03.03.

2021
Fizica:
→ este o stiinta fundamentala care studiaza fenomenele ce au loc in universul nostru
→ este o stiinta bazata pe observatii experimentale si masuratori cantitative
→ obiectivul principal al abordarii stiintifice in fizica consta in dezvoltarea unor teorii
bazate pe anumite modele si legi fundamentale apte sa prezica rezultatul fenomenelor sau
experimentelor fizice
→ fenomenele fizice pot fi explicate cu ajutorul unui numar (relativ mic) de legi
fundamentale (legi fizice)
→ legile fundamentale in fizica sunt formulate in limbaj matematic, exprimand legatura
intre anumite marimi fizice

Biologia:
→ studiaza viata si organele vii
→ sistemele biologice sunt sisteme materiale capabile de autoinnoire, autoreproducere,
crestere si dezvoltare
→ o structura vie, rezultat al selectiei naturale, satisface urmatoarele conditii:
1. indeplineste in mod adecvat functia pentru care a fost creata
2. consuma energia si substanta in cantitati minime pentru constructia, mentinerea,
repararea si functionarea elementelor sale
3. isi mentine primele doua caracteristici in diferite conditii

BIOFIZICA SI IMAGISTICA MEDICALA

1. Elemente de biofizica
Definitii:
1. Stiinta care utilizeaza tehnici si concepte fizice pentru cercetarea fenomenelor lumii vii.
2. Stiinta care studiaza aspectele fizice ale structurilor si fenomenelor biologice.
3. Stiinta care studiaza diferite procese si fenomene care au loc intr-un organism viu si care
stabileste legaturi intre diferite marimi fizice.
Biofizica este o stiinta de granita, cu caracter interdisciplinar, avand relatii cu biologia,
matematica, fizica, biochimia, genetica etc.

1
Obiectivele biofizicii:
Ex: “rolul biofizicii in cunoasterea unor boli”
- Structurile si fenomenele fizice ale corpului uman (normale si patologice) folosind
metode si concepte fizice
Ex: “bazele fizice ale imagisticii medicale”
- Tehnici fizice si dispozitive la diagnostic, tratament si cercetarea medicala
Ex: “accidentul de la Cernobil si urmarile acestuia”
- Actiunile factorilor fizici din mediu asupra organismului uman

Domeniile biofizicii – luand drept criteriu de clasificare nivelul de organizare a materiei vii,
domeniile (ramurile) principale ale biofizicii sunt urmatoarele:
1. Biofizica moleculara – studiaza proprietatile moleculelor (substantelor) care alcatuiesc
materia vie si fenomenele la care iau parte acestea
2. Biofizica celulara – studiaza aspecte mecanice (biomecanica), electrice (bioelectricitate si
bioexcitabilitate), termice (termodinamica) – comportamentul dpdv fizic al celulelor
individuale: limfocite, eritrocite, neuroni, fibre musculare etc.
3. Biofizica sistemelor complexe – studiaza fenomenele fizice care intervin in mecanisme
complexe cum sunt: receptia vizuala si auditiva, functia neuronilor, contractia musculara
etc.
4. Biofizica medicala – studiaza aplicatiile fizicii in diagnosticare

2
Celulele – sunt elemente constitutive de baza ale tesuturilor animale sau vegetale si in general
sunt formate din: nucleu, citoplasma si membrana.
Citoplasma – este elementul constitutiv fundamental al celulei, format mai ales din albumina
asociata cu alte substante organice.
Limfocitele – sunt o varietate de leucocite prezente in limfa si in sange, avand un rol important in
imunitatea organismului.
Leucocitele – sunt celule nucleate din sangele circulant, incolore, de forma in general sferica si
de dimensiuni variabile, cu rol important in apararea organismului impotriva microbilor.
Eritrocitele – sau hematiile, sunt celule sangvine de culoare rosie, care contin hemoglobina.
Neuronul – este unitatea fundamentala a sistemului nervos, specializat in generarea, conducerea
si transmiterea impulsurilor nervoase.
Fibra musculara – sau celula musculara – este unitatea morfo-functionala a tesutului muscular.
Procesele biologice sunt produse cu ajutorul unor procese chimice si fizice ale vietii, pe
care le studiaza atat biochimia, cat si biofizica.
Biofizica este de mare utilitate, atat pentru studiile fiziologice, ea analizand la nivelul
molecular si submolecular procesele fiziologice, cat si pentru intelegerea proceselor biofizice si
biochimice.
Materia vie se prezinta sub forma unor organisme sau indivizi. Biosfera nu are caracter
continuu, ci unul discontinuu, fiind alcatuita din indivizi deosebiti, unitati distincte, capabile de
viata autonoma; pot fi descompuse mintal sau artificial in subsisteme: aparate anatomice, organe,
tesuturi, celule, particule celulare, macromolecule, molecule si atomi. Sunt unitati din ce in ce
mai elementare si care corespund totodata diferitelor nivele de organizare a materiei vii. Sistemul
fundamental este celula, dar nu numai din considerente embiologice si morfologice, ci si din
considerente biofizice si biochimice. Fiecare nivel de organizare structurala are legile sale proprii
dupa care se comporta, ceea ce inseamna ca biofizica studiaza diferite nivele ale materiei vii;
sistemele vii sunt intr-o continua evolutie si deosebim o evolutie ontogenetica si o evolutie
filogenetica.
Ontogenetic – proces de dezvoltare a fiintei vii de la embrion la stadiul de adult.
Filogenetic – evolutia fenomenelor organice a unor specii de animale sau plante din momentul
aparitiei vietii pe Pamant.
Prin sistem intelegem un ansamblu structural de corpuri care interactioneaza intre ele
reciproc si este delimitat de spatiu, denumit mediu extern, in care se petrec toate procesele.
Prin sistem biologic intelegem un ansamblu de structuri moleculare, atomice, ioni si
supramolecule structurate, adaptate in vederea realizarii unor functii.
In sistemul biologic se petrec procese care, in punct de vedere al naturii lor, sunt procese
fizice si chimice.
3
 Materia este constituita din 12 particule elementare de “materie” care interactioneaza
intre ele prin intermediul a 4 forte fundamentale:
1. Forte electromagnetice – care leaga electronii in atomi si atomii in molecule conducand
la interactiunea electro-magnetica
2. Forte nucleare puterice – leaga protonii si neutronii pentru a forma nucleul atomic
3. Forte nucleare slabe – care se manifesta prin anumite tipuri de radioactivitate
4. Forte gravitationale – mult mai slabe decat celelalte fara nici un rol la nivelul particulelor
elementare conducand la interactia gravitationala, realizata prin gravitoni ipotetici
nedescoperiti inca.
Primele 3 tipuri de forte si interactii respecta legile mecanicii fizicii cuantice care
guverneaza fenomenele la scara microscopica, iar teoria prevede ca ele sa actioneze prin
intermediul particulelor numite bosomi.
Campurile de forte reprezinta formele de existenta ale materiei in prezenta corpurilor
manifestata in timp si spatiu.
Izvorul materiei organice si a materiei vii este materia minerala, materia anorganica de la
nivelul scoartei terestre.
Substante organice = substante provenite din regnul vegetal si animal.
Substante anorganice = substante provenite din regnul mineral

TREPTELE DE ORGANIZARE A MATERIEI

1. Particule elementare:
- Electroni
- Protoni
- Neutroni

2. Elemente: carbon (C), hidrogen (H), sulf (S), siliciu (Si), calciu (Ca), fosfor (P) etc.

3. Structuri chimice: molecule organice + (ioni si molecule anorganice)

4. Structuri chimice complexe:

- molecule organice>macromolecule>sistem coloidal complex
- ioni si molecule anorganice>sistem coloidal complex

4
MATERIA VIE
- structura submicroscopica: protoplasma
- structuri subcelulare: organite, structuri functionale
- structura celulara: celula (monocelulara, pluricelulara)
- structuri supracelulare: celule diferentiate > tesuturi > organe > sisteme si aparate >
organism

CONSTITUENTII FUNDAMENTALI AI MATERIEI VII

Materia vie este alcatuita din elemente chimice numite bioelemente.
Elementele se asociaza formand molecule. Pentru ca se intalnesc in materie vie, acestea
se numesc bioelemente.
Din sistemul periodic, nu toate elementele chimice se regasesc in organismele vii. Din
acestea doar 60 au fost identificate si circa 35 se intalnesc in mod permanent.
Ele pot fi grupate in 3 mari grupe:
1. MACROELEMENTE (macrobiogene) – se intalnesc in cantitate mare in organismele vii.
Acestea sunt: C, H, O (elemente ternare). Lor li se adauga (N, Ca, P).
2. OLIGOBIOELEMENTE – sunt compusi care se gasesc in proportie redusa, in grupa
aceasta fiind incluse: (K, Na, S, Cl, Mg).
3. MICROBIOELEMENTE (microbiogene) – sunt prezente in organism in cantitati extrem
de reduse, uneori doar urme.
In concluzie, se poate afirma ca materia, sistem dinamic cu autoreglare, se caracterizeaza
printr-o miscare permanenta, haotica in spatiu si in timp, miscarea de agitatie termica
(browniana), masurabila prin energie si prin capacitatea de organizare, structurare, masurata prin
informatie.

