Citoscheletul

Citoscheletul

Citoscheletul este o rețea de fibre care se extinde în toată citoplasma. Acesta are un rol
major în organizarea structurilor și activităților din celulă.
Funcția principală a citoscheletului este de a conferi celulei suport mecanic pentru ca
aceasta să își păstreze forma. Această funcție este importantă mai ales în cazul
celulei animale, care nu prezintă perete celular. Citoscheletul este stabilizat de
forțele opuse exercitate de elementele sale.
Citoscheletul

Este format din trei tipuri de

structuri moleculare:
microtubuli, microfilamente și
filamente intermediare.
Citoscheletul are rol de ancoră
pentru organite și chiar pentru
unele molecule de enzime din
citosol. Este foarte dinamic,
poate fi dezorganizat într-o
zonă a celulei și refăcut în alta.
Citoscheletul este implicat în
motilitatea celulară. Motilitatea
celulară cuprinde procesele de
mișcare activă prin care celula
își schimbă pozitiția sa precum
și mișcările mai limitate ale
unor componente celulare.
Pentru a realiza mișcarea
citoscheletul interacționează cu
proteine motor.
 Citoscheletul

Veziculele de transport ce înmuguresc

din reticulul endoplasmic ajung la
aparatul Golgi interacționând cu
citoscheletul. De asemenea
citoscheletul manipuleaza
membrana în procesul de
fagocitoză, rezultatul fiind
formarea vacuolei digestive.
Cea mai recentă adiție adusă listei cu
posibile funcții ale citoscheletului
este reglarea proceselor
biochimice din celulă. Există
dovezi că citoscheletul poate
transmite forțele mecanice
exercitate de molecule
extracelulare via proteinele de
suprafață în citosol, chiar în
nucleu.
Citoscheletul

Experimental cercetătorii au acționat asupra unei proteine de membrană atașată

citoscheletului (au tras proteina), iar cu ajutorul unui microscop cu cameră video s-
a observat că nucleolii s-au rearanjat aproape instantaneu. În acest fel transmiterea
semnalelor mecanice poate contribui la reglarea funcțiilor celulare.
Citoscheletul

Microtubulii sunt structuri cilindrice lungi, cu un diametru extern de 25 nm, formate

din tubulină. Sunt mai rigizi decât microfilamentele. Unul din capete este ataşat la
o structură specifică denumită centru de organizare microtubulară (MTOC – engl.
“MicroTubule-Organizing Center”). Cele mai cunoscute structuri MTOC în
celulele animale sunt centrosomul şi baza flagelară.
Microtubulii formează fusul de diviziune celulară.

1. un microtubul observat la
microscopul electronic; 2.
schema dispunerii în celulă a
microtubulilor şi a legăturii lor
cu centrosomul situat în
imediata apropiere a nucleului;
3. structura microtubulară a
bazei flagelare (9 triplete
microtubulare); 4. microtubulii
fusului de diviziune (verde).
 Citoscheletul
Microfilamentele (cunoscute şi sub denumirea de filamente de actină) sunt structuri
polimerice flexibile de 5-9 nm, formate prin polimerizarea subunităţilor globulare de
actină. De regulă, sunt organizate într-o mare varietate de fascicule şi reţele
tridimensionale dispersate în toată celula şi în mod preponderent în regiunea corticală, sub
membrana plasmatică.

1. un filament de actină observat în microscopia electronică; 2. localizarea în celule sub formă de fascicule şi reţele; 3. microvili ai
celulelor epiteliului intestinal cu miezul format din fascicule de microfilamente (microscopie electronică); 4. microfilamentele
sunt elemente indispensabile ale structurilor contractile de tip muscular (microscopie electronică).
 Citoscheletul
Filamentele intermediare sunt structuri fibroase cu diametrul de aprox. 10 nm, asemănătoare
frânghiilor împletite; sunt constituite din proteine diferite care formează o familie mare şi
heterogenă. Ca urmare a compoziţiei diferite se disting mai multe tipuri de filamente
intermediare, cu funcţii celulare specifice. Unele formează lamina nucleră (ancorată de
membrana internă a anvelopei nucleare. Alte tipuri sunt localizate în citoplasmă careia îi
conferă o consolidare mecanică.

