Bazele teoretico-metodice ale

calităţilor motrice

Braniște Gheorghe,
dr., conf.univ.
 Generalităţi
Omului îi este înscrisă în programul genetic posibilitatea de a efectua o
întreagă gamă de mişcări, de la cele mai simple la cele mai complexe, de la
mişcările segmentare la cele ale întregului corp. Aceste mişcări sunt
rezultatul unei întregi game de factori care se combină şi dintre care fac
parte şi calităţile motrice. Calităţile motrice fac parte din capacitatea
motrică a individului uman. Ele dau esenţa pregătirii fizice (ca stare
continuă) şi a condiţiei fizice (ca stare de moment).
Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează şi
se perfecţionează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de
mişcare în parte, calităţile motrice au la baza dezvoltării şi perfecţionării lor
restructurări fiziologice, biochimice, histologice şi morfologice ale
diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului (se poate explica
unui om cum trebuie să execute o mişcare oarecare - deprindere sau
pricepere motrică -, dar nici o explicaţie nu va ajuta pentru stabilirea
celor mai bune raporturi de coordonare în funcţia sistemului cardio-
vascular, pentru obţinerea unei mai bune rezistenţe - V.M. Zaţiorski).
 Din cele de mai sus rezultă că acţionarea asupra calităţilor
motrice reprezintă o preocupare majoră îndreptată spre
îmbunătăţirea parametrilor structurali şi funcţionali ai diferitelor
organe, aparate şi sisteme ale organismului. Calităţile omului
neantrenat la efort exprimă, în cea mai mare măsură,
componenta genetic determinată a parametrilor funcţiei
motrice, în timp ce efortul fizic corect dirijat, sistematic şi
continuu - prin intermediul procesului biologic general de
adaptare faţă de cerinţele efortului - duc la îmbunătăţirea
factorilor dimensionali şi a capacităţilor funcţionale ale
diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului în
întregime, ceea ce exprimă de fapt dezvoltarea calităţilor
motrice.
Calităţile motrice se definesc ca aptitudini ale individului
de a executa mişcări exprimate în indici de viteză, forţă,
rezistenţă, îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea
calitativă a calităţilor motrice).
 Clasificarea calităţilor motrice
În general, calităţile motrice se consideră a fi de două feluri:
- calităţi motrice de bază
- calităţi motrice specifice, asupra acestor două grupe existând un consens, dar conţinutul
lor este văzut diferit de către specialiştii domeniului; astfel, cea mai mare parte vorbesc
despre patru calităţi motrice sau fizice (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare), alţii de trei,
excluzând îndemânarea (Mateev - îndemânarea poate fi o expresie a abilităţii omului şi nu
numai coordonare, o formă superioară de exprimare a relaţiilor de coordonare), iar alţii de
cinci, adăugând şi mobilitatea. Noi vom aborda punctul de vedere al acestora din urmă,
tratând în continuare cinci calităţi, şi anume:
- viteza, care exprimă în general repeziciunea mişcărilor;
- rezistenţa reprezentată de capacitatea psiho-fizică a organismului de a face faţă oboselii
specifice activităţii depuse;
-forţa reprezentată de capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere,
menţinere sau cedare, în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia uneia
sau mai multor grupe musculare;
-îndemânarea, care reprezintă forma complexă de exprimare a capacităţii de învăţare
rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform cu specificul
deprinderilor motrice (de bază sau aplicative);
- mobilitatea reprezentată de capacitatea omului de a executa cu segmentele
corpului mişcări cu amplitudini diferite, exprimate în grade.
 Asupra calităţilor motrice se poate acţiona în sensul educării,
reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (ERCMD), în funcţie de
vârstă. Astfel, viteza, îndemânarea şi mobilitatea găsesc răspunsuri pozitive
în perioada caracterizată de marea plasticitate a organismului, adică la
vârste mici, diminuându-se spre vârstele mai mari, în timp ce forţa şi
rezistenţa, înregistrează un raport invers.
Un aspect important al activităţii de influenţare a calităţilor motrice
este acela al cunoaşterii modului în care se realizează restabilirea
organismului după eforturile specifice.