5
10.03.2021
BIOFIZICA MOLECULARA
Materia este compusa din particule distincte numite atomi. Molecula reprezinta particula
cea mai mica a unui corp, ce are insusurile caracteristice ale substantei respective.
Particule elementare:
- Electronul (-)
- Protonul (+)
- Neutronul (0)
Atomul este caracterizat prin:
- Numar atomic (Z)
- Numar de masa (A)
Invelisul electronic reprezinta totalitatea electronilor care graviteaza in jurul nucleului.
Orbitalul atomic reprezinta zona din jurul nucleului in care exista probabilitatea maxima de a
gasi electronul.
Tipuri de orbitali:
- De tip s creste energia (E) orbitalilor
- De tip p
- De tip d
- De tip f
STRAT (nivel energetic)
- 7 straturi, 1,2,3,4,5,6,7 – K,L,M,N,O,P,Q – energia cea mai joasa o au pe stratul K
- Fiecare strat electronic contine unul sau mai multe substraturi
- Substratul reprezinta totalitatea orbitalilor de acelasi tip
Modul de notare al straturilor, substraturilor si al numarului de electroni:

6
Formarea moleculelor:
- Este o combinatie de 2 sau mai multi atomi, identici sau diferiti, intre care se exercita
forte numite forte interatomice
- Reprezinta un grup electric neutru, stabil, atomii fiind legati prin legaturi chimice
puternice. Din 100 de atomi se formeaza milioane de molecule.
Tipuri de legaturi:
1. Legatura ionica:
- se formeaza prin cedare/acceptare de electroni, iar ionii formati se atrag prin forte
electrostatice
- se obtine un cristal ionic, in care legaturile dintre ioni sunt foarte puternice.

2. Legatura covalenta:
- Se realizeaza prin punerea in comun de electroni
a. Legatura covalenta nepolara – se combina atomi identici

b. Legatura covalenta polara – se combina atomi diferiti

c. Legatura covalenta coordinativa – se realizeaza prin punere in comun de electroni

care provin de la acelasi atom

- N H 3 – amoniac

7
 - H 3 O+ ¿¿ - ionul hidroniu

3. Legatura de hidrogen – se realizeaza intre un element electronegativ al unei molecule si

un element electronegativ al unei molecule si un element cu caracter mai electropozitiv al
altei molecule. Este o legatura cu caracter partial ionic, de natura electrostatica.

4. Legatura Van der Waals (legatura de hidrogen) – reprezinta atractia intre sarcina
pozitiva a unei molecule si sacina negativa a moleculei vecine.
Molecula de H 2 O (apa) – este o molecula polara si are un moment al dipolului rezultat in
urma existentei unui atom de hidrogen (H) in nucleu.

STRUCTURA MOLECULARA A APEI

Compusul apa, oxidul de hidrogen, singurul lichid anorganic natural, constituie singura
faza continua din organismele vii, este o substanta puternic reactiva, cu proprietati speciale si nu
doar un lichid inert care umple spatiile goale din interiorul organismelor vii.
Structura: atomul de oxigen este legat covalent de cei doi atomi de hidrogen. Cei 10
electroni din molecula de apa sunt distribuiti astfel incat densitatea electronica maxima se afla in
vecinatatea atomului de oxigen, incat centrul sarcinilor negative nu coincide cu centrul sarcinilor
pozitive.

8
 - Moleculele de apa formeaza intre ele legaturi de hidrogen
- Fiecare molecula de apa este inconjurata de 4 molecule invecinate
Proprietatile fizice ale apei:
- Punct de topire: 0 grade celsius
- Punct de fierbere: 100 grade celsius
- Solvent universal
- Substanta puternic reactiva
- Densitate maxima la 4 grade celsius (anomalia apei)
- Conductibilitate electrica ridicata
- Conductibilitate termica ridicata
- Caldura specifica mare
- Caldura latenta specifica de vaporizare mare
- Coeficient de tensiune superficiala relativ mare care scare cu cresterea temperaturii
Consecinte cand apa are “caldura specifica” foarte mare:
- Absoarbe multa caldura pentru a-si creste temperatura
- Caldura absorbita este in mare parte folosita pentru ruperea legaturilor de hidrogen
- Retine multa caldura in procesul de racire
- Este rezistenta la racire
- Prin formarea legaturilor de hidrogen se degaja energie
- Apa are un rol fundamental in termoreglarea organismelor (amortizor termic al
organismelor)
Consecinte cand apa are “caldura latenta” de vaporizare mare:
- Necesita caldura mare pentru ruperea legaturilor de hidrogen si pentru a se evapora
- In absenta legaturilor de hidrogen, punctul de fierbere al apei este de aprox. 90 grade
celsius

CALDURA SPECIFICA (capacitatea termica masica) – este o marime fizica din ramura
termodinamicii ce are caracter de constanta de material si reprezinta cantitatea de caldura
necesara unitatii de masa dintr-un corp pentru a-si modifica temperatura cu un grad Kelvin.

9
CALDURA LATENTA – este cantitatea de caldura primita sau cedata de un corp/de un anumit
sistem de corpuri intr-o transformare termodinamica de faza izoterm-izobara (ex: topirea zapezii
sau fierberea apei)
- De vaporizare
- De condensare
- De sublimare
- De desublimare
- De topire
- De solidificare

SANGELE

- Singurul tesut fluid din organism

- Solutie pentru cristaloizi (contine electroliti: Na, Cl, K, etc.)
- Coloid (contine proteine: serumalbumine, globuline)
- Suspensie (contine elemente figurate: hematii, leucocite, trombocite)
- Usor vascos, opac, rosu
In cadrul biofizicii moleculare se studiaza fenomenele termice, mecanice, de tensiune
superficiala, de atractie moleculara etc.
1. Miscarea Browniana
- Este o miscare spontana, complet haotica, dependenta de temperatura mediului a unor
particule aflate intr-o suspensie coloidala sau dispersie gazoasa
- Caracteristica principala este neregularitatea
- Este conditionata de energia cinetica a particulelor

10
2. Coeziunea
- Moleculele aceluiasi corp se atrag intre ele in virtutea unei forte numite coeziune
- Aceasta forta de atractie se manifesta in toate starile de agregare
- Substantele solide, avand distanta dintre molecule mai mica, au o forta de coeziune mai
mare
- In cazul lichidelor, distanta intermoleculara este mai mare, deci au o forta de coeziune
mica
- In cazul gazelor, moleculele fiind foarte departate forta de coeziune este foarte mica

3. Adeziunea
- Forta care ia nastere intre moleculele superficiale a doua corpuri diferite puse in contact

4. Tensiunea superficiala a lichidelor in organism

- Suprafata de separare dintre doua medii are caracterul unei membrane elastice
- Lichidele din organism fiind in general solutii apoase, au tensiune superficiala mai mica
decat a apei pure
- Suprafata lichidelor organice din celulele si capilarele corpului este foarte mare fata de
volumul lor
- Proteinele trebuie sa fie concentrate la suprafata acestor lichide in straturi
monomoleculare al caror rol are importanta in schimbul de substante

5. Capilaritatea
- Este fenomenul de ridicare in tuburi capilare a nivelului lichidului care uda peretii vasului
si de coborare a nivelului lichidului care nu uda peretii vasului
- Capilarele sunt tuburi care au diametrul mai mic de 1 mm
- In medicina, capilaritatea se aplica in fenomenele de patrundere a lichidelor prin
corpurile poroase, porii fiind ca niste canale care favorizeaza adeziunea lichidelor (ex:
embolia gazoasa)

6. Vascozitatea
- Lichidul in miscare este alcatuit din mai multe straturi, care prin miscarea lor determina o
frecare inferioara, care constituie vascozitatea
- Vascozitatea este o caracteristica generala a fluidelor si depinde de temperatura
- Sangele fiind o suspensie coloidala, vascozitatea este cea a sistemelor eterogene, iar
cresterea ei depinde de volumul total de particule
- Prezenta unei cantitati crescute de dioxid de carbon in organism are ca efect umflarea
celulelor sangvine, marirea volumului lor total, in consecinta creste vascozitatea
- De aceea sangele venos este mai vascos decat sangele arterial
- Vascozitatea creste in oboseala, consum de alcool, hipertensiune arteriala (HTA)

11
7. Difuziunea
- Fenomenul de patrundere a moleculelor unei substante printre moleculele altei substante
- Este caracteristica tuturor celor 3 stari de agregare:
a. Difuziunea gazelor:
- Cauza difuziunii este miscarea moleculara a celor doua gaze
- Viteza de difuziune variaza cu natura, presiunea si temperatura gazelor
- Difuziunea gazelor in organism se face cu o viteza proportionala cu coeficientul de
solubilitate al gazului in lamela lichida pe care o traverseaza
- In cazul schimburilor respiratorii se observa ca presiunea:
1. Oxigenului – descreste de la atmosfera, alveole, artere, tesuturi (presiune aproape 0)
2. Dioxidului de carbon – presiunea partiala se micsoreaza de la tesuturi, sange venos,
aerul alveolar, aerul atmosferic (unde presiunea este aprox.0)

b. Difuziunea lichidelor
- Viteza de difuziune variaza cu natura substantei care difuzeaza
- Viteza variaza cu starea cristaloida sau coloidala a substantei
- Cantitatea de substanta care difuzeaza creste cu temperatura

8. Osmoza
- Difuziunea lichidelor printr-o membrana se numeste osmoza
- Se produce atunci cand cele doua lichide uda membrana pe fiecare parte
- Membranele in care are loc difuziunea se clasifica in:
a. Membrane permeabile – cu rol de bariera, care opun o rezistenta, dar permit trecerea
apei, a electrolitilor si a unor molecule
b. Membrane semipermeabile – care in general sunt permeabile doar pentru apa si pot fi
organice sau anorganice, biologice sau artificiale
c. Membrane selective – care permit trecerea doar anumitor substante
Osmoza consta in trecerea solventului printr-o membrana semipermeabila care separa
doua medii cu concentratii diferite si are loc dinspre solutiile diluate spre solutiile
concentrate, cu tendinta de a egaliza concentratiile

