BAZELE GENERALE ALE

ATLETISMULUI
CURS DE SINTEZĂ
PENTRU ANUL I - EFS

Lector univ. dr. FLORINA PARASCHIȚA

Cursul integral a fost tipărit la editura PIM, Iași, 2015

ISBN 978-606-13-2504-7

1
 Cuprins

Unitatea de învățare nr. 1 ATLETISMUL – ISTORIC.

SISTEMUL DE ORGANIZARE

Unitatea de învățare nr. 2 DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ

SPECIFICE ATLETISMULUI

Unitatea de învățare nr. 3 ȘCOALA ATLETISMULUI

Unitatea de învățare nr. 4 MIJLOACE PENTRU

DEZVOLTAREA CALITĂȚILOR MOTRICE PRIN EXERCIȚII
ATLETICE

Unitatea de învățare nr. 5 EXERCIȚIILE ATLETICE ÎN LECȚIA

DE EDUCAȚIE FIZICĂ

Unitatea de învățare nr. 6 SELECŢIA ÎN ATLETISM

Bibliografie

2
 Unitatea de învățare nr. 1
ATLETISMUL – ISTORIC. SISTEMUL DE ORGANIZARE

A. ISTORIC
Date din domeniile istoriei, etnografiei, sociologiei etc. duc la
concluzia că alergările, săriturile și aruncările se practicau din cele
mai vechi timpuri de popoarele nedezvoltate în scopul pregătirii
adulților, dar și a copiilor pentru vânătoare și pentru luptă (război).
Caracterul agonistic (de întrecere) organizat, apare cu prilejul
diferitelor serbări religioase și de altă natură ale triburilor și
popoarelor din acele vremuri (Kirițescu C., 1977).
Apogeul exercițiilor de atletism practicate sub forma
competiției agoniste este cunoscut în perioada Greciei antice, în
cadrul Jocurilor Panatenaice (Jocurile Phytice, Istmice, Nemeice,
Olimpice), strălucirea cea mai mare revenind J.O. care, începând cu
anul 776 î.Hr., (socotit anul de debut al acestora), s-au desfășurat
fără întrerupere din patru în patru ani, până în 393 d.Hr., când
împăratul Teodosius le-a interzis (Nicu A. şi colab., 2002, p. 165).
Dintre exercițiile cele mai cunoscute menționăm (Tatu T.,
Alexandrescu D., Ardelean T, 1983, p. 17):
Alergările - desfășurate într-o arenă specială, cu sol nisipos,
lungă de o "stadie" (de aici și denumirea de stadion), aproximativ de
192 m și lată de 30 m; sunt cunoscute 4 distanțe de concurs:
- dromos (1 stadie) - proba de viteză;
- diaulos (2 stadii) - proba de viteză prelungită;
- hippichos (4 stadii) - proba de viteză semifond;
- dolichos (8 - 10 stadii, maxim 24) - proba de fond.
Săriturile cu elan - în lungime și în înălțime - precum și
diverse sărituri fără elan (de pe loc) folosite ca exerciții pregătitoare.
Aruncările cu discul și sulița

3
 Pentathlonul - proba combinată - formată din săritura în
lungime cu elan, alergarea de viteză (dromos), aruncarea discului,
aruncarea suliței și lupta în doi.
La distanță de mii de kilometri de Grecia, în aceeași etapă
istorică îndepărtată, irlandezii din perioada celtică organizau
întreceri la alergări, sărituri și aruncări, care însă nu au ajuns
nicicând la frumusețea și importanța celor din Grecia (Nicu A. şi
colab., 2002, p. 206-207).

B. SISTEMUL DE ORGANIZARE
Atletismul este definit ca un sistem de exerciţii realizat sub
forma alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, naturale şi stilizate, în
scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi al obţinerii unui
rezultat superior în practicarea lor (Terminologia educației fizice și
sportului, 1974, p. 136).
În prezent, sistemul probelor atletice, statornicit pe plan
mondial, are un caracter variat şi multilateral, cuprinzând, alături de
pluralitatea exerciţiilor de alergări, sărituri şi aruncări, probe de marş
şi poliatloane (Regulamentul concursurilor de atletism, 2002).
Clasificarea probelor de alergări:
 Sub formă de întrecere – pe pista de alergare sau pe şosele
asfaltate, fie pe terenuri naturale variate. Distanţa de alergare
poate fi între 60 m - 42,195 km.
 După felul terenului:
- Alergări pe pistă;
- Alergări pe teren variat;
- Alergări pe şosea.
Alergările pe pistă se pot efectua sub două forme:
a. Pe plat;
b. Cu obstacole.
a. După lungimea distanţei, alergările pe plat cuprind:

4
- Alergări de viteză;
- Alergări de rezistență:
o Alergări de semifond;
o Alergări de fond;
o Alergări de mare fond.
b. Alergările de obstacole se împart în:
- Alergări de garduri;
- Alergări de obstacole.
Alergările de viteză se desfăşoară pe distanţe până la 400 m.
Probele standard sunt: 60 m în sală, 100 m, 200 m, 400 m, B şi F.
Alergările de garduri – 60 mg în sală, 100 mg F, 110 mg B,
400 mg B şi F.
Alergările de semifond - 800 m şi 1500 m B şi F.
Alergările de fond – 3000 m, 5000 m şi 10000 m B şi F.
Alergările de mare fond – rezervate numai bărbaţilor (cu
excepţia maratonului) – 20 km, 25 km şi alergarea de o oră.
Alergările de obstacole – cuprind la fiecare tur de pistă 4
obstacole (mobile) şi o groapă cu apă, precedată de un obstacol fix:
3000 m B şi F.
Datorită criteriilor alese în clasificarea de mai sus nu apar
alergările de ştafetă, acestea ar intra într-o clasificare în care probele
ar fi împărţite în probe individuale şi de echipă. Distanţele standard
sunt: 4x100 m şi 4x400 m B şi F.
Alergările pe teren variat nu necesită amenajări speciale
deosebite, lungimea parcursurilor fiind cuprinsă între 600-800 m
pentru copii, până la 12 km pentru seniori.
Alergările pe şosea – maratonul, cu distanţa clasică de 42,195
km.
Clasificarea probelor de sărituri:

5
 Săriturile oficiale din concursuri se realizează cu elan şi sunt:
săritura în lungime, în înălţime, triplusalt şi săritura cu prăjina, B şi
F.
Clasificarea probelor de aruncări:
Se disting trei tipuri de probe în funcție de modul de acţiune al
forţelor aruncătorului asupra obiectului de aruncat:
- Tip împingere: aruncarea greutăţii, B şi F;
- Tip azvârlire: aruncarea suliţei şi mingii de oină, B şi F;
- Tip lansare: aruncarea discului şi ciocanului, B şi F.
Clasificarea probelor de marş. Probele clasice: 5000 m,
10000 m F şi 20000 m, 50000 m B., ele desfășurându-se atât pe pistă
cât şi pe şosea.
Clasificarea probelor combinate (poliatloane):
În opoziţie cu probele simple, o probă combinată reprezintă un
tot în care clasamentul final se face în funcţie de numărul punctelor
primite la fiecare dintre probele constitutive, locul obţinut fiind decis
de suma punctelor (Regulamentul concursurilor de atletism, 2002).
Probele clasice sunt: heptatlonul F şi decatlonul B, iar în sală:
pentatlonul F şi heptatlonul B. Probele care alcătuiesc poliatloanele
sunt:
 Decatlonul: 100 m, săritura în lungime, aruncarea greutăţii,
săritura în înălţime, 400 m, 110 mg, aruncarea discului, săritura
cu prăjina, aruncarea suliţei şi 1500 m.
 Heptatlon: 100 mg, aruncarea greutăţii, săritura în înălţime, 200
m, săritura în lungime, aruncarea suliţei şi 800 m.
 Heptatlon B (sală): 60 m, săritura în lungime, aruncarea greutăţii,
săritura în înălţime, 60 mg, săritura cu prăjina şi 1000 m.
 Pentatlon F (sală): 60 mg, săritura în înălţime, aruncarea greutăţii,
săritura în înălţime şi 800 m.

