1 Tema: Definiţia şi conţinutul anatomiei funcţionale.

Corpul ca un tot unitar.

Deprinderile motorii complexe

Definiţia şi conţinutul anatomiei funcţionale.

Anatomia (ana= prin, temnein –a tăia, grecesc)- este o ramură a ştiinţelor bilogice
care se ocupă cu studiul structurii corpului uman, mijlocul principal de investigație
fiind disecția, însă este o strînsă corelație între organe și funcțiile acestora,
structura organelor este subordonată funcției lor. Fenomenele morfologice ca și
cele fiziologice, forma și funcția se condiționează reciproc (Engels), constituind o
unitate dialectică : structură-funcție. Modificarea funcției atrage obligatoriu și
modificarea formei și a organizării exterioare și interioare. Structura actuală a
corpului omenesc, forma lui sînt rezultanta necesității de mișcare. Mișcarea ca
factor primordial care a orientat srtuctura corpului omenesc.

Corpul ca un tot unitar.

Organismul în mişcare trebuie privit ca un tot unitar şi nu ca o manifestare izolată

a unor mecanisme ale anumitor aparate şi sisteme, care acţionează complet
independent. Studiul analitic ai factorilor morfo-funcţionali care stau la baza
mişcărilor nu-şi câştigă valoarea reală decât dacă aceștea sunt integraţi în acest tot
unitar. La baza mişcărilor stau factorii morf-funcţionali: rezultaţi din mişcarea
însăşi şi care nu sunt alt ceva decât organele aparatului locomotor şi organele
sistemului nervor. Intrarea în acţiune a acestor factori şi organismele lor sunt stări
atipice şi pot fi considerate ca nişte principii. Organismul este în strânsă
independenţă cu mediul în care se dezvoltă şi se deplasează. Factorii externi au o
mare importanţă asupra organismului uman, cum sunt: rezistenţa şi elasticitatea
solului, acceleraţia, gravitaţia.

Structurile corpului omenesc sunt structuri funcţionale produse prin funcţie cu

scopul de a crea funcţii.

Funcţia poate fi definită ca o acţiune, ca un proces complet a cărei caracteristică

generală este aceea de a se desfăşura în timp, iar forma structurii funcţionale ca o
stare complexă a căruia caracteristică generală este aceea de a se desfăşura în
spaţiu. Funcţia reprezintă excitantul indispensabil vieţuirii materiei însuşi, modul
de existenţă a formei. Ea are înainte de toate valoarea trofică întreţinând forma fără
să se exercite direct asupra acestuia ci prin intermediul sistemului nervos.
Locomoția exercițiile fizice reprezintă funcția aparatului locomotor.

Deprinderile motorii complexe

Deprinderile motorii complexe sunt rezultatul unor lungi procese de însuşire şi

perfecţionare care duc la dezvoltarea calităţilor biomotrice ale organismului.
Posibilitatea apariţiei şi perfecţionării nu numai a mersului ci şi a unor deprinderi
noi motrice cu transformarea lor în diferite direcţii voite se bazează pe proprietatea
specială a scoarţei emisferelor cerebrale, numită plasticitate. Realizarea înlănţuirii
reflexelor cu scopul formării reflexelor cuaternare care stau la baza deprinderilor
motorii este posibilă datorită semnalizării continuu pe care le primeşte scoarţa de la
proproreceptorii din muşchi, tendoane, articulaţii, organe interne şi cele 5 simţuri
senzitive (văz, auz, miros...). Toate aceste semnalizări se adună în motrica
corticală, care deţine capacitatea de a percepe, analiza, sintetiza, excitaţiile
kinestezice venite din organele aparatului locomotor. Acesta reprezintă baza
proceselor de coordonare.

Crestovnicov spune că formarea unei deprinderi trece prin patru faze:

1. faza de mișcare necoordonată, în această fază scoarţa cerebrală se găseşte într-o

stare de excitabilitate care interesează centrii tuturor grupelor musculare.

2. faza de diferențiere, este un procesul de diferenţiere în care are loc ciocnirea

proceselor de excitaţie şi de inhibiţie în care unul predomină.

3. faza de centralizare, procesele de excitaţie şi de frânare se restrâng, se

delimitează şi se sistematizează. Prin repetarea exerciţiilor se bătătoresc căile
senzitiv-motorii, mişcarea devine uşoară, rapidă şi precisă eliminând mişcările
inutile.

4. faza de perfecționare, se caracterizează prin perfecţionarea controlului în urma

repetării pe care îl execută simţul kinestezic şi celelalte elemente ale sensibilităţii.
Însuşirea detaliilor, mişcării duce la apariţia stereotipului dinamic în scoarţa
cerebrală.

Deficitul locomotor care datorită unei perioade lungi de imobilizare, când doreşte
să reia mişcarea, afirmând că „a uitat” să mai exercite controlul simţului kinestezic,
de aici reiese că el a fost pierdut, iar stereotipul dinamic cortical a fost şters.
 Tema 2 : Mecanismele generale ale locomoţiei.
Ramura biologiei care se ocupă cu studiul forțelor declanșate,sau care acționează
asupra corpului uman se numește biodinamica corpului uman. Mișcarea apare ca o
modificare a poziției corpurilor sau a parților acestora. Știința care studiazăformele
și aspectelemișcărilor în timp și spatiu se nimește cinematică. Aplicarea
cinematicii la formele biologice poartă numele biocinematică.

