Schröder Verginica 2011- Biologie celulară si moleculara-aplicații în

farmacologie si genetică medicală, Editura Bren (acreditată CNCSIS), București 2011,

326 p. ISBN 978-973-648-960-0.
CAPITOLUL 8

PROCESE ȘI STRUCTURI IMPLICATE ÎN SINTEZA ENERGIEI

CELULARE

Organizarea și funcționarea mitocondriei

Originea și sistemul genetic al mitocondriei
Transportul metaboliților prin membrana internă a mitocondriei
Importul de proteine
Mecanismul fosforilării oxidative
Peroxizomii

Organizarea și funcționarea mitocondriei

Toate procesele care implică creșterea și metabolismul celular necesită un aport de

energie. În majoritatea cazurilor, energia provine din hidroliza uneia din legăturile
macroergice ale ATP.
Energia eliberată prin această hidroliză este utilizată direct pentru a declanșa alte
procese nefavorabile energetic:

 Transportul moleculelor împotriva gradientului de concentrație

 Mișcarea cililor
 Contracția musculară
În celulele eucariote energia necesară activităților vitale celulare se obține prin
degradarea aerobă și completă a glucidelor, lipidelor, până la stadiul de CO 2 și apă; această
degradare este cuplată cu sinteza de ATP.
Prima etapă a acestor degradări are loc în citoplasmă prin glicoliza anaerobă, iar etapa
finală are loc în mitocondrii, unde energia eliberată prin oxidarea substanțelor (glucidice si
lipidice) este transformată în energie chimică sub forma legăturilor fosfodiesterice ale ATP.
Glicoliza anaerobă din citoplasmă este procesul prin care glucoza este degradată
numai până la acid piruvic și prin care se formează doar două molecule de ATP.
Prin oxidarea piruvatului, la nivel mitocondrial, de către oxigenul molecular, până la
CO2 și apă, randamentul este mult superior producând 34 molecule de ATP.
Mitocondriile sunt organite prezente în citoplasma tuturor celulelor animale sau
vegetale, cu excepția hematiei adulte. Fără mitocondrii, o celulă ar fi total dependentă de
glicoliza anaerobă pentru a produce ATP necesar.
Mitocondria este organitul responsabil de producerea de energie rezultată în urma
scindării moleculelor de glucide și lipide. Reprezintă centrul respirator al celulei. La nivelul
ei sunt situate enzimele ciclului Krebs și ale lanțului respirator.
 Figura 8.1 Aspect general al mitocondriei-imagine microscop electronic.

În majoritatea celulelor mitocondriile sunt răspândite în toată citoplasma. În celulele cu

activitate specială sau în cele cu polaritate funcțională, mitocondriile se concentrează în
regiunea cea mai activă metabolic.
Astfel, la enterocit, mitocondriile sunt aglomerate către polul apical. În nefrocit
mitocondriile sunt așezate la polul bazal, în mici compartimente formate din pliurile
membranei bazale.
Așezarea lor în citoplasmă nu este fixă, ele pot să se deplaseze prin intermediul
curenților citoplasmatici, sau pot fi animate de mișcări interne ce produc răsuciri ale
organitului în jurul axei sale, realizând astfel, contacte strânse sau tranzitorii cu unele
structuri celulare.
Astfel, în celulele secretorii se observă adesea, în fazele de elaborare proteică,
alăturarea mitocondriei la membrana nucleară sau la RER. Tinând seama de faptul că
mitocondria este generatorul energetic celular, această mișcare este necesară pentru a pune la
dispoziția nucleului sau RE energia necesară declanșării proceselor de sinteză în celulă. Când
se instalează perioada de repaus mitocondriile se desprind de nucleu și se răspândesc în
citoplasmă.
Numărul variază de la o specie la alta, de la un tip celular la altul sau funcție de starea
funcțională (nefrocit=300/cel; în hepatocit = 1000-2000/cel).
Microscopia optică a evidențiat 3 forme sub denumirea de condriom:
1. Mitocondria sau forma granulară este cea mai activă;
2. Condriomitele – granule așezate în monom, sunt considerate forme mai
puțin active decât mitocondriile, dar se pot reactiva prompt în cazul unei
activități celulare crescute.
3. Condrioconții – apar sub formă de filamente sau bastonașe reprezentând
forma de repaus a condriomului, cu posibilități de reactivare mai lente.
Este constituită din două membrane (una externă și una internă).
 Membrana externă este netedă și delimitează organitul la periferie, este lipoproteică,
asemănătoare cu celelalte citomembrane, prezentând o grosime de aproximativ 6-7 nm. Ea
este permeabilă pentru ionii de Ca 2+ și electroliți. De asemenea, trecerea moleculelor mici
prin această membrană este facilitată de prezența proteinelor de tipul porinelor, care formează
canale membranare.

