INVATAREA

MOTRICA
 Invățarea motrică este un proces complex în care acumulările și
modificările comportamentale, preponderent de natură motrică, se realizează
prin mecanisme cognitive, intelectuale, psihice, motrice la care se adaugă
experiențele individuale. Învățarea motrică se desfășoară pe baza unor procese
complexe, în care sunt implicate principalele organe, aparate și sisteme ale
organismului. Weineck J. 1995, citat de Mărcuț P. 2007, evidențiază aspecte
importante ale învățării motrice, astfel ”caracteristicile esențiale ale învățării
mișcării constau în eleborarea percepțiilor și memorarea lor”. Percepțiile se
formează datorită informațiilor primite din mediul intern și extern, care sunt
prelucrate în segmentele centrale ale analizatorilor vizuali, auditivi, vestibulari,
kinestezici, tactili și verbali.
Învățarea motrică constă într-un set de procese asociate exersării sau
experienței care conduc la schimbări relativ permanente în capacitatea de a
răspunde la stimuli (R. Schmidt, 1982 citat de Dragnea și colab. 2006). Aceasta se
referă la dobândirea unor modalități comportamentale definite prin performanțe
motrice.

Pe lângă învățarea gestuală, motrică și perceptiv motrică, realizată la nivel de

deprinderi și priceperi motrice, în domeniul educației fizice există și forme de
învățare inteligentă și creatoare.
Tipuri de învățare motrică Montpellier în 1968, citat de M. Epuran, 1976
identifică trei tipuri de învățare:
1. învățarea senzori-motrică sau perceptiv-motrică, constă din modificarea
comportamentului ca adaptare la informațiile primite de la analizatori în funcție
de condițiile concrete din lecție/antrenament și întrecere/competiție;
2. învățarea motrică unde reacțiile de răspuns sunt legate de componentele
senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (înot, patinaj);
3. învățarea inteligent motrică sau cognitiv-motrică, are la bază formarea
comportamentelor în funcție de determinările exterioare, sociale din mediul în
care acestea se manifestă (jocuri sportive, sporturi de luptă).
Execuția acestor deprinderi depinde și de tactica abordată în momentul
respectiv. Procesul de învățare implică probleme relaționale și are la bază
comunicarea, demonstrația. Învățarea este condiționată de o serie de factori
ereditari interni, ce nu pot fi modificați și de factori externi-modificabili, care se
pot adăuga diferitelor dispoziții ereditare ale subiecților cu care se lucrează. Fiind
influențată atât de factori interni cât și externi nu există o rețetă care să se
potrivească tuturor subiecților, prin urmare se va ține cont de particularitățile de
vârstă, gradul de pregătire, baza materială și stările de care dispun elevii la
momentul respectiv.
Un concept important pentru înțelegerea învățării este acela de învățare
multisenzorială. Caracterul multisenzorial este dat de faptul că învățarea este
dependentă de ceea ce vedem, ce simțim, ce auzim, ce pipăim atunci când se
efectuează o mișcare.
Gallahue D. L., identifică următoarele componente ale învățării perceptiv-
motrice:
- conștientizarea corporală;
- conștientizare spațială;
- conștientizare direcțională;
- conștientizare temporală.
 În domeniul activităților motrice se mai poate discuta despre învățarea
sociomotrică, unde M. Epuran (1997) citat de Dragnea și colab. (2006) afirmă că
acest tip de învățare este în același timp învățare socială și învățare motrică.

