Microtubuli

Microtubuli

Microtubulii se găsesc în citoplasma tuturor celulelor eucariote. Au forma de

cilindru gol cu un diametru de 25 nm și au o lungime variabilă de la 200nm
la 25 μm nm.

Microtubulii sunt alcătuiţi din proteine globulare denumite tubuline, de aprox.

4nm. Cele mai cunoscute tubuline şi cele mai importante pentru arhitectura
microtubulilor sunt tubulina  şi tubulina .
Microtubuli

Un microtubul este format din 13

şiruri longitudinale numite
protofilamente dispuse
circular.

Spaţiul central delimitat de

microfilamente poartă numele
de lumen microtubular.

O moleculă de tubulină  şi o
moleculă de tubulină 
formează un dimer  ; acest
dimer (de aprox 8 nm
lungime) este cunoscut şi sub
simpla denumire de tubulină.
 Microtubuli

Subunităţile dimerice
polimerizează ordonat după
un model cap-coadă
(  -   -  ).

Polimerizarea este reversibilă,

protofilamentele
depolimerizându-se uşor în
subunităţile de tubulină
dimerice.

La un capăt microtubular,
protofilamentele se termină
cu subunitatea  (capăt
plus) iar la celălalt cu
subunitatea  (capăt minus).
Polaritatea microtubulilor
este, aşadar, definită
structural.
Microtubuli

Un microtubul creşte prin adăugarea de subunităţi de tubulină la capete sale şi

descreşte prin eliberarea de subunităţi de tubulină, de asemenea la capete.
Atat creşterea căt şi descreşterea au loc la ambele capete, dar cu viteze
diferite.

La capatul plus, adăugarea dimerilor de tubulina are loc cu o viteza mai mare
decât la capătul minus, deci creşterea microtubulară are loc preferenţial la
capătul microtubular plus. De asemenea, şi depolimerizarea decurge mai
rapid la nivelul capetelor plus ale microtubulilor. Aşadar, capetele
microtubulare se deosebesc nu numai structural ci şi funcţional (polaritate
microtubulară).
Microtubuli

În celulele vii, formarea microtubulilor are loc la nivelul unor complexe

(agregate) de macromolecule de formă inelară care conţin şi o altă tubulină
şi anume tubulina  (gama).

Aceste structuri celulare capabile de

iniţierea unui microtubul (nucleaţie
microtubulară) poartă numele de
centri de organizare microtubulară
(MTOC – “microtubule organizing
center”).

În celulele animale structurile

centrosomului (centrul celular = 2
centrioli + centrosferă) şi corpii
bazali ai flagelilor sunt principalele
structuri MTOC.
Microtubuli

Odata ce un microtubul a fost iniţiat la nivelul MTOC, el creşte prin

polimerizarea dimerilor de tubulină la nivelul capătului plus (capătul
minus este cel de la nivelul MTOC).

Creșterea este însă de scurtă durată fiind urmată de o descreştere

(depolimerizare), de asemenea foarte rapidă care are loc tot la capătul plus.
Depolimerizarea poate decurge până la dispariţia completă a
microtubulului, dimerii tubulinici rezultaţi fiind folosiţi pentru o nouă
nucleţie la nivelul MTOC.

Aceste procese de creştere, respectiv descreştere, ambele rapide, definesc

fenomenul de instabilitate dinamică.
Microtubuli – Cauzele instabilității dinamice

Dimerii de tubulină se găsesc

în citoplasmă legaţi de GTP
(guanozin trifosfat).

Dimerul tubulină -GTP –

tubulină--GTP este
singurul capabil de
polimerizare la capetele
microtubulare. Disocierea
GTP de tubulinele dimerice
face imposibilă înglobarea
tubulinelor într-un
microtubul.

Ambele tubuline (atât  cât şi , sunt GTP-aze, adică sunt capabile de activitate
enzimatică de descompunere hidrolitică a GTP la GDP (guanozin difosfat) + un
rest de fosfat anorganic. Această hidroliză nu este esenţială pentru creşterea
microtubulară (polimerizare)
Microtubuli – Cauzele instabilității dinamice

Hidroliza moleculelor de GTP legate de dimerii de tubulină are loc mai târziu,
după ce mai mulţi dimeri au fost înglobaţi în microtubul.
La capătul plus al microtubulilor procesul de hidroliză are loc mai lent decât la
capătul minus. Consecinţa este că la capătul plus se formează un cap de
tubulină-GTP (dimeri la nivelul cărora hidroliza nu a avut încă loc).
Capul de tubulină-GTP este favorabil polimerizării. Atât timp cât capul de
tubulină-GTP există, microtubulul creşte.
 Microtubuli

Pierderea accidentală a capului de tubulină-

GTP (toate subunităţile terminale
devenind legate de GDP, ca urmare a
hidrolizei GTP) stopează creşterea şi se
iniţiază depolimerizarea, care decurge
rapid, într-o modalitate catastrofică.

