TRANSPORTUL APEI - OSMOZA

Celulele din organismul uman trăiesc într-un mediu lichidian, numit mediul intern a
cărui compoziţie este menţinută la valori constante de numeroase mecanisme de reglare.
Lichidul din interiorul celulelor, lichidul intracelular (LIC) ocupă compartimentul
intracelular, iar lichidul care înconjoară celulele, lichidul extracelular (LEC) reprezintă
compartimentul extracelular. Cele două compartimente sunt separate de membrana
celulară. Pentru ca viaţa să poată fi susţinută, organismul uman trebuie să menţină
riguros, în limite normale, volumul şi compoziţia celor două compartimente. Într-o mare
măsură, reglarea volumului şi a compoziţiei mediului intern este rezultatul transportului
prin membrana celulară [1].
Aşa cum ştim, o membrană celulară este semipermeabilă, fiind parţial permeabilă
pentru apă şi impermeabilă pentru molecule hidrosolubile (dizolvate), cum sunt ionii.
În calitatea sa de fluid principal al organismului, apa, se află într-o continuă deplasare,
antrenând odată cu ea şi micro sau macromoleculele necesare activităţii organismului sau
rezultând din aceste activităţi. În apă sunt dizolvate (solvite) sau dispersate toate
moleculele anorganice sau organice din organismal uman.

Moleculele solvitului se amesteca cu cele ale solventului, iar rezultatul se

numește soluție. Soluția este un lichid mixt, omogen format din doua tipuri de
molecule solventul - apa şi un solvit - molecule care sunt dizolvate în apă.
Un exemplu de soluţie este serul fiziologic, care este format din apă (solventul)
şi NaCl (solvitul), cu o concentraţie fiziologică de 0,9 g NaCl la 100 ml de apă
(0,9 g/100 ml sau 0,9 g%) sau 9 g/L

Repartiţia lichidelor între spaţiul intracelular şi extracelular este determinată

predominant de efectul osmotic al substanţelor dizolvate - în special Na + şi Cl-, care se
manifestă de-a lungul membranei celulare.
Transportul apei de o parte şi de alta a membranei celulare se face prin difuziune şi se
numeşte osmoză.
Definiţii.
Osmoza reprezintă deplasarea moleculelor de apă (solvent), printr-o membrană
semipermeabilă (membrana celulară) din compartimentul unde există o
concentraţie mai mare de apă (şi mai mică de săruri ), în compartimentul cu o
concentraţie mai mică de apă (şi mai mare de săruri). În fapt se formează un
gradient de apă, iar apa urmează acest gradient.
Osmoza este fenomenul fizic de amestecare a două soluții cu concentrații diferite,
separate printr-o membrana semipermeabilă care permite trecerea solventului, dar
se opune traversării substanțelor dizolvate.
Osmoza reprezintă o forma de transport pasiv, ceea ce înseamnă ca nu necesită energie
pentru a se produce.
Model demonstrativ de osmoză.
În figura 1 se vede un vas cu pereţii rigizi, despărţit în două compartimente A şi B de o
membrană semipermebilă. În ambele compartimente se pune o soluţie de apă şi sare, cu
concentraţii diferite, nivelul soluţiilor fiind acelaşi în cele două compartimente (vasul I).
Cerculeţele reprezină particulele solvite. Aşa cum se observă, în compartimentul A
numărul de particule dizolvate este mai mic, aici având o soluţie cu o concentraţie mică de
săruri şi surplus de apă. În compartimentul B, soluţia este mult mai concentrată.
1
 Figura 1. Model schematizat al osmozei directe