Astfel, Gh. Cârstea (1998), consideră că după efortul implicat în
acţiunea de dezvoltare/educare a calităţilor motrice, restabilirea nu
este liniară: 70% din restabilire are loc în prima treime a timpului de
revenire, 20% în a doua treime, iar 10% în a treia treime. Restabilirea
depinde, însă şi de calitatea motrică; astfel, "în cazul forţei ea durează cel
mai mult, de aceea pauza între eforturi va fi mai mare, pe când după
eforturile de îndemânare şi de rezistenţă organismul îşi revine cel mai
rapid, putându-se efectua mai multe antrenamente pe zi" (N.
Zimkin).
 În legătură cu acest aspect, se pune şi problema raportului
dintre volum şi intensitate, în care un rol deosebit îl au pauzele
dintre repetări, în acest sens recomandându-se:
-după efort maximal (90-100%), pauză de 3-5‘;
-după efort submaximal (75-85%), pauză 1'30"-3';
-după efort mediu (60-70%), pauză 45"-2‘;
-după efort mic (40-50%), fără pauză.
Calităţile motrice sunt în strânsă legătură (interdependenţă) cu
deprinderile şi priceperile, interdependenţă care trebuie înţeleasă în
sensul că însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice necesită un
anumit grad de dezvoltare a calităţilor motrice, pe care îl şi
influenţează. Orice acţionare pentru influenţarea calităţilor motrice,
realizată prin exercitarea deprinderilor şi priceperilor motrice,
influenţează perfecţionarea şi consolidarea deprinderilor şi priceperilor
motrice respective. Orice influenţare asupra unei calităţi motrice, are
atingeri indirecte şi asupra celorlalte calităţi motrice.
 Rezumatul unităţii de studiu
Împreună cu deprinderile, priceperile motrice formează baza
comportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad superior de
adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul.
Priceperile elementare reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni
şi priceperi complexe, superioare, care constau din valorificarea deplină
a întregului complex de activităţi motrice şi intelectaule ale unui
subiect. Ele sunt definite ca modalităţi de acţiune în care se organizează
un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în
condiţiile iniţiale ale învăţării.
Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate
structural-funcţională, înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă
personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate
şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de asemenea
complexe şi schimbătoare. Ele sunt definite ca comportamente de tip
superior, constând în acţiuni eficiente, întreprinse în condiţii
schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are
la bază învăţarea anterioară.
 Caracteristicile priceperilor motrice derivă din definiţiile anterioare.
Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formează
şi se perfecţionează pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de
mişcare în parte, calităţile motrice au la baza dezvoltării şi perfecţionării lor
restructurări fiziologice, biochimice, histologice şi morfologice ale
diferitelor organe, aparate şi sisteme ale organismului (se poate
explica unui om cum trebuie să execute o mişcare oarecare - deprindere sau
pricepere motrică -, dar nici o explicaţie nu va ajuta pentru stabilirea
celor mai bune raporturi de coordonare în funcţia sistemului cardio-
vascular, pentru obţinerea unei mai bune rezistenţe - V.M. Zaţiorski).
Calităţile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a
executa mişcări exprimate în indici de viteză, forţă, rezistenţă,
îndemânare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativă a calităţilor
motrice).
Ele se clasifică diferit, în funcţie de opiniile diverşilor specialişti, dar noi
am preluat clasificarea care se referă la 5 calităţi motrice şi anume: viteza,
forţa, rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea.
 Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice viteza şi forţa
Viteza
Generalităţi
Definiţiile date acestei calităţi motrice, deşi formulate diferit, au acelaşi
conţinut, viteza fiind prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o
mişcare (vezi formula generală a vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp).
Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în termeni calitativi (foarte repede,
rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la durată= scurtă,
foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea vitezei
în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc
(creşterea vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, e deceleraţie).
Cursivitatea execuţiei conferă exerciţiului corectitudine, trecerile de la un
moment la altul al mişcării trebuind să fie line; urmărind acest parametru ne
putem da seama de nivelul atins în însuşirea unei mişcări, deoarece o mişcare în
curs de învăţare nu păstrează ritmul, se execută "cu bruscheţe", nu are
continuitate.