6
 Sinteza unităţii de învăţare 1
Atletismul se practică din cele mai vechi timpuri de popoarele
nedezvoltate în scopul pregătirii adulților, dar și a copiilor, pentru
vânătoare și pentru luptă. Atletismul modern apare în Anglia în
secolul XIX, standardizarea dimensiunilor terenurilor, materialelor
tehnice etc. s-a făcut pe baza unităților de măsură și a simbolurilor
engleze din acea vreme, măsurători ce au rămas și astăzi.
Sistemul probelor atletice are un caracter variat şi multilateral,
cuprinzând exerciţii de alergări, sărituri şi aruncări, probe de marş şi
poliatloane. Organizarea atletismului la nivel mondial este condusă
și coordonată de IAAF, iar pe plan național de FRA.

Cuvinte cheie: istoric, exerciţiu, probe, club, structuri

organizatorice de atletism.

7
 Unitatea de învățare nr. 2
DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ SPECIFICE
ATLETISMULUI

Deprinderea motrică este un act sau acțiune motrică ajunsă

prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie și eficiență.
Deprinderile motrice se capătă după naștere și sunt consecința
formării în scoarța cerebrală motorie a unor legături temporale cu
atât mai trainice cu cât numărul repetărilor este mai mare, iar vârsta
subiectului mai mică (Terminologia educației fizice și sportului,
1974, p. 151).

MERSUL
Mersul este structurat din mișcări ce se succed ciclic și
reprezintă deprinderea de bază pentru locomoția habituală, în timpul
activităților turistice și de loisir (Nicolae Șt., 2010, p.16).
Mersul este o deprindere motrică de bază, naturală, prin care
se realizează locomoţia umană, fiind o acţiune motrică voluntară.
Prin exersare, mersul devine involuntar, automat, stereotip.
În activitatea de educație fizică mersul este folosit în scopuri
diferite, pentru captarea atenției, la organizarea colectivului de elevi,
la educarea ritmului.
Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se
adaptează suprafeţei de sprijin şi mediului înconjurător păstrând
contactul cu suprafaţa pe care se realizează mişcarea şi se poate
defini prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, acţiune prin care
se realizează înaintarea.
Timpii mersului:
1. Sprijin dublu;

8
 2. Primul sprijin unilateral: semi pasul posterior, momentul
verticalei, semi pasul anterior;
3. Al doilea sprijin dublu;
Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate,
vârstă, greutate de transportat, felul încălţămintei. Poziţia corpului în
timpul mersului poate fi o caracteristică individuală. În mers capul şi
trunchiul suferă o deplasare verticală de 4-5 cm., deplasare
determinată de momentul verticalei şi dublului sprijin şi o deplasare
frontală de 4-5 cm. Contactul cu solul se face cu călcâiul, trunchiul
este drept, capul în prelungirea acestuia, braţele se mişcă liber,
alternativ, înainte-înapoi şi invers, fiind coordonate cu mişcarea
picioarelor.
Variante:
 Mersul liber fără cadenţă - contribuie la tonifierea
musculaturii picioarelor și spatelui;
 Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front
(marş);
 Mers gimnastic
 Mers pe vârfuri - exerciții ce întăresc musculatura bolții
plantare (platfus);
 Mers pe călcâie– exerciții ce întăresc musculatura bolții
plantare (platfus);
 Mers pe partea internă a labei piciorului– exercițiu ce
corectează genunchii în varum;
 Mers pe partea externă a labei piciorului– exercițiu ce
corectează genunchii în valgum;
 Mers în ghemuit (mersul piticului)– exercițiu ce
corectează genunchii în varum;
 Mers fandat (mersul uriaşului)– corectează lordoza
lombară;

9
  Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept
(mersul berzei) – exercițiu ce dezvoltă musculatura
coapselor și a abdomenului;
 Mers cu pendularea gambei înainte - exercițiu ce ajută
la dezvoltarea forţei flexorilor gambei pe coapsă;
 Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse
(mersul elefantului) - corectează lordoza lombară;
 Mers cu pas adăugat -se efectuează în deplasare laterală
(stânga sau dreapta), prin apropierea şi depărtarea
picioarelor, într-o mişcare de impulsie, în care piciorul
plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior.
Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa
membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii
cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului.
 Mers cu pas încrucişat - în care un picior este depăşit de
celălalt, printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de
nivelul orizontalei. Acest tip de mers solicită capacitatea de
coordonare a membrelor inferioare, ameliorează mobilitatea
articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura
ridicătorilor coapsei. Exercițiul, executat pe banca de
gimnastică, corectează genunchii în valgum.
 Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.

ALERGAREA

Alergarea este o deprindere motrică de bază, elementară, care

asigură o deplasare mai rapidă prin acţiunea coordonată a
musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În timpul alergării
se succed fazele de sprijin şi zbor.
Fazele alergării:
1. Faza de sprijin unilateral;

10
 2. Faza de zbor;
3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior;
Variante:
 Alergare ușoară;
 Alergare cu joc de glezne;
 Alergare cu genunchii sus;
 Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea
cu pendularea gambelor înainte;
 Alergare cu paşi adăugați;
 Alergare cu paşi încrucişaţi;
 Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.

SĂRITURA

Este o deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter

aplicativ, care constă în desprinderea corpului de pe sol prin
propulsie, efectuând un zbor ce poate avea diferite traiectorii.
Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din
următoarele faze:
1. Elan;
2. Bătaie-desprindere;
3. Zbor,
4. Aterizare.
Săritura ca deprindere motrică de bază, se prezintă sub mai
multe variante:

11
  Sărituri libere, în care zborul este continuu;
 Sărituri cu coarda scurtă sau lungă, individual, pe
perechi, în trei sau în grup.
 Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de
aşezarea pentru scurt timp a mâinilor pe sol.
 Sărituri pe aparate, cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.
 Sărituri ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite
direcţii.
 Sărituri în adâncime.
 Săritura în lungime de pe loc.
 Pasul săltat.
 Pasul sărit.