Mişcarea locomotorie rezultă prin interacţiunea forţelor interne ale corpului

omenesc (acte de voinţă, impulsul nervos, contracții musculare, pîrghii
ostioarticulare) cu forţele exterioare ale mediului (gravitaţia, presiunea
atmosferică, inerţia ș.a.). Forța reprezintă orice factor care modifică sau tinde să
modifice starea de repaos sau de mișcare a unui corp. Corpul omenesc, ca orice
organism viu este un transformator şi transportator de energie, sursa energetică,
fiind asigurată de sinteza enzimelor, de desfăşurarea continuă a proceselor
metabolice, de schimburile continuu de sarcini electrice dintre ele. Energia odată
produsă este utilizată sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.
Mişcarea sub formă exerciţiului fizic utilizează şi ea eceste forme de energie care
se manifestă ca forţe interioare. Mişcările care realizează locomoţia sunt forme
superioare de mişcare, iar legile de manifestare sunt forme inferioare.

Forțele interne
Succesiunea forțelor interne care intervin în realizarea mișcării este următoarea:
impulsul nervos, contracția musculară, acțiunea pîrghiilor osoas și mobilitatea
articulară.

I. Impulsul nervos – este prima forţă interioară, care are ca suport morfologic
arcul reflex ce intervine în realizarea mişcării, iar mişcarea biologică se bazează pe
transmiterea impulsurilor nervoase de la periferie la centru şi invers. Mecanismele
care stau la baza mişcărilor sunt de natură neuro-musculară formând astfel acte
reflexe.

Arc reflexul- este cel mai elimentar prin care se realizează mişcarea şi el este
format din 5 verigi: -receptor, -fibra senzitivă, -centrul nervos, -fibra motorie,-
organul efector(muşchii sau glandele).

Analizatorul este răspunzător de inregidtrarea condițiilor schimbătoare ale

mediului intern și extern. El reprezintă un sistem funcţional unitar format dintr-un
segment periferic- receptor, un segment aferent de conducere – fibra senzitivă, un
segment central- scoarţa cerebrală (măduva spinării).Receptorii pot fi de cîteva
tipuri:
-Exteroreceptori sînt de 5 categorii: tactil, gustativ, optic, oftalmic, auditiv.

-Interoreceptori sînt localizați în organele interne.

-Proproreceptorii se găsesc în organele aparatului locomotor( ligamente, mușchi,

oase).

Măduva spinării are funcţie dublă:

a) funcţia de conducere - constă în transmiterea influxurilor nervoase senzitive de

le periferie către encefal şi a influxurilor nervoase motorii de la encefal la mușchii
motori sau glande.

b) funcţia de centru nervos(reflexă)- constă în realizarea anumitor mişcări fără

voinţa şi conştiinţa omului.

Cerebelul – este deosebit de important în activitatea musculară și intervine în

procesele de coordonare a mișcărilor și de păstrare a echilibrului. Cerebelul are 3
funcţii importante:

-funcţia stenică- prin care se măreşte energia aparatelor neuromusculare.

-funcţia tonică- prin care se măreşte tonusul muscular.

-funcţia stazică- prin care se realizează înlănţuirea organizată a contracţiilor

musculare.

Rolul lui este de a coordona colaborarea armonioasă a muşchilor agonişti cu cei

antagonişti, sinergici şi fixatori. Viteza de execuţie, forţa, amplitudinea, direcţia şi
continuitatea mişcării stau sub controlul cerebelului.

În caz de leziuni ale cerebelului contracţiile lui musculare se realizează mai slab
apare astenie, cînd muşchii îşi pierd tonusul apare atonie şi mişcările nu se mai
execută organizat, ci haotic – astezie.

Rolul scoarței cerebrale se realizează prin centrii nervoși senzitivi, motori și de

asociație. Centrii senzitivi sunt de analiză și integrare a informațiilor, iar centrii
motori sunt cei care declanșează reflexele, sau mișcările volontare. Deci
activitatea analizatorului este reglată de scoarță, emisferele cerebrale fiind în
ultima instanță un complex de analizatori interiori și exteriori.Prin căile senzitive
ajung în celulele speciale ale emisferele cerebrale și se transforma într-un proces
psihic. Executarea exercițiilor fizice este posibilă prin intrarea în funcție a
analizatorului motor care se află în lobul frontal.
 Căile motorii şi senzitive de conducere nervoasă.
Căile de conducere (motorii și senzitive) sînt tracturi de fibre nervoase cu aceeași
funcție și aceeași direcție. În scoarţa cerebrală se realizează legăturile dintre căile
aferente (senzitive) şi cele eferente (motorii). Impresia percepută de creier se
transformă în senzaţie. Sensibilitatea devine conştientă.

II. Sincronizarea acțiunilor musculare.

Contracția musculară : este a doua forță care intervine în realizarea mișcărilor ca

o reacție de răspuns la stimulări prin impulsul nervos.

În executarea unei mişcări nu intervine numai muşchiul care execută mişcarea ci şi

alte grupe musculare:

a) motorul primar (agonistul) - muşchiul (grupul de muşchi) care efectuează

mişcarea.

b) antagonistul- muşchiul care controlează efectuarea continuă şi gradată a

mişcării.

c) fixatori- susţin segmentul în poziţia cea mai utilă şi conferă astfel forţa
musculară.

d) neutralizatori- sunt antagoniştii care suprimă (uşurează) mişcarea secundară a

motorului principal, el intervine după terminarea mişcării (face mişcarea mai fină).

Clasificarea mișcărilor. Ţinînd cont de participarea variată a tuturor grupelor

musculare din punct de vedere al momentului intervenţiei, intensităţii de acţiune, şi
al rolului jucat, deosebim următoarele tipuri de mişcări.