Rolul osmozei in cazul hematiilor

In mod normal, plasma si mediul intern din hematii prezinta doua solutii izotone
sau izo-osmotice (au aceeasi presiune osmotica), incat volumul hematiilor ramane
constant si nu se produce nici un transfer de solvent prin membrana hematica.
Determinarea presiunii osmotice a unei solutii care urmeaza a fi injectata in
organism:
- Daca solutia externa este HIPOTONA sau hipo-osmotica, presiunea osmotica a solutiei
fiind mai mica decat presiunea intracelulara,apa patrunde in hematii, determinand
umflarea acestora, turgescenta

12
 - Cresterea volumului si intr-un final spargerea hematiilor: hemoliza hipotonica
- Daca solutia este HIPERTONA, hiper-osmotica, hematiile se retracta, se zbarcesc, isi
micsoreaza volumul, se ratatineaza, avand loc plasmoliza
- Daca dimensiunile se mentin constante, la volum constant, solutia este IZOTONA sau
izo-osmotica, determinand izovolemia celulara.
- Cand trebuie introduse cantitati mai mari de lichid in sange, in scop curativ, se folosesc
numai solutii izotonice (NaCl 9‰, impropriu denumite ser fiziologic). Solutiile
medicamentoase injectate trebuie sa fie intotdeauna izotonice cu serul sangvin

BIOFIZICA CELULARA

1) MEMBRANELE BIOLOGICE
Membranele biologice sunt ansambluri compuse din proteine si lipide care formeaza structuri
continue biodimensionale, cu proprietati caracteristice de permeabilitate selectiva, prin care se
realizeaza compartimentarea materiei vii.

1.1 Stuctura si proprietati

Functiile pe care le indeplineste membrana sunt urmatoarele:
- Delimiteaza celula (organitele celulare) de mediul exterior;
- Prezinta permeabilitatea specifica pentru ioni si unele macromolecule;
- Reprezinta sediul unor reactii enzimatice.

Ioni – particule cu sarcini electrice pozitive si negative.

Macromolecula – compus format dintr-un numar foarte mare de molecule.
Enzima (ferment) – substanta produsa de celule vii, care activeaza procesele biochimice (oxidari,
reduceri, hidratari).Pentru a actiona ele necesita anumite conditii ale pH-lui, o anumita
temperatura, presiune, viteza. Enzimele pure se pot folosi ca medicamente (tripsina), in industrie
ele se folosesc pentru obtinerea unor bauturi alcoolice.

Membrana este formatiunea care separa doua medii; pot fi membrane celulare sau membrane ce
separa sangele de tesuturi sau organele intre ele.
Membrana joaca un rol foarte important in schimburile organelor (celulelor) cu lichidul din
spatiul interstitial (spatiul situat intre partile unui corp sau ale unui sistem de corpuri aflate unul
langa altul pe o anumita portiune din suprafata lor, fara a se atinge).

1.2 Compozitia biochimica a membranelor biologice

Pricipalele componente biologice sunt:
a. Proteinele (60-80%) confera functionalitatea membranei. Au rol in transportul activ (cu
consum energetic – de la concentratie mica la concentratie mare), indeplinesc functii enzimatice
sau de receptori.
Proteinele sunt fie inglobate in membrana lipidica (transmembranare), fie asociate suprafetei
acesteia (proteine membranare periferice si proteine legate prin lipide).

13
Exista mai multe tipuri de proteine, incluzand:
-enzime, care catalizeaza diferite reactii chimice;
-proteina – marker;
-receptori;
-de sustinere;
-de transport.
Proteinele sunt implicate in multiple procese:
-transportul molecular si ionic transmembranar;
-realizarea conexiunilor intercelulare si a ancorarii celulelor in matricea extracelulara;
-desfasurarea reactiilor enzimatice asociate structurilor membranare;
-controlul fluxului de informatie intre celula si mediu prin recunoasterea, legarea si transmiterea
moleculelor semnal;
-imunitatea celulara.
b. Receptorii reprezinta capatul periferic al unui analizator, organizat de asa maniera incat pot
analiza si transmite un anumit tip de energie sau de sistem luminos, auditiv. In farmacologie,
receptorul este o structura particulara care raspunde la un anumit produs chimic (ex.: adrenalina
care se afla in sistemul simpatic sau parasimpatic).
Sistemul simpatic este partea sistemului neurovegetativ, este format din ganglionii simpatici
cervicali, toracici, lombari, situati de o parte si de alta a maduvei spinarii.
Sistemul parasimpatic este partea sistemului neurovegetativ formata din trei portiuni: craniana,
medulara si sacrala.
c. Lipidele (20-40%). Membrana celulara consta din trei tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide
si steroli. Colesterolul cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care confera membranei
rigiditatea. Sunt intotdeauna atasate proteinelor, asigura functia de bariera a membranelor.
Componentele minore ale membranelor biologice sunt: ionii, apa, transportorii.
Lipidele sunt substante organice naturale, constituite din alcooli si acizi grasi superiori. Sunt
componente de baza ale materiei vii.

1.3 Caracteristicile fizice ale membranelor biologice

a) Fluiditatea membranelor – mobilitatea lor;
b) Transportul prin membranele biologice:
-transportul pasiv (fara consum de energie , de la concentratie mare la concentratie mica);
-transportul activ (cu consum de energie, de la concentratie mica la concentratie mare);
-difuziune simpla sau difuziune facilitata.

2) BIOMECANICA

Mecanica studiaza formele cele mai simple de miscare. Miscarea incepe din pozitia de repaus.
Cinematica studiaza miscarea pe diferite traiectorii in raport cu timpul si independent de cauzele
care provoaca miscarea.

14
Dinamica studiaza miscarea corpurilor legata de cauzele care o produc, adica de forte.
Statica studiaza echilibrul corpurilor asupra carora actioneaza diferite forte, precum si mijloacele
de realizare a echilibrului.
2.1 CINEMATICA UMANA

Locomotia umana se face sub forma de mers, alergare sau saritura.Ea este caracterizata prin
faptul ca la un moment dat se ridica picioarele de la sol, unul cate unul sau amandoua o data,
intr-o anumita faza a deplasarii.

Mersul
Se compune dintr-o serie de perioade de sprijin al corpului pe un singur membru inferior,
separate de perioadele de sprijin pe ambele membre inferioare. Faza de sprijin unilaterala are loc
in cea mai mare parte a timpului, adica atunci cand corpul se sprijina pe un singur picior.
Sprijinul dublu se realizeaza atunci cand: picioarele se afla in acelasi timp pe sol. In faza de
sprijin unilateral se disting:
-pasul posterior, cand piciorul oscilant se afla in urma celui de sprijin;
-pasul anterior, cand piciorul oscilant se afla inaintea celui de sprijin.
In deplasarea sa, corpul uman executa si alte miscari:
-oscilatii verticale;
-oscilatii transversale;
-oscilatii longitudinale.

Alergarea
Se caracterizeaza prin faptul ca in nici un moment picioarele nu se afla pe sol amandoua
deodata. La o anumita viteza, apare un interval in care corpul nu are deloc contact cu solul. In
alergare, picioarele sunt in flexie. Alergarea se compune dintr-o serie de perioade de sprijin,
alternate prin perioade de suspensie.

Saritura
Consta in deplasarea ambelor picioare deodata, fazele de sprijin ale picioarelor pe sol fiind
separate de aflarea concomitenta a picioarelor in aer.

Legile pasilor
- Lungimea medie a pasului normal este 63 cm la barbati si 50 cm la femei;
- La ambele sexe pasul drept este mai lung decat cel stang;
- Departarea laterala a picioarelor in timpul mersului este mai mica la barbati
(11-12 cm) decat la femei (12-13 cm);
- Lungimea pasului creste cu frecventa, pana la o cadenta de maxim 75 de pasi
pe minut. La o cadenta mai mare, lungimea pasului scade;
- Viteza mersului creste odata cu frecventa pasilor pana la o cadenta de 85 de
pasi pe minut; la o cadenta mai mare,viteza scade.

15
2.2 DINAMICA ORGANISMULUI UMAN
Inertia – legea fundamentala a dinamicii a fost formulata de Newton: un corp isi pastreaza
starea de repaus sau de miscare rectilinie si uniforma atata vreme cat actiunea altor corpuri nu il
obliga sa-si modifice aceasta stare. Influenta unor corpuri asupra altora se manifesta sub actiunea
unor forte.
Gravitatia este forta pe care Pamantul o exercita asupra corpurilor. Centrul de greutate al
oricarui corp se afla la intersectia a cel putin trei plane, fata de care se compenseaza momentele
fortelor de gravitatie. Planurile sunt: orizontal, frontal si median antero-posterior (sagital, directia
din fata catre spate). La corpul uman, centrul de greutate depinde de pozitia corpului, a
membrelor si de incarcarea lor.

2.3 STATICA CORPULUI UMAN

Statica studiază echilibrul, adică starea

în care se află un corp solicitat de mai multe
forte, care işi anulează reciproc efectele.
Astfel, considerand echilibrul unui corp
asupra căruia acţionează numai gravitaţia, se
deosebesc:
- echilibrul de suspensie, cand corpul este
mobil în jurul unei axe de rotaţie;
- echilibrul de sprijin, cand corpul se află pe
un plan cu care are contact printr-o bază de
sustinere.
Există trei moduri de echilibru:
Stabil - atunci cand, daca actioneaza o forta
asupra lui pentru a-l scoate din echilibru, el
revine la pozitia de echilibru initiala atunci cand forta nu mai actioneaza.
Instabil - atunci cand, daca se actioneaza cu o forta pentru a-l scoate din echilibru, corpul va
cadea si nu va mai regasi pozitia de echilibru initiala.
Indiferent - atunci cand, daca actioneaza asupra lui o forta pentru a-l scoate din echilibru, el iese
din echilibrul initial si ramane intr-o noua pozitie care este tot o pozitie de echilibru.