1. filamente intermediare observate

în microscopia electronică; 2.
dispunerea schematică a
filamentelor intermediare în
citoplasmă; 3. dispunerea
filamentelor intermediare într-o
celulă întreagă, evidenţiată prin
microscopie de fluorescenţă; 4.
reţeaua de filamente intermediare
ale laminei nucleare.
Citoscheletul
Microfilamentele
Actina este o proteina ubicuitara la eucariote, de asemenea gradul de conservare intre
diferitele categorii sistematice este mare. La animale, in celulele musculare actina
este implicata in contractia musculara, in celulele non-musculare este implicata in
variate procese precum motilitatea celulara, transportul intracelular, citokineza,
citoza etc.
S-au descoperit 6 izoforme distincte de actina. Pe baza acestor diferente s-au identificat
3 mari categorii de actina la mamifere:

•actina non-musculara sau

citoplasmatica (β si ϒ - in creier si
timus)

•actina muschiului neted (vasculara si

nonvasculara)

•actina muschiului striat (α scheletala si

α cardiaca)
Citoscheletul

În celulele animale nemusculare:

5% din totalul proteinelor
celulare; în celulele musculare -
20%.
Actinele celulelor eucariote sunt
foarte asemănătoare între ele dar
nu identice; toate au aceleaşi
proprietăţi şi funcţii în celule.
Sunt conservate în evoluţie.

În celulele eucariote actinele se

găsesc sub două forme:
● actina G (globulară) : reprezintă
forma citosolică nepolimerizata;
se gaseste legată de ATP sau de
ADP;

● actina F (sub forma de filamente):

reprezintă forma polimerizată
(microfilamente); polimerul
actinei G.
Citoscheletul
Polimerizarea are loc după modelul cap-coadă; moleculele de actină sunt adăugate
ordonat, în aceeaşi direcţie. Polimerizează actina G legată de ATP.
Monomerii de actină nu sunt perfect globulari (sferici) astfel că microfilamentele
rezultate sunt polare (capetele au o structură diferită şi funcţii diferite): capăt (sau
extremitate) plus şi capăt minus.
Din aceeaşi cauză microfilamentele apar ca şi cum ar fi formate din două şiruri de
subunităti, unul răsucit în jurul celuilalt dar, de fapt, este un singur şir de subunităţi.
Citoscheletul

Polimerizarea este reversibilă;

depolimerizarea are ca
rezultat eliberarea în
citosol de subunităţi de
actină legate de ADP
(actină-ADP). Ca urmare,
în celule există 4 stări
posibile ale actinei: actina
G-ATP, actina G-ADP,
actina F-ATP (la capete) şi
actina F-ADP.

Polimerizarea are loc în prezenţa ionilor de Mg şi K si debutează cu o fază

de nucleaţie; în timpul nucleaţiei se asamblează 3 molecule de actină; la
acest trimer se vor adăga (în ambele direcţii) monomerii de actina-ATP.
Citoscheletul
Concentraţia de actină G-ATP din citosolul de la capetele unui microfilament este
factorul fundamental care care determină polomerizarea sau depolimerizarea.
Concentraţia critică: concentraţia la care viteza de înglobare a subunităţilor de actină
este egală cu viteza de eliberare a subunităţilor în citosol.
Polimerizarea la capătul minus are nevoie de concetraţii mai mari de actină G; la
capătul plus polimerzarea are loc şi la concentratii mai mici de actină.

Covorul rulant: defineşte

un anumit comportament
dinamic al
microfilamentelor; datorită
proprietăţilor diferite ale
capetelor, subunităţile
disociate la capătul minus
pot fi adăugate la capătul
plus. Suunităţile vor
străbate filamentele ca pe
un covor rulant (evident, se
vor disocia când ajung la
capătul minus)
Citoscheletul

Unele substanţe (toxine fungice) pot altera procesul de polimerizare a actinei:

- citocalazina: împiedică polimerizarea deoarece se leagă la capătul plus al
filamentului de actină şi blochează noile adiţii ale monomerului; stabilizează
microfilamentul;
- latrunculina (extrasă dintr-o specie de spongieri marini): stabilizează monomerii de
actină; deoarece reduce concentraţia reală de actină G care poate polimeriza va
produce o depolimerizare a microfilamentelor.