De asemeni, este important de reţinut că cea care dă valoare mişcării este viteza
optimă de execuţie (şi nu cea maximă).
 S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea
mai mare măsură de zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă
că această calitate nu poate fi influenţată prin exercitare, chiar dacă
destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei - cantitativi şi
calitativi - pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să
favorizeze manifestarea vitezei.
Caracteristica vitezei este determinată de aprecierea spaţio-temporală
a mişcărilor, de care se leagă tempoul şi ritmul. Tempoul reprezintă
densitatea (numărul) mişcărilor pe unitate de timp, care ne permite să
calculăm intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului de
către un anumit exerciţiu. Ritmul reprezintă efectuarea unui efort în timp
şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi. El este legat însă
şi de alte calităţi şi manifestări ale organismului uman, fiind rezultantă a
nivelului de coordonare, dar este legat şi de precizie, abilitate,
îndemânare, etc. Astfel, efectuarea unui exerciţiu într-un ritm adecvat şi
cu o viteză optimă, determină cursivitatea şi eficienţa exerciţiului
respectiv.
 Factorii care condiţionează viteza sunt:
- mobilitatea şi forţa proceselor nervoase fundamentale
(excitaţia şi inhibiţia);
- frecvenţa şi alternanţa succesiunii impulsurilor
neuromotoare, a comenzilor;
- timpul de reacţie (latenţă);
- timpul de transmitere a impulsurilor;
- ritmul optim de alternare a contracţiei şi relaxării
grupelor musculare angrenate;
- calitatea fibrelor musculare şi a proceselor energetice;
- forţa musculară;
- lungimea segmentelor, mobilitatea articulară, elasticitatea
musculară;
- capacitatea de concentrare a voinţei;
- capacitatea de coordonare a grupelor musculare.
 Aceşti factori pot fi influenţaţi pozitiv printr-o exercitare bine condusă.
Astfel, se poate acţiona asupra scăderii cronaxiei, îmbunătăţindu-se
excitabilitatea neuromusculară (prin scăderea perioadei de latenţă). În ceea
ce priveşte calitatea fibrei musculare, este cunoscut că un muşchi care are
mai multe fibre albe are o rapiditate de contracţie mai mare,
deoarece aceste fibre sunt mai bogate în compuşi macroenergetici
(de tipul creatin fosfat şi acid adenozintrifosforic), precum şi în
glicogen, posedând şi enzimele necesare producerii energiei
anaerobe. Fibrele roşii conţin mioglobină, glicogen şi enzime. Fibrele
rapide (albe) şi cele lente (roşii) se deosebesc nu numai structural ci şi din
punct de vedere al miozinATP-azei, care este în cantitate cu atât mai
mare cu cât contracţia durează mai puţin.
În ceea ce priveşte lungimea segmentelor şi înălţimea, acestea au o
influenţă decisivă de care trebuie să se ţină seama (segmentele mai scurte
favorizează o viteză mai mare), iar în funcţie de dimensiunile corporale,
bărbaţii au o mai bună viteză faţă de femei.
Formele de manifestare a vitezei
 Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării (ERCMD)
vitezei
Acest proces este complex şi, de aceea, se impune ca structurarea lui să fie
atotcuprinzătoare. Deprinderile şi priceperile motrice folosite în acest scop,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie bine însuşite, subiectul netrebuind să se concentreze asupra detaliilor
de execuţie;
- exerciţiile trebuie astfel alese încât să faciliteze execuţia cu mare viteză;
- durata totală se stabileşte astfel încât, spre sfârşit, să nu scadă viteza de
execuţie;
- repetările trebuie să se efectueze în aşa fel încât durata lor să nu afecteze
subiectul prin crearea unei stări de plictiseală, care favorizează instalarea oboselii;
- pauzele trebuie să fie suficient de lungi, pentru a asigura refacerea fiziologică
şi biochimică a organismului; pauzele nu trebuie să fie nici prea lungi, deoarece se
produce o estompare a excitaţiei de pe scoarţă, scăzând capacitatea de efectuare
în bune condiţii a repetărilor următoare.