Parghiile in organismul uman

O parghie este o bara rigida care se poate roti in jurul unui punct fix, numit punct de
sprijin. Asupra unei parghii actioneaza doua forte: o forta active, F, care pune in miscare parghia
si o forta rezistenta, R, care trebuie invinsa.
Actiunea parghiilor se bazeaza pe echilibrul momentelor celor doua forte: activa si
rezistenta pasiva.

16
Clasificarea parghiilor se face in functie de pozitiile celor trei puncte de aplicatie F, R si S:
- Parghia de gradul I are punctul de sprijin situat intre punctele de aplicatie ale
celor doua forte;
- Parghia de gradul II are punctul de sprijin situat la un capat, iar la celalalt
capat se afla punctul de aplicatie al fortei active;
- Parghia de gradul III are punctul de sprijin situate la un capat, iar la celalalt
capat se afla punctul de aplicatie al fortei rezistente.

Identificarea parghiilor in organismul uman

1. Parghiile de gradul I sunt parghii de echilibru deoarece realizeaza echilibrul static. Forta
rezistenta este reprezentata de greutatea corpului sau a segmentului care se deplaseaza,
iar forta activa este reprezentata de insertia pe segmental osos a muschiului care
realizeaza miscarea.

Exemple:
-Trunchiul se afla in echilibru pe picioare
-Capul este in echilibru pe coloana vertebrala.Punctul de sprijin este “vertebra atlas”, rezistenta
este reprezentata de greutatea corpului, care tinde sa cada inainte, iar forta active este dezvoltata
de muschii cefei, care opresc caderea capului inainte;
-Antebratul in extensie

2. Parghiile de gradul II sunt parghii de forta,deoarece au rolul de a multiplica forta.

Exemple:
-Incisivii
-Caninii

17
-Piciorul, avand ca rezistenta greutatea corpului transmisa prin tibie; greutatea corpului este
aplicata la nivelul articulatiei tibio-tarsiene, astfel incat forta o vor da muschii inserati prin
tendonul lui Ahile pe calcaneu; punctul de sprijin, cand stam pe varful picioarelor, se afla la
extremitatea metatarsienelor in contact cu solul;
3. Parghiile de gradul III sunt parghii de deplasare, ele utilizand o forta mare pentru a
invinge o forta mica, in schimb deplaseaza mult punctul de aplicatie a fortei rezistente. La
acest tip de parghii punctul de aplicatie al fortei active- locul de inserare a muschiului- se
afla intre punctul de sprijin, articulatia si punctul de aplicatie a fortei rezistente.

Exemple:
-Antebratul in flexie – cand muschii flexori se contracta pentru a-l ridica; bicepsul se contracta
producand o forta care are punctul de aplicatie pe antebrat. In acest caz, bratul fortei active este
de aproximativ 8 ori mai mic decat bratul fortei rezistente, rezulta ca forta activa trebuie sa fie de
8 ori mai mare decat forta rezistenta.
-Coastele, in timpul respiratiei, la inspiratie si expiratie. Articulatia costo-vertebrala reprezinta
punctul de sprijin, zonele de insertie a muschiului pe corpul coastei reprezinta punctul de
aplicatie al fortei active, iar partea anterioara a coastelor reprezinta rezistenta.
-Gamba , la fotbal, in cazul unui voleu, piciorul nu este fixat pe sol, deci punctul de aplicatie al
fortei active se afla la mijloc,iar rezistenta este reprezentata de un ansamblu de forte (greutatea
mingii, greutatea piciorului).
-Mana atunci cand prinde obiectele ca o pensa.

In organismul uman, aceeasi parghie poate sa isi schimbe gradul in raport cu pozitia in care
actioneaza segmentele: antebratul, in miscare de flexie, se comporta ca o parghie de gradul III,
iar in pozitia stand pe maini, ca o parghie de gradul I.

18
2.4 MECANICA INIMII
Sângele circulă în vasele sangvine, fiind propulsat din inimă în aparatul cardio-vascular,
energia fiind transmisă sângelui de contracţiile inimii. Inima este principalul organ propulsor al
sangelui.
Circulaţia este condiţionată de contracţiile ritmice ale inimii – sistola, alternate cu
relaxarea ei – diastole. Frecvenţa contracţiilor inimii este in medie de aprox 70 de batai/min la
bărbaţi şi de aprox 80 de batai/min la femei iar la copii frecvenţa este mai mare.

Mecanica vaselor sangvine

Inima arunca intermitent la fiecare sistolă o cantitate de sânge în artere si ar trebui ca
regimul de curgere prin vase să fie şi el intermitent, insa datorită elasticităţii vaselor, sângele
curge continuu si, deci, se mareste debitul sangelui in vase.
Palparea unei arterei dă la fiecare bătaie a inimii o senzaţie caracteristică, datorită
deformaţiei elastice a arterei sub influenţa trecerii undei sanguine, numită puls.
Presiunea pe care contracţia ventriculară o dă sângelui se transmite cu o valoare din ce în
ce mai redusă, cu cat se indepărtează de regiunea de propulsare (inima) spre periferie (capilare).
În vene, fenomenul este în sens invers, viteza de circulaţie în vene creşte pe măsură ce
sângele se apropie de inimă.
Presiunea mai depinde de fluiditatea sângelui. Creşterea vâscozităţii sangvine duce la o
rezistenţă vasculară mărită care produce suprasolicitarea inimii prin creşterea presiunilor arteriale
în circulaţia sistemică şi pulmonară, acest lucru favorizând staza sangvină, aderenţa
trombocitară, ateroscleroza şi accidentele vasculare. Când pereţii arteriali se rigidizează aportul
de lucru mecanic al arterei faţă de inimă dispare sau se micşorează foarte mult, inima fiind
nevoită să efectueze un lucru mecanic mai mare decât în mod obişnuit, ceea ce duce la obosirea
acesteia. Ex: in ateroscleroză depozitele de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge micşorează
diametrul acestora si peretii arteriali se rigidizeaza. Apare o creştere a vitezei de curgere a
fluidului care atrage după sine, o creştere a presiunii dinamice, urmate de o scădere a presiunii
statice, vasul putându-se bloca. Presiunea arterială este cea mai importantă mărime pentru
controlul şi diagnosticul tulburărilor în funcţionarea aparatului cardiovascular. Metoda de
determinare a presiunii (tensiunii) arteriale se bazează pe echilibrarea acesteia cu ajutorul unei
presiuni exterioare. Aceasta se realizează exercitand o presiune prin ţesuturi asupra unei artere
care trece pe un plan rezistent (manson peste artera brahiala) până se opreşte circulaţia în acel
loc. La decomprimare, momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marcheazã
presiunea sistolica iar momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea
diastolica. Aparatul pentru masurarea tensiunii arterial poarta denumirea de tensiometru.
Tensiunea arteriala (TA) reprezinta presiunea exercitata de coloana de sange asupra
peretelui vascular in timpul contractiei si relaxarii ritmice a inimii, cu cele doua componente:
 tensiunea sistolica - este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand inima se
contracta (in sistola) - cu valori normale intre 100 si 135 mm coloana de mercur (Hg);
 tensiunea diastolica - este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand inima se
relaxeaza intre doua contractii (in diastola) - cu valori normale sub 85 mmHg.

19
Ventriculul este o cavitate naturala de dimensiuni reduse din interiorul unor organe (inima,
creier, laringe, etc.).
Inima are doua ventricule: ventriculul stang si ventriculul drept, care au rolul de a pompa sangele
in artere.
In medie, presiunea sangelui este de 120-130 de torri; in aorta, carotida, femurala, radial este o
presiune de 100-120 torri, iar in arterele mici, 70-90 de torri.
Un torr = 1.3328 Pascali
Aorta este artera principal care transporta sangele oxigenat in tot corpul.
Carotida este artera principal (dreapta si stanga) care duce sangele oxigenat la cap; intreruperea
circulatiei sangelui la nivelul capului poate duce la deces.
Venele jugulare transporta sangele neoxigenat din cap catre inima prin vena cava superioara (la
gat).
Vena femurala este un vas de sange de la genunchi pana la bazin.
Venele radiale sunt vene pereche ce insotesc artera radial prin spatele mainii si al aspectului
lateral al antebratului.
Artera este un vas de sange care duce sangele de la inima catre una sau mai multe parti ale
corpului (tesuturi, plamani, creier, etc).