Etapele învățării motrice

Învățarea este un proces complex, dovadă fiind diferitele teorii
(asociaționiste, cognitive, sociale, operaționale, gestaltiste), propuse de către
specialiștii domeniului, care determină trăiri deosebite. În funcție de gradul
reușitei aceste trăiri pot fi pozitive sau negative și la rândul pot influența
personalitatea subiecților (G. Rață 2008). Aici rolul profesorului/antrenorului este
foarte important și este de dorit ca atitudinea acestuia să fie una de stimulare a
apariției trăirilor pozitive
Învățarea mișcărilor, deprinderilor, tehnicii de execuție, este un proces de
durată, care se realizează treptat în funcție de complexitatea acestora. Specialiștii
consideră că învățarea se realizează în trei etape, care se succed, neputând exista
o diferențiere clară între ele.
Etapa I de însușire sau etapa de inițiere/familiarizare a mecanismului de
bază, denumită de Dragnea și colab. 2006 etapa informării și formării
reprezentării mișcării, unde se urmărește:
- formarea imaginii, a reprezentării corecte pe scoarța cerebrală a cea ce
urmează a fi învățat. Acest lucru se realizează prin perceperea pe baza
demonstrației și a explicației exercițiului, a deprinderii, a acțiunii. Dacă nu s-a
reușit realizarea unei imagini, a unei înțelegeri corecte, se intervine prin materiale
ajutătoare: schițe, planșe, desene, filme, camere video etc.;
- după realizarea înțelegerii și reprezentării clare a sucesiunii de mișcări, se
învață mecanismul de bază al tehnicii de execuție, prin repetări multiple, evident,
însoțite de corectări. Execuțiile se realizează în condiții ușurate, insistându-se pe
corectitudinea execuției și pe participarea conștientă a elevului.
Durata acestei etape depinde de mai mulți factori dintre care amintim:
capacitatea de înțelegere și percepere a informațiilor, bagajul motric al
elevului/sportivului, complexitatea mișcării de învățat, capacitatea de realizare a
explicației și demonstrației efectuată de către profesor, de inteligența motrică a
elevului/sportivului, de condițiile materiale existente (care nu pot fi neglijate).
Această etapă se încheie atunci când individul reușește să efectueze o execuție a
mișcării/deprinderii propuse.
În etapa de învățare elementele de conținut sunt:
  prezentarea exercițiului prin explicație, descriere;
 demonstrația tehnică, fie ”pe viu” realizată de către profesor, fie
”sugestivă” și aici ne referim la schițe, chinograme, filme etc.;
 stabilirea principalelor exerciții pentru învățare (care sunt denumite
exerciții pregătitoare, progresive).
Etapa a II-a, denumită după Dragnea și colab. 2006, etapa mișcărilor
grosiere sau insuficient diferențiate, unde se realizează însușirea tehnicii propriu-
zise, dar se adaugă ceva nou. Se efectuează prin folosirea, pe de-o parte, a
reprezentărilor motrice precise, a sugestiilor și corectărilor asupra execuției, iar
pe de altă parte prin execuții fragmentate și globale, execuții ce respectă
indicatorii de viteză, forță, precizie, amplitudine a mișcării. Aceste exersări se vor
realiza în condiții relativ constante până la automatizare. Durata acestei perioade
este variabilă în funcție de capacitatea de înțelegere și prelucrare individuală a
informațiilor primite. Etapa se încheie atunci când se reușește efectuarea unei
execuții precise și constante.
Etapa a III-a, denumită după Dragnea și colab. 2006, etapa coordonării fine
și a consolidării procedeelor tehnice, corespunde perfecționării tehnicii de
execuție a deprinderilor motrice.

Operațiile procesului de învățare :

- proiectarea
- predarea
- învățarea
- evidența
- evaluarea pedagogică

Caracteristicile invatarii motrice in educatia fizica si sport

Majoritatea manualelor de psihologie trateaza problemele invatarii motrice

pe baza modelelor experimentale ale desenului in oglinda sau labirintului. In
unele cazuri se fac referiri la actele motrice ale vietii cotidiene sau ale unor
comportamente de tip scolar. Executia actelor motrice specifice educatiei fizice si
sportului induce in mintea noastra ponderea invatarii de tip perceptiv-motric si
motric. Analiza nu trebuie sa se opreasca insa la acest nivel, care schematizeaza si
simplifica aproape pana la denaturare fenomenele invatarii in domeniul
activitatilor corporale.

Este adevarat ca, in ansamblu, comportamentul individului angajat in activitati

corporale este de tip motric, in multe directii maiestria exprimandu-se in
capacitatea sporita de stapanire a actelor motrice, de conducere cu viteza si
precizie a propriului corp, dar este tot atat de adevarat ca performanta sportiva
depinde si de maiestria de a rezolva problemele si situatiile pe care le reclama un
comportament agonistic, de lupta cu adversari opozivi, ei insisi creativi in dorinta
de a-si asigura succesul.

In activitatea de educatie fizica scolara invatarea unor acte motrice - de baza sau
structurate dupa tipologia ramurilor sportive - figureaza ca obiectiv central si
specific al procesului instructiv. Lui i se mai adauga obiectivul formarii unui sistem
de cunostinte specifice domeniului activitatilor corporale, pe baza carora actele
motrice exersate pot dobandi eficienta in situatii tipice sau atipice, prin
fenomenul transferului motric si cognitiv. Activitatea sportiva, fie ea scolara sau
de nivel superior, performantial, adauga invatarii motrice parametrii calitativi
deosebiti, determinati de existenta situatiei competitionale acute, de faptul ca
individul actioneaza in conditii 'limita' de solicitare fizica si psihica.

