul în care atleţii eleni au început să concureze goi în
întreceri
rămâne un mister. Cu toate acestea, există două menţiuni în
izvoarele istorice care vorbesc despre neobişnuita formă de
participare. Prima face referire la un anume Orsippos, atlet
care în timpul unei curse de alergare
şi-a pierdut hainele câştigând, până la urmă, întrecerea, motiv
pentru care toţi ceilalţi sportivi i-ar fi copiat obiceiul. Cea de a
doua menţiune face referire la spartani, ca iniţiatori ai nudităţii
în sport, ştiut fiind faptul că aceştia nu considerau nuditatea ca
pe ceva ruşinos atâta vreme cât corpul era unul cât mai frumos.
CAMPIONII
 Motto-ul sportivilor de la Jocurilor Olimpice moderne,
‘’Important este
să participi’’, ar fi putut părea, cel mult, o glumă bună în
Grecia Antică, acolo unde atleţii se rugau pentru ‘’Victorie
sau moarte’’. Poate tocmai această mentalitate a fost cea care
a dus la naşterea unor campioni ale căror reuşite se confundă
azi cu faptele eroilor din mitologie.
 Milo din Croton
Cu siguranţă, cel mai titrat atlet al Antichitatii a fost Milo din Croton
care s-a remarcat încă din anii copilăriei, atunci când reuşea să se
impună la lupte în cadrul Jocurilor Olimpice dedicate tinerilor, în 540
î.Hr. Era doar primul pas, pentru că atletul avea să câştige de încă cinci
ori consecutiv aceeaşi probă la Jocurile Olimpice, de şapte ori la cele
Pythice, de zece ori la Jocurile Corintice şi de nouă ori la cele
Nemeene.Un adevărat erou dacă ne gândim că a participat la nu mai
puţin de şase Olimpiade consecutive, până la vârsta de 50 de ani.
Recordurile sale sunt menţionate în operele celor mai importanţi
autori
eleni ai vremii: Aristotel, Pausanias şi Herodot . Sursele antice ne
vorbesc despre un om cu o putere şi o constituţie ieşite din comun, care
era capabil să ridice pe umeri un taur matur şi să traverseze cu el în
spate o lungime de stadion.
 Milo din Croton,
pictură de
Joseph-Benoît Suvée
 Leonidas din Rodos
În toată lumea antică nu a existat alergător mai faimos decât
Leonidas
din Rodos. Campion olimpic pentru prima oară în 164 î.Hr.,
Leonidas avea să câştige trei dintre probele sportive de alergare la
care participase: stadion, diaulos şi hoplitodromos. Istoria se va
repeta şi la următoarele trei Jocuri Olimpice, sportivul cucerind
laurii tuturor compeţiile de alergare la care participase şi stabilind
un record neegalat în lumea antică: 12 coroane de campion.
Performanţele sale sunt cu atât mai remarcabile cu cât, stadion şi
diaulos erau probe de viteză care necesitau un antrenament special,
în timp ce hoplitodromos, era o disciplină dedicată, în special, celor
cu o constituţie robustă şi o rezistenţă destul de mare.
 Melankomas
Melankomas a rămas în istorie prin felul neortodox de a boxa şi
prin
atenţia exagerată pe care o acorda corpului său. Istoricii îl prezintă
drept întruchiparea idealului olimpic, un om care reuşise să îşi
modeleze corpul până aproape de perfecţiune. Poate aceste calităţi
aveau să fie cele care să îl ducă la inventarea unui stil de box, total
neobişnuit. Se spune că de-a lungul carierei sale, Melankomas nu
ar fi primit nici măcar o singură lovitură, fără ca el, la rândul său,
să aplice vreuna. Secretul succesului era, fără îndoială, jocul de
picioare şi rezistenţa sporită, cele care i-au permis să prelungească
un meci timp de două zile, până când adversarul său furios ar fi
abandonat lupta. De altfel, stăpânirea de sine devenise un veritabil
mod de viaţă pentru tânărul sportiv, cel pentru care mâncarea,
sexul sau băutura era considerate slăbiciuni de neiertat.