ARUNCAREA ŞI PRINDEREA

Aruncarea este o acţiune motrică prin care, obiecte de diferite

mărimi, forme, greutăţi sunt proiectate în spaţiu prin contracţie
musculară.
Fazele aruncării:
1. Poziţia iniţială, elan (mişcarea segmentelor şi a trunchiului);
2. faza finală, eliberarea obiectului și restabilirea.
Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se
reţin anumite obiecte aflate în mişcare. Prinderea se poate efectua cu
ajutorul membrelor superioare şi cu cele inferioare.
Fazele prinderii:
1. Faza de aşteptare;
2. Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;
3. Faza de amortizare;
4. Faza de reţinere.
Tipuri de aruncare:

12
  Aruncare azvârlită, este aruncarea care se face cu
mişcare rapidă şi energică (biciuirea), concretizată în proiectarea
energică a braţului din poziţia întins înapoi spre înainte; se poate
realiza de pe loc, din deplasare, din diferite poziţii, cu diferite
obiecte.
 Aruncarea lansată, se caracterizează prin aceea că,
priza se face de regulă susţinând sau ţinând obiectul de jos sau din
lateral, propulsia se realizează printr-un balans premergător realizat
cu braţele întinse, poziţie care se păstrează şi în momentul eliberării
obiectului. Se execută cu o mână, cu două mâini, de pe loc, sau din
deplasare.
 Aruncarea împinsă, se caracterizează prin faptul că
obiectul se menţine pe palmă, cu braţul îndoit, propulsia se
realizează prin extensia energică a braţului de aruncare. Se realizează
de pe loc, din deplasare, cu o mână sau cu două mâini, pe diferite
direcţii, la distanţă, la ţintă sau partener.
Variante de prindere:
 Prindere cu o mână;
 Prindere cu două mâini;
În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în
toate părţile ei, în funcţie de obiectivele urmărite.

Sinteza unităţii de învăţare 2

Deprinderile motrice de bază au o largă întrebuinţare în viaţă,
ele incluzând mersul, alergarea, săritura, aruncarea și prinderea.
Alergarea este o deprindere care, deşi solicită în principal,
membrele inferioare, pune în acţiune şi membrele superioare dar
implicit şi trunchiul.
Săritura are un larg caracter aplicativ și constă în desprinderea
corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea
diferite traiectorii. Are un rol în stimularea marilor funcţiuni, asigură

13
excitabilitatea S.N.C., asigură tonicitate şi troficitate musculaturii,
întărirea sistemului osteo-ligamentar, educarea percepţiilor spaţio-
temporale.
Aruncarea şi prinderea reprezintă două deprinderi motrice de
bază ce asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp,
întăresc articulaţiile implicate, determină dezvoltarea mobilităţii
articulare, coordonarea, precizia, solicită intens analizatorii: vizuali,
auditivi, tactili şi influenţează pozitiv manifestarea calităților motrice
ca: viteza, forţa și rezistenţa.

Cuvinte cheie: mers, alergare, săritură, aruncare și prindere

14
 Unitatea de învățare nr. 3
ȘCOALA ATLETISMULUI

Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism, pe

parcursul căreia, încă din primii ani de şcoală copiii încep să
deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. Ca atare,
atletismul este una dintre disciplinele de bază în educaţia fizică
şcolară. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură
tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice
atletismului.
Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor
trei grupe specifice, astfel:
▪ Şcoala alergării
▪ Şcoala săriturii
▪ Şcoala aruncării.

Elementele şcolii alergării prezente în orice lecţie de educaţie

fizică din şcoală, în partea de încălzire şi nu numai, sunt: alergarea
uşoară, alergarea cu joc de glezne, alergarea cu pendularea gambelor
înapoi, alergarea cu pendularea gambelor înainte, alergarea cu
genunchii sus, alergarea în tempo moderat şi alergarea accelerată.

Săriturile atletice pot fi definite drept componente motrice

specializate, al căror scop este realizarea unei traiectorii în aer a
centrului general de greutate (C.G.G.) al corpului cât mai înalte sau
cât mai lungi, prin interacțiunea dintre forțele interne și externe.
Prin școala săriturii se urmărește formarea deprinderii de
desprindere unilaterală (pe un picior). Bătaia – desprinderea este faza
fundamentală a oricărei sărituri. Executarea ei corectă presupune
extinderea energică a piciorului de bătaie din toate articulațiile și
avântarea simultană a piciorului oscilant și a brațelor.

15
 Orice săritură din atletism are patru faze:
1. Elanul;
2. Bătaia-desprinderea;
3. Zborul;
4. Aterizarea.
Elementele școlii săriturii sunt: sărituri cu desprindere pe un
picior, cu elan; pas săltat; pas sărit; pas săltat continuu pe un picior
(sărituri succesive pe un picior cu deplasare); săritura în lungime fără
elan; săritura în adâncime; plurisalturi (triplusalt, pentasalt, decasalt).
Pasul săltat nu este o alergare, ci o succesiune de
desprinderi pe verticală (sărituri), cu bătaie şi aterizare pe acelaşi
picior.
Pasul sărit nu este o alergare, ci o succesiune de desprinderi
în lungime (sărituri), când pe un picior când pe celălalt.

Școala aruncării are drept scop învățarea și perfecționarea

mișcărilor tipice aruncărilor atletice: lansare, azvârlire, împingere.
Elementele şcolii aruncării sunt: aruncarea tip împingere
(specifică aruncării greutăţii), aruncarea tip lansare (specifică
aruncării discului şi ciocanului) şi aruncarea tip azvârlire (specifică
aruncării mingiei de oină şi suliţei).
Fazele oricărei aruncări din atletism sunt:
1. Elanul;
2. Efortul final sau aruncarea propriu-zisă.
La toate aruncările, intră în acțiune primele grupele musculare
mari (picioare și trunchi) și abia apoi acționează și brațele.
Exercițiile din școala aruncării se execută cu obiecte ușoare,
ușor de manevrat și care nu produc accidente. Aceste obiecte pot fi:
mingi medicinale, mingi de tenis, mingi de oină.

16
 Tehnica aruncării tip împingere
Aruncarea tip împingere se execută prin întinderea energică a
cotului braţului aruncător în faţă, mâna aruncătoare fiind în
permanenţă înapoia şi dedesubtul obiectului. Forţa aruncătorului este
aplicată obiectului sub forma unei presiuni dinapoi-înainte şi de jos
în sus.

Tehnica aruncării tip lansare

La aruncările tip lansare forța aruncătorului este aplicată
obiectului sub forma unei tracțiuni dinapoi – înainte, pe o traiectorie
curbilinie, fapt ce determină ca brațul aruncător, întins lateral, să se
afle înaintea obiectului, până în momentul eliberării.
La toate aruncările, intră în acțiune primele grupele musculare
mari (picioare și trunchi) și abia apoi acționează și brațele.

Tehnica aruncării tip azvârlire

În aruncările de tipul azvârlirii, forța aruncătorului este
aplicată obiectului sub forma unei tracțiuni rectiliniare dinapoi –
înainte, lucru ce determină ca brațul prin care se exercită tracțiunea
să se afle înaintea obiectului până în momentul eliberării. Tracțiunea
se exercită pe deasupra umărului.
Se folosesc mingi de tenis sau mingi de oină.