- faloidina (ciuperca Amanita

phalloides): se leagă de
filamentul de actină impiedicând
depolimerizarea; stabilizează
microfilamentul;
Citoscheletul

Unele bacteriile patogene

exploatează procesul de
polimerizare a actinei din
celulele gazdă
Listeria monocytogenes induce,
la una din extremităţile sale,
nucleaţia şi asamblarea
actinei sub formă de
filamente.
Creşterea rapidă a
microfilamentelor generează
o forţă substanţială,
suficientă pentru ca bacteria
să traverseze o celulă
epitelială.
Formarea rapidă a
microfilamentelor
propulsează ca o rachetă
celula bacteriană.
 Citoscheletul
Dinamica microfilamentelor (creşterea şi descreşterea numărului şi a lungimii) în celulele
este un proces reglat în primul rând prin interacţiunea fie a monomerului, fie a
microfilamentelor cu alte proteine

Timozina este o proteină

mică capabilă să
interacţioneze cu
monomerii de actină G.
Un monomer de actină
legat de timozină îşi
schimbă conformaţia astfel
că nu mai poate fi
înglobat la capătul plus al
unui microfilament.
Profilina mărește viteza de
polimerizare. Timozina şi
profilina nu se pot ataşa, în
acelaşi moment, de acelaşi
monomer de actină.
Citoscheletul

Un filament de actină poate fi stabilizat prin captarea capătului său plus de către o
proteină de captare (capturare). Acest proces reduce foarte mult atât creşterea cât şi
descreşterea microfilamentul.
Exemplu : proteina Cap Z – situată în discul Z al sarcomerului celulelor musculare;
captează capătul plus al microfilamentelor.
Citoscheletul

În celulele vii, microfilamentele formează fascicule şi reţele. Fasciculele sunt

formate din numeroase microfilamente mai strâns sau mai lax împachetate, în funcţie
de proteinele prin intermediul cărora se efectuează împachetarea.

Se deosebesc două tipuri de fascicule:

● fascicule paralele: microfilamentele aceluiaşi fascicul au aceeaşi orientare plus-
minus; se formează cu ajutorul proteinelor fimbrină şi vilină.
● fascicule contractile: un microfilament din fascicul este înconjurat de fascicule cu
orientare diferită de a sa; la aceeaşi extremitate a unui fascicul, unele filamente vor fi cu
capăt plus iar altele cu capăt minus; se formează cu ajutorul proteinei denumită alfa-
actinină.
Citoscheletul

Reţelele de actină se formează prin legarea încrucişată a microfilamentelor prin

intermediul proteinei filamină, în forma sa dimerică.
Formarea reţelelor de actină cauzează creşterea vâscozităţii citoplasmei (starea de gel).
Dezamblarea reţelelor are ca şi conscinţă creşterea fluidităţii citoplasmei (starea de
sol).
Citoscheletul

In unele situaţii, celulele pot să fragmenteze microfilamentele astfel ca dintr-un singur

filament lung să rezulte zeci de microfilamente scurte. Acest proces generează
numeroase capete plus; altfel spus fragmentarea poate, în anumite condiţii, accelera
asamblarea de noi microfilamente. În alte condiţii poate grăbi procesul de
depolimerizare, prin aceeaşi cauză, şi anume creşterea numărului de capete libere.
Cheia este concentraţia de actină G-ATP liberă, existentă în citosol.

Gelsoninele sunt proteine

care în prezenţa unor
niveluri crescute de Ca2+
în citoplasmă
fragmentează
microfilamentele. Procesul
nu necesită consum
energetic sub formă de
ATP.
Citoscheletul

Cortexul celular (ectoplasma) reprezintă stratul de citoplasmă din vecinătatea

membranei plasmatice. Se caracterizează printr-o reţea extinsă de microfilamente
care conferă consistenţă de gel zonei periferice a celulei pe care o consolideză din
punct de vedere mecanic.
În unele celule această zonă este extrem de dinamică. Actina corticală determină forma
şi proprietăţile mecanice ale structurilor de suprafaţă ale celulei.
Rearanjările actinei în cortex furnizează baza moleculară pentru schimbările formei
celulelor şi pentru locomoţie (mişcarea amiboidală, de exemplu).
 Citoscheletul
Structuri celulare bazate pe microfilamente
• Pseudopode (sau pseudopodii): prelungiri celulare de lăţime medie care conţin o reţea
tridimensională de microfilamente; participă la fagocitoză precum şi la mişcarea celulelor pe
substrat.