 Dintre metodele folosite de specialişti pentru dezvoltarea vitezei,
am selecţionat pe cele cu aplicabilitate în domeniul nostru, astfel:
A. Metoda educării reacţiei motrice simple, care conţine:
- determinarea reacţiei şi repetarea acesteia la semnale ce apar
inopinat sau la schimbarea situaţiei ambiante;
- reacţii repetate în situaţii normale (exersarea analitică a reacţiei motrice
pe secvenţe de mişcare, în condiţii uşurate);
-reacţia senzo-motorie, prin care se urmăreşte dezvoltarea
capacităţii de a distinge intervale scurte de timp între acţiunile motrice.
B. Metoda educării vitezei prin reacţii complexe, care constă în:
- determinarea reacţiei la un obiect în mişcare;
- determinarea unor reacţii cu alegerea unui răspuns.
C. Metode pentru educarea vitezei de execuţie a mişcărilor:
- metoda exerciţiului repetat;
- metoda autodepăşirii.
 Există şi alte indicaţii şi metodologii privind influenţarea vitezei, dintre care am
selectat câteva, structurate pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, astfel:
Pentru viteza de reacţie se folosesc exerciţii care presupun reacţii prompte la
diferite semnale (vizuale, auditive) dinainte stabilite, date spontan, prin surprindere.
Exerciţiile selectate trebuie programate adecvat, urmărind cu prioritate dezvoltarea
vitezei de reacţie. Deşi, aparent, exerciţiile sunt puţine, variantele şi îmbinarea lor crează o
multitudine de tehnologii de acţionare, de la cele mai simple, la unele cu grad sporit
de complexitate.
Pentru viteza de execuţie şi de repetiţie, tehnologiile de acţionare trebuie să
urmărească creşterea continuă a numărului de repetări în aceeaşi unitate de timp sau
efectuarea aceluiaşi număr de repetări în unităţi de timp din ce în ce mai scurte. Ritmul şi
tempoul pot fi liber alese (în funcţie de capacitatea fiecărui executant), dar în unele cazuri
se recomandă ca specialistul să impună ritmul de execuţie (prin numărătoare sau bătăi
ritmice), pe care treptat îl accelerează (acţionând astfel asupra tuturor formelor de
manifestare a vitezei - de reacţie, de repetiţie, de execuţie). Mărirea vitezei de
execuţie se mai poate realiza şi prin uşurarea obiectelor sau aparatelor utilizate în
diferite tehnologii de acţionare (gantere, mingi medicinale etc.).
Viteza de decizie poate fi influenţată concomitent cu îmbunătăţirea capacităţii de
anticipaţie, evident rolul hotărâtor avându-l viteza de reacţie. Sunt indicate tehnologiile
incluse în activităţi globale (jocuri), care solicită imaginaţia, capacitatea de generalizare şi
alte activităţi realizate pe un fond de problematizare.
 Forţa
Generalităţi
Forţa se defineşte ca fiind capacitatea organismului
uman de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau
cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin
contracţia uneia sau mai multor grupe musculare. Forţa mai
poate fi definită şi ca fiind capacitatea organismului de a învinge
o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a
ridica, transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza
contracţiei musculare.
Forţa se apreciază în Kgf (kilograme forţă) şi se măsoară cu
ajutorul dinamometrului sau al greutăţilor marcate. Valoarea ei
(a lucrului mecanic efectuat) depinde de energia eliberată în
unitate de timp şi se situează, în medie, la o putere mecanică de
1,5 Kg/m/s.
 Factorii care condiţionează forţa sunt:
- grosimea muşchiului;
- numărul de fibre musculare angrenate în
contracţie;
- posibilităţile de coordonare a grupelor musculare;
- avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate şi de
direcţiile în care acţionează grupele musculare;
- calitatea proceselor metabolice şi a
substanţelor energetice;
- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi
motrice implicate în acţiune (viteză, rezistenţă);
- vârstă şi sex;
- factori psihici (voinţă, motivaţie).
Formele de manifestare a forţei
 Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării
forţei
În metodologia influenţării forţei trebuie respectate anumite cerinţe.