Sinteza unităţii de învăţare 3

Atletismul este una dintre disciplinele de bază în educaţia fizică
şcolară. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură
tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice
atletismului.
Şcoala atletismului dispune de o gamă largă de mijloace care
se utilizează în instruirea şcolarilor şi începătorilor de atletism.
Însuşirea exerciţiilor din şcoala alergării, săriturii şi aruncării se

17
constituie în obiective principale ale motricităţii copiilor. Exerciţiile
practicate asigură şi o prelucrare musculară şi articulară adecvată,
precum şi formarea şi dezvoltarea unor capacităţi psiho-motrice.
Pentru aceasta, însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor
din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect, şi ne referim
aici la alergări, sărituri şi aruncări, sub toate tipurile lor de
manifestare.

Cuvinte cheie: școala atletismului, alergare, săritură,

aruncare.

18
 Unitatea de învățare nr. 4
MIJLOACE PENTRU DEZVOLTAREA CALITĂȚILOR
MOTRICE PRIN EXERCIȚII ATLETICE

Calitatea motrică reprezintă o aptitudine a individului de a

executa mişcări exprimate în indici de viteză, forţă, rezistenţă,
îndemânare, mobilitate.
În atletism, mai mult ca în cazul altor discipline sportive,
deprinderile motrice – mai ales cele specializate – se structurează în
raport cu nivelul calităților motrice și a capacităților de coordonare.
Învățarea tehnicii reclamă un nivel minim al calităților de viteză,
forță și rezistență, iar în raport cu nivelul ridicat al acestor calități,
procesul învățării se desfășoară mai repede și mai bine.
Exercițiile atletice se folosesc atât în partea pregătitoare a
lecției ca mijloc de încălzire, de angrenare în efort, cât și la
dezvoltarea complexă a calităților motrice.
Astfel, mobilitatea se dezvoltă prin exerciții care se execută cu
o mare amplitudine și cu tensiuni: aplecări, îndoiri, răsuciri, întinderi
etc. Forța se dezvoltă prin exercițiile care solicită o încordare
musculară mare, cum sunt cele pentru învingerea propriei greutăți:
sărituri, flotări, genuflexiuni, ridicări în brațe, exerciții pentru
abdomen și spate, exerciții cu mingea medicinală sau cu haltera, iar
viteza se dezvoltă prin executarea rapidă a mișcărilor segmentelor
corpului care permit acest lucru: alergare cu joc de glezne și cu
genunchii sus, pe loc și în deplasare, alergări etc. Dacă exercițiile se
repetă de mai multe ori în cadrul aceleiași lecții și atrag în activitate
susținută marile funcțiuni, ele capătă orientare în direcția dezvoltării
rezistenței.
Îndemânarea se dezvoltă prin exerciții acrobatice, în special la
sol: rostogoliri, răsturnări, salturi, exerciții de echilibru, execuții cu
mâna neîndemânatică sau piciorul ”mai slab” etc.

19
 Forța se poate dezvolta atât prin exerciții executate cu
greutatea proprie, (acestea fiind în general exercițiile indicate pentru
copii în școală), cât și cu diverse greutăți (veste, manșoane, săculeți
cu nisip, mingi medicinale).
În continuare vom prezenta exerciții ce pot fi realizate în
cadrul orelor de educație fizică din școală pentru cele patru calități
motrice de bază.
Exerciții pentru dezvoltarea vitezei
 Alergare pe 10-50 m, cu plecări din diferite poziţii (cu start din
picioare, din ghemuit, şezând, sprijin culcat facial, cu faţa sau cu
spatele la direcţia de alergare, dar alergarea se execută
întotdeauna cu fața).
 Alergare cu start de jos pe 10-50 m.
 Alergare cu start lansat (spaţiul de lansare este de circa 20 m).
 Alergare cu joc de glezne, cu frecvenţă maximă, 4-8 secunde.
 Alergare cu genunchii sus, cu frecvenţă maximă, 4-8 secunde.
 Joc de glezne accelerat cu trecere în alergare până la tempoul
maxim
 Alergare cu genunchii sus accelerat cu trecere în alergare până la
tempoul maxim.
 Joc de glezne accelerat, urmat de trecere în alergare cu genunchii
sus accelerat și apoi de trecere în alergare până la tempoul
maxim.
 Alergare accelerată cu atingerea vitezei maxime în finalul
alergării.
 Idem, continuată cu alergare din inerție.
 Alergare cu schimbare de ritm.
 Din stând, mers sau alergare uşoară, diferite reacţii la semnal.
 Pornire în alergare la semnale date prin surprindere.
 Din sprijin la perete, ridicarea unui genunchi la semnal.

20
 Alergări cu handicap (handicapul îl reprezintă diferența de
distanță de la plecare).
 Ştafete şi parcursuri aplicative.
 Alergare de viteză în condiţii uşurate: la vale, cu vânt din spate.
 Alergare de viteză cu îngreuieri sau în condiţii îngreuiate:
- Alergare la deal, pe scările stadionului, în zăpadă mare, cu
vânt din faţă.
- Alergare cu centura, manşoane aplicate pe glezne, cu
pieptar.

Exerciții pentru dezvoltarea rezistenţei

 Alternare de mers vioi cu alergare în tempo moderat, 5-6 minute
în clasele V-VIII și 8-10 minute în liceu.
 Alergare repetată pe 400-600 m, 1-4 ori.
 Alergare repetată pe 100-200 m, 1-3 ori în clasele V-VIII, 3-5 ori
în liceu.
 Alergare în tempo uniform 4-6 minute în clasele V-VIII, 6-10
minute în liceu.
 Alergare cu joc de tempo (Fartlek).
 Efectuarea unor exerciții sub formă de circuit.
 Parcurgerea repetată a unor trasee aplicative, ștafete, jocuri.
 Dezvoltarea rezistenţei speciale: exerciţii executate în condiţii
îngreuiate, uşurate sau în condiţii obişnuite.

Exerciții pentru detentă (forță-viteză)

 Pas săltat 15-30 m.
 Pas sărit 20-50 m.
 Alergare la deal 20-50 m.
 Alergare pe scările stadionului, 20-25 trepte.
 Sărituri:

21
  pe, peste, de pe obstacole;
 sărituri ca mingea;
 pe un picior, pe loc și cu deplasare, simple sau peste
obstacole;
 din ghemuit în ghemuit (broscuțe sau sărituri în lungime
succesive);
 cu genunchii la piept, pe loc sau peste gărdulețe;
 cu schimbarea picioarelor: pe bancă, lateral, înainte - înapoi,
încrucișat;
 cu extensie din ghemuit, se execută săritură pe verticală în
extensie, cu ridicarea brațelor sus, iar picioarele se extind din
toate articulațiile.
 Alergare cu joc de glezne cu împingerea partenerului care
rezistă, 10-20 m.