Egalizarea concentraţiei de sare de o parte şi de alta a membrane nu se face prin

difuziunea ionilor, deoarece membrana este impermeabilă pentru aceştia. Cum pentru
apă, membrana este mult mai permeabilă, aceasta se va deplasa din compartimentul A în
B, conform gradientului de apă.
Apa trece prin membrana semipermeabilă în compartimentul B și după un interval de timp
nivelul acesteia se ridica la înălțimea h (vasul II). Aceasta dovedește că, în compartimentul
care conține solventul, există o presiune, numită presiune osmotică, egală cu presiunea
hidrostatică a coloanei de lichid. Fenomenul prezentat este cunoscut ca osmoză directă.
Dacă nu există cauze externe care să împiedice manifestarea acestui fenomen, osmoza
continuă până la egalizarea concentrațiilor de-o parte şi de alta a membranei
semipermeabile.
Procesul poate fi împiedicat exercitând presiune asupra soluției şi determinând astfel
apariția unui flux de solvent, contrar fluxului osmotic. Dacă fluxul de solvent (datorat
presiunii exercitate asupra soluției) egalizează fluxul osmotic, sistemul solvent – solvit
ajunge într-o stare de echilibru dinamic.
Osmoza inversă (figura 2) care apare atunci când membrana semipermeabilă separă
două soluții de concentrații diferite și asupra soluției mai concentrate se exercită din
exterior o presiune foarte mare, ceea ce determina trecerea moleculelor de solvent prin

2
membrană, de la soluția mai concentrată la cea mai diluată. Aceasta tehnică este, de
exemplu folosită pentru a purifica apa.

Deplasării apei printr-o membrană cu permeabilitate selectivă i se opune o presiune

aplicată în sens opus trecerii apei. Presiunea osmotică a unei soluţii este acea presiune
care aplicată unei soluţii împiedică deplasarea moleculelor de apă (solvent).
Sensul şi viteza de deplasare a solventului între cele două soluţii sunt date de diferenţa de
presiune osmotică.
Presiunea osmotică este o măsură indirectă a concentraţiei de apă şi electroliţi dintr-o
soluţie, depinzând de substanţele dizolvate în apă. Este direct proporţională cu numărul
particulelor dizolvate într-un volum de lichid, indiferent de masa, valenţa, volumul sau
încărcătura electrică a acestora.
Mişcarea H2O în interiorul şi în afara celulelor este determinată de gradientul
osmotic, adică, de diferențele în osmolalitate de-o parte şi de alta a membranei. De
exemplu, în cazul în care osmolalitatea este mai mare în afara celulei decat în interiorul
său, H2O va ieşi din celulă şi celula se va micşora. Apa este în echilibru prin membranele
celulare numai în cazul în care osmolalitatea în interiorul şi în afara celulei este aceeaşi.
Osmolalitatea şi osmolaritatea unei soluţii
Osmolalitatea exprimă numărul de mOsm de particule osmotic active prezenţi într-un
Kilogram de apă (care este egal cu 1L de apă la 4 grade C). Valoarea normală este de
285–300 mOsm/Kg. În soluții diluate, gradientul de H2O prin membrana celulară este
aproximativ proporțional cu diferența osmolalității prin membrane.
Osmolaritatea exprimă numărul de mOsm de particule osmotic active prezenţi într-un litru
de plasmă, în care apa reprezintă 93%, restul fiind reprezentat de proteine, lipide, glucide
şi electroliţi. Valoarea normală este de 290 – 300 mOsm/L.
Osmolaritatea (şi presiunea osmotică) a plasmei, ca şi a lichidului interstiţial este dată mai
ales de Na+ şi Cl-, care conferă 250 mOsm/l din total, adică, aproximativ 89%), iar cea a
lichidului intracelular este dată mai ales de ionul de K+ (50% din total).
Rolul osmozei în mentinerea volumului şi arhitecturii celulare
Păstrarea constantă a volumului celular este asigurată
numai dacă, de o partea şi de alta a membranei celulare
avem aceeaşi osmolaritate. Figura 2. Difuziunea inversă
Termenul de tonicitate este folosit pentru a descrie efectul unei soluţii asupra mişcării
osmotice a apei. Când folosim termenii izotonic, hipertonic şi hipotonic, comparăm o
soluție în care există solviţi osmotic activi, cu o altă soluție (de exemplu, manitolul cu
plasma).