2.5 MECANICA RESPIRATIEI

Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar organismului si mai ales
muschilor, care sunt cei mai mari consumatori de oxigen. Respiraţia constă dintr-o mişcare
alternativă de mărire şi micşorare a volumului cutiei toracice, realizată în doi timpi: inspiraţia şi
expiraţia.
Inspiraţia este un fenomen activ care se face cu efort muscular, prin mărirea toracelui în
diferite direcţii. Prin urmare, plămanii se dilată, presiunea se micşorează, astfel aerul pătrunde în
alveole.
Expiraţia se face normal, fără efort muscular, coastele se lasă în jos, diafragma se
relaxează. La expiraţia forţată participă muşchii toracici şi abdominali.
Aerul bogat în oxigen este introdus în alveolele pulmonare prin inspiraţie şi aerul bogat în
dioxid de carbon din plămâni este eliminat în atmosferă prin expiraţie.
Frecvenţa respiratorie reprezintă numărul ciclurilor respiratorii (inspiraţie şi expiraţie) pe minut
şi se situeaza intre 12-18 c/min la adult. Variază în funcţie de varsta (nou-nascut 30-45c/min,
copii 20-30 c/min), sex (femei 15-18 c/min), activitate fizica (30-40c/min).
Alveolele sunt mici cavitati in care se gaseste aer. Aerul atmosferic vine in contact cu sangele
din capilarele pulmonare, cedandu-i oxigenul si preluand dioxidul de carbon.
Diafragmul este un muschi sub forma de bolta care separa cavitatea abdominal de cutia toracica.
Este alcatuit din fibre muscular radiale fixate inferior pe coloana vertebrala, pe coaste si pe
peretii anteriori ai abdomenului, iar superior pe o aponevroza numita central frenic.
Aponevroza este o membrane fibroasa alba, lata, foarte rezistenta, care acopera si tine muschii.

20
2.6 MECANICA CONTRACTIEI MUSCULARE

Musculatura reprezinta un element activ care controlează deplasarea structurilor osoase

şi mişcările altor structuri. Mişcările datorate muşchilor se bazează pe capacitatea fibrelor
musculare de a utiliza energia chimică obtinuta în procesele metabolice, de a se scurta şi de a
reveni la dimensiunile iniţiale.
Muschii sunt mari consumatori de oxigen.
Muşchiul striat este alcătuit dintr-un mănunchi (sute, chiar mii) de fibre musculare.
Contracţia musculara implică trei etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie-contracţie;
3. contracţia propriu-zisă a fibrei muscular.

Tipuri de contracţii
Muşchii dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se opune. În
funcţie de mărimea acestei forte, muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi
lungime.
Contracţia izotonică - muşchii se contractă contra unei forţe exterioare constante (ex:
ridicarea unei greutăţi).
Contracţia neizotonică - forţa variază ca mărime (ex: întinderea unui resort).
Contracţia izometrică - contracţia în care lungimea muşchiului nu se modifică, dar
tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă.
Contracţia tetanică – contractile individuale fuzioneaza intr-o contractie unica
(convulsii, stari de asfixiere).

21
3.TERMODINAMICĂ – CURS 4
Termodinamica se ocupă cu studiul fenomenelor termice, a stărilor de echilibru ale
sistemelor fizico-chimice. Pentru a caracteriza stările de echilibru, termodinamica operează cu o
singură mărime specifică - temperatura.
3.1 Transportul căldurii în organism
Organismul uman produce căldură, care se transmite din centrul corpului spre suprafaţă ,
iar de aici spre mediul exterior. Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului
diferă de la un organ la altul. Căldura este transportată din locurile cu temperatura mai ridicată
spre cele cu temperatura mai scăzută prin conducţie şi convecţie.
Conductia – transmiterea caldurii din aproape in aproape (exemplu: lingura din ceai, o
ceasca fierbinte de ceai incalzeste mainile, daca luam o bucata de gheata In mana). Conductia
termica este un fenomen de transport a energiei interne, datorate neomogenitatii provocate de
agitatia termica la nivel molecular si este un fenomen ireversibil. Marimea fizica ce
caracterizeaza acest fenomen este conductibilitatea termica.
Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, astfel încât rolul principal în
transportul căldurii îl constituie sângele. Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este
favorizată şi de căldura lui specifică mare. Temperatura sangelui variaza larg cu teritoriul
vascular: sangele hepatic are 40-42 C, iar sangele pulmonar 36 C, sangele din vasele cutanate are
temperatura cea mai scazuta 34 C.
Convectia – transmiterea din aproape in aproape cu transport de substanta, are loc in
toate lichidele si gazele. Cand lichidul se incalzeste, moleculele din partea inferioara castiga
energie si incep sa se miste mai repede, ceea ce duce la o scadere a densitatii. Moleculele de fluid
cald incep sa se miste in sus, in timp ce racitorul (fluidul mai dens) incepe sa se scufunde. Dupa
ce moleculele racoroase ajung in partea de jos, isi primesc din nou partea lor de energie si din
nou se indreapta spre partea de sus. Ciclul continua atat timp cat exista o sursa de caldura in
partea inferioara. (exemplu: aerul cald umpland spatiul unui balon, poate ridica intreaga structura
la o inaltime suficient de mare; aerul cald este mai usor decat aerul rece).
Caldura este energia transferata numai prin miscarea dezordonata a moleculelor intre
doua sisteme aflate in contac. Caldura este o masura a transferului de energie. Se masoara in
Joule.
Temperatura reprezinta starea de incalzire a unui corp si se masoara in grade Celsius
(C) sau Kelvin (K).
Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie, convecţie, radiatie şi
evaporarea apei prin transpiraţie.
Radiatie – incalzirea se face numai prin curenti de aer. (exemplu: Soarele care prin
transferul de caldura incalzeste pamantul; radiator electric;)

22
 Evaporare – vaporizare lenta care are loc la suprafata lichidului – reprezinta trecerea
unui lichid in stare de vapori in toata masa lui.
Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiatie reprezintă aproximativ 70 – 80
% din totalul căldurii transmise mediului exterior, iar prin evaporare se cedează 20 – 30 % din
aceasta. În condiţii de efort fizic, pierderea de căldură prin evaporare este de 60–70 % din totalul
căldurii. În cazul muncilor fizice grele, corpul poate pierde 4 –12 l apă prin evaporare, ceea ce
reprezintă o cedare considerabilă de căldură.
3.2. Măsurarea temperaturii
În funcţie de starea corpurilor, căldura se propagă diferit:
- în solide, se propagă prin conductie ( conductibilitate) ;
- în lichide, se propagă prin convecţie;
- în gaze, se propagă şi prin convecţie (curenti de aer) şi prin radiaţie.
Cand se măreşte energia termică a unui corp, acesta poate suferi unele transformări:
modificări de volum, schimbări ale stării se agregare, transformări chimice.
Temperatura reprezintă nivelul termic al unui corp, adică starea sa de încălzire sau
răcire. Pentru măsurarea nivelului termic se folosesc aparate numite termometre iar unitatea de
măsură este gradul Celsius.
Temperatura corpului omenesc
Se măsoară cu ajutorul termometrului medical, care are drept corp termometric mercurul.
La încălzire, mercurul din rezervor dilatandu-se prin energia termică căpătată, trece în capilar, iar
apoi valoarea apare pe scala termometrului. Temperatura se masoara în axilă de cele mai multe
ori, se ţine 8-10 min şi se citeşte indicaţia. Temperatura se mai poate lua bucal, rectal sau
vaginal.
Alte tipuri de termometre:
-Termometrele digitale - nu trebuie scuturate, nu se sparg şi anunţă printr-un semnal
acustic atunci când au măsurat temperatura, în mai puţin de un minut. Uneori, termometrele
digitale nu sunt bine calibrate şi pot exista variaţii de temperatură.
-Termometrul Digital cu Infraroșu pentru Frunte - măsoara temperatura în 2 secunde,
fără a necesita contact direct.
În mod normal valorile medii sunt 37 ®C axilar şi 37,5˚C rectal. La nou născuţi,
temperatura este mai mare dar coboară la normal după cateva zile.
Temperatura este influenţată de activitatea musculară şi nervoasă, de temperatura
exterioară, de stari fiziologice, etc. În mod normal corpul omenesc îşi poate menţine temperatura
aproape constantă, chiar dacă mediul ambiant are o temperatură variabilă, aceasta fiind realizată
cu ajutorul unor mecanisme fiziologice termoreglatoare.

23
 3.3 Termoreglarea
Căldura este rezultatul echilibrului dintre procesul de producere a energiei termice în
organism şi pierderile de căldură care se produc prin radiatie, evaporare la nivelul pielii.
Termoreglarea se realizează prin:
- reglarea producerii de căldură;
- reglarea pierderilor de căldură.
Aceste două procese se desfăşoară după rapotrul dintre temperatura organismului şi cea a
mediului extern:
- atunci cand temperature mediului exterior este mai apropiată de cea corpului, pierderile de
căldură se compensează prin furnizarea de căldură de către arderile din organism;
- -în mediile cu temperatură scăzută, organismul luptă împotriva frigului prin: intensificarea
combustiilor (arderilor) pentru producerea de căldură. Sunt indicate hainele călduroase pentru
evitarea pierderii de caldura;
- -cand temperatura externă este crescuta, organismul luptă prin procese de evaporare a apei
(transpiraţie).
3.4 Legile termodinamicii
Principiul I. Cantitatea de căldură schimbată de sistem cu exteriorul, în cursul unei
transformări între două stări se găseşte, pe de- o parte, în lucrul mecanic realizat şi, pe de altă
parte, în variaţia energiei interne a sistemului. Acest principiu reprezintă principiul
conservarii energiei în cursul transformărilor de stare.
Principiul conservării energiei este valabil în toate procesele, inclusiv în cazul sistemelor vii.
Sursa principală de energie în organism o reprezintă procesele de degradare
(metabolizare) a substanţelor alimentare, care duc la producerea de energie in organism.
Organismele vii ca sisteme deschise vor avea energie interna care poate varia mai mult sau mai
putin, in raport cu varsta, starea fiziologica. Cedarea de energie de către organism se face sub
formă de lucru mecanic, căldură, energie depozitata in rezerve, evaporarea apei.
Ele primesc si degaja energie, astfel incat problema conservarii energiei se pune doar la
sistemele inchise.
In timp ce lucrul mecanic poate fi transformat in totalitate in caldura, nu toata caldura
preluata de la sursa calda poate fi transformata in lucru mecanic, deoarece o parte din aceasta
este transferata corpurilor care ne inconjoara. In aceste conditii, randamentul lucrului mecanic
este subunitar.Rolul principal il constituie reactiile de oxidare a carbonului si hidrogenului-
85%,reactiile de hidroliza-14%,neutralizari,scindari moleculare-1%.
Bilantul energetic conform Principiului I: Energia preluată din mediu = lucrul mecanic
efectuat + căldura degajată + energia depozitată în rezevele organismului.