Din punct de vedere al specializării noastre, acestea ar fi:
- grupele musculare asupra cărora dorim să acţionăm, se vor stabili
după o explorare şi evaluare prealabilă;
- numărul de exerciţii şi repetări se vor stabili în raport cu
particularităţile subiectului (deficienţă, vârstă, sex, nivelul dezvoltării
calităţilor motrice, etc.);
- pentru dezvoltarea forţei anumitor grupe musculare deficitare,
se vor selecţiona exerciţii a căror influenţă poate fi precis determinată şi
care pot fi executate corect de către subiect;
- la stabilirea duratei pauzei de odihnă între repetări se va avea
în vedere cantitatea şi calitatea efortului depus (volum şi
intensitate);
- încărcăturile şi creşterea lor se vor fixa raţional, în raport cu
particularităţile subiectului; numărul de repetări va fi invers proporţional
cu încărcătura;
- trebuie avut în vedere şi raportul dintre masa musculară activă şi
surplusul de ţesut adipos care creează unele dificultăţi în efectuarea
exerciţiilor de forţă.
 Forţa şi viteza se găsesc într-un raport invers proporţional şi, ca urmare, în
dezvoltarea forţei pure se acţionează pe baza formulei:
F (forţa) = M.max. (masa maximă) x a (acceleraţia),
iar în cazul calităţii combinate forţă-viteză, dezvoltarea forţei se realizează pe
baza formulei:
F (forţa) = M (masa) x a.max. (acceleraţia maximă)
Pentru a putea influenţa favorabil forţa, ritmul de execuţie trebuie folosit
trebuie să fie mediu sau chiar mic. Ritmul rapid impune folosirea unor
încărcături uşoare şi este indicat pentru dezvoltarea unor forme de
manifestare a calităţii combinate viteză-forţă. Folosirea unei mase mari
impune ritm mai mic.
Creşterea forţei, efect ce apare la scurt timp de la începerea activităţii, nu
este însoţită şi de creşterea masei musculare, care se manifestă mult mai
târziu.
Dintre metodele folosite pentru dezvoltarea forţei, le amintim pe cele
care se pot aplica în activitatea noastră:
- Metoda eforturilor repetate; - Metoda eforturilor dinamice; -
Metoda eforturilor maxime; - Metoda eforturilor statice.
 Rezumatul unităţii de studiu
Definiţiile date calităţii motrice viteza, deşi formulate diferit, au acelaşi conţinut, viteza fiind
prezentată ca expresie a rapidităţii cu care se efectuează o mişcare (vezi formula generală a
vitezei = spaţiul parcurs în unitate de timp). Execuţia actelor motrice poate fi exprimată în
termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) şi calitativi (care se referă la
durată= scurtă, foarte scurtă, medie). Viteza poate fi uniformă sau neuniformă, modificarea
vitezei în timpul execuţiilor fiind specifică efectuării mişcărilor corpului omenesc (creşterea
vitezei poartă numele de acceleraţie, iar scăderea ei, e deceleraţie).
S-a demonstrat că viteza este condiţionată genetic, depinzând în cea mai mare măsură de
zestrea ereditară a subiectului. Aceasta nu înseamnă că această calitate nu poate fi influenţată
prin exercitare, chiar dacă destul de puţin. Ambii termeni de exprimare a vitezei -
cantitativi şi calitativi - pot fi influenţaţi şi indirect, prin dezvoltarea altor calităţi care să
favorizeze manifestarea vitezei.
Forţa se defineşte ca fiind capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de
învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţia
uneia sau mai multor grupe musculare. Forţa mai poate fi definită şi ca fiind capacitatea
organismului de a învinge o rezistenţă prin efort muscular, sau posibilitatea motrică de a ridica,
transporta, împinge sau trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare.
Factorii care condiţionează viteza şi forţa, precum şi formele lor de manifestare, sunt
informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării,
reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.
 Bazele teoretico-metodice ale calităţilor
motrice rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea
Rezistenţa
Generalităţi
Rezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua
timp îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi
fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.
Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor
cardio-vascular, respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin
efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare a unor calităţi morale şi de
voinţă.