3
 Solutiile care prezintă aceeaşi osmolaritate cu plasma se numesc izoosmotice sau
izotonice, cele care au o osmolaritate mai mică se numesc hipoosmotice sau hipotone,
iar cele cu osmolaritate mai mare se numesc hiperosmotice sau hiperotone.
Dacă introducem o celulă, de exemplu hematia (figura 3) într-o soluţie în care
concentraţia electroliţilor este de ~ 290 mOsm/L (osmolaritate normală) volumul acesteia
nu se va modifica, deoarece osmolaritatea este egală de-o parte şi de alta a membranei,
iar electroliţii nu pot intra sau ieşi din celulă.
Dacă o celulă este pusă intr-o soluţie cu o concentraţie mai mică, osmolaritate < 280
mOsm/L (de exemplu NaCl 0,6%), de o parte şi de alta a membranei ia naştere un
gradient de apă: exces la exterior, deficit în celulă; apa va intra în celulă şi va dilua mediul
intracellular. Pentru că primeşte apă, celula se umflă – se balonizează, eventual până
când membrana se rupe şi conţinutul celular este eliminat în soluţie.
O celulă pusă intr-un mediu cu osmolaritate > 310 mOsm/l (de ex. NaCl 1,5 g %) va
pierde apă, care va migra, prin osmoză, din compartimentul cu concentraţie mai mică de
solviţi şi mai mare de apă - interiorul celulei, în compartimentul mai concentrat (soluţia
NaCl 1,5 g %). Acum, celula se deshidratează, volumul scade, membrana “se zbârceşte” -
se ratatinează. O astfel de soluţie este hipertonă ~ hiperosmotică.

Figura 3. Volumul celular în diferite medii: izo, hipo şi hiperosmotic .

În organismul uman, echilibrul osmotic între lichidul intracelular şi extracelular se

realizează rapid. Difuziunea transmembranară a apei se realizează atât de rapid încât
orice diferenţă de osmolaritate între aceste două compartimente este corectată, de obicei
în câteva secunde sau cel mult în câteva minute. În situaţiile în care dezechilibrul osmotic
este consistent şi persistă o perioadă mai lungă, iar osmoza nu este suficientă, celulele

4
pot să-şi regleze volumul prin expulzarea activă a ionilor (transport activ primar sau
secundar).

Procese biologice şi tehnologii în care este implicată osmoza

Biologie: păstraea volumului şi formei celulelor; reabsorbţia apei la nivelul tubilor
uriniferi, absorbţia apei la nivelul tubului digestiv, absorbţia apei din sol de către
rădăcinile plantelor.
Un proces vital strâns legat de osmoză este dializa, care este esențială pentru
supraviețuirea multor victime ale bolilor renale. Dializa este procesul prin care o
mașină artificială de rinichi elimină produsele reziduale din sângele pacienților -
îndeplinind rolul unui rinichi sănătos, care funcționează normal. Deschiderile din
membrana de dializare permit nu numai apei dar şi sărurilor și altor deșeuri
dizolvate în sânge să treacă într-un rezervor înconjur de apă distilată.
Tehnologii: purificarea şi desalinizarea apelor; conservarea fructelor.

Perfuzia şi lichidele de perfuzie

Fluidele intravenoase introduse prin perfuzii trebuie sa fie izotonice cu sângele
pentru a menţine presiunea osmotică corectă şi pentru a preveni expansiunea
sau micşorarea celulelor prin pierderea sau câstigul de apă.
Soluţiile uzuale folosite în acest scop sunt serul fiziologic ( NaCl 0,9% ) si solu ţia
de glucoză 5% care prezinta aproximativ aceeasi osmolaritate cu plasma (300
mOsm). O alta solutie uzual folosită este solutia Ringer care conţine glucoză şi
acid lactic, pe lânga alte săruri.
În contrast cu solutiile izotonice, solutiile hipertonice cum ar fi cea de manitol se
administreaza intravenos pentru a stimula osmoza, adică eliminarea apei dintr-
un ţesut si a reduce inflamaţia în edemul cerebral, o cauză frecventă de
mortalitate la persoanele cu traumatism cranian sau accident vascular cerebral.

Studiu individual

Consultând cursul şi alte materiale ştiinţifice va rugăm să explicaţi:

1. Calculaţi presiunea osmotică a unei soluţii cu o concentraţie de glucoză 10%.
2. Ce se întâmplă dacă o persoană bea pentru mai multe zile apă sărată?
3. Identificaţi diferenţele dintre doi pacienti care au fost salvati de la înec: unul în apă
de mare, altul în apă dulce.
4. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului de osmoză, vă rugăm să vizionaţi
demonstraţia la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=uixn83fA5

5
Calcul presiune osmotică soluţii perfuzabile:

Presiunea osmotică este o măsură a numărului de particule dizolvate. De menţionat că

substanţele ionice disociază în mediul apos în ionii componenţi.