În raport cu planul în care este dispusă axa lor de mișcare și anume:

-în plan frontal (flexia și extensia)

-în plan sagital (adducția și abducția)

-în mai multe planuri (circumducția)

-în axul longitudinal al segmentului (rotația).

După gradul de tensiune deosebim:

1. mişcări de tensiune slabă (scrisul, pictatul).

2. mişcări de tensiune rapidă (mişcări de forţă).

3. mişcări balistice (aruncări, lovituri).

4. mişcări de oscilaţie (pendulări).

III. Mobilitatea articulară.

Deplasarea segmentelor osoase angrenează în lanţul mecanismelor motorii şi

participarea obligatorie a articulaţiilor. Ele nu au un simplu joc pasiv în executarea
mişcărilor. Forma lor şi gradele de libertate de mişcare pe care le oferă, reprezintă
factori importanţi, care conduc direcţia şi sensul mişcărilor şi care limitează
amplitudinea lor. Axa de mișcare reprezintă linia situată într-un anumit plan, în
jurul căruia din segmentele osoase se deplasează față de celălalt. Mișcarile în
articulații pot fi:

-mişcările pasive sunt mişcările executate de o forţă exterioară de obicei de mîna

examinatorului.

-mişcările active sunt executate de sine stătător cu ajutorul propriilor sale grupe
musculare.

IV.Pârghiile osteoarticulare
Mecanica interacțiunii dintre mușchi și pârghiile osoase în mare măsură este
determinată de felul și locul inserției mușchilor de oase, deci oasele mișcându-se
sub acțiunea mușchilor, formează din punct de vedere al biomecanicii pârghii
musculare. La orice pârghie se distinge punct de sprijin, punct de aplicare a forței
și punct de rezistență.
Deosebim două tipuri de pârghii musculare:
În cazul pârghiei de gradul I, când punctul de aplicare a forței și cel de
rezistență sunt pe părți diferite în raport cu axa de mișcare (punctual de sprijin),
pârghia are două brațe de forță, iar dacă forțele și rezistența sunt de aceeași parte a
axei, pârgia are un singur braț reprezentând astfel pârghia de gradul II.
În corpul uman cele mai multe pârghii sunt de gradul II, ceea ce corespunde
particularităților omului de a îndeplini mișcări cu amplitudine și precizie sporită.
Această categorie de pârghii are două variante și se supune „legii de aur a
mecanicii” – ce se pierde în forță, se câștigă în amplitudine.
Prima variantă se caracterizează prin aplasarea punctului de forţă între cel de
sprijin şi de rezistenţă. De exemplu, mişcarea de flexie în articulaţia cotului, unde
punctul de aplicare a forţei (locul de inserţie a muşchilor brahial, biceps,
brahioradial pe antebraţ) se află între punctul de sprijin (articulaţia cotului) şi
punctul de aplicare a rezistenţei (greutatea antebraţului şi a mâinii).
 Majoritatea specialiştilor susţin că în corpul uman există un singur exemplu de
pârghie de gradul II (varianta 2) – poziţia stând pe vârfuri, unde punctul de
aplicare a rezistenţei (articulaţia talo-crurală sub acţiunea greutăţii corpului) este
între punctul de sprijin (capetele metatarsienelor) şi punctul de aplicare a forţei
(osul calcaneu acţionat de muşchiul trigemeni prin tendonul lui Ahile).
Pârghii de gradul I se întâlnesc între diferite segmente ale corpului, acestea
fiind mai puţine la număr. Un astfel de exemplu este articulaţia dintre craniu şi
coloana vertebrală, unde punctul de sprijin (articulaţia atlanto-occipitală) se află
între punctul de aplicare a rezistenţei (greutatea cutiei craniene, a organelor
localizate în ea şi a mandibulei) şi punctul de aplicare a forţei (locul de inserţie a
muşchilor gâtului şi a spatelui pe occipital).
Există totuşi unele particularităţi biologice ale structurii şi funcţionării
pârghiilor în corpul uman. Particularitatea cea mai importantă constă în
posibilitatea de schimbare a gradului de pârghie în funcţie de poziţia corpului sau a
segmentelor lui. Astfel, în poziţia stând, la nivelul articulaţiei cocso-femurale se
realizează o pârghie de gradul I, dacă, însă, în această articulaţie se produce flexia
coapsei, atunci pârghia este de gradul II.
Este semnificativ şi faptul că în corpul uman există pârghii de gradul II
acţionate de mai multe forţe, precum şi pârghii de grad similar acţionate de o
singură forţă. În acest caz, condiţii mecanice mai favorabile vor avea pârghiile
mobilizate de un cumul de forţe.
Toate forţele de acţiune asupra pârghiilor pot fi clasificate în două grupe:
 forţe de acţiune în planul axei de mişcare a pârghiei. Acestea nu pot
influenţa mişcarea în jurul axei în cauză;
 forţe de acţiune în plan perpendicular axei de mişcare a pârghiei, care
influenţează mişcarea în jurul axei în două direcţii reciproc opuse.
Pentru menţinerea poziţiei segmentelor corpului ca pârghii este necesar ca
momentele de forţă şi de rezistenţă să fie echilibrate.

Pârghiile de gradul I sunt cunoscute ca pârghii de echilibru, cele de gradul II ca

pârghii de forta, iar cele de gradul III ca pârghii de viteza. Pârghiile în care forta de
aplicare este mai apropiată de punctul de sprijin sunt etichetate ca fiind și de viteza,
iar cele în care aceasta este

apropiată de punctul de rezistentă sunt utilizate ca parghii de fortă, acționând însa

cu viteze mult mai scazute.