Rezistenţa se evidenţiază în acţiunile motrice cele mai diferite,
combinându-se cu toate celelalte calităţi şi având o zonă specifică de
manifestare în eforturile de durată, în mod deosebit, în cele de tip anaerob.
Dar şi acţiunile motrice care reclamă eforturi maximale şi frecvenţă mare în
repetarea lor, precum şi cele care cer eforturi submaximale efectuate
prin contractarea unei mari datorii de oxigen, necesită menţinerea unei
durate de lucru ridicată, deci rezistenţă în regim de viteză.
 Factorii care determină rezistenţa
Factorii care determină rezistenţa sunt:
- posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator,
muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care
susţin efortul;
- calitatea metabolismului şi a surselor energetice;
- nivelul de dezvoltare al unor calităţi psihice;
- nivelul de realizare a coordonării de către
sistemul nervos central a aparatului locomotor şi a
funcţiilor vegetative, a activităţii muşchilor agonişti şi
antagonişti, alternanţa în contracţie a fibrelor
musculare;
- relaţia dintre efort şi pauză.
Formele de manifestare a rezistenţei
 Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei
Principiul de bază în acţionarea pentru influenţarea rezistenţei este cel al
raportului dintre intensitate şi volum, în care pe măsură ce volumul creşte,
intensitatea scade şi invers.
Un factor care are importanţă în ERCMD rezistenţei îl reprezintă tempoul în care
se lucrează şi încărcătuar, sarcina suplimentară adăugată exerciţiului. De reţinut că
tempourile ridicate favorizează dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, iar cele
scăzute rezistenţa de bază şi că încărcăturile medii şi mici favorizează dezvoltarea
rezistenţei mai bine decât cele mari.
Orice exerciţiu poate contribui la dezvoltarea rezistenţei dacă se măreşte durata
efortului.
Pentru dezvoltarea rezistenţei generale, recomandăm următoarele:
- executarea exerciţiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de
repetare;
- la alergare se va mări treptat distanţa sau timpul, sau se va scurta
pauza;
- folositea Metodei circuitelor, cu accent pe rezistenţă-forţă;
- folosirea diferitelor forme de jocuri cu elemente din gimnastică, jocuri sportive,
priceperi şi deprinderi motrice aplicative etc.
 În metodologia ERCMD rezistenţei, trebuie să se respecte o
serie de cerinţe, dintre care amintim:
- gradarea treptată a eforturilor pentru evitarea agresării
sistemelor cardio-vascular şi respirator;
- se va pune accentul pe exercitarea rezistenţei generale,
pe creşterea capacităţii organismului de a consuma oxigen;
- în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea efortului, se
vor avea în vedere particularităţile subiectului;
- se vor evita exagerările de orice natură în exercitarea
rezistenţei, deoarece pot apărea influenţe negative reflectate în
echilibrul funcţional al marilor funcţiuni organice.
Rezistenţa se măsoară prin durata, distanţa sau numărul de
repetări ale unui anumit efort efectuat cu o intensitate relativ
constantă. Pe seama acestor trei parametri se pot construi
numeroase tehnologii de influenţare a rezistenţei.
 Dintre metodele care se folosesc în
acest sens, amintim:
- Metoda eforturilor uniforme (foloseşte
eforturi fără variaţii de ritm şi tempou);
- Metoda eforturilor variabile
(foloseşte eforturi cu variaţii de ritm şi
tempou);
- Metoda antrenamentului cu intervale
sau fracţionat.
 Îndemânarea
Generalităţi
Dacă ar fi să facem o însumare a tot ceea ce s-a încercat ca definire a
îndemânării, am defini-o triplu dimensional:
- ca o calitate motrică complexă (Epuran, Ludu, Şiclovan);
- ca o aptitudine a individului de a învăţa rapid o mişcare nouă (Mateev,
Novicov şi colab., Mathews);
- ca o capacitate de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în
funcţie de cerinţele concrete de efectuare a acestora.
Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă
fiind tipul de îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor
mişcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca
abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care poate realiza o
coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori
de viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior.