Exemplul 1:
Soluţie de NaCl 0,9% (ser fiziologic)
O concentraţie de 0,9% reprezintă 0,9 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a NaCl este suma maselor atomice Na (23g) respectiv Cl (35,5). Ceea
ce însemnă că 1 mol de NaCl are masa de 58,5 grame.

1 mol NaCl...................58,5 gr
x moli...........................0,9 gr
________________________

x = 0,9/58,5 = 0,0154 moli

Deci în 100 ml soluţie avem 0,0154 moli NaCl dizolvaţi ceea ce înseamnă că în 1L soluţie
(1000 ml) vom avea 10 x 0,0154 moli NaCl = 0,154 moli NaCl.

Dar NaCl este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos va disocia în Na + si
Cl-, deci fiecare mol de NaCl dizolvat va genera 2 moli de particule (unul de Na+ şi unul de
Cl-).
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de NaCl va conţine deci 2 x 0,154 moli particule (Na+ şi
Cl-) = 0,308 moli particule sau 308 milimoli particule, care generează o presiune osmotică
(nr. moli particule / 1 L soluţie) de 0,308 Osmoli sau 308 miliOsmoli.

În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a serului fiziologic au valori apropiate de
cele ale plasmei, motiv pentru care este considerat o soluţie izoosmotică.

Exemplul 2:
Soluţie de glucoză 5%
O concentraţie de 5% reprezintă 5 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a glucozei (C6H12O6) este suma maselor atomice a componentelor C
(12), H (1) respectiv O (16). Ceea ce însemnă că 1 mol de glucoză are masa de 180
grame (6x12g +12x1g + 6x16g).

1 mol glucoză...................180 gr
x moli....................................5 gr
________________________

x = 5/180 = 0,0278 moli

Deci în 100 ml soluţie avem 0,0278 moli NaCl dizolvaţi ceea ce înseamnă că în 1L soluţie
(1000 ml) vom avea 10 x 0,0278 moli glucoză = 0,278 moli glucoză.

Dar glucoza nu este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos nu va

disocia, deci fiecare mol de glucoză va reprezenta un mol de particule.

6
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de glucoză va conţine deci 0,278 moli particule sau
278 milimoli particule, care generează o presiune osmotică (nr. moli particule / 1 L soluţie)
de 0,278 Osmoli sau 278 miliOsmoli.

În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a soluţiei de glucoză 5% au valori apropiate
de cele ale plasmei, motiv pentru care este considerată o soluţie izoosmotică.

Exemplul 3:
Soluţie de manitol 20%
O concentraţie de 20% reprezintă 20 gr la 100 ml soluţie.
Masa moleculară a manitolului (C6H14O6) este suma maselor atomice a componentelor C
(12), H (1) respectiv O (16). Ceea ce însemnă că 1 mol de manitol are masa de 182
grame (6x12g +14x1g + 6x16g).

1 mol manitol....................182 gr
x moli..................................20 gr
________________________

x = 20/182 = 0,1099 moli

Deci în 100 ml soluţie avem 0,1099 moli NaCl dizolvaţi ceea ce înseamnă că în 1L soluţie
(1000 ml) vom avea 10 x 0,1099 moli manitol = 1,099 moli manitol.

Dar manitol nu este o substanţă ionică, ceea ce înseamnă că în mediu apos nu va disocia,
deci fiecare mol de manitol va reprezenta un mol de particule.
Extrapolând, fiecare litru de soluţie de manitol va conţine deci 1,099 moli particule sau
1099 milimoli particule, care generează o presiune osmotică (nr. moli particule / 1 L
soluţie) de 1,099 Osmoli sau 1099 miliOsmoli.

În concluzie:
Osmolaritatea şi respectiv presiunea osmotică a soluţiei de mannitol 20% au valori de
câteva ori mai mari decât cele ale plasmei, motiv pentru care este considerată o soluţie
hiperosmotică.