CUPLURI ŞI LANŢURI CINEMATICE

 Mecanismele activităţii neuromusculare pentru asigurarea posturală şi a
mişcărilor sunt foarte complexe din cauză că articulaţiile corpului formează
cupluri şi lanţuri cinematice care permit mai multe grade de libertate.

 Cuplul cinematic este format din două segmente osoase articulate

mobil, de ex.: braţul şi antebraţul, coapsa şi gamba, gamba şi
piciorul. Mişcările lor sunt în general mişcări de rotaţie.
 Lanţul cinematic se constituie dintr-o înşiruire de mai multe
segmente articulate mobil, capabile să execute numeroase mişcări, fie
proprii fiecărui cuplu cinematic în parte, fie mai multor cupluri care
intră în compunerea lanţului cinematic. Deosebim două feluri de
lanţuri cinematice: deschise şi închise.
 Un lanţ cinematic deschis reprezintă o înşiruire de cupluri
cinematice articulate între ele, având o extremitate liberă. Ex.:
membrul superior în aruncare, sau membrul inferior când loveşte
mingea acţionează ca lanţuri cinematice deschise.

Lanţ cinematic deschis

  Lanţul cinematic închis se formează atunci când extremitatea (mâna
sau piciorul) se sprijină pe sol sau pe un aparat. Ex.: în poziţia atârnat
sau atârnat cu sprijin, membrul superior este un lanţ cinematic închis,
iar în poziţia stând, membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic
închis.

Lanţ cinematic închis

GRUPE ŞI LANŢURI MUSCULARE

După cum am văzut, cuplurile şi lanţurile cinematice sunt formate din pârghii
osoase articulate mobil. Ele au ca organe de mişcare muşchii striaţi dispuşi în jurul
articulaţiilor.

Grupa musculară este formată din mai mulţi muşchi care mobilizează un cuplu
cinematic şi este reprezentativă pentru fiecare grad de libertate al acestuia;
Ex.: la articulaţia cotului, care are un grad de libertate, există două grupe musculare: a
flexorilor şi a extensorilor, care acţionează concomitent, acţiunea lor inversându-se.
Când unii sunt agonişti (flexorii), alţii (extensorii) sunt antagonişti, iar articulaţia
acţionează ca o pârghie de gradul III (de viteză).
În extensie, extensorii sunt agonişti, flexorii fiind antagonişti, articulaţia
acţionează ca o pârghie de gradul I (de sprijin).
La articulaţiile cu mai multe grade de libertate, există mai multe grupe musculare;
ex.: la articulaţia coxofemurală sunt şase grupe musculare: a flexorilor, a extensorilor, a
abductorilor, a adductorilor, a rotatorilor mediali şi a rotatorilor laterali.
 Lanţurile musculare sunt o înlănţuire de grupe musculare cu acţiune sinergică sau
antagonistă. Caracteristic lanţurilor musculare este modalitatea foarte variată de legătură
funcţională ce se stabileşte între diferitele grupe musculare. Puţine sunt mişcările
complexe care să fie efectuate de acelaşi lanţ muscular, deoarece pentru fiecare variaţie a
mişcării se adaugă alte componente ale mişcării. Exemplu de lanţ muscular care intervine
constant în mişcările de impulsie de la sol, caracteristice mersului, alergării, săriturii este
lanţul triplei extensii, format din contracţia concomitentă a muşchilor extensori ai coapsei
pe bazin, ai gambei pe coapsă şi a flexorilor plantari. Alt exemplu: pentru lovirea mingii
de fotbal, lanţul muscular este format din flexorii coapsei pe bazin, extensorii gambei pe
coapsă şi flexorii dorsali ai labei piciorului.

Exemple de lanţuri cinematice:

– lanţurile cinematice ale trunchiului, gâtului şi capului;
– lanţurile cinematice ale membrelor superioare;
– lanţurile cinematice ale membrelor inferioare.

În funcţie de modul în care se grupează în jurul articulaţiilor, muşchii îndeplinesc

roluri diferite; ei pot fi agonişti, sinergici sau antagonişti.

Muşchii agonişti execută aceeaşi mişcare: de flexie, extensie, abducţie

adducţie etc., în această categorie intră puţini muşchi deoarece majoritatea muşchilor
produc sau pot participa la mai multe categorii de mişcări.

Muşchii sinergici îndeplinesc în comun anumite mişcări, dar fiecare în parte

poate efectua acţiuni diferite. Din însumarea lucrului lor mecanic rezultă mişcarea
respectivă. Ei, neavând aceeaşi direcţie de tracţiune, joacă şi rolul de orientare a
mişcărilor, de reglare a direcţiei mişcării în cadrul mişcărilor complexe ale lanţurilor
cinematice. Ex.: marele pectoral şi marele dorsal în mişcarea de coborâre a centurii
scapulare şi marele pectoral, marele dinţat şi scalenii acţionează sinergic la ridicarea
coastelor.

Muşchii antagonişti execută mişcări opuse în articulaţiile pe care le mobilizează.

Ei sunt consideraţi principala frână a mişcărilor. În cazul când aceştia nu au timp
suficient să amortizeze mişcarea datorită rapidităţii cu care se execută, solicitarea se
transmite ligamentelor şi capsulei articulare care pot suferi traumatisme. Dar ei trebuie
priviţi şi ca o adaptare în scopul realizării unei reglări cât mai fine şi mai precise a
acţiunilor. Adaptarea apare şi se dezvoltă în antrenament, fiind dependentă şi controlată
de scoarţa cerebrală.
Activitatea mecanică depusă de muşchi variază şi în funcţie de forma lor. Astfel,
muşchii cu fibre lungi şi paralele (croitorul) sunt muşchi de dirijare subtilă a mişcărilor,
dar dezvoltă forţă mică. Muşchii penaţi (dreptul femural), având o secţiune fiziologică
mare, sunt muşchi care dezvoltă o forţă importantă, iar muşchii cu direcţii diferite ale
fibrelor sunt capabili de acţiuni multiple, unele din ele putând
acţiona antagonist faţă de celelalte (trapezul, deltoidul).