 Factorii care condiţionează îndemânarea sunt:
- gradul de dificultate a coordonării, solicitat de exerciţiile date;
- precizia execuţiei, care are ca efect şi o mare economie de energie;
- timpul însuşirii acţiunii motrice, care este mai mic la un om
îndemânatec;
(primii trei factori, după Zaţiorski)
- capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona informaţiile primite şi
de a programa coordonat impulsurile necesare contracţiei şi relaxării muşchilor
interesaţi în efectuarea acţiunii motrice corespunzătoare situaţiei date;
- nivelul de dezvoltare a analizatorilor;
- experienţa motrică anterioară, îndeosebi varietatea priceperilor şi
deprinderilor motrice stăpânite;
- mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi gradul de dezvoltare a
celorlalte calităţi motrice;
- gradul de stăpânire a deprinderilor motrice şi posibilitatea folosirii lor în
condiţii cât mai diferite;
- posibilitatea de a elabora acţiuni motrice noi prin întrebuinţarea
adecvată a celor cunoscute;
- posibilitatea de a încadra şi de a sincroniza propriile acţiuni cu
acţiunile partenerului.
Formele de manifestare a îndemânării
 Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării
îndemânării
În metodologia influenţării îndemânării se va avea în vedere o acţiune
îndreptată către dezvoltarea coordonării, îmbăgăţirea bagajului de deprinderi
motrice; volumul de lucru va fi mic, pauzele vor trebui să asigure timpul de
odihnă. Cel mai bine se poate acţiona asupra îndemânării în perioada dintre
copilărie şi adolescenţă, în cazul pacienţilor maturi trebuind să se lucreze mai
intens, timp mai îndelungat şi cu tehnologii mai stimulative.
Dintre principiile după care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD
îndemânării, amintim:
- folosirea unor poziţii de plecare pentru exerciţiile alese, diferite de
cele obişnuite;
- schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;
- limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiul;
- impunerea unor restricţii în efectuarea tehnologiilor de acţionare;
- schimbarea frecventă a tehnologiilor de acţionare;
- creşterea complexităţii exerciţiilor;
- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate (de mediu, de îngreuiere, cu
obiecte sau aparate portative etc.).
 În metodologia ERCMD îndemânării, distingem trei
etape (după Farfel):
Prima etapă se caracterizează prin precizia în spaţiu a
coordonării mişcărilor, viteza mişcărilor nefiind luată în
consideraţie; în această etapă, accentul cade pe
numărul de repetări.
A doua etapă este caracterizată de creşterea preciziei
mişcărilor în spaţiu şi scurtarea timpului de execuţie; în
această etapă apare diferenţierea îmbinării perceperii
spaţiului cu timpul în efectuarea exerciţiului.
A treia etapă este caracterizată prin posibilitatea de a
se manifesta în condiţii variate şi chiar neobişnuite.
 Mobilitatea
Generalităţi
Mobilitatea este condiţionată de structura şi tipul
articulaţiilor, ca şi de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi
muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă
deoarece, în exerciţii, contracţia agoniştilor începe
înainte de întinderea antagoniştilor. Ea se poate
modifica, în mare măsură, prin influenţa proceselor
neuropsihice de relaxare şi prin exerciţii de stretching.
Pentru noi, este important de ştiut că reducerea elasticităţii
antagoniştilor în mişcările cu amplitudine este determinată
de acţiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin
contracţia aceluiaşi muşchi, care se opune mişcării. Gradul
de mobilitate creşte concomitent cu elasticitatea musculară.
 Factorii care determină mobilitatea sunt:
- temperatura mediului ambiant;
- ritmul celor 24 de ore (dimineaţa mobilitatea
este mai redusă, deoarece inhibiţia provocată de
somn diminuează funcţiile);
- gradul de oboseală;
- vârstă;
- sex;
- predispoziţii genetice (unii se nasc cu laxitate
articulară şi este nevoie de fortificarea musculaturii
pentru a proteja articulaţia şi a fixa mobilitatea
în limite anatomice şi fiziologice).
Formele de manifestare a mobilităţii
 Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării mobilităţii
Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a îmbunătăţi calitatea
mişcării, deoarece mobilitatea este un factor important în educarea, învăţarea,
îmbunătăţirea, etc. deprinderilor motrice.