• Lamelipodii: prelungiri
celulare cu aspect de folie
care apar la marginea de
înaintare a unor celule (a
fibroblaştilor, de exemplu);
conţin o reţea densă de
microfilamente dar şi
fascicule paralele, orientate
cu capătul plus spre
membrana plasmatică.

• Filopodii: prelungiri celulare

filiforme susţinute de
fascicule paralele de
microfilamente. Formarea şi
retracţia filopodiilor se
bazează pe asamblarea şi
dezasamblarea controlată a
filamentelor de actină.
Citoscheletul

Inelul contractil: structura cheie în citokineza celulelor animale. Începe să se

asambleze încă de la sfîrşitul anafazei, sub membrana plasmatică, în regiunea
ecuatorială a celulei mamă.
Inelul este format din microfilamente organizate în fascicule contractile şi din
filamente de miozină-II. Separarea celulelor fiice are loc prin contracţia progresivă
a inelului.
Citoscheletul

Microvilii: extensii permanente digitiforme ale membranei plasmatice; abundente la

celulele epiteliale implicate în absorbţie (cresc de 10-20 de ori suprafaţa de
absorbţie).
Conţin 20-30 de filamente de actină care formează un fascicul paralel (capătul plus la
extremitatea microvilului), microfilamentele fiind legate între ele prin fimbrină şi
vilină (a se vedea schema).
 Citoscheletul
Mişcările celulare dependente de microfilamente au loc ca urmare a interacţiunii dintre
microfilamente şi moleculele de miozină.
Miozinele sunt proteine motor prezente în toate celulele eucariote; există numeroase tipuri de
miozine, distincte atât ca funcţie în celule cât şi ca structură. Toate tipurile (subfamiliile)
de miozine (notate cu cifre romane) formează familia miozinelor.

•capul: leaga proteina de

filamentele de actina si
utilizeaza ATP pentru a
‘’merge’’ pe filamentele de
actina
•gatul: face legatura dintre
cap si al treilea domeniu,
de gat se mai pot lega
lanturi usoare (proteine
distincte si care au in
general functii reglatoare)
•Coada: mediaza
interactiunile cu moleculele
cargo sau alte unitati de
miozina
Citoscheletul

Cele mai cunoscute şi mai abundente tipuri de miozină sunt miozina I şi miozina II.
Toate miozinele sunt proteine motor capabile să efectueze miscări de deplasare
orientată de-a lungul unui filament de actină. Direcţia mişcării este spre capătul
plus al microfilamentului.
Miscarea se produce ca urmare a modificărilor succesive de conformatie care însoţesc
legarea moleculei de ATP, hidroliza acesteia şi eliberarea produşilor rezultaţi în
urma hidrolizei. Deci, toate miozinele sunt ATP-aze.
Citoscheletul

Miozinele-I
Sunt răspândite în toate celulele eucariote.
Moleculele de miozină-I sunt
monomerice (au un singur lanţ
polipeptidic); molecula are un domeniu
globular denumit cap şi o coadă scurtă.
Prin intermediul domeniului
globular molecula de miozină
interacţionează cu filamentele de actină.
Tot la nivelul capului este situat şi situsul
de legare al moleculei de ATP. Prin
urmare la nivelul capului au loc şi
modificările de conformaţie care sunt
convertite în mişcare orientată spre
capătul plus al microfilamentului.
Prin intermediul cozii, molecula de
miozină se poate ataşa de alte structuri
celulare (membrana unor vezicule sau
organite, membrana plasmatică şi
filamente de actină).
 Citoscheletul
Miozinele-II
Sunt raspândite mai ales în celulele musculare dar sunt prezente şi în celule
nemusculare. Sunt componente ale structurilor contractile ale celulelor.
Miozinele-II sunt proteine mai complexe decât miozinele-I şi au o greutate
moleculară mai mare.
O moleculă de miozină-II este formată prin asocierea a 6 lanţuri polipeptidice: 2
lanţuri grele şi 2 perechi de lanţuri uşoare. Fiecare lanţ greu este format dintr-un cap
globular şi o coadă. Cozile lanţurilor grele sunt răsucite una în jurul celeilalte. Cele 2
perechi de lanţuri uşoare sunt ataşate în apropierea domeniilor globulare ale lanţurilor
grele. Capetele globulare interacţionează cu moleculele de actină ale microfilamentului iar
coada poate interacţiona cu alte cozi de miozină.
Citoscheletul