Grupele şi lanţurile musculare care asigură prehensiunea unei haltere

 Lanţurile musculare ale membrelor superioare sunt capabile să asigure la om cele mai precise
şi mai complexe mişcări care s-au perfecţionat în procesul muncii, astfel:

1. flexorii gâtului; 2. extensorii coloanei cervicale; 2–3. ridicătorii centurii scapulare şi

anteductorii;
4. flexorii cotului; 5. Flexorii degetelor; 6. extensorii cotului; 7. Extensorii degetelor;
8. aductorii braţului; 9. Muşchii pereţilor abdominali; 10. flexorii gambei; 11. flexorii plantari;
12. extensorii gambei; 13. flexorii dorsali ai piciorului

Zonele haşurate reprezintă muşchii

antagonişti

Forţele externe
Forţa gravitaţională- atrage continu spre sol corpul şi segmentele acestuia. Ea
reprezintă cea mai importantă forţă exterioară care acţionează asupra mişcărilor. Ea
acţionează totdeauna vertical, iar în potriva ei forţele interioare acumulate
acţionează exact în sens invers de jos în sus. Forţa superioară de mişcare care
încearcă să învingă forţa de gravitaţie este săritura. Înainte de a face săritura,
corpul se adună, îşi concentrează forţele şi învinge forţa gravitaţională pe cîteva
clipe, însă aceasta presupune un consum mare de energie.

Greutatea corpului şi greutatea segmentului. Sunt efecte ale gravitaţiei, dar nu

trebuiesc confundate cu ea. Indiferent care ar fi poziţia corpului, greutatea
acţionează totdeauna vertical de sus in jos, asupra centrului de greutate a corpului
sau segmentului. Valoarea acestei forţe exterioare este legată de volum, lungime,
densitatea segmentului care se deplasează.

Presiunea atmosferică. Ea apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă în

raport direct cu viteza de deplasare. Presiunea atmosferică joacă un rol deosebit de
important la menţinerea în contact asupra forţelor articulare. Acțiunea presiunii
atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea internă a marilor
cavități, care are valori identice cu cele ale presiunii atmosferice.

Rezistenţa mediului este mediul în care se desfășoară exercițiile fizice.

Exerciţiile fizice se pot practica fie în aer liber , fie în apă, unde segmentele
corpului omenesc în întregime trebuie să învingă rezistenţa opusă a acestuia. De
aceia segmentele corpului omenesc sau corpul în întregime va trebui să învingă
rezistența acestora. Ea depinde de mărimea suprafețelor frontale pe care corpul o
opune mediului.

Inerţia este forţa care tinde să prelungească şi să susţină o situaţie dată. Datorită
intervenţiei inerţiei un corp aflat în repaus tinde să rămână în repaus, iar un corp
aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare.

Rezistenţele exterioare diverse- sunt reprezentate de toate obiectele asupra cărora

intervine corpul omenesc (uneltele de lucru, aparate, greutăţi de transport) şi ele
acţionează asupra capului în direcţiile cele mai variate.

Tema: Evoluţia ontogenetică a mişcărilor la om

Embriogeneza sistemului nervos şi a aparatului locomotor este strâns legată de
evoluţia ontogenetică a mişcărilor. Copilul are încă din viaţa intrauterină reflexe
absolute ale mişcării. Odată cu naşterea el face o serie de mişcări dezordonate, care
reprezintă rezultatul unei simple înlănţuiri de reflexe absolute. În continuare
mişcările omului parcurg o lungă şi complicată cale de dezvoltare.

Este știut și acceptat că fiecare copil se dezvoltă în ritmul său propriu. Cele care
țin de dezvoltarea musculaturii, a forței acesteia și a preciziei mișcărilor sunt
grupate sub denumirea larga de dezvoltarea moticității sau motorie.
 La rândul ei, dezvoltarea motricității este divizată în două subcategorii:
1. Motricitatea grosieră – implică folosirea grupelor musculare mari, care
coordonează mișcarea membrelor, susținerea capului și a trunchilui.
2. Motricitatea fină – implică o capacitate crescută de coordonare și pricizia
mișcărilor și se dezvoltă mai lent.
Dexteritatea (îndemânarea, abilitatea)- capacitatea de a îndeplini correct și cu
ușurință o activitate motorie. Ea este o fincție important pentru om și de ea
răspunde o mare parte a emisferelor cerebrale, din punct de vedere al controlului
motoric și senzitiv. Este necesar un timp pentru a dobândi controlul asupra
acțiunilor complexe ale mușchilor și coordonării senzoriale pe care le imlică
dexteritatea.
Pentru ași putea mișca mâinile într-o anumită direcție și cu un scop anume,
copilul trebuie să aibă un anumit simț de integrare spațială, să își poată controla
musculature mâinelor și dejetelor, să poată distinge o mișcare de alta și să își
coordoneze mișcările cu stimuli senzitiv primiți,tactili, sonori, sau vizuali. Din
aceste motive nu este surprinzător că dexteritatea nu este înăscută, ci trebuie
dobândită în timp.
Începând cu vârsta de o lună, bebelușul dezvoltă anumite deprinderi și aceste
deprinderi capătă volum odată cu creșterea copilului.