Exerciții pentru forță

 Genuflexiuni pe un picior cu sprijin la perete sau din stând pe
un picior pe spalier (denumite în atletism și împușcă cioara).
 Exerciţii cu mingea medicinală (1-3 kg) sub formă de aruncări
cu două mâini, din diferite poziţii:
o de la piept,
o de deasupra capului,
o peste cap,
o de jos din față,
o din lateral,
o cu o mână de la umăr.
 Exerciţii pentru musculatura abdomenului, libere sau cu
îngreuiere:
 Din culcat dorsal ridicarea picioarelor la 90° sau peste cap;
 Din culcat dorsal, genunchii îndoiți, ridicarea trunchiului la
verticală, mâinile la ceafă;

22
  Din culcat dorsal, forfecarea picioarelor în plan lateral sau
antero-posterior;
 Din culcat dorsal – ”bicicleta”;
 Din culcat dorsal pe masa de forță, trunchiul ieșit în afara
planului mesei, ridicarea trunchiului la verticală;
 Din culcat dorsal pe masa de forță, picioarele fiind ieșite în
afara planului mesei, ridicarea picioarelor la verticală sau
peste cap.
 Din culcat dorsal, ridicarea concomitentă a brațelor și
picioarelor (bricege);
 Din atârnat la spalier, ridicarea genunchilor la piept;
 Din atârnat la spalier, ridicarea picioarelor întinse la
orizontală;
 Din atârnat la spalier, ridicarea picioarelor (întinse sau
îndoite) peste cap, cu atingerea șipcii de sus a spalierului;
 Exerciţii pentru musculatura spatelui:
 Din culcat facial, brațele la spate sau mâinile la ceafă,
ridicarea în extensie a trunchiului, libere sau cu îngreuiere;
 Din culcat facial, de glezne ținut, ridicarea concomitentă a
trunchiului și picioarelor (coșulețul);
 Din culcat dorsal ridicarea bazinului în sus prin îndoirea
genunchilor şi aşezarea palmelor la nivelul umerilor, însoţit de
o curbare accentuată a trunchiului (podul de jos);
 Din atârnat la spalier: extensia concomitentă a capului și
picioarelor;
 Din culcat facial pe masa de forță, trunchiul ieșit în afara
planului mesei, ridicarea trunchiului în extensie, libere sau cu
îngreuiere;
 Din culcat facial pe masa de forță, picioarele fiind ieșite în
afara planului mesei, ridicarea picioarelor în extensie;

23
 Semi atârnat la spalier, mâinile prind șipca la o înălțime ce nu
permite executantului să se așeze pe sol, ridicarea bazinului în
extensie odată cu întinderea brațelor și a genunchilor;
 Exerciţii cu îngreuieri (săculeți cu nisip, vesta, centura, haltera
etc.):
- Sărituri diverse.
- Semigenuflexiuni terminate cu ridicare pe vârfuri sau
săritură.
- Genuflexiuni terminate cu ridicare pe vârfuri sau săritură.
- Ridicări pe vârfuri, la spalier.
- Ridicare pe un picior pe bancă.
- Mers fandat.
- Împins cadru.
- Stând pe un picior ridicarea greutăţii cu coapsa, din stând
pe sol sau pe spalier.
- Din culcat dorsal, tragerea genunchiului(lor) la piept
învingând o greutate.
- Din culcat facial, îndoirea genunchiului(lor) învingând o
greutate.
 Flotări.
 Tracțiuni în brațe.
 Tras la piept.
 Smuls, aruncat.
 Împins culcat.
 Exerciţii în condiţii îngreuiate (la deal, pe treptele stadionului,
în zăpadă mare, pe nisip):
- alergare.
- alergare cu genunchii sus.
- pas săltat, pas sărit, sărituri continue pe un picior, sărituri
din ghemuit în ghemuit, sărituri ca mingea.
- alergare cu vânt puternic din faţă.

24
 Exerciții pentru dezvoltarea îndemânării
 Sărituri peste obstacole.
 Alergarea de garduri.
 Aruncări cu mâna neîndemânatică, sărituri cu desprindere de pe
piciorul slab etc.
 Exerciții de coordonare segmentară între membrele superioare și
inferioare (ex. pas săltat).
 Săritura în lungime din stând cu spatele în direcția săriturii.
 Executarea exercițiilor în tempo accelerat.
 Sărituri în înălțime prin diferite procedee.
 Elemente din gimnastica acrobatică: rostogoliri, răsturnări etc.
 Jocuri de mişcare şi parcursuri aplicative cu elemente de
echilibru, schimbări rapide de direcţie, accelerări etc.
 Jocuri sportive (baschet, handbal, volei).

Exercițiile cu mingea medicinală se realizează sub formă de

aruncări și prinderi, ridicări și mențineri, rostogoliri și lupta pentru
minge, rotări și echilibru. Aceste exerciții pot dezvolta atât forța cât
și îndemânarea.
În continuare vom prezenta exerciții ce se pot executa cu
mingea medicinală în lecțiile de educație fizică din școală:
 Aruncarea mingii medicinale dintr-o mână în alta peste cap;
cine poate executa același lucru din alergare ușoară;
 Din stând, rotarea mingii în jurul bazinului;
 Aruncarea mingii medicinale în sus cu genunchiul, prinderea
sau pasarea ei unui partener;
 Din șezând, cine poate arunca mingea în sus cu picioarele și să
o prindă tot cu picioarele;
 Din culcat înainte, cine poate rula mingea pe spate;
 Din șezând, aruncarea mingii în sus, ridicare rapidă și
prinderea ei;

25
  Cine reușește să arunce mingea în sus și să bată din palme de
un număr de ori;
 Aruncarea mingii medicinale cu o mână, din stând depărtat cu
latura opusă brațului de aruncare spre direcția de aruncare (ca
la aruncarea greutății);
 Aruncarea mingii medicinale cu ambele mâini de deasupra
capului spre înainte, spatele și brațele sunt în arc;
 Din stând, aruncarea mingii medicinale cu două mâini, din
lateral spre înainte. Exercițiul are următoarea structură:
extensie, rotare, translație (trecerea greutății de pe un picior pe
celălalt) și lansarea mingii;
 ”Popice”, brațul de lansare se menține cât mai mult pe minge
– cine aruncă mingea mai departe, cine atinge ținta;
 Aruncarea și prinderea mingiei între doi elevi. Prinderea
trebuie să fie elastică, mâinile se duc mult înainte pentru a
întâmpina mingea ce vine;
 Stând cu spatele ambii elevi, aruncarea mingii înapoi printre
picioarele depărtate, prinderea mingii se face prin lateral
răsucindu-se trunchiul;
 Elevii stau șezând față în față, răsturnare pe spate, revenire și
aruncarea mingii spre partener;
 Din culcat înainte, cine reușește să trimită mingea partenerului
rostogolind-o; care dintre grupele de doi execută mai repede
un număr de pase.

Sinteza unităţii de învăţare 4

Atletismul dispune de o gamă largă de exerciţii şi procedee
tehnice, el poate influenţa eficient asupra capacităţii de efort a
elevilor, asigurându-le o pregătire motrică multilaterală. Valoarea
utilitară a procedeelor specifice atletismului se explică atât prin
caracterul său natural, cât şi prin accesibilitatea mijloacelor sale.

26
 Exerciţiile şi probele atletice, pe lângă deprinderile pe care le
formează, au o mare influenţă asupra calităţilor motrice,
determinând, prin caracterul acţiunilor, dezvoltarea diferitelor forme
de manifestare a acestora.
În orele de educație fizică cu copiii se va urmări dezvoltarea
capacității de a efectua mișcări cu indici superiori de viteză,
dezvoltarea capacității organismului de a depune eforturi de tip aerob
precum și mixt (aerob – anaerob, a forței tuturor grupelor musculare,
a forței în regim de viteză (detenta) și a forței în regim de rezistență,
precum și realizarea capacității de a coordona mișcările segmentelor
corpului și ale corpului întreg.

