Evolutia jocurilor olimpice

din Grecia Antica pana in

prezent
Jocurile Olimpice,
ieri şi azi
• Jocurile olimpice de astăzi încă poartă amprenta
vechilor greci. Competiţie de elită internaţională,
sute de mii de oameni care aplaudă frenetic şi îşi
susţin preferaţii, antrenament asiduu al
participanţilor, premii considerabile, intrarea în
istoria sportului. Cu toate acestea, anumite probe
inaugurate în Grecia Antică au dispărut din
competiţia olimpică a secolului XXI. La fel şi
anumite practici și obiceiuri pe care grecii le
desfăşurau după o victorie sau o înfrângere.
Prima Olimpiadă s-a desfăşurat în anul 776 î.Hr., în localitatea
Olimpia, din partea vestică a Peloponesului. Se spune că
această competiţie s-a dezvoltat din tradiţia de a desfăşura
anumite jocuri de acest gen, ca practică funerară, în cinstea
războinicilor şi eroilor locali decedaţi. Cu toate acestea,
mitologia îl numeşte ca fondator al jocurilor olimpice pe
semizeul Heracles. Grecii au continuat tradiţia, din 4 în 4 ani,
fără întrerupere, timp de 1200 de ani. Olimpiada a fost
interzisă în 393, de către împăratul Teodosius, în a cărui
percepţie creştină competiţia era un omagiu adus lui Zeus,
aşadar o practică păgână.
Războaiele au fost pentru lumea antică o sursă de inspiraţie
pentru multe dintre evenimentele olimpice. O armată de
soldaţi, care alergau îmbrăcaţi din cap până în picioare în
armură, era o metodă eficientă de a surprinde şi înspâimânta
armatele inamice. Acest lucru a stat la baza hoplitodromiei,
sau cursei în armură:25 de participanţi, pe un teren de 192
metri lungime, din Olimpia, îmbrăcaţi complet în armură,
care cântărea 13, 6 kg. Ei trebuiau să arunce la ţintă suliţe, în
timp caii pe care se aflau erau în galop. Acestă proba era, de
altfel, una dintre parcticile militare standard.
Cursele de care, fascinaţia spectatorilor
Cursele cu trăsura, cu doi sau patru cai erau unele dintre cele mai periculoase, dar şi cele mai aşteptate
probe. Carele de război erau folosite în Grecia Antică însă din timpul civilizaţiei miceniene, undeva între
1600-1100 î.Hr. Proba trăsurelor cu cai este una dintre cele mai vechi probe ale Olimpiadei, fiind
introdusă în comeptiţie încă de la prima ediţie. Doar cei mai înstăriţi îşi puteau permite costurile extrem
de mari pentru întreţinerea carelor şi cailor. Având în vedere că investitorii doreau extrem de mult gloria
şi faima victoriei, ei angajau în general conducători de trăsuri ce erau dispuşi să îşi rişte chiar şi viaţa
pentru primul premiu. Ciocnirile erau numeroase, spectaculoase, iar in unele cazuri chiar mortale.
Unul dintre cei mai celebri conducător de car a fost împăratul roman Nero, care în anul 67 î.Hr. a concurat
într-o astfel de întrecere olimpică. Cursa nu a fost deloc corectă. Carul său a fost tras de 10 cai, a fost
aruncat din car şi incapabil să mai continue cursa. Cu toate acestea, el a fost declarat campion, cu
argumentul că el oricum ar fi câştigat proba…daca ar fi continuat-o.
Lupte la categoria (mult
prea grea)
• Unul dintre cei mai celebri conducător de car a fost împăratul
roman Nero, care în anul 67 î.Hr. a concurat într-o astfel de
întrecere olimpică. Cursa nu a fost deloc corectă. Carul său a fost
tras de 10 cai, a fost aruncat din car şi incapabil să mai continue
cursa. Cu toate acestea, el a fost declarat campion, cu argumentul
că el oricum ar fi câştigat proba…daca ar fi continuat-o.
 Ţară, ţară nu vrem ostatici!
• Cu toate că multe dintre probele Jocurilor Olimpice era destul de brutale, evenimentul
menţinea o pace temporală între cetăţile aflate în război. O inscripţie pe o tabletă de
bronz, cunoscută sub numele de armistiţiu sacru, garanta călătoria în siguranţă a
sportivilor şi interzicea statelor participante să provoace orice fel de conflict sau luare de
ostatici. Având în vedere că unii atleţi venea din regiuni îndepărtate, precum Africa de
Nord, tărmurile Mării Negre sau vestul Spaniei, armistiţiul a fost extins pe o perioadă de
trei luni.
• În timpul ceremoniei de deschidere, atleţii, dar şi rudele de gradul I şi antrenorii
sportivilor jurau în faţa lui Zeus că vor respecta toate regulile jocurilor şi că s-au antrenat
cel puţin 10 luni. Şi cu toate acestea, unii nu se puteau abţine de a trişa, măcar puţin. De
exemplu, wreslerii se ungeau pe corp cu ulei de măsline pentru a aluneca din mâinile
adversarilor. Mita dată arbitrilor sau chiar adversarilor era o altă modalitate de trişare
frecvent folosită. Cei prinşi erau amendaţi şi bătuţi în piaţa publică.
SfârȘIT Clic pentru a adăuga text
Clic pentru a adăuga text