Principiul II Indică sensul unui proces termodinamic natural - trecerea căldurii de la un

corp cu o anumită temperatură la altul cu o temperatură inferioară. Este un proces
ireversibil. Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul spontan

24
al desfăşurării proceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul creşterii
entropiei. Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în
sistemele termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei.
Entropia este o marime termodinamica ireversibila a proceselor fizice macroscopice.
Aceasta marime de stare indica sensul de evolutie macroscopic a unui sistem inchis. Entropia
este un mod de masurare a ordinii unui sistem ,grad de organizare. Cu cat sistemul este mai bine
organizat din punct de vedere structural, cu atat entropia este mai redusa.
Organismele vii exista prin schimbul permanent de substanta si energie cu exteriorul.
Conform principiului I al termodinamicii, cu cat procesele metabolice in organism sunt mai
active, cu atat cantitatea de caldura va fi mai mare,de exemplu,in procesele de convalescenta sau
in unele afectiuni in care apar dezechilibre intre anabolism si catabolism.

Anabolism-asimilatie,refacerea unui organism slabit.

Catabolism-proces de dezintegrare care are loc in organismele vii. Determinarea metabolismului
in afectiunile tiroidei a devenit, in aceste conditii,un test clinic de investigatie a functiilor
tiroidei.
Daca organismul foloseste arderea lipidelor ca sursa de energie, entalpia va fi de trei ori
mai mare, lipidele reprezentand o rezerva de energie.

Lipidele sunt substante organice grase, insolubile in apa, dar solubile in majoritatea
substantelor organice care contin grupa hidrocarbon. Acestea joaca un rol important in
compozitia materiei vii.
Entalpia (incalzirea) este o marime termodinamica de stare, reprezentand energia interna
a unui sistem la care se adauga produsul dintre volum si presiune.
Heterotermia (heteros/altul ) reprezinta proprietatea unor animale de a-si pierde in
timpul iernii posibilitatea de reglare a temperaturii corpului; este valabila pentru animalele care
hiberneaza.
Homotermia (homos/cald) – animalele au proprietatea de a –si pastra temperatura
corpului constanta indiferent de mediul ambiant prin termoreglare (pasari,mamifere).

Principiul III Entropia unui sistem tinde spre o valoare constantă atunci când temperatura se
apropie de zero absolut. Pe măsură ce sistemul se apropie de zero absolut, agitaţia termică se
reduce şi sistemul tinde să devină ordonat.

25
 4. BIOELECTRICITATEA

Electricitatea statică studiază starea de electrizare şi acţiunile reciproce ale corpurilor

electrizate. Corpurile electrizate cu sarcini de același semn se resping, iar cele electrizate cu
sarcini de semne contrare se atrag. Un corp electrizat are o sarcină electrică. O sarcină electrică
nu se creează şi nici nu se pierde, ci se transmite de la un corp la altul. Corpurile care conduc cel
mai bine electricitatea sunt:
- metalele care sunt conductori de categoria I, pentru că deplasarea sarcinilor electrice nu este
legată de schimbarea proprietăţilor chimice ale substanţei;
- electrolitii sunt conductori de categoria II, deoarece deplasarea sarcinilor este legată de
modificări chimice.
Q=It Q- sarcina electrica
I – intensitatea curentului electric
T – intervalul de timp
Unitatea de masura a sarcinii electrice in SI este Coulomb.
În jurul unui corp încărcat electric, spaţiul în care se constată acţiunea forţelor electrice se
numeşte camp electric.
Electricitatea fiziologică prezenta, atât în citoplasma oricărei celule, cât şi în fluidele
extracelulare, a numeroase tipuri de atomi şi molecule ionizate, deci încărcate electric, precum şi
faptul că activitatea metabolică menţine diferenţe de concentraţii ale acestor ioni, fac ca
fenomenele electrice să fie proprii tuturor celulelor.
Potenţialul membranar de repaus este reprezentat de diferenţa de ioni ce apare între cele
două suprafeţe ale membranei. Există o distribuţie inegală a sarcinilor , permeabilităţii selective,
a membranei şi prezenţei anionilor proteici în celulă .
Potenţialul membranar de repaus este caracterizat prin dispunerea sarcinilor pozitive la
exteriorul membranei şi a celor negative la interiorul membranei.
La interiorul membranei - sarcina negativă este dată de anionul proteic (A-) care, datorita
dimensiunilor mari, nu poate strabate membrana. Pe faţa externă a membranei - sarcina pozitivă
este data de iesirea K (+) din celula. Acesta se află în cantitate mare în celulă şi puţin
extracelular. Datorită gradientului astfel format, el tinde sa iasă lent şi pasiv din celulă iar
existenţa atracţiei electrice (potasiu+, anionii proteici-), face ca potasiul să se aşeze pe faţa
externă a membranei.
In spaţiul extracelular: -sarcina negativă este data de clor (-). Acesta nu poate intra în celulă
deoarece este respins de anionul proteic (-). -sarcina pozitivă este dată de Na (+). Acesta se află
în cantitate crescută extracelular, comparativ cu nivelul intracelular. Se formează astfel un
gradient care determină intrarea sodiului în celulă printr-un canal special. Menţinerea
potenţialului de repaus se face prin acţiunea pompei Na/K, care scoate in permanenta din celula
Na şi reintroduce K. Se observă că în starea de "repaus", în absenţa unui stimul, există o intensă
activitate transmembranară.
Potenţialul de acţiune reprezintă modificarea rapidă si temporară a potenţialului de repaus
sub influenţa modificărilor de energie din mediu (electrică, mecanică, chimică, termică), care
acţionează ca un stimul.

26
 Excitabilitatea este proprietatea celulelor de a răspunde la un stimul printr-o manifestare
specifică (potenţial de acţiune).
Fazele potenţialului de acţiune sunt:
1) potenţialul de repaus - când membrana este polarizată
2) depolarizarea - sub acţiunea stimulului se deschide şi al un doilea canal pentru sodiu
(voltaj dependent), ceea ce determina un influx masiv de ioni pozitivi în celulă +(Na). Rezultatul
acestei acţiuni este inversarea polarităţii membranare (pozitivă la interior şi negativă la exterior).
3) repolarizarea - se produce datorită închiderii canalelor de sodiu (scăderii permeabilitaţii) şi
deschiderii celor de potasiu. Initial se produce o ieşire masiva şi rapidă a potasiului din celulă, ce
determină un echilibru electric (a intrat o sarcină + (Na), a ieşit o sarcină + (K)). Urmează
repolarizarea lentă cu ajutorul pompei Na/K, care scoate Na şi reintroduce K, realizandu-se
echilibrul ionic, in final restabilindu-se potenţialul membranar de repaus.
Materia vie este caracterizata de modificarea insusirilor ei in functie de conditiile de mediu.
Aceasta insusire se numeste excitabilitate, iar factorii care provoaca aceste modificari se numesc
excitanti. In dezvoltarea lor, unele tesuturi au capatat proprietati specifice: contractibilitatea,
secretia, manifestate prin excitatie.
Contractibilitatea –insusirea tesuturilor organice de a se contracta.
Prin stimularea unui muschi se obtine o contractie.
Excitabilitatea electrica a muschilor si a nervilor se caracterizeaza prin doi parametrii.
Reobaza- pragul fundamental, de intensitate minima a unui current continuu care produce
contractia muscular.
Cronaxia –adica timpul minim necesar de producere a contractiei musculare, utilizand un
curent cu o intensitate dubla fata de cea a reobazei.
Starile de excitabilitate ale unui nerv, muschi, sunt reprezentate de valoarea minima a
intensitatii sistemului natural sau artificial, pentru a produce o excitatie. Intensitatea minima unui
current galvanic, capabil sa produca excitatia unui tesut viu.

27
 BIOFIZICA SISTEMELOR COMPLEXE – CURS 5
1. BIOACUSTICĂ
Acustica studiază anumite vibraţii ale corpurilor materiale, care se reflectă în simţuri sub formă
de sunet. Urechea umană este sensibilă pentru sunete alcătuite din vibraţii cu frecvenţa între 16 şi
20.000 de perioade pe secunda Hz (herţi).

Vibratia este o miscare periodica in jurul pozitiei de echilibru, caracterizata de o marime fizica
numita frecventa.
Perioada reprezinta intervalul de timp in care s-a realizat o miscare completa.
Frecventa reprezinta numarul de miscari complete, realizate intr-un interval de timp.
f = 1/T
In Sistemul International unitatea de masura pentru frecventa este numita hertz si este
simbolizata prin Hz.
O frecventa de 1 Hz corespunde unei perioade de repetare de o seunda.
Noi percepem frecventa ca sunete mai “inalte sau mai joase”.

Sunetul este un fenomen fizic care stimulează simțul auzului.