Rezulta ca invatarea din domeniul activitatilor corporale cuprinde, pe langa

invatarea gestuala, motrica realizata la nivel de priceperi, deprinderi sau obisnuinte
motrice, forme de invatare inteligenta, constand din insusirea notiunilor,
conceptelor si din invatarea creatoare. Este vorba de o invatare complexa, in care
modificarile comportamentului preponderent motric se realizeaza prin acordarea
schemelor motrice cu cele intelectuale, individul conducand miscarile proprii,
actionand cu obiectele si aparatele sau asupra adversarului in mod inteligent,
utilizand cunostintele, deprinderile, aptitudinile in deplin acord cu cerintele
constientizate ale situatiilor in care se afla.

Daca privim fenomenul invatarii in acceptiunea lui cea mai larga, vom putea
observa ca procesul invatarii din domeniul educatiei fizice consta, in plus, si din
ceea ce se poate numi 'cultura', din insusirea unui ansamblu de cunostinte, reguli si
legi de formare corporala, de igiena a miscarii si efortului, de mentinere a conditiei
fizice, precum si cunostinte tehnice si tactice, prevederi regulamentare de
participare si intrecere s.a.
 O buna parte din datele analizei stiintifice efectuata asupra invatarii din
domeniul activitatilor corporale sunt utilizate si in activitatile profesionale in care
gestul motric exprima veriga finala a unui proces de interpretare si decizie. Atat in
acest domeniu, cat si in celelalte, eficienta activitatii este o rezultanta a conlucrarii
si concordantei unui numar mare de factori, de variabile.

P.Parlebas (1976) preciza ca atunci cand este vorba de un practicant al exercitiilor

fizice se poate discuta despre existenta spatiului psihomotric. Acesta reprezinta
spatiul in care isi desfasoara activitatea un sportiv si analiza lui vizeaza doua
situatii complet diferite:

a. Situatii in care mediul este stabil si standardizat. Este cazul spatiului sportiv
formal, cu caracteristici identice, ca in cazul probelor de 100m, saritura in inaltime,
saritura cu prajina.

Acest spatiu poate fi analizat din punct de vedere cantitativ - trebuie parcurs de
sportiv (alergari, sarituri) sau de un material (aruncari), sau calitativ – organizat
dupa criterii de dificultate tehnica, in care intervine estetica (aparate de gimnastica,
patinaj, sarituri in apa).

Principalele caracteristici ale acestui spatiu sunt:

- este guvernat de metru, cronometru sau de coduri de punctaj;

- este impartit in spatii de concurs: culoare de alergare, spatiu de aruncare,
sol de gimnastica, spatiu de aterizare la sarituri, etc.;
- determina delimitarea „interna” a unui spatiu kinestezic, proprioceptiv
pentru fiecare sportiv, care tinde sa il inlocuiasca pe cel vizual;
- stabilitatea - care permite sportivului sa ajunga la un inalt nivel de finete
tehnica; spatiul standardizat este considerat spatiul automatismului;
- este sustinut prin adaptari ale materialelor sportive, care tind sa atenueze
eventualele perturbari determinate de conditiile meteo nefavorabile, pentru
atletism, de exemplu, sau aparate diferite (pentru gimnastica).

b. Situatii in care mediul este instabil si generator de incertitudine. Principala

caracteristica este a acestui mediu este imprevizibilitatea. Sportivul care actioneaza
in aceste conditii trebuie sa examineze spatiul, sa evalueze permanent situatiile
concrete, sa decida asupra solutiilor pe care le alege.

Acest spatiu poate fi la randul sau abordat din doua puncte de vedere: spatiu
natural - il intalnim in sporturi cum ar fi alpinismul, sporturi extreme, etc., in
general in activitati care se desfasoara in natura, intr-un spatiu „mobil”, bogat in
neprevazut. Totusi si in aceste activitati desfasurate in natura apare tendinta de
delimitare a spatiului, de standardizare a lui. De exemplu, in schi traseul este
marcat de porti; spatiu social - reprezentat de adversari, in cazul sporturile de
lupta, jocuri sportive.

Principalele caracteristici ale acestui spatiu sunt:

- incertitudinea locala, care impune adaptare permanenta a conduitelor

motrice;
- variabilitate impusa de deciziile celorlalti participanti la activitate;
- presupune manifestarea unor conduite partial automatizate sau
neautomatizate.

Analiza invatarii motrice se poate realiza, asa cum se poate observa, si din
perspectiva spatiului care determina de fapt tipologia ei, precum si
particularitatile deprinderilor motrice, ca rezultate ale procesului de invatare.

Bibliografie :
 DRAGNEA, A, BOTA, A.(1999) –Teoria activităţilor
motrice, EdituraDidactică şi Pedagogică RA, Bucureşti
 RAŢĂ,G., (2008) –Didactica educaţiei fizice şi sportului,
Editura Pim, Iaşi
 STĂNESCU, M., (2002) –Strategii de învăţare motrică

prin imitaţie, Editura Semne, Bucureşt