1 Tema: Definiţia şi conţinutul anatomiei funcţionale.

Corpul ca un tot unitar.

Deprinderile motorii complexe

Definiţia şi conţinutul anatomiei funcţionale.

Anatomia (ana= prin, temnein –a tăia, grecesc)- este o ramură a
ştiinţelor bilogice care se ocupă cu studiul structurii corpului uman,
mijlocul principal de investigație fiind disecția, însă este o strînsă
corelație între organe și funcțiile acestora, structura organelor este
subordonată funcției lor. Fenomenele morfologice ca și cele fiziologice,
forma și funcția se condiționează reciproc (Engels), constituind o unitate
dialectică : structură-funcție. Modificarea funcției atrage obligatoriu și
modificarea formei și a organizării exterioare și interioare. Structura
actuală a corpului omenesc, forma lui sînt rezultanta necesității de
mișcare. Mișcarea ca factor primordial care a orientat srtuctura corpului
omenesc.

Corpul ca un tot unitar.

Organismul în mişcare trebuie privit ca un tot unitar şi nu ca o
manifestare izolată a unor mecanisme ale anumitor aparate şi sisteme,
care acţionează complet independent. Studiul analitic ai factorilor
morfo-funcţionali care stau la baza mişcărilor nu-şi câştigă valoarea
reală decât dacă aceștea sunt integraţi în acest tot unitar. La baza
mişcărilor stau factorii morf-funcţionali: rezultaţi din mişcarea însăşi şi
care nu sunt alt ceva decât organele aparatului locomotor şi organele
sistemului nervor. Intrarea în acţiune a acestor factori şi organismele lor
sunt stări atipice şi pot fi considerate ca nişte principii. Organismul este
în strânsă independenţă cu mediul în care se dezvoltă şi se deplasează.
Factorii externi au o mare importanţă asupra organismului uman, cum
sunt: rezistenţa şi elasticitatea solului, acceleraţia, gravitaţia.
 Structurile corpului omenesc sunt structuri funcţionale produse prin
funcţie cu scopul de a crea funcţii.
Funcţia poate fi definită ca o acţiune, ca un proces complet a cărei
caracteristică generală este aceea de a se desfăşura în timp, iar forma
structurii funcţionale ca o stare complexă a căruia caracteristică generală
este aceea de a se desfăşura în spaţiu. Funcţia reprezintă excitantul
indispensabil vieţuirii materiei însuşi, modul de existenţă a formei. Ea
are înainte de toate valoarea trofică întreţinând forma fără să se exercite
direct asupra acestuia ci prin intermediul sistemului nervos. Locomoția
exercițiile fizice reprezintă funcția aparatului locomotor.
Deprinderile motorii complexe
Deprinderile motorii complexe sunt rezultatul unor lungi procese de
însuşire şi perfecţionare care duc la dezvoltarea calităţilor biomotrice ale
organismului. Posibilitatea apariţiei şi perfecţionării nu numai a mersului
ci şi a unor deprinderi noi motrice cu transformarea lor în diferite
direcţii voite se bazează pe proprietatea specială a scoarţei emisferelor
cerebrale, numită plasticitate. Realizarea înlănţuirii reflexelor cu scopul
formării reflexelor cuaternare care stau la baza deprinderilor motorii este
posibilă datorită semnalizării continuu pe care le primeşte scoarţa de la
proproreceptorii din muşchi, tendoane, articulaţii, organe interne şi cele
5 simţuri senzitive (văz, auz, miros...). Toate aceste semnalizări se adună
în motrica corticală, care deţine capacitatea de a percepe, analiza,
sintetiza, excitaţiile kinestezice venite din organele aparatului
locomotor. Acesta reprezintă baza proceselor de coordonare.
Crestovnicov spune că formarea unei deprinderi trece prin patru
faze:
1. faza de mișcare necoordonată, în această fază scoarţa cerebrală se
găseşte într-o stare de excitabilitate care interesează centrii tuturor
grupelor musculare.
2. faza de diferențiere, este un procesul de diferenţiere în care are loc
ciocnirea proceselor de excitaţie şi de inhibiţie în care unul predomină.
3. faza de centralizare, procesele de excitaţie şi de frânare se restrâng, se
delimitează şi se sistematizează. Prin repetarea exerciţiilor se bătătoresc
căile senzitiv-motorii, mişcarea devine uşoară, rapidă şi precisă
eliminând mişcările inutile.
4. faza de perfecționare, se caracterizează prin perfecţionarea
controlului în urma repetării pe care îl execută simţul kinestezic şi
celelalte elemente ale sensibilităţii. Însuşirea detaliilor, mişcării duce la
apariţia stereotipului dinamic în scoarţa cerebrală.
Deficitul locomotor care datorită unei perioade lungi de imobilizare,
când doreşte să reia mişcarea, afirmând că „a uitat” să mai exercite
controlul simţului kinestezic, de aici reiese că el a fost pierdut, iar
stereotipul dinamic cortical a fost şters.