Auzul este rezultatul unei stimulari mecanice vibratorii de o anumita frecventa, intensitate si
inaltime.
La oameni, auzul are loc când vibrațiile de frecvențe între 16 si 20.000 de hertzi ajung la
urechea internă. Astfel de vibrații ajung la urechea internă când sunt transmise prin aer si sunetul
este restrictionat.
Analizatorul acustico-vestibular
1) Segmentul periferic:
-urechea externa -pavilion
-canal auditiv extern
-timpan
-urechea medie - ciocan, nicovala, scarita
- trompa lui Eustachio
-urechea interna –labirintul osos
-vestibul osos
-3 canale semicirculare
-melcul osos
-labirintul membranos receptori acustici
2) Segmentul intermediar (de conducere) reprezentat de calea acustica si cea vestibulara
3) Segmentul central reprezentat de centrii auditivi corticali , subcorticali si centrii echilibrului;

Sunetele cu frecvențe mai mari de 20.000 Hz sunt numite ultrasunete, percepute prin diferite
terminatii nervoase din tesuturi.
Infrasunetele sunt vibratii cu frecventa mai mica de 16 Hz si nu pot fi auzite de urechea umana.
În general, undele se pot propaga transversal sau longitudinal. În ambele cazuri, doar energia
mișcarii undei este propagată prin mediu, nici o parte din mediu nu se mișcă prea departe.
28
O undă sonoră este o undă longitudinală. În timp ce energia mișcarii undei se propagă în
exteriorul sursei, moleculele de aer se miscă în față și în spate, paralel cu directia de mișcare a
undei. O undă sonoră produce o serie de compresii și extensii alternative ale aerului. Fiecare
moleculă dă energie moleculei vecine dar, după ce unda sonoră a trecut, fiecare moleculă rămâne
în aceeași pozitie ca la început.

Caracteristici fizice
Orice sunet simplu, cum ar fi o notă muzicală, poate fi descrisă în totalitate, specificând trei
caracteristici perceptive: înălțime, intensitate și calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund
exact cu trei caracteristici fizice: frecvența, amplitudinea și constituția armonică, sau respectiv
forma undei.

Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe frecvențe diferite sau note care nu sunt
legate armonic. Dacă urechea unei persoane tinere este testată de un audiometru, se va observa
ca este sensibilă la toate sunetele de la 10-20 Hz până la 15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor în
vârstă este mai puțin acut, mai ales la frecvențe mai înalte. Gradul în care o ureche normală poate
separa două note de volum puțin diferit sau de frecvență puțin diferită variază în diferite raze de
volum și frecvență a notelor.

Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca si volum. Distanța

maximă pe care o unda o parcurge de la pozitia normală, sau zero, este amplitudinea; aceasta
corespunde cu gradul de mișcare în moleculele de aer ale undei. Când gradul de mișcare în
molecule crește, acestea lovesc urechea cu o forță mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe
un sunet mai puternic. O comparație de unde sonore la amplitudine scazută, medie și înaltă
demonstrează schimbarea sunetului prin alternarea amplitudinii. Aceste trei unde au aceeași
frecvență și ar trebui să sune la fel, doar că există o diferență perceptibilă în volum.
Amplitudinea unei unde sonore este gradul de mișcare al moleculelor de aer din undă. Cu cât
amplitudinea unei unde este mai mare, cu atât moleculele lovesc mai puternic timpanul urechii și
sunetul este auzit mai puternic. Amplitudinea unei unde sonore poate fi exprimată în unități
măsurând distanța pe care se întind moleculele de aer sau diferența de presiune între compresie și
extensie ale moleculelor sau energia implicată în proces. Când cineva vorbeste normal, de
exemplu, se produce energie sonoră la o rată de aproximativ o sută de miime dintr-un watt. Toate
aceste măsuratori sunt extrem de dificil de făcut și intensitatea sunetului este exprimată, în
general, prin compararea cu un sunet standard, măsurat în decibeli.

Intensitatea sunetului este măsurată în decibeli (dB). De exemplu, intensitatea la minimul

auzului este 0 dB, intensitatea șoaptelor este în medie 10 dB și intensitatea foșnetului de frunze
este de 20 dB. Intensitățile sunetului sunt aranjate pe o scara logaritmică, ceea ce înseamnă că o
mărire de10 dB corespunde cu o creștere a intensității cu o rata de 10. Astfel, foșnetul frunzelor
este de aproape 10 ori mai intens decat șoapta. Distanța la care un sunet poate fi auzit depinde de
intensitatea acestuia.

29
Mecanismul auzului
Urechea capteaza undele sonore din aer si le transforma in impulsuri electrice care sunt procesate
de creier.
Undele sonore , adica vibratiile, intra prin urechea externa captata cu ajutorul pavilionului,
parcurge canalul auditiv extern si ajunge la timpan.
Membrana timpanica este o membrana elastica care preia vibratiile si prin intermediul urechii
medii le transmite urechii interne.Se declanseaza un potential de actiune TOT sau NIMIC care se
transmit prin intermediul nervilor acustici la creier, aparand senzatia de auz.

Reflexia
Sunetul este guvernat de reflexie, respectând legea fundamentală, adică unghiul de reflexie este
egal cu cel de incidență. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar subacvatic depinde de
reflexia sunetelor propagate în apă. Un megafon este un tub tip cornet care formează o rază de
unde sonore reflectând unele dintre razele divergente din parțile tubului. Un tub similar poate
aduna undele sonore dacă se îndreaptă spre sursa sonoră capătul mai mare; un astfel de aparat
este urechea externă a omului.

Reflexia luminii

Reflexia luminii este fenomenul de întoarcere a luminii în mediul din care a venit, când
întâlneşte suprafaţa de separare dintre două medii.

Prima lege a reflexiei

Raza incidentă, normala şi raza reflectată sunt în acelaşi plan.

A doua lege a reflexiei

Unghiul de reflexie şi unghiul de incidenţă au aceeaşi măsură (<i ≡ <r).
Dacă unghiul de incidenţă este zero atunci raza de lumină se întoarce pe acelaşi drum.
Lumina se reflectă într-o singură direcţie când întâlneşte o suprafaţă netedă, iar când întâlneşte o
suprafaţă neregulată, se reflectă în mai multe direcţii, fenomen numit difuzia luminii.

Refracția
Sunetul, într-un mediu cu densitate uniformă, se deplasează înainte într-o linie dreaptă. Însă, ca și
lumina, sunetul este supus refracției, care îndepărtează undele sonore de direcția de origine.
Exemplu: În regiuni polare, unde aerul de lângă pământ este mai rece decât cel ce se află la
înălțimi mai ridicate, o undă sonoră îndreptată în sus care intra in zona mai caldă din atmosfera
este refractată spre pământ. Recepția excelentă a sunetului în direcția în care bate vântul și
recepția neadecvata, in sens invers direcției vântului se datoreaza tot refracției.

Refracţia luminii

30
Schimbarea direcţiei de propagare a luminii la trecerea dintr-un mediu transparent în alt mediu
transparent este fenomenul de refracţie a luminii.

Prima lege a refracţiei

Raza incidentă, normala şi raza refractată sunt în acelaşi plan.

A doua lege a refracţiei

Indicele de refracție este raportul dintre sinusul unghiului de incidență şi sinusul unghiului de
refracție.

Unghiul de refracţie şi unghiul de incidenţă nu au aceeaşi măsură. Mărind unghiul de incidenţă

se măreşte şi unghiul de refracţie. Dacă unghiul de incidenţă este zero atunci raza de lumină trece
nedeviată.

Indicele de refracţie absolut al unui mediu transparent este:

n = viteza luminii în vid/viteza luminii în mediul respectiv

Unghiul de refracţie este mai mic decât unghiul de incidenţă când lumina trece dintr-un mediu cu
indice de refracţie mai mic (mediu mai puţin refringent) într-un mediu cu indice de refracţie mai
mare (mediu mai refringent) şi este mai mare în caz contrar.

Notaţii şi denumiri

n1, n2 – mediul 1, mediul 2

suprafaţa de separare
I – punct de incidenţă
NN’ – normala în punctul de incidenţă
SI – raza incidentă
IR – raza reflectată
IR’ – raza refractată
<i – unghi de incidenţă
<r – unghi de reflexie
<r’ – unghi de refracţie

31
 Ultrasunetele
Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale urechii umane, de un mare
interes, din punct de vedere practic, sunt ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este mai
mare de 20.000 Hz. Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de lungimea de undă mică a
acestora. Din această cauză, ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele de lumină sub
formă de fascicule, spre deosebire de sunetele obişnuite care se împrăştie în toate direcţiile. În
afară de aceasta, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de difracţie (ocolirea obstacolelor)
nu apare decât pentru obstacolele de dimensiuni foarte mici, în timp ce sunetele obişnuite
ocolesc practic aproape orice obstacol întâlnit în cale.
Aplicaţii cu ultrasunete – ex: sterilizarea diferitelor alimente, aplicaţii medicale cu ultrasunete -
ultrasonografia.

Recepţia auditivă
Pentru ca vibraţia mecanică să dea naştere senzaţiei auditive, ea trebuie percepută de analizatorul
auditiv, care transformă senzaţia în excitaţie nervoasă care produce senzaţia auditivă.
Senzaţiile auditive pot fi:
- plăcute (sunete muzicale)
- neplăcute (zgomote).
Sunetul este transmis prin canalul auditiv şi pune în vibraţie timpanul şi lanţul de osicioare
auditive, transmiţănd vibraţiile spre fereastra ovală. Osicioarele auditive au o importanţă capitală.

32
Ciocănelul şi nicovala, oscileaza impreuna în timpul vibraţiei sonore. Aceste mişcări se transmit
scăriţei care este fixată de fereastra ovală.