În membrana externă se găsesc proteine în proporție de 60%, ce reprezintă aproximativ

4% din totalul proteinelor mitocondriei, iar lipidele se găsesc în proporție de 40%, cu un
procent ridicat de colesterol ce face ca membrana externă să fie permeabilă, prin ea
realizându-se schimburile între citosol și organit.
Pe membrana externă își desfășoară activitatea o serie de enzime: CoA-liganza,
citocrom B5, kinureinhidroxilaza, monoaminoxidaza (MAO), (enzima marker a acestei
structuri).

Membrana internă are o grosime de aproximativ 6 nm și este de natură lipoproteică.

Proteinele sunt în proporție de 80%, reprezentând aproximativ 1/5 din totalul proteinelor
mitocondriale, lipidele se află numai în proporție de 20% având colesterolul în procent
scăzut, ceea ce face ca permeabilitatea membranei interne să fie redusă, constituind un fel de
barieră între matricea mitocondrială și restul organismului.

Prin membrana internă trec spre spațiul intern ionii de Ca 2+ și Mg2+ necesari desfășurării
activităților enzimelor cuprinse în matricea mitocondrială, de asemenea, trec moleculele de
ATP și ADP necesare desfășurării procesului de fosforilare oxidativă, acizii grași și unii
aminoacizi.

Acești produși sunt transportați prin membrana internă cu ajutorul unor proteine aflate
în membrană care servesc drept transportori sau translocatori. Din această grupă fac parte
translocazele și permeazele.

Membrana internă prezintă falduri, formează creste proeminente în lumenul

mitocondrial și prezintă în cantitate mare un fosfolipid caracteristic, puternic hidrofob, numit
cardiolipină, care explică impermeabilitatea sa la ioni. Cardiolipina reduce permeabilitatea
pentru protoni și grupările hidroxil.

Membrana internă și crestele sunt alcătuite din formațiuni mai mici numite particule
elementare sau particule F sau subunități de membrană, oxizomi. Existenta acestora a
fost dovedită prin studii biochimice recente, care au reușit izolarea și asamblarea lor cu
formarea de citomembrane.

Fiecare particulă elementară (oxizom) este constituită de obicei din 3 componente:

1. piesă bazală (40-110Å)
2. tijă sau piesă intermediară (50Å, lungime)
3. capul sau piesa cefalică (80-100Å, diametru).

Forma pieselor componente poate varia în cadrul membranei interne, ca și numărul lor.
În componenta lor poate să apară numai unul sau numai două segmente în loc de trei.
În fiecare caz, membrana internă prezintă o bază alcătuită din citomembrană în mozaic
sau trilaminată pe a cărei față internă se atașează segmentele izolate, de obicei cefalice, ale
subunităților.
 Particulele elementare s-au dovedit a conține fiecare lanțul transportor de electroni
(lanțul respirator) și enzimele respective (citocromoxidaza, succin coenzima Q reductaza,
NADH citocrom C reductaza, citocrom a, b, c) precum și enzimele procesului de fosforilare
oxidativă.

Proteinele majore din membrana internă sunt:

ATP-sintetaza care produce ATP în spațiul matriceal
Proteine specifice de transport
Enzimele reacțiilor oxidative ale lanțului respirator.
NADH constituie substratul cap de serie al transportului de electroni, spre oxigenul
molecular, de-a lungul lanțului enzimatic respirator.

Cristele mitocondriale diferă ca număr și poziție de la o celulă la alta, în raport cu

diferitele condiții fiziologice sau patologice. Astfel, la o dietă alimentară carențială, crestele
mitocondriale se șterg, dispar, iar dacă starea precară nu a depășit limita metabolică
fiziologică ele se refac reluându-se dieta normală.