Refacerea capului de tubulină-GTP

determină reluarea creşterii (a se vedea
figurile).
Microtubuli- Interacțiuni cu alte proteine

Stabilitatea microtubulilor este puternic modificată (reglată) ca urmare a

interacţiunii tubulinei solubile (neîncorporată în microtubuli) şi a
microtubulilor cu alte proteine din citosolul celulelor eucariote.

Statmina este o proteină citosolică capabilă de sechestrarea dimerilor solubili

de tubulină. O moleculă de statmină se poate leaga de 2 molecule dimerice
de tubulină. Tubulinele legate de statmină nu mai sunt apte de înglobarea
în microtubuli. Statmina descreşte astfel concentraţia efectivă de tubulina
aptă de polimerizare.
Creşterea concentraţiei celulare de statmină poate încetini creşterea
microtubulară. Poate cauza de asemenea pierderea capului tubulină-GTP
de la capătul plus al microtubulilor şi inducerea depolimerizării catastrofice
a microtubulilor.
Microtubuli- Interacțiuni cu alte proteine

Proteinele MAP (“Microtubule-Associated Proteins”): un grup de proteine care

interacţionează cu suprafeţele laterale ale microtubulilor protejându-i de
dezasamblare. Aceste proteine învelesc complet microtubulii, eficienţa
stabilizării fiind dependentă de numărul de molecule MAP de pe suprafaţa
microtubulilor.
Aceste proteine (MAP2, de exemplu) au un domeniu de interacţiune cu
microtubulul şi un domeniu de proiecţie laterală. Lungimea proiecţiei este
aceea care determină cât de strâns sunt impachetaţi microtubulii în
fascicule.
În celulele în care este exprimată proteina tau care are domeniul de proiecţie
laterală mai scurt, fasciculele microtubulare stabile sunt formate din
microtubuli împachetaţi mai strâns.
Microtubuli- Interacțiuni cu alte proteine
Unele proteine MAP sunt
abundente în neuroni unde
stabilizează fasciculele de
microtubuli din axon şi
dendrite.
În cazul maladiei Alzheimer
moleculele tau formează
agregate, nu își mai
îndeplinesc funcția, iar
microtubulii se dezintegrează.
Microtubuli Agregatele se formează datorită
hiperfosforilării moleculelor tau.
Microtubuli- Interacțiuni cu alte proteine

Proteine de capturare a capetelor

microtubulare
Microtubulii pot fi stabilizaţi prin
legarea la capete (în special la
capetele plus) de către proteine
localizate fie în membrane, fie în
alte structuri celulare. Tubulina 
poate fi considerată din această
categorie. Prin stabilizarea
capătului minus al
microtubulilor, tubulina gama
face posibilă creşterea şi
alungirea microtubulului la
capătul plus.
Microtubuli- Interacțiuni cu alte proteine

Catastrofinele: proteine de destabilizare a microtubulilor, la capătul plus.

Efectele catastrofinelor sunt prezentate în figură în comparaţie cu efectele
proteinelor MAP.
Substanţe
Microtubuli cu activitate antimicrotubulară

Colchicina: alcaloid extras din

branduşa de toamna (Colchicum
autumnale). Blochează diviziunea
celulară a celulelor animale si
vegetale în metafaza mitozei fară
a afecta condensarea
cromosomilor.
Fiecare moleculă de colchicină se
ataşează de o moleculă de
tubulină împiedicând
polimerizarea .
Determină pierderea capului
tubulină-GTP al microtubulului
şi apoi depolimerizarea
catastrofică a microtubulilor
fusului de diviziune.
Dacă colchicina este înlăturată prin
spălarea celulelor fusul de
diviziune este reconstruit şi
mitoza poate avea loc.
Microtubuli

Vinblastina şi vincristina au ca efect formarea în citoplasmă a unor agregate

paracristaline de tubulină. Efectul este depolimerizarea completă a
microtubulilor.
Taxolul opreşte diviziunea mitotică prin legarea strânsă de microtubuli pe care
îi stabilizează; cauzează asamblarea întregii cantităţi de tubulină celulare
sub formă de microtubuli stabili. Blochează mitoza prin blocarea dinamicii
microtubulilor fusului de diviziune.