În metodologia influenţării mobilităţii se acţionează asupra a două elemente de bază:
- factorul articulaţie, prin exercitarea componentelor articulare;
- factorul muscular, prin întindere.
Mobilitatea poate fi recâştigată în cazul în care a fost diminuată, dar poate fi şi
dezvoltată. Tehnologiile de acţionare folosite în exercitarea mobilităţii sunt numeroase, în
funcţie de structura articulaţiei (articulaţii cu mobilitate mare, medie, mică) şi de scopul
urmărit.
Acestea pot fi: exerciţii pasive, active libere, active cu rezistenţă (din partea
kinetoterapeutului, partenerului sau cu autorezistenţă) şi îngreuiere (cu obiecte sau
aparate portative), cu şi la aparate (aparate din gimnastică, la care se lucrează adaptat
pentru recuperare, sau aparate specifice).
Aceste exerciţii pot fi executate simplu, adică o singură dată cu trecere prin puncte
fixe (de exemplu: îndoirea trunchiului spre stânga şi revenire la verticală, apoi spre
dreapta şi revenire), sau cu arcuiri (repetarea părţii finale a mişcării, de două, trei ori);
mişcările de mai sus pot fi amplificate fie folosind membrele superioare în prelungirea
corpului, fie cu mâinile la ceafă (prelungirea braţului de pârghie).
 Pentru a obţine efectul dorit, este necesar ca exerciţiile utilizate să
fie corect localizate, stabilindu-se şi fixându-se poziţia de lucru adecvată
şi planurile de acţionare. De asemenea, se impune ca exerciţiile să fie
legate ca execuţie a elementelor constitutive (repetări), cu amplitudine
maximă (este vorba despre amplitudinea maximă posibilă, fără a produce
stări de disconfort), în serii a căror număr se stabileşte în funcţie de
posibilităţile subiectului (ca şi numărul de repetări, de altfel). În pauzele
dintre serii, se recomandă exerciţii de relaxare. Ca şi în alte situaţii, se
recomandă ca exerciţiile de mobilitate să se efectueze în regim de
compensare (şi pentru muşchii agonişti şi pentru antagonişti).
Numărul de serii, ca şi cel de repetări, va creşte treptat, de la o
săptămână la alta, sau de la o zi la alta (atunci când este posibil), cu o cifră
care să crească gradul de eficienţă, păstrând limitele impuse de
particularităţile generale şi specifice ale subiectului. Numărul de repetări
va fi determinat de evaluarea momentului de la care pornim şi ţinând cont
de faptul că pacientul nu trebuie să ajungă la oboseală (oboseala va da
execuţii incorecte sau va determina scăparea de sub control a mişcării).
 Una din metodele cunoscute şi folosite în ultimul timp pentru
creşterea supleţii musculare, este stretching-ul, care are ca principiu
de bază acţiunea musculară în trei etape (trepte):
- contracţie statică (izometrică);
- relaxare relativ totală;
- întindere lentă.
Muşchiul sau grupa de muşchi exercitate trebuie menţinute în
stare de întindere o perioadă de timp corespunzătoare posibilităţilor
subiectului, dar nu mai puţin de 5'' la începutul programului, după
care se creşte treptat până se ajunge la solicitări apropiate de normal
(10-80'').
Timpul de menţinere a întinderii creşte treptat în funcţie de
evaluare.
Exerciţiile pentru mobilitate se adresează articulaţiilor şi muşchilor,
tendoanelor şi, din acest punct de vedere, în cazul deficienţilor
dar şi al normalilor, lucrul pasiv este, de multe ori, mai indicat
decât cel activ.
 Rezumatul unităţii de studiu
Rezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp
îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi fizică, psihică,
infelectuală, la stările de stres.
Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular,
respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de
nivelul de dezvoltare a unor calităţi morale şi de voinţă.
Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul
de îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine
complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o
aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu
precizie şi indici superiori de viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate
anterior.
Mobilitatea este capacitatea organismului de a desfăşura mişcări cu amplitudine şi
este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea ligamentelor,
tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciţii,
contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor.
Factorii care condiţionează rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea, precum şi formele
lor de manifestare, sunt informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă
cu metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.