Cristele măresc suprafața membranei (în hepatocit aria membranei interne a

mitocondriei este de 5 ori mai mare decât aria membranei externe și de 15 ori mai mare
decât a membranei plasmatice. de asemenea, în celulele musculare mitocondriile au de 3 ori
mai multe criste decât în celule hepatice) și astfel, crește capacitatea mitocondriei de a genera
ATP.

Cristele mitocondriale pot fi așezate perpendicular pe axul mare al mitocondriei, sau

paralel cu acesta. Între membrana externă și internă se află compartimentul extern, iar
compartimentul intern (matricea mitocondrială) este delimitat de membrana internă și cristele
mitocondriale.

Compartimentul extern este cuprins între membrana externă și internă și are aspect
omogen. La acest nivel se realizează un schimb intens de apă și electroliți între mediul
extramitocondrial, pe de o parte și compartimentul intern pe de altă parte.
Aici se pot acumula unii ioni (Ca 2+) care apar sub formă de zone mai mari sau mai mici
izolate, sau conglomerate dense la fluxul de electroni. Ionii de calciu trebuie să se mențină la
nivel scăzut în citoplasmă.

Compartimentul intern sau matricea mitocondrială poate prezenta la microscopul

electronic, fie aspect omogen fie granular. La nivelul ei se găsesc localizate o bună parte din
enzimele mitocondriale care sunt în număr de aproximativ, 200 pentru fiecare mitocondrie.
Tot în matrice se găsesc și acizii nucleici mitocondriali.
Datorită permeabilității ridicate a membranei externe, spațiul intermembranar este
ocupat de un fluid asemănător citosolului.

În spațiul intermembranar se află enzimele fosforilate ale celorlalte nucleotide utilizând

ATP ca donor de resturi pirofosfat. În acest spațiu sunt sintetizate formele trifosfat ale
ribonucleotidelor și dezoxiribonucleotidelor utilizate în sinteza acizilor nucleici și a GTP
implicat ca sursă energetică în sinteza proteinelor și în sinteza de GMPc (guanozin 5,3
monofosfat ciclic).

Lumenul mitocondrial, delimitat de membrana internă, în care proemină crestele, este

ocupat de matricea mitocondrială. În matrice există 5-10 molecule de ADN mitocondrial,
circular, ribosomi mitocondriali de tip bacterial (70s), ARNm mitocondrial, ARNt și
complexele enzimatice ale replicării și transcrierii ADN mitocondrial, cât și ale sintezei de
proteine de tip mitocondrial.

Atașate de crestele membranei interne, se găsesc complexe de enzime care catalizează

metabolizarea acizilor grași și a acidului piruvic și formarea acetil CoA; enzime care
oxidează acetil CoA în ciclul acizilor tricarboxilici al lui KREBS cu formare de CO 2 și
NADH (nicotinamid adenin dinucleotid redus).
Principala sursă de electroni folosită de enzimele lanțului respirator incluse în
membrana internă este NADH-ul.

Figura 8. 2 Structura mitocondriei, după Karp, 1999

La mitocondrie s-a diferențiat un ciclu funcțional mitocondrial, prezent în orice

celulă. Acesta presupune formarea a trei aspecte ultrastructurale mitocondriale distincte și
reversibile:
Forma ortodoxă = cea mai răspândită sub care apar toate mitocondriile;
Forma condensată sau contractată = mitocondriile cu diametrul redus,
compartimentul intern îngustat, cristele mitocondriale înghesuite una în alta dând în totalitate
un aspect dens la afluxul de electroni.

Starea contractată este un proces activ ce se realizează prin acțiunea unor proteine
contractile numite mecano-enzime, evidențiate în membranele mitocondriilor. Aceste
proteine sunt asemănătoare proteinelor contractile din mușchi, având ca și acestea o intensă
activitate ATP-azică.

Starea umflată se produce printr-un proces pasiv de acumulare a apei în

compartimentul intern, se realizează balonizarea mitocondriei, ștergerea cristelor
mitocondriale, organitul apare ca o minge înconjurată de o dublă membrană. În mod normal
există o trecere permanentă de la o stare la alta.