În prima lună copilul prezintă o postură simetrică şi cu predominaţia tonusului

flexorilor, din care cauză nu-şi poate întinde complet membrele. Capul reprezintă
28% din lungimea întregului corp, iar circumferința lui este mai mare decât ce a
cutiei toracice. Cutia toracică este scurtă și lată, gâtul scurt, iar burta mare. Nou-
născutul prezintă un grup de arc reflexe automate primitive ce își au originea în
zonele primitive ale creierului – mezencefalul și măduva spinării, cortexul fiind
nedezvoltat, răspunsurile automate sunt mai evidente.

Privirea și coordonarea: clipirea la o lumină puternică, întoarcerea capului după

lumină, apucă degetul, dacă acesta este plasat în palmă și îi dă drumul daca acesta
este mângâiat pe dosul mâinii. Acest reflex de apucare este prezent până la 4 luni.
Controlul capului este foarte slab şi dacă-i întoarcem capul într-o parte, corpul
urmează mişcarea capului. Din prima lună pînă în a patra lună se dezvoltă tonusul
extensorilor. Extensia începe cu capul, cuprinde coloana şi apoi şoldurile. Poate să
rotească capul şi izolat de trunchi.

La a patra lună face mişcări semetrice cu mînile(le ridică aproape de faţă, ţine
obiecte, poate urmări un obiect cu privirea care se mişcă pe o distanţă scurtă).
Greutatea corporală sedublează de la naștere. Stând pe burtă se sprigină pe
antebrațe, începe să țină capul în poziția fixă. Poate sta în poziția sezînd dar
drebuie să fie ușor spriginit.

Absența reflexelor primitive la nou-născut poate fi o indicație de afectare a

măduvii spinării sau de boală musculară. De asemenea persistențaunui sau mai
multe reflexe primitive,după vârsta de șase luni,poate induce o boală neurologică,
cum ar fi paralizia cerebrală.

La 6 luni stînd culcat pe burtă, copilul îşi poate ridica capul vertical şi se poate
ridica din culcat pe spate în poziţia şezând. Începe să se folosească mai mult de o
mână. Mișcările brațelor și capului sunt bine coordonate. Va manifesta o
curiozitate nesfârșită penru tot mediul înconjurător. În această perioadă este
conștient de poziția mânilor lui în spațiu, el poate sa le pocnească una de alta sau
sa mute un obiect dintr-o mână în alta.

Înre 8 şi 10 luni se ridică în picioare, dar încă nu are dezvoltate reacţiile de

echilibru pentu staţiunea bipedă. Se dezvoltă coordonarea mișcării fiecărui deget în
parte , a mâinii și a încheieturii mânii. Merge dea bușilea(în patru), încearcă să
meargă ținut de subțiori sau cu o bază de sprigin.

La un an copilul poate sta în picioare , dar nu are dezvoltate reacţiile de echilibru

la mers, poate merge singur cu pași largi fără a îndoia picioarele, dar și cu o bază
de susținere, nu este capabil să se întoarcă decât în cerc, se balansează, merge în
vârful picioarelor. Bea singur din ceașcă, capabil să se hrănească singur. Copii sunt
capabili să apuce în pensetă. Laaceastă vârstă copilul și-a dezvoltat calitățile
motrice complexe. La vârsta de 12-18 luni copii își coordonează mai eficient
mișcările individuale ale dejetelor și ale încheieturii mâinii, aceasta le permite să
apuce și să manevreze mai precis obiectele mici.

La 2-3 ani merge și aleargă cu ușurință schimbând ritmul și direcția, poate urca
scările,urcă și coboară din pat, lovește și aruncă mingea cu control redus al
direcției și vitezei, merge în linie dreaptă, este activ în jocuri și dansuri,
demonstrează coordonarea oculo-motorie în jocuri de construcție, în realizarea
puzzleurilor, ţine creionul între degete, desenează prin imitaţie un unghi sau un
cerc.

La 3-5 ani poate merge și sări înapoi, poate sta pe un singur picior câteva
secunde, merge şi aleargă circular în jurul unor obstacole, obiecte. Loveşte mingea
dând-o înapo, sare pe ambele picioare şi peste obiecte mici păstrându-şi echilibrul,
pedalează corespunzător când merge cu tricicleta. Mănâncă cu tacâmuri
independent (lingură, furculiţă), încheie nasturi mari, închide fermoare mari,
utilizează diverse materiale din centrul de artă (creioane, pensule, bureţi, pictura cu
degetele. Reacţionează fizic corespunzător stimulilor din mediu (îşi îndoaie
picioarele pentru a ateriza mai uşor, se mişcă mai repede pentru a evita un
obstacol, se fereşte, simte mirosuri supărătoare) . Participă cu entuziasm în diverse
activităţi fizice: alergare, căţărare, aruncări, rostogoliri, dans. La 5 ani efectuează
mişcări de fineţe (scrie, desenează, coase). La această vârstă dezvoltarea motorie
atinge un nivel înalt şi se consideră matur.

La 5-7 ani urcă şi coboară scările ţinând un obiect într-o mână sau în ambele
mâini, loveşte mingea către un punct anume cu oarecare precizie. Îşi pune singur
pantofii şi îşi leagă şireturile la pantofi. Scrie diferite litere şi cifre (de ex., îşi scrie
prenumele, scrie cifre de la 0 la 10). Utilizează independent cu uşurinţă materiale
pentru a picta, modela. Recunoaşte prin atingere/pipăit obiecte ascunse, fără să le
vadă. Răspunde adecvat la diverse semnale de natură diferită (culoare, sunet,
simboluri grafice). Participă în mod regulat la activităţi fizice de alergare, dans,
jocuri sau chiar sporturi. Ajută la realizarea de activităţi domestice care implică
mişcare: măturat, adunarea rufelor, aranjarea jucăriilor, mutarea unor obiecte etc.