Cuvinte cheie: exerciţiu, capacitate, alergare, culcat dorsal,

culcat facial, atârnat, minge medicinală

27
 Unitatea de învățare nr. 5
EXERCIȚIILE ATLETICE ÎN LECȚIA DE EDUCAȚIE
FIZICĂ

Sistemul naţional de învăţământ cuprinde următoarele niveluri

(http://www.edu.ro/index.php/articles/c21):
a) învăţământ preşcolar: grupa mică; grupa mijlocie; grupa
mare, pregătitoare pentru şcoală;
b) învăţământ primar: pregătitoare pentru şcoală, clasele I -
IV;
c) învăţământ secundar, care cuprinde:
1. învăţământ secundar inferior, organizat în două cicluri care
se succed: gimnaziu, clasele V - VIII şi ciclul inferior al liceului sau
şcoala de arte şi meserii, clasele IX - X;
2. învăţământ secundar superior: ciclul superior al liceului,
clasele XI - XII/XIII, precedat, după caz, de anul de completare;
d) învăţământ postliceal;
e) învăţământ superior: învăţământ universitar şi
postuniversitar.
Învăţământul preşcolar, primar, secundar şi postliceal
constituie învăţământul preuniversitar. Ciclul inferior şi ciclul
superior al liceului constituie învăţământul liceal. Şcoala de arte şi
meserii şi anul de completare constituie învăţământul profesional.
Educaţia fizică este activitatea care valorifică sistematic
ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul
măririi, în principal, a potenţialului biologic al omului conform
cerinţelor sociale.
Prin educație fizică, se însușesc deprinderile de mișcare
necesare în viața de toate zilele și în muncă. Se dezvoltă abilitatea,

28
rapiditatea și forța mișcărilor corpului nostru, se perfecționează
dirijarea mișcărilor de către sistemul nervos central.
În prezent, educaţia fizică se adresează tuturor categoriilor de
populaţie, adaptându-şi obiectivele, mijloacele, metodele şi formele
de organizare la specificul fiecăreia dintre ele, fiind cunoscute
următoarele subsisteme:
- educaţia fizică a tinerei generaţii din unităţile preşcolare,
învăţământul primar, gimnazial, liceal, profesional, special şi
superior;
- educaţia fizică profesională - care se adresează diverselor
sectoare economice (metalurgie, minerit, etc.) sau specializări ce
presupun eforturi fizice intense (scafandri, piloţi etc.)
- educaţia fizică a persoanelor vârstnice sau suferinde de un
handicap etc.
Sarcina fundamentală a educaţiei fizice constă în optimizarea
dezvoltării biologice, psihologice şi atitudinal-sociale, urmărind:
- dezvoltarea fizică armonioasă;
- dezvoltarea capacităţilor fiziologice-musculare;
- dezvoltarea motricităţii;
- corectarea unor deficienţe fizice;
- formarea deprinderilor igienico-sanitare;
- activizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea funcţiilor vitale ale
organismului;
- întărirea sănătăţii;
- creşterea capacităţilor biopsihice şi a rezistenţei generale;
- cultivarea unor virtuţii volitive, afective şi caracteriale etc.
Lecţia constituie, după majoritatea autorilor, forma de bază a
procesului instructiv-educativ. Acest document de planificare se mai
numește și proiect didactic, fiind elaborat permanent de cadrele
didactice.

29
 Prin structura lecției se înțelege succesiunea în care sunt
parcurse, într-un timp determinat, principalele etape ale desfășurării
lecției.
Structura lecției este reprezentată de succesiunea, în timpul
alocat, a unor ”părți”, ”secvențe”, ”etape”, ”momente”,
”evenimente” sau ”verigi” necesare pentru îndeplinirea obiectivelor.
Este împământenită în rândul profesorilor ideea lecției cu 3
părți:
1. Încălzirea, ce are ca sarcini:
 Creşterea capacităţii de lucru a organismului.
 Obţinerea unei capacităţi optime de reacţie.
 Stimularea legăturilor de coordonare neuromusculară.
 Creşterea mobilităţii şi elasticităţii musculare.
Mijloacele folosite sunt următoarele, în ordinea executării lor:
a. Variante de mers combinate cu exerciții din școala alergării;
b. exerciţii din şcoala alergării: alergarea uşoară, alergarea cu joc
de glezne, cu genunchii sus, cu pendularea gambelor înainte și
înapoi;
c. exerciții din școala săriturii: pasul săltat și pasul sărit; se
combină și ele cu variante de mers;
d. exerciţii din şcoala alergării: alergarea în tempo moderat,
alergarea accelerată;
e. exerciţii de gimnastică și mobilitate. Aceste exerciții se
execută frontal, în formație de gimnastică.
2. Partea fundamentală - în care se rezolvă sarcinile lecției și se
desfășoară, de regulă, 2 teme din calități motrice și din
deprinderi și/sau priceperi motrice.
Exerciţiile trebuie efectuate într-o anumită succesiune:
 Exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii;
 Exerciţii pentru dezvoltarea vitezei şi îndemânării;
 Exerciţii pentru dezvoltarea forţei şi detentei;

30
 Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei.
3. Revenirea organismului după efort sau încheierea, în care se
reduce treptat efortul, iar organismul este adus într-o stare
apropiată de cea normală.
Mijloacele folosite sunt: mers liniștitor cu exerciții de
respiraţie, alergarea uşoară, exerciţii de relaxare, de mobilitate,
jocuri motrice sau sportive. Numărul exercițiilor și durata acestor
momente depind de efortul depus de elevi.
Atletismul este un sport ce se poate practica de la cea mai
fragedă vârstă, deoarece el cuprinde acțiuni și gesturi naturale,
precum alergarea, aruncarea și săritura, dar la nivelul elevilor nu
trebuie folosite lecții de o rigiditate sau o severitate prea mare.
Recomandări în activitatea cu copiii:
 În lecţie se vor efectua două teme, iar exerciţiile de pregătire
fizică generală nu vor lipsi niciodată.
 Să predomine, pe cât posibil, exerciţiile sub formă de întrecere,
jocuri, ştafete, trasee aplicative, exerciţii din alte ramuri sportive.
 Programul de lucru cu copii să fie cât mai plăcut şi emulativ, să
se desfăşoare într-un cadru atractiv.
 Exerciţiile să se execute în viteză (sprintul, săritura, alergarea de
garduri, aruncarea) şi în număr mic (6-10 repetări).
 Încheierea se recomandă să se facă sub formă de jocuri şi mai
puţin alergare uşoară continuă.
Modalitatea cea mai bună de a iniția copilul în exercițiile
atletice este alergarea în ritmuri variate și cu obstacole naturale.
Pentru alergările de viteză se recomandă exercițiile care
îmbunătățesc reflexele (starturi foarte scurte executate din diferite
poziții).
Săriturile reprezintă exerciții și mijloace folosite pentru
formarea unor deprinderi și priceperi motrice elementare de mișcare,
în vederea executării unor desprinderi pe verticală sau orizontală.