În compoziția mitocondriei sunt găsite: 60-64% proteine structurale, 34 % lipide

(alcătuite din fosfolipide și colesterol în cantitate mare), 2-5% vitamine (A,C), protein-
enzime (200), diferiți ioni și acizi nucleici: ADN, ARN, la care compoziția moleculară este
asemănătoare acizilor nucleici nucleari și citoplasmatici, dar aranjamentul structural al
moleculei diferă.
Prezența acizilor nucleici în mitocondrie face ca organitul să câștige o parțială
autonomie genetică care presupune:
 Formarea de noi molecule de ADN prin același proces de duplicare
semiconservativă întâlnit în nucleu.
 Sintetizarea moleculelor de ARN mitocondrial după mecanismul similar din
nucleu.
 Sintetizarea unor proteine structurale, în special, cele destinate membranelor.
Acizii nucleici mitocondriali sunt localizați de obicei, într-o singură zonă a organitului
care se numește zonă nucleoidă. În unele mitocondrii pot exista 2-6 astfel de zone nucleoide.
Genomul mitocondrial uman codifică 13 proteine implicate în transportul electronilor și
fosforilarea oxidativă.
De asemenea, genele ADN mitocondrial codifică și formarea ARN ribozomal (16S și
12S) cât și ARNt care sunt necesare pentru translația proteinelor specifice.

Ca și ADN nuclear, cel mitocondrial poate suferi mutații. Aceste modificări sunt
transmise pe linie maternă. Mutațiile unei gene ce codifică formarea ARNt mitocondrial sunt
asociate cu modificări metabolice ce cauzează obezitatea și diabetul.

Proteinele prezente în mitocondrii sunt mai puțin cunoscute decât ADN mitocondrial.
La mamifere sunt în jur de 1000-1500 de astfel de proteine. Se consideră că, mitocondriile
din țesuturi diferite au proteine diferite ceea ce poate explica funcționarea specializată a
celulelor. Procesele de modificare a formei mitocondriale sau succesiunea acestor organite în
celule sunt asociate, de asemenea, cu diferențele biochimice ale acestor structuri, de la o
celulă la alta.

Originea și genetica mitocondriei

Pe baza asemănărilor pronunțate dintre acizii nucleici mitocondriali și cei bacterieni, s-
a emis de către unii cercetători, ipoteza că, mitocondriile sunt de fapt endosimbionți.
Se presupune că, bacteria ar fi invadat celula și s-a adaptat noului metabolism,
constituindu-și dublă membrană la periferie.
Mai există și alte similitudini între mitocondrii și bacterii: ADN-ul bicatenar dublu
helicoidal este circular, ribozomii mitocondriali sunt din aceeași categorie cu ribozomii
bacterieni, mecanismele de replicare a ADN-ului și de sinteza a ARN sunt asemănătoare.
Aceste asemănări cu bacteriile sprijină ipoteza că mitocondriile ar fi fost în trecutul
îndepărtat bacterii care au pătruns în citoplasma celulei eucariote ancestrale prin fagocitoză.
Prin selecție și o privire superioară ecosistemului în care conviețuiau, starea
endosimbiotică a devenit vitală (prin posibilitatea lor de a furniza ATP în citoplasma celulei
gazdă și de a-i asigura capacitatea de combustie aerobă, superioară energetic arderilor
anaerobe, incomplete).
Mitocondriile își păstrează un grad ridicat de autonomie în cadrul celorlalte
compartimente, în sensul că, își sintetizează o parte din componentele de membrană prin
determinism genetic propriu, se multiplică prin diviziune proprie și nu sunt dependente decât
în parte de compartimentele reticulo-endoplasmatice, Golgi și sintezele din citosol. Cu toate
acestea pot sintetiza doar 30% din proteinele necesare.
 Se presupune că în celulele nou formate prin diviziune, există trei posibilități de geneză
mitocondrială:
1. formarea de novo din molecule sintetizate de celula respectivă, molecule care se
asamblează formând organitul.
2. formarea prin condriodiereză, în procesul diviziunii celulare, mitocondriile se
pot cliva în mod egal între două celule fiice.
3. formarea din alte citomembrane (RE, complex Golgi) sau din membrana
plasmatică.