Tema: Poziţia ortostatică bipedă

Postura şi locomoţia umană. Este capacitatea aparatului locomotor de a
menține stațiunea verticală bipedă (funcţia de postură şi echilibru) şi de a deplasa
diferitele sale segmente şi întregul corp. Cele două funcţii sunt inseparabile şi se
condiţionează reciproc, astfel încât orice postură se menţine sau se schimbă printr-
o mişcare şi orice mişcare porneşte de la o postură armonioasă şi perfect
coordonată.
Termenul de "poziţie" desemnează o anumită orientare a corpului în spaţiu, (ex:
staţiunea bipedă). Poziţiile fiziologice: clinostatism (decubit dorsal și ventral);
ortostatism (statiunea verticală). La acestea se adaugă diverse poziții (stand pe un
picior, pe genunchi, ghemuit, șezând, stând pe mâini sau sprijinit culcat), întalnite
obligatoriu în executarea unor activitați motrice sau impuse în diverse exerciții de
cultură fizică. Pozițiile particulare pot fi observate în diverse boli, în atitudini
antalgice sau create de procesul patologic în plină evoluție.
Mentinerea poziției se găsește în conflict cu forța gravitațională (stațiunea
bipedică) și acest fapt pune în joc mecanisme de conservare a echilibrului static și
dinamic.
Criterii anatomo-biomecanice și fiziologice ale stării de postură. În studiul unei
anumite poziții de fond se va respecta obligatoriu tratarea urmatoarelor probleme:

- Descrierea poziției diferitelor segmente. Fiecare stare posturală impune o

descriere a poziției segmentelor implicate și a raporturilor dintre ele, unghiurile
unui segment față de celălalt, precum și planurile (orizontal, frontal, sagital) în
care se gaseșc acestea în pozițiile de flexie, extensie, rotație, abducție sau adducție,
supinație sau pronație etc.
- Baza de susținere. Este suprafața geometrică variabilă delimitată fie de
marginile exterioare, fie de punctele prin care segmentele corpului omenesc iau
contact cu solul. Poate fi redusă la un punct (balet), sau la o linie (patinajul sau
mersul pe sârmă). Menținerea echilibrului devine cu atât mai dificilâ, cu cât baza
de susținere își diminuează suprafața.
- Poziția centrului de greutate. Determinarea acesteia se face luând în considerație
locul centrului de greutate și greutatea fiecărui segment în parte. Cunoscând
pozițiile mijlocii ale centrelor de greutate și greutatea a două segmente vecine
izolate, se poate găsi centrul de greutate al ambelor segmente reunite.

- Unghiul de stabilitate. Este proiecția centrului de greutate cu dreapta care îl

unește cu marginea bazei de susținere. Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât
stabilitatea devine mai mare. Teoretic, unghiul de stabilitate este cu atât mai mare,
cu cât centrul de greutate este situat mai jos, iar baza de susținere mai mare.

Mecanisme posturale. Diverse poziții sau stări posturale se mențin datorită

travaliului static al grupelor musculare, prin contracțiile lor izometrice, declanșate
și reglate prin reflexele de postură. Mecanismele de postură reflexe și de echilibru
sunt provocate de stimuli de origine
diferită, informațiile fiind primite de la organele proprioceptive ale urechii interne
(labirintice) privind poziția capului în spațiu, de la proprioceptorii musculaturii
gâtului asupra poziției capului față de trunchi, de la proprioceptorii musculaturii
trunchiului și membrelor (fusurile neuro-musculare) asupra poziției membrelor în
spatiu, de la receptorii retinieni vizuali asupra poziției intregului corp față de
corpurile înconjurătoare și exteroreceptorii cutanați care intră în contact cu
punctele de sprijin ale corpului pe sol sau cu obiectele inconjurătoare Toate aceste
informații ajung la diferite etaje ale axului cerebro-spinal (maduva, trunchi
cerebral, nucleii cenușii cerebrali, scoarșa cerebrală și cerebel), declanșând o serie
de reacții: reacții statice locale, reacții statice segmentare și reacții statice generale.
Elementul de baza în mecanismul posturii este reflexul, participarea centrilor
superiori corticali este indispensabilă, iar menținerea pozițiilor (posturii) nu este
posibilă fară mentinerea echilibrului corpului.
Conform legii echilibrului, starea de echilibru se realizează atunci când proiecția
verticală a centrului de greutate al corpului cade în interiorul bazei de susținere.
Poziția anormală a capului în spațiu modifică percepțiile senzoriale la nivelul
retinei și labirintului, determinând reflexe de redresare a mușchilor cefei, care
readuc capul și, succesiv, corpul în poziție normal.

Grupele musculare posturale principale. Practic intervin toate grupele

musculare cu precădere grupul extensorilor intervine și cu efectuarea unui
travaliu static. Toate grupele agoniste si antagoniste acționează ca niște cupluri
de forță, neutralizându-se reciproc.
 Mijloacele de stabilizare pasivă și participarea parghiilor osteo-
articulare. Un rol deosebit revine echilibrului intrinsec al coloanei
vertebrale, capsulei și ligamentelor unor articulații hiperextinse, punerea sub
tensiune a fasciilor și aponevrozelor(membrană fibroasă foarte rezistentă, care
înveleşte muşchii şi îi leagă de oase) sau intrarea în contact a unor segmente
osoase care blocheaza mișcarea.