31
 Activitatea de sărituri începe cu seria de exerciţii de pe, pe şi
peste diferite obstacole, urmărind însuşirea sau consolidarea unei
aterizări echilibrate şi elastice, ca şi formarea şi consolidarea bătăii
unilaterale. Se vor lucra cele două elemente fundamentale din şcoala
săriturii : pasul sărit şi pasul săltat. Pasul sărit prefigurează săritura
în lungime, iar pasul săltat, săritura în înălţime, cu abilităţile aferente
fiecărei sarcini motrice.
Săriturile se realizează frontal sau individual cu colectivul de
elevi, pe un teren plat, fără denivelări. Demonstrarea trebuie să fie
cât mai ”curată”, comenzile vor fi clare și precise. Mișcările trebuie
să fie executate în tempouri accesibile, de la moderat la intensități
crescute.
Noile exerciții trebuie abordate numai după însușirea corectă
și precisă a exercițiului anterior.
Exercițiile de aruncări se constituie în exerciții și mijloace
folosite pentru formarea unor deprinderi și priceperi motrice
elementare de aruncare. Caracterul pregătitor al acestora constă în
întărirea musculaturii abdomenului, spatelui, părților laterale ale
trunchiului, a musculaturii scapulo-humerale și a brațelor.
Inițierea copiilor în aruncări să se facă cu mingi mici și mingi
medicinale, având greutăți adaptate vârstei copilului.
Organizarea colectivului de elevi în lecțiile cu exerciții de
aruncări este determinată de numărul de obiecte existente, ideal fiind
ca acestea să fie cel puțin jumătate din numărul elevilor din clasă.
Aruncările se execută în acest caz, stând față în față sau pe perechi.
Distanța dintre elevi trebuie să fie suficientă pentru a nu periclita
securitatea partenerului de lucru.
La un număr redus de mingi se va adopta lucrul pe atâtea
șiruri câte mingi sunt, aruncându-se la perete sau sub formă de
suveică, pentru a nu se pierde timpul pentru recuperarea obiectului
dacă s-ar arunca la distanță.

32
 Obiectele folosite de către elevi sunt mingile medicinale de
greutăți diferite, mingiile mici (de tenis, oină), sau dacă activitatea se
desfășoară afară, se pot folosi castane, conuri de brazi, bulgări de
zăpadă. În cazul aruncărilor, fetele vor lucra cu mingi mai mici decât
băieții.
Aruncările se vor executa întotdeauna doar la comanda
profesorului, iar recuperarea obiectelor se va face după ce toți elevii
au terminat de aruncat.

Sinteza unităţii de învăţare 5

Deprinderile motrice de bază din atletism prezente în lecția de
educație fizică impuse spre a fi însuşite sunt simple şi pot fi folosite
ca mijloace de sine stătătoare sau prin împuternicire. Exerciţiile de
atletism pot fi utilizate şi în scopul dezvoltării calităţilor motrice.
Educația fizică are o influență favorabilă nu numai asupra
musculaturii ci și asupra celorlalte organe, îmbunătățindu-le
activitatea.
Exercițiile de alergări, sărituri și aruncări reprezintă primii
pași ai inițierii în vederea orientării activităților motrice pentru
formarea și consolidarea unor reflexe condiționate, stereotipuri
dinamice, conexiuni neuro-musculare, pentru formarea unor
capacități și abilități motrice generale caracteristice unor probe
tehnice de alergare, săritură sau aruncare.

Cuvinte cheie: educație fizică, lecție, exerciții, dezvoltare,

mijloace, activitate, alergare

33
 Unitatea de învățare nr. 6
SELECŢIA ÎN ATLETISM

Sportul de performanţă este accesibil numai unui număr

restrâns de indivizi, care posedă însuşiri specifice ieşite din comun şi
o pregătire îndelungată făcută cu pasiune şi perseverenţă.
Selecţia este o preocupare permanentă aplicată în toate
sporturile fiind o condiţie primordială și reprezintă baza de plecare în
performanţă.
Selecţia se definește ca activitatea sistematică a specialiștilor,
desfășurată pe baza unor criterii biologice, motrice şi psihologice în
direcția depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea
diferitelor ramuri de sport.
Ea are la bază următoarele cerinţe:
 Profesorul trebuie să aibă cunoştinţe legate de calităţile
cerute de probele atletice pentru marea performanţă;
 Să se cunoască ritmul normal de dezvoltare a calităţilor
psiho – motrice şi a celor morfo-funcţionale şi somatice;
 Să se ţină seama de caracterele ereditare stabile şi
perfectibile (înălţimea, îndemânarea generală, viteza, perimetrele
şi greutatea corporală, forţa şi rezistenţa), dar şi de vârsta optimă
la care se poate acţiona cu cea mai mare eficienţă, pentru
influenţarea lor;
 Selecţia să se desfăşoare pe parcursul procesului de
pregătire şi formare a sportivului, ca un proces continuu.
Copilul se inițiază în atletism jucându-se, practicând aproape
aceleași discipline ca și adulții, dar fără să atingă aceeași intensitate
și fără să le consacre la fel de mult timp sau eforturi tehnice.
În atletism, obținerea unei mari performanțe nu poate fi
realizată doar având anumite însușiri, ci la aceasta concură mai mulți

34
factori și anume: dimensiunile longitudinale ale corpului și ale
segmentelor (înălțimea, lungimea bustului, lungimea membrelor
inferioare și superioare), greutatea corporală, calitățile motrice de
bază.
Probele atletice necesită existența acestor calități motrice în
mod diferențiat, dar astfel încât corelația dintre cerințele probei și
ansamblul însușirilor să fie cât mai mare.
Selecţia pune la dispoziţia antrenorilor şi profesorilor unele
norme şi probe de control, care să faciliteze îndrumarea sportivilor
spre acele ramuri şi probe corelate – corespunzătoare aptitudinilor şi
capacităţilor pe care le posedă – evitându-se aprecierile subiective.
Activitatea de pregătire se desfăşoară pe grupe valorice şi
anume:
 grupa de începători, până la 14 ani (categoria copii);
 grupa de avansaţi, până la 18 ani (categoria juniori III şi II);
 grupa de performanţă, peste 18 ani (de la juniori I în sus).
Selecţia va fi în concordanţă cu acestea şi cu specificul
fiecărei grupe. Astfel, în atletism putem vorbi de existența a trei
etape de selecție și anume:
a) selecţia primară, ce corespunde selecției preliminare și
pregătirii copiilor;
b) selecţia secundară, ce corespunde pregătirii juniorilor mici;
c) selecţia definitivă, ce corespunde selecției sportivilor de
performanță (consacrați).
Aceste trei etape de selecție sunt determinate de necesitatea
pregătirii în perspectivă a tinerilor sportivi, concomitent cu gradarea
ascendentă a nivelului instruirii lor, potrivit exigențelor mereu
crescute ale performanței.
Sportul evoluează continuu. Includerea în programul de
antrenament al sportivilor a acestor inovații este necesară deoarece
conținutul procesului de pregătire nu este o repetare identică de la o