Toate aceste substanţe pot fi potenţiale medicamente antitumorale (terapia

cancerului) datorită efectelor lor antimitotice. Utilizarea este limitată de
lipsa lor de specificitate (efectele sunt aceleaşi şi asupra celulelor normale).
Microtubuli

Microtubulii şi proteinele motor

asociate cu microtubulii au un
rol esenţial în poziţionarea şi
mişcarea organitelor celulelor
eucariote (reticul
endoplasmic, cisterne Golgi,
vezicule, etc).

Mişcările organitelor sunt cauzate

prin interacţiunea unor
proteine motor specifice cu
proteinele din membranele
organitelor şi cu microtubulii.

Proteinele motor sunt capabile să

efectueze mişcări de deplasare
de-a lungul microtubulilor
citoscheletului deplasând
organitele în direcţii
determinate.
Microtubuli

Proteinele motor pot efectua mişcări de deplasare

prin modificări succesive de conformație.

Modificările alosterice succesive ale proteinelor

motor sunt determinate de cicluri succesive de
fosforilare-defosforilare:
a. legarea ATP la proteina motor; este însoţită de
modificarea conformaţiei (de la 1 la 2)
b. hidroliza ATP la ADP şi Pi (fosfat anorganic);
conformaţia 3
c. eliberarea ADP şi Pi determină revenirea la
conformaţia iniţială.

Deoarece tranziţia 1→2→3→1 este cauzată de

hidroliza ATP, procesul este ireversibil în
condiţii fiziologice normale.
Microtubuli

În miscările celulare care se desfăşoară

de-a lungul microtubulilor sunt
implicate 2 familii de proteine:
kinesinele şi dineinele.

Pentru a-şi exercta funcţiile celulare,

atât kinesinele cât şi dineinele
trebuie să dispună de situsuri
specifice de:
a. legare (ataşare) la membranele
organitelor (interacţiune cu
proteine specifice din membrana
organitelor)
b. de ataşare la microtubuli
c. de legare a moleculelor de ATP.
Microtubuli

Kinesinele native sunt molecule de proteine formate din patru lanţuri

poplipeptidice: 2 grele şi 2 uşoare. Fiecare lanţ greu are un domeniu
globular şi câte o coadă răsucită în jurul cozii celuilat lanţ. Extremitatea
opusă capetelor globulare are forma unui evantai, aici fiind situate cele 2
lanţuri polipeptidice uşoare.
În prezenţa ATP, kinesina se mişcă de-a lungul microtubulului, întotdeauna în
aceeaşi direcţie, de la capătul minus spre capătul plus.
Microtubuli

Dineinele sunt localizate în citosol (dineine citoplasmice) şi la nivelul cililor şi

flagelilor (dineine ciliare sau flagelare). Sunt proteine mai mari decât
kinesinele şi sunt alcătuite din mai multe lanţuri polipeptidice. În prezenţa
ATP dineinele efectueză mişcări de deplasare întotdeauna spre capătul
minus al microtubulilor.
 Transportul axonal - exemplu privind
rolul microtubulilor și proteinelor
motor
Deoarece ribosomii nu sunt prezenţi în
axon şi terminaţiile axonice ci doar
în corpul celular şi dendrite, sinteza
proteinelor nu poate avea loc în
axoni şi terminaţiile sinaptice.

Din această cauză proteinele şi

organitele necesare acestor structuri sunt
sintetizate la nivelul corpului celular al
neuronului şi apoi transportate de-a
lungul fasciculului de microtubuli din
axon.
Microtubuli

Microtubulii sunt orientaţi cu capătul plus spre extremitatea axonică.

Transportul de la corpul celular spre terminaţiile axonice a fost denumit
transport anterograd. Acest transport este efectuat de moleculele de
kinesină.
Transportul în direcţia opusă este denumit transport retrograd. Veziculele şi
macromoleculele transportate retrograd sunt destinate reciclării prin
degradare la nivelul lizosomilor situaţi în corpul celular al neuronului.
Transportul retrograd are loc spre capătul microtubular minus şi este
efectuat de dineina citoplasmică.
Microtubuli

Cilii şi flagelii celulelor eucariote se caracterizează printr-o remarcabilă

uniformitate structural funcţională.
Se deosebesc prin lungime (cilii sunt de obiecei mai scurti) şi prin modalitatea
de mişcare: cilii execută o mişcare de îndoire (propulsie) şi una de revenire.
Mişcarea flagelară implică generarea de unde generate fie de la baza flagelului
spre vârf, fie de la vârful flagelului spre locul de inserţie în corpul celular.
Direcţia de propagare a celulei este cea opusă direcţiei de propagare a undelor
flagelare.
Microtubuli