Poziția ortostatică bipedă

În statica bipedă repartizarea greutăţii corpului se face în mod egal pe ambele

membre inferioare. Centrul de greutate principal al corpului se află la intersecția
planului transversal care trece în regiunea vertebrei lombare (L 2) cu planul medio-
sagital şi media-frontal. Centrul de greutate principal mai are 2 centuri secundari,
situaţi în mijlocul articulaţiilor coxo-femurale. Protecţia acestor centri cade în
zonele plantare.
Mecanisme posturale ortostatice.
Mecanismul de menținere a stațiunii bipede se realizează prin rezistența opusă
greutății corpului, care tinde să flecteze genunchii și șoldurile. Aceasta atrage
după sine întinderea extensorilor, stimularea fusurilor neuro-musculare,
contracția reflexă a extensorilor care fixează genunchii restabilind după sine
poziția ortostatică.
Un om în poziție verticală pasivă poate cădea în orice direcție: înainte, înapoi, sau
într-o parte. Mușchii care se opun căderii, în special cei din grupul
extensorilor, joacă un rol antigravitațional. Când corpul se apleaca în fațâ,
extensorii trunchiului și flexorii gambei se
contractă cu o forță suficientă pentru a restabili echilibrul, ca urmare a unor reflexe
miostatice declanșate și coordonate de un veritabil dispozitiv kinestezic. Când
corpul se răstoarnă în spate, se contractă marii drepți abdominali și extensorii
gambei.

Tema: Fazele mersului

Mersul normal este deprinderea motorie prin care se realizează deplasările
corpului omenesc. Mersul este iniţiat şi controlat din punct de vedere mecanic de
forţele externe cum ar fi gravitaţia şi rezistenţa aerului. Aceste forţe trebuiesc
învinse de forţele interne a corpului.
Fazele mersului
Mersul este o mișcare locomotorie ciclică, care se realizează prin ducerea
succesivă a unui picior înaintea celuilalt. Caracteristic mersului este sprijinul
permanent al corpului pe sol, fie pe un picior, fie pe ambele picioare. Sprijinul
unilateral durează de cinci ori mai mult decat sprijinul bilateral : astfel, într-o ora
de mers, omul se sprijina 50 de minute pe un picior.
 În perioada sprijinului unilateral, membrul inferior care susține greutatea corpului
se numeste picior de sprijin, iar celălalt, picior oscilant.
Ca în orice mişcare pe care o execută corpul omenesc, primul impuls porneşte
din apropierea centrului de greutate. Trunchiul se pleacă înainte, pentru ca
proiecţia centrului de greutate să treacă înaintea bazei de susţinere, aproape
concomitent membrul inferior se extinde şi corpul este proiectat înainte şi puţin în
sus; tot concomitent celălalt membru inferior care devine pendulat părăseşte solul
şi este proiectat înaintea membrului de sprijin şi fixat din nou pe sol. Deci, mersul
este format dintr-o succesiune de pași : în analiza biomecanică a mersului se
folosește pasul dublu, compus din totalitatea mișcărilor care se efectuează între
două sprijiniri succesive ale aceluiași picior. Pasul dublu este unitatea funcțională
de mișcare în timpul mersului. El se compune din câteva faze:
 Primul sprijin dublu
 Primul sprijin unilateral cu:
-semipasul posterior
-momentul vertical
-semipasul anterior
 Al doilea sprijin dublu
 Al doilea sprijin unilateral

Mușchii principali motori al mersului

În mers intervin numeroase grupe musculare aparținând pelvisului, coapsei,
gambei, aceste grupe intervenind în anumite faze ale mersului.
Fisierul mare este un mușchi prin excelență antigravitațional, intervine foarte
puţin sau cu excepţia cazului când omul merge pe un teren lunecos este purtător de
greutăţi sau urcă o pantă.
Fisierul mijlociu și fisierul mic acționează ca abductori menţin bazinul la
orizontal în momentul în care sprijinul pe membrul opus este slab sau lipseşte. Ei
intră în funcţie la sfârşitul fazei de pendulare, imediat înainte de-a se atinge solul
cu călcâiul şi se contractă cu atât mai puternic cu cât membrul de sprijin se încarcă
cu greutatea corpului, iar celălalt se descarcă.
Adductorii (şoldului) imediat înainte şi în timpul ce membrul a devenit
membrul de sprijin, ei servesc la stabilizarea şoldului, iar la sfârşitul fazei de
sprijin se contractă pentru a menţine corpul.
Cvadricepsul previne flexia bruscă sau excesivă a genunchiului şi devine activ
în timpul fazei de sprijin.
Muşchii posteriori ai coapsei se contractă în ultima parte a fazei de pendulare,
extinzând genunchiul înainte de-a se atinge solul cu călcâiul. Imediat după ce
călcâiul a atins solul ei ajută la stabilizarea genunchiului şi la întărirea acţiunii
fisierului mare.
Tricepsul stabilizează piciorul pentru a nu se flecta dorsal în timpul perioadei de
sprijin. El intră în acţiune când planta sa aşternut pe sol. Când planta începe să
ruleze înainte acţiunea devine mai puternică şi atinge maximum când călcâiul este
ridicat de pe sol.
Grupul tibial anterior este activ dar cu intensităţi diferite în timpul mersului.
Când călcâiul atinge solul el este maxim contractat, când planta se aşterne pe sol
previne căderea bruscă a piciorului. În restul fazei de sprijin stabilizează glezna.
Muşchii pironieri sunt stabilizatori laterali ai piciorului şi gleznei, ei sunt activi
în faza de sprijin activitatea lor maximă fiind atinsă imediat ce călcâiul este ridicat
de pe sol.