 Kleomedes din Astypalaia
Asupra lui Kleomedes planează unul dintre cele mai mari
mistere ale
Jocurilor Olimpice. Se pare că, în timpul unei partide de box,
disputate în 496 sau 492 î.Hr., acesta şi-ar fi ucis adversarul
cu o lovitură nepermisă, arbitrii competiţiei anulându-i titlul
olimpic cuvenit. Cuprins de un acces de nebunie, atletul a
intrat într-o şcoală unde a dărâmat pilonii de susţinere ai
acoperişului, ucigând nu mai puţin de 60 de copii. Ameninţat
cu moartea de către locuitorii oraşului, acesta s-a refugiat în
templul zeiţei Atena, ascunzându-se într-un cufăr. Deşi
oamenii reuşesc, într-un final, să spargă cutia cu pricina,
Kleomedes nu a fost găsit. Se pare că, sportivul părăsise
lumea muritorilor pentru a intra în rândul eroilor mitologici.
Din acel moment, Kleomedes avea să fie onorat de către
conaţionali prin jertfe şi sărbători asemenea semizeilor,
 Arrichion
Ideal atletic al devizei „Victorie sau moarte”, Arrichion a fost unul
dintre cei mai apreciaţi luptători ai lumii antice. Campion olimpic la
pankration în 568 şi 572 î.Hr., aceste reuşeşte să atingă finala pentru a treia
oară consecutiv în 564 î.Hr., moment care avea să îl propulseze în rândul
marilor campioni eleni.
Se spune ca atletul fusese imobilizat de către adevrsarul său cu o priză
în jurul gâtului fără a avea posibilitatea de a executa nici cea mai mică
mişcare, moment în care antrenorul său i-ar fi strigat crudul slogan,
„Victorie sau moarte”. Cuprins de frenezia luptei şi de ideea unei morţi
eroice, Arrichion va renunţa la orice măsură de siguranţă executând o
întoarcere bruscă prin care să îşi lovească adversarul. Durerea insuportabilă
îl va determina pe oponentul său să ridice mâna în semn de abandon, din
păcate, însă, în timpul mişcării, Arrichion al cărui gât se afla încă în mâinile
adversarului moare subit din cauza unei fracturi a coloanei vertebrale. Deşi
mort, atletul va fi încununat cu laurii olimpici şi onorat asemenea unui erou
naţional.
 Nero
O figură aparte în rândul câştigătorilor Jocurilor Olimpice o constituie
Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, nimeni altul decât
împăratul roman recunoscut în istorie pentru măsurile drastice
îndreptate împotriva creştinilor şi pentru presupusa implicare în
puternicul incendiu care a mistuit Roma, în 18 iulie 64 d.Hr.
Pasionat de cursele de care, Nero se hotărăşte să participe la Jocurile
Olimpice, eveniment care, din cauza nerăbdării, cere să fie organizat în 67
d.Hr., cu trei ani mai devreme decât ar fi fost normal. Însoţit de un alai de
5 000 de persoane plătite ca să îl aplaude, împăratul avea să concureze
într-un car tras de zece cai şi, deşi nu a terminat întrecerea, fiind aproape
ucis după ce fusese aruncat din acesta, va fi încoronat drept câştigătorul
de drept al competiţiei. După moartea sa care avea să survină un an mai
târziu, grecii vor considera întrecerea pe care o câştigase Nero drept una
non-olimpică, deşi titlul cucerit de acesta nu va fi retras niciodată.
 Primii câştigători ai probelor olimpice:

 Stadion – Koroibos din Elis (746 î.Hr.);

 Diaulos – Hypenus din Elis (724 î.Hr.);
 Dolichos – Acantus din Laconia (720 î.Hr.);
 Hoplitodromos – Damaretus din Herea (520 î.Hr.);
 Lupte – Eurybatus din Laconia (708 î.Hr.);
 Box – Onomastus din Smirna (688 î.Hr.);
 Pankration – Lygadmis din Siracuza (648 î.Hr.);
 Pentatlon – Lampis din Laconia (708 î.Hr.);
 Cursele hipice – Pagon din Teba (680 î.Hr.).
Locul unde se aprinde flacăra olimpică
 Bibliografie
1.Hurmuziadis, G, Cultura Greciei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti,1979
2.Kun, N.A., Legendele şi miturile Greciei Antice, Editura
Lider, Bucureşti, 2003,
3. Lăzărescu, G.,Dicţionar de mitologie, Casa Editorială
Odeon, Bucureşti, 1992,
4.www.descopera.ro/sporturi/olimpiada-antica
5. www.google.ro: imagini
SFÂRŞIT