35
generație la alta, ci mereu trebuie înnoit, obligând antrenorii să
aplice aceste cuceriri încă de la nivelul copiilor și juniorilor, pe
măsura posibilităților lor.
Selecţia primară se face la o vârstă cu mult înainte de perioada
pubertară, deci când nu se poate prevedea evoluția viitoare a
copilului.
Selecţia primară vizează grupa de începători şi are ca
orientare:
- probele de selecţie să realizeze o testare multilaterală a
copilului;
- rezultatele obţinute la selecţie să arate existenţa unor calităţi
native care să ateste înclinaţia pentru practicarea atletismului.
Pentru testare se vor folosi exerciţii simple, care nu necesită o
învăţare prealabilă. Rezultatele acestor teste trebuie să dea o idee
despre nivelul acelei calităţi care, în proba atletică respectivă, are
prioritate. Pe de altă parte, exerciţiile trebuie să fie lesne de efectuat,
pentru o rapidă testare a unui mare număr de participanţi, să poată fi
executate în pantofi fără cuie, pe un teren obişnuit sau în sală.
Ca probe se vor utiliza: alergare de viteză pe 50 m cu start din
picioare, săritura în lungime fără elan, aruncarea mingii de oină, 600
m la fete şi 1000 m la băieţi.
De obicei selecţia se face toamna, la începutul anului şcolar al
elevilor. În atletism, vârsta optimă de selecţie este de 9-10 ani, dar se
poate face foarte bine şi la vârste mai mari.
Selecţia secundară vizează grupa de avansaţi şi are ca
orientare selecţionarea sportivului pentru un grup de probe:
alergările de viteză, de semifond, garduri, sărituri, aruncări sau probe
combinate.
Această selecție corespunde vârstei junioratului și include
sportivii deja inițiați în atletism, de-a lungul celor 2-3 ani de
pregătire la categoria copii.

36
 Etapa selecției secundare nu include totalitatea copiilor
instruiți în prima etapă, ci numai pe cei cu reale aptitudini pentru
atletism, fapt confirmat și de rezultatele obținute de aceștia în
competiții.
În această etapă se urmărește inițierea copiilor în cât mai
multe probe atletice, indiferent de complexitatea tehnică pe care o
prezintă. Pot fi abordate cu succes chiar și probele care, pe lângă
cunoștințe tehnice, solicită și existența unor calități motrice (viteză,
forță, rezistență), care la această vârstă nu sunt încă dezvoltate.
Dintre calitățile motrice se va acorda o atenție sporită
dezvoltării vitezei, coordonării motrice, detentei și rezistenței
generale. Creșterea gradului de pregătire fizică multilaterală se
realizează, în primul rând, prin îmbogățirea experienței motrice, prin
însușirea numeroaselor deprinderi, prin jocuri și exerciții sportive.
La această vârstă, gama mijloacelor folosite în lecții trebuie să
fie foarte variat și bogat, iar volumul și intensitatea să fie tot mai
crescute. Se va urmări îmbinarea armonioasă a lucrului pentru
însușirea tehnicii unor probe atletice cu lucrul pentru dezvoltarea
fizică multilaterală.
La orientarea sportivilor către una din grupele de probe este
bine să se ţină cont de următoarele criterii:
a. Să existe concordanţă între cerinţele grupei de probe şi
aspectul somatic.
b. Calităţile motrice să fie dezvoltate la un nivel corespunzător.
c. Să fie cunoscute procesele psihologice implicate în grupa de
probe.
d. Opţiunea sportivului.
Selecţia definitivă se adresează nivelului de performanţă şi are
ca orientare perfecţionarea probei sportivului. Ea se poate face la
vârste diferite (16-19 ani sau chiar ceva mai mare) când aspectul
somatic a căpătat o conturare definitivă.

37
 Selecţia definitivă trebuie să urmărească:
- pregătirea fizică multilaterală să fie la parametrii maximi;
- rezultatele obţinute în concurs să fie bune şi foarte bune;
- pregătirea va porni de la un grup de probe şi va ajunge în final
la 1-2.
Perfecţionarea în continuare a sistemului de pregătire şi
selecţie presupune:
- Reducerea factorului aleatoriu în dirijarea tânărului spre proba
în care are cele mai mari şanse de a face performanţă;
- Perfecţionarea continuă a sistemului de selecţie (a probelor şi
normelor);
- Perfecţionarea sistemului competiţional propriu copiilor şi
juniorilor.
- Crearea unor centre puternice de pregătire.

Sinteza unităţii de învăţare 6

Selecția în atletism trebuie să fie un proces continuu, evolutiv,
care să se desfășoare pe tot parcursul procesului de pregătire și
formare a sportivului.
În atletism putem vorbi de existența a trei etape de selecție și
anume: selecţia primară, secundară și definitivă.
În realizarea selecției trebuie să se țină seama atât de
caracterele ereditare stabile și perfectibile, precum și de vârsta
optimă la care se poate acționa asupra lor cu cea mai mare eficiență.
Ea trebuie să se desfășoare pe bază de probe de control și norme de
selecție.
Indiferent de vârsta la care se face selecția, tânărul trebuie să
parcurgă, în diferite modalități, conținutul tuturor etapelor de
formare a acestuia.

Cuvinte cheie: selecție, pregătire, etape, sportivi, probe

38
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu C. și colab., (1981) – Educația fizică în liceu, Ed. Sport -

Turism, Bucureşti
2. Bogdan V., (2008) - Iniţierea în atletism, şcoala atletismului,
Ed. G.M.I., Cluj Napoca.
3. Kiriţescu, C., (1977), Palestrica, Editura Sport-Turism,
Bucureşti.
4. Firea E, (1989), Metodica educaţiei fizice şcolare vol. II,
IEFS, Bucureşti.
5. Gârleanu D., (1996), Curs de atletism, UEB, București.
6. Mihăilescu M., Mihăilescu N., (2002), Instruirea programată
în atletism, Ed. Universității din Pitești.
7. Mitra Gh., Mogoș A., (1975), Metodica educației fizice, Ed.
Sport – Turism.
8. Moroianu, M. și colab., (2008) Metodica educației fizice în
învățământul (pre)primar, Ed. ”Didactica Nova”, Craiova.
9. Neder F., (2003), Educația fizică școlară, Ed. Printech,
București.
10.Neder F., (2008) – Îndrumar metodic de atletism, Ed.
Printech, București
11.Neder Paraschița F., (2010) – Metodica disciplinelor atletice,
Ed. Printech, București
12.Neder Paraschița F., (2010), ABC-ul atletic, Ed. Printech,
București.
13.Nicolae Șt., (2010), Deprinderile motrice de bază, Ed.
SITECH, Craiova.
14.Nicu, A. şi colab. (2002), Enciclopedia educaţiei fizice şi
sportului din România, vol. IV, Editura Aramis, Bucureşti,
pag. 165, 206-207.
15.Petrescu, T., Gheorghe, D., Sabău, E., (2007) Atletism. Curs
de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

39
16.Petrescu T. (2010) – Atletism, Ed. Fundației România de
mâine, București
17.Plocon E., (2002) – Metodica predării exercițiilor de atletism,
Ed. Fundației România de mâine, București
18.Regulamentul concursurilor de atletism, (2002) FRA,
Bucureşti.
19.Sabău E., (2007) – Atletism, Ed. Bren, București
20.Tatu T., Alexandrescu D., Ardelean T., (1983), Atletism, Ed.
Didactică și Pedagogică, București.
21.Tatu T., (2003) – Atletism, Ed. Fundației România de mâine,
București
22.Terminologia educației fizice și sportului (1974), Ed. Stadion,
București

40