Filamentele groase de miozină sunt formate din 15-20 de molecule de miozină-II, prin
interacţiunea cozilor. Filamentul gros este bipolar deoarece capetele globulare ale
miozinelor sunt dispuse spre extremităţile filamentului gros iar cozile sunt dispuse
central. Capetele de miozină sunt aranjate ordonat în filament, urmând un model
helical.
Citoscheletul

În celulă, moleculele de miozină-II se găsesc în 2 stări conformaţionale: activă şi

inactivă. În stare inactivă, coada miozinei este pliată, în timp ce în starea activă este
dreaptă, adică aptă pentru a interacţiona cu alte cozi ale miozinelor şi de a se
asambla în filamente groase de miozină. Trecerea de la starea inactivă la cea activă
este determinată de fosforilarea lanturilor uşoare ale miozinei.
 Citoscheletul
Miozinele funcţionează prin schimbări ciclice de
conformaţie:
• In starea iniţială molecula de miozină este legată
rigid de o moleculă de actină conţinută în
microfilament.
• Legarea unei molecule de ATP cauzează
desprinderea miozinei de actină.
• Hidroliza moleculei de ATP atrage după sine o
nouă modificare de conformaţie care aduce capul
miozinei în dreptul următoarei molecule de actină
din microfilament.
• Eliberarea restului fosfat cauzeză legarea capului
miozinei la următoarea moleculă de actină din
microfilament (în direcţia capătului plus a
filamentului).
• Eliberarea ADP provoacă revenirea la conformaţia
iniţială rigidă şi dezvoltarea forţei de deplasare.
• În aprecierea efectelor biologice trebuie să se ţină
cont că forţa de deplasare este generată
concomitent de numeroase molecule de miozină
ataşate aceluiaşi microfilament.
 Citoscheletul
În celulele nemusculare, mişcările provocate de miozine sunt dependente de tipul
miozinei care interacţionează cu microfilamentele precum şi de structura de care se
leagă coada miozinelor. Ca, urmare mişcarea capului miozinelor de-a lungul
microfilamentelor (spre extremitatea plus) poate cauza:

1. mişcarea de deplasare a
unui microfilament faţă de
altul (miozina-I);
2. deplasarea unei vezicule
(organit, compartiment
celular) (miozina I);
3. scurtarea unui fascicul
contractil prin alunecarea
microfilantelor unul faţă
de altul (miozina-II);
4. deplasarea unui
microfilament de-a lungul
membranei plasmatice
(miozina-I).
Citoscheletul

De notat că direcţia de mişcare a miozinelor este întotdeauna spre capătul plus al

microfilamentelor. Datorită ancorării cozilor de miozină pe unele structuri care nu
pot fi mişcate în această direcţie (membrană plasmatică, de exemplu), rezultatul net
al mişcării poate fi deplasarea microfilamentului care interacţionează cu domeniul
globular al miozinelor în direcţia opusă direcţiei de mişcare a miozinelor.
Citoscheletul

Contracția musculară
Elementele structurale ale unei celule musculare, la nivelul cărora se desfăşoară
procesul contracţiei, sunt miofibrilele.
Miofibrila este o structură cilindrică cu o grosime de 1-2 μm şi de lungimea celulei
musculare.
Miofibrilă este alcătuită din unităţi structurale repetate (fiecare de aprox. 2,2 μm
lungime) denumite sarcomere.
Un sarcomer este delimitat, la fiecare capăt, de discurile Z.
Citoscheletul