Un flagel sau un cil este alcătuit din: axonema flagelară (situată în

partea liberă a flagelului/cilului), corpul bazal al flagelului (situat
în citoplasmă) şi membrana flagelară (o extensie a membranei
plasmatice la nivelul flagelului).
Microtubuli

Structura axonemei

Axonema (modelul structural

cunoscut sub denumirea de
“9+2”) este alcătuită din:
- 2 microtubuli centrali,
conectaţi între ei printr-o
punte şi înconjuraţi de o
teacă fibroasă

- 9 dublete microtubulare
(fiecare dublet cu doi
microtubuli concrescuţi,
microtubulul A complet,
adică cu 13 protofilamente
şi microtubulul B incomplet,
doar cu 10 sau 11
protofilamente)
Microtubuli

- microtubulii A şi B sunt ataşaţi unul

de celălalt prin filamente
longitudinale alcătuite din proteina
tectină

- spiţe radiare (terminate cu capul

spiţei) care unesc fiecare
microtubulul A al dubletelor de
perechea de microtubuli centrali

- braţe interne şi externe de dineină

ataşate, la intervale regulate, de-a
lungul microtubulului A al
dubletelor

- axonema este consolidată prin

legături formate din proteine între
dubletele adiacente (punţi de
nexină).
Microtubuli

Corpul bazal al flagelului/cilului este o structură foarte asemănătoare cu cea a

centriolilor (modelul de structură “9+0”).

Este format din 9 triplete microtubulare (microtubulii ABC, numai A fiind

complet). Tripletele sunt conectate central prin spiţe radiare dar lipseşte,
comparativ cu axonema, pereche microtubulară centrală.
Corpul bazal conţine tubulină  (gama); este deci un centru de organizare
microtubulară (MTOC).
 Microtubuli

Mecanismul mişcării flagelare a fost studiat atât pe axomeme izolate cât şi pe

flagelii celulelor intacte.

Axonemele izolate: partea liberă a flagelului este desprinsă de corpul celular, iar
membrana flagelară este înlăturată prin tratare cu detergenţi.
Microtubuli

În axonemele izolate, în prezenţa ATP, dineinele flagelare provoacă alunecarea

dubletelor, unul faţă de altul.

Alunecarea este datorată

tendinţei moleculelor de
dineină de a se deplasa
spre capătul minus al
microtubulilor.
Deoarece dineina este
ancorată de
microtubulul A al
dubletelor, partea care
suferă modificările de
conformaţie (domeniile
globulare) se sprijină pe
microtubulul B al
dubletului adiacent.

Forţa degajată prin modificările succesive de conformaţie care însoţesc hidroliza

ATP face ca dubletul adiacent să alunece.
Microtubuli

În celulele cu flagelii intacţi, alunecarea

dubletelor nu este posibilă deoarece ele
sunt ancorate în corpul bazal iar dubletele
microtubulare sunt consolidate între ele
prin punţi de proteine.

În aceste condiţii modificările succesive de

conformaţie nu produc alunecarea
dubletelor, unul faţă de celălat, ci produc
curbarea flagelului. Se generează astfel o
undă flagelară.
Microtubuli

În celulele animale, centrul

celular sau centrosomul este
principala structură MTOC.

Centrul celular este alcătuit

dintr-o pereche de centrioli şi
citoplasma înconjurătuare,
denumită centrosferă; este
situat în apropierea
nucleului.

Atât centriolii cât şi centrosfera

conţin tubulină gamma,
capabilă să iniţieze nucleaţia
microtubulară.
Microtubuli

Centriolii constau dintr-o pereche de corpuri de formă cilindrică constituite în

principal din microtubuli (triplete microtubulare şi spiţe radiare).
În celulele flagelate, centriolii pot genera flageli. Centriolii sunt orientaţi la
aprox. 90° unul faţă de celălat.
Centriolii sunt capabili de duplicare (diviziune) printr-un mecanism încă
necunoscut. Duplicarea centriolilor în celulele animale precede mitoza.
Între perechile centriolare rezultate prin duplicare se va forma fusul de
diviziune.
Evee
Microtubuli

Fusul de diviziune al celulelor animale se numeşte fus astral deoarece polii

fusului sunt înconjuraţi de numeroşi microtubuli orientaţi radiar (astere)
Celulele plantelor şi ciupercilor nu au centrioli. Fusul lor de diviziune este
anastral (lipsit de astere, adică de microtubuli care radiază din polii
fusului).

În celulele vegetale funcţia

MTOC a centrosomului este
preluată de complexe
moleculare inelare care conţin
tubulină gamma (situate în
apropierea nucleului) dar care
nu formează structuri
diferenţiate de tipul
centrosomului din celulele
animale.