Figura 8.3 Formarea mitocondriilor prin diviziune (ME)(condriodiereză), după Alberts, 2002

Transportul metaboliților prin membrana internă a mitocondriei

Principalele reacții de transformare a energiei metabolice ce are loc în mitocondrie
implică reactanți care intră în organit (oxigenul, piruvatul, acizii grași, ADP și fosfat) și
reactanți care ies din organit (CO2 și ATP). Cum se realizează acest schimb?
Transportul ADP și ATP prin membrana internă este mediat de o proteină membranară
integrală, translocatorul adenin nucleotid, care transportă 1 moleculă de ADP din citosol în
matricea mitocondrială, în schimbul unei molecule de ATP transferate din mitocondrie în
citosol. Deoarece ATP poartă o sarcină mai negativă (-4) decât ADP (-3), acest schimb este
dirijat de componenta de voltaj a gradientului electrochimic.

Întrucât gradientul de protoni stabilește o sarcină pozitivă pe fața citosolică a

membranei, exportul ATP în schimbul ADP este favorabil din punct de vedere energetic
(Figura 8.4).
Sinteza ATP in mitocondrie necesită ioni fosfat (P) precum și ADP, astfel încât,
fosfatul trebuie importat din citosol.
Acest import este mediat de o altă proteină membranară care importă fosfat și exportă
ioni hidroxil (OH-). Acest schimb este neutru din punct de vedere energetic deoarece ionii
fosfat ca și ionii hidroxil au o sarcină -1. Totuși schimbul este dirijat de gradientul de
concentrație protonică (Figura 8.4).

Ph mai mare din interiorul mitocondriei corespunde unei concentrații mai mari de ioni
hidroxil, ce favorizează translocarea lor către fața citosolică a membranei.
Energia gradientului electrochimic este folosită în mod similar pentru a dirija
transportul altor metaboliți în mitocondrie.
Exportul piruvatului din citosol este mediat printr-un transportor care schimbă piruvatul
pentru ionii hidroxil. De asemenea, acizii grași, acidul citric și izocitric sunt schimbați tot
prin transportori proteici.
 Figura 8.4 Transferul fosfaților, H+ și schimbul ADP/ATP prin membrana internă a
mitocondriei, după Lodish, 2003

Importul de proteine

Toate genele care codifică proteinele necesare pentru replicarea, transcripția sau
translația ADNmt (inclusiv componentele proteice ale ribozomilor) aparțin genomului
nuclear.
Nucleul conține gene care codifică majoritatea proteinelor necesare pentru fosforilarea
oxidativă și toate enzimele implicate în metabolismul mitocondrial.
Proteinele codificate de aceste gene sunt sintetizate în ribozomi liberi citosolici și
importate în mitocondrie sub formă de lanțuri polipeptidice complete.
Datorită celor 2 membrane mitocondriale, proteinele direcționate către matrice, trebuie
să traverseze ambele membrane, în timp ce alte proteine trebuie să fie sortate și dirijate către
spațiul intermembranar.
Majoritatea proteinelor sunt orientate către mitocondrie, prin secvențe aminoterminale
de 15-35 aminoacizi (presecvențe) care vor fi înlăturate după proteoliză.
Presecvențele sunt recunoscute de receptori, apoi sunt inserate într-un complex proteic
care le direcționează translocarea prin membrana externă.
În următoarea etapă, presecvențele sunt translocate către un complex proteic distinct
din membrana internă la nivelul unor porțiuni în care cele 2 membrane sunt în contact strâns
(Figura 8.5).
Translocarea proteică permanentă necesită un potențial electrochimic stabilit prin
membrana internă a mitocondriei, în timpul transportului de electroni, cât și ATP.
Pentru a fi translocate prin membrana mitocondrială, proteinele trebuie să fie parțial
depliate.
 Proteinele pătrund inițial în matrice și de aici sunt transportate către membrana internă
sau externă.
O presecvență încărcată pozitiv direcționează transportul acestei proteine către matrice,
fiind urmată de o a doua secvență semnal hidrofobă, care este similară cu secvențele semnal
ale proteinelor bacteriene dirijate către RE sau destinate secreției celulare.

Acest mecanism de sortare demonstrează originea mitocondriilor din bacterii, pentru că

este similar cu cel al secreției proteinelor la bacterii, el a fost numit mecanism de sortare
conservativă.
Ca și proteinele, fosfolipidele sunt