Fiecare sarcomer conţine numeroase filamente subţiri de actină (microfilamente) şi

numeroase filamente groase de miozină.
Microfilamentele au capetele lor plus capturate de proteina Cap Z, situată în discul Z.
Capetele minus se extind, din ambele extremităţi, spre partea mediană a
sarcomerului; ele sunt stabilizate prin capturarea lor de alte proteine.
 Citoscheletul

Filamentele groase de miozină-II sunt conţinute în partea centrală a sarcomerului; capetele

moleculelor de miozină interacţionează cu microfilamentele. Fiecare filament de
miozină este înconjurat de 6 microfilamnte.
Datorită acestei dispuneri a miofilamentelor (microfilamente şi filamente de miozină)
sarcomerul are o morfologie caracteristică: benzi I (izotrope; cu microfilamente dar fără
miozină), bandă A (anizotropă; cu filamente de miozină şi filamente de actină) iar
miofibrila dobândeşte un spect striat.
În contracţie, sarcomerele se scurtează generând scurtarea miofibrilelor, a celulelor
musculare şi a întregului muşchi.
Citoscheletul

Modelul glisării miofilamentelor (model explicativ al contracţiei musculare)

Scurtarea sarcomerului este determinată de glisarea filamentelor de miozină şi a celor
de actină, unele faţă de altele.
În timpul contracţiei nici unul din cele două tipuri de filamente nu-şi modifică
dimensiunile (nu se scurtează şi nici nu se alungesc).
Filamentele bipolare de miozină se deplasează spre capetele plus ale
microfilamentelor.
Citoscheletul

Forţa de mişcare este dezvoltată la nivelul capetelor globulare ale fiecărei molecule de
miozină-II din filamentele groase.
Deoarece miozinele sunt ancorate la nivelul cozilor, are loc scurtarea sarcomerului.
Fiecare filament de miozină are aprox. 300 de capete de miozină iar ciclurile de
modificare conformaţională a miozinei (prin care se generează forţa de mişcare) se
succed cu o viteză de 5 cicluri/secundă; viteza de glisare a microfilamentelor faţă
de filamentele de miozină este de 15μm/sec.
Citoscheletul

Filamentele intermediare
Denumirea este datorată diametrului lor de 10 nm care este intermediar intre diametrul
microtubulilor (aprox. 24 nm) şi al microfilamentelor (aprox. 7 nm)
Principala funcţie a filamentelor intermediare este aceea de susţinere mecanică a
celulelor; nu sunt implicate în mişcare.
Filamentele intermediare – spre deosebire de microtubuli şi microfilamente -sunt
constituite dintr-un număr mare de proteine diverse; peste 50 de proteine diferite.
Citoscheletul

Pe baza similarităţii dintre ele aceste proteine pot fi grupate în 6 tipuri (notate cu I-VI);
cele mai cunoscute sunt:
• keratinele (formează primele 2 tipuri – I şi II); filamentele de keratină sunt
răspândite în păr, unghii, coarne, epitelii etc
• vimentina şi alte proteine înrudite (de exemplu, desmina) (tipul III); filamentele de
vimentină sunt prezente în fibroblaste, celule musculare netede etc;
• neurofilamentele (tipul IV)
• laminele nucleare (de trei feluri, A,B,C; formează tipul V).

keratina
Citoscheletul

Asamblarea este un proces fazial:

• formarea dimerilor: rasucirea monomerilor;
• formarea tetramerilor: asocierea unei perechi de dimeri (orientare antiparalelă);
• tetramerii reprezintă unităţile solubile de bază pentru polimerizare, analoage
dimerilor de tubulină  sau monomerilor de actină;
• asamblarea tetramerilor în protofilamente;
• protofilamentele (frecvent câte 8) se înrulează pentru a constitui un filament
intermediar.
Citoscheletul

Filamentele intermediare sunt organizate în:

• reţele citoplasmice care se întind de la un inel care înconjoară nucleul până la
membrana plasmatică;
• filamentele de keratină şi de vimentină se ataşează la anvelopa nucleară;
poziţionează nucleul în celulă;
• filamentele de keratină din celulele epiteliale se ancorează de membrana plasmatică
(desmosomi, hemidesmosomi).