Fonaţia
Fonaţia este un proces complex care constă din emiterea unor sunete de către organul vocal
uman. Organul vorbirii este laringele, care are forma unei palnii al cărui tub este traheea.
Laringele prezintă două pliuri numite corzi vocale inferioare, Corzile vocale se pot apropia şi
depărta făcand să varieze şi întinderea lor. Deasupra corzilor vocale inferioare se află alte două
pliuri - corzile vocale superioare. Aceastea delimitează deschiderea, numită glotă. Sunetele
vocale se formează în laringe, acesta funcţionand ca un tub sonor cu aerul pulmonar. La emiterea
sunetului, corzile vocale se contractă şi glota se îngustează. Curentul de aer trece prin glotă în
timp ce corzile vocale intră în vibraţie. Emisia vocală nu constă numai din sunetele laringiene, ci
şi din suprapunerea altor vibraţii, de rezonanţă ale diferitelor cavităţi ale organismului. Sunetele
joase sunt însoţite de o vibraţie a pereţilor toracici iar pentru sunetele înalte rezonanţa are loc în
cavităţile supralaringiene.

2.OPTICĂ BIOLOGICĂ

Optica este acea ramură a fizicii care studiază lumina şi fenomenele luminoase. Optica are
următoarele ramuri: optica ondulatorie, optica fotonică (corpusculară) şi optica geometrică.
Optica geometrică studiază propagarea luminii prin diferite medii sau prin suprafeţele de
separare ale acestora, fără a lua în considerare natura ondulatorie sau corpusculară a luminii.
Raza de lumină este o porţiune dintr-o dreaptă de-a lungul căreia se propagă lumina. Ansamblul
format de mai multe raze de lumină formează un fascicul luminos.
Acesta poate fi fasciclul convergent, divergent sau fascicul de raze paralele.

În optică, lentila este o piesă realizată dintr-un material transparent (sticlă, material plastic), cu

două suprafețe opuse, în general curbe, folosită singură sau împreună cu alte piese similare
pentru a concentra sau diverge lumina și a forma imagini ale obiectelor.
Lentilele se bazează pe fenomenul de refracție a luminii, adică schimbarea direcției de
propagare a acesteia la trecerea dintr-un mediu transparent în altul.

33
Lentilele se pot clasifica după modul în care acționează asupra razelor de lumină în:

 lentile convergente, care transformă un fascicul paralel într-unul convergent;

 lentile divergente, care transformă un fascicul paralel într-unul divergent.

Convergența lentilei este notată cu C, unitataea de masura fiind dioptria.

O dioptrie reprezinta convergenta unei lentile cu distanta focala de 1m.

Optica se ocupă cu studiul luminii. Lumina este un fenomen ondulator obiectiv, care pune în
legătură organismele cu mediul, producand prin analizatorul vizual senzaţia subiectivă de vedere.

Ochiul
Ochiul are o formă aproape sferică cu diametrul de aproximativ 22 mm. Învelişul extern este
constituit din sclerotica si corneea transparentă în partea anterioară. Pe partea interioară a
scleroticii se află coroida care se continuă cu irisul. Retina este membrana cea mai internă a
globului ocular şi este constituită din prelungirea nervului optic. Globul ocular conţine trei medii
transparente: umoarea apoasă, umoarea sticloasa şi cristalinul. Factorul obiectiv în procesul
vederii este lumina iar acţiunea ei asupra retinei dă naştere la fenomene fotochimice şi electrice
complexe, care determină impulsuri nervoase transmise de la receptorul periferic la scoarţa
cerebrală, ceea ce caracterizează senzaţia vizuală.
Vederea furnizeaza peste 90% din informatiile asupra mediului inconjurator si are o importanta
fiziologica considerabila nu numai in diferentierea luminozitatii, formei si culorilor obiectelor,
dar si in mentinerea tonusului cortical.
1.Analizatorul vizual
Simtul vazului, alaturi de simtul auditiv si cel kinestezic, are rol important in
orientarea constienta in spatiu si in mentinerea echilibrului corpului. Vederea
furnizeaza peste 90% din informatiile asupra mediului inconjurator si are o
importanta fiziologica considerabila nu numai in diferentierea luminozitatii,
formei si culorilor obiectelor, dar si in mentinerea tonusului cortical, atentiei.
Analizatorul optic este alcatuit din receptorul vizual, calea optica si centrii
corticali de analiza si sinteza a informatiilor vizuale.
Segmentul periferic
Ochiul este un organ pereche format din globul ocular si organele anexe
globului ocular; el este asezat in orbita si are o forma mai mult sau mai putin
sferica, putin turtit de sus in jos (diam
1.Analizatorul vizual
Simtul vazului, alaturi de simtul auditiv si cel kinestezic, are rol important in
orientarea constienta in spatiu si in mentinerea echilibrului corpului. Vederea
furnizeaza peste 90% din informatiile asupra mediului inconjurator si are o
importanta fiziologica considerabila nu numai in diferentierea luminozitatii,
formei si culorilor obiectelor, dar si in mentinerea tonusului cortical, atentiei.
Analizatorul optic este alcatuit din receptorul vizual, calea optica si centrii

34
corticali de analiza si sinteza a informatiilor vizuale.
Segmentul periferic
Ochiul este un organ pereche format din globul ocular si organele anexe
globului ocular; el este asezat in orbita si are o forma mai mult sau mai putin
sferica, putin turtit de sus in jos (diam
1.Analizatorul vizual
Simtul vazului, alaturi de simtul auditiv si cel kinestezic, are rol important in
orientarea constienta in spatiu si in mentinerea echilibrului corpului. Vederea
furnizeaza peste 90% din informatiile asupra mediului inconjurator si are o
importanta fiziologica considerabila nu numai in diferentierea luminozitatii,
formei si culorilor obiectelor, dar si in mentinerea tonusului cortical, atentiei.
Analizatorul optic este alcatuit din receptorul vizual, calea optica si centrii
corticali de analiza si sinteza a informatiilor vizuale.
Segmentul periferic
Ochiul este un organ pereche format din globul ocular si organele anexe
globului ocular; el este asezat in orbita si are o forma mai mult sau mai putin
sferica, putin turtit de sus in jos (diam
Analizatorul optic este alcatuit din receptorul vizual, calea optica si centrii corticali de analiza si
sinteza a informatiilor vizuale.

Perceperea luminii
Sistemul optic al ochiului produce pe retină o imagine reală, rasturnata şi mai mică a obiectelor
aflate în afara ochiului. Elementele fotosensibile ale retinei sunt celulele cu conuri şi celulele cu
bastonaşe, care au roluri diferite în formarea senzaţiei vizuale. Celulele cu bastonaşe au o
sensibilitate mult mai mare decat cele cu conuri, dar nu funcţionează ca elemente de distingere a
culorilor. Senzaţia de culoare se produce numai la excitarea celulelor cu conuri.

Adaptarea la intuneric. Ochiul are proprietatea de a-si regla sensibilitatea receptorilor in raport

de intensitatea luminii, fenomen denumit adaptare. Expus luminii solare, ochiul isi pierde
sensibilitatea scotopica datorita scaderii pigmentilor retinieni. Dupa 30-45 minute de adaptare la
intuneric, aceasta sensibilitate revine prin regenerarea si depozitarea fotopigmentilor vizuali,
determinand in acest mod scaderea pragului de excitabilitate a receptorilor. Bastonasele si
conurile au un ritm diferit de adaptare la intuneric: pentru a ajunge la sensibilitatea maxima,
bastonasele necesita 20-30 minute iar conurile 5-7 minute. Retina adaptata la intuneric are un
prag de sensibilitate mai scazut pentru zona albastru a spectrului si mai ridicat pentru cea rosie.
Tehnica vederii pe timp de zi
La lumina normala, imaginea obiectului privit este proiectata de-a lungul axei optice in zona
centrala a retinei (foveea centralis). Aici puterea de rezolutie este maxima si toate detaliile pot fi
identificate. Pentru realizarea acestei maxime rezolutii, obiectul privit trebuie sa se afle exact in
dreptul axei optice sau intr-un sector de maxim 5° de o parte si de alta a axei optice. In afara
acestui sector, vor fi percepute predominant obiectele aflate in miscare. Din acesta cauza, in
momentul in care pilotul aflat in zbor priveste in exterior, el trebuie sa-si imparta imaginea in
sectoare, situate unul langa altul, iar fiecare sector sa-l fixeze cu privirea cateva secunde. In
timpul zborului la joasa inaltime, pilotul trebuie sa priveasca doar minimul necesar in cock-pit,

35
deoarece in aceste momente modificarea distantei focale a ochiului duce a pierderea imaginilor
din exterior.
Pentru pilotii de avioane de cursa este foarte periculos sa ramana cu privirea fixata asupra unui
punct (orizont aparent, nor etc.) deoarece in acest fel nu rnai poate percepe obiectele ce pot apare
la periferia campului vizual. Practic, pilotul trebuie sa “scaneze” orizontul dupa metoda
sectoarelor descrisa mai sus.

Tehnica vederii pe timp de noapte

Pe timpul noptii, fixarea unui obiect exterior slab luminat este insuficienta pentru o apreciere
corecta, deoarece vederea centrala nu poate functiona in conditii de iluminare scazuta. Imaginea
obiectelor se va realiza la periferia retinei. Directia privirii va fi la 10-15° de obiect. Aceasta
tehnica este cunoscuta drept “fixarea excentrica” iar tinerii piloti trebuie instruiti sa priveasca
deasupra, sub sau lateral de tinta pe timpul noptii, evitand totodata “fixarea” obiectului. Aceasta
diminuare a vederii centrale se numeste “scotom fiziologic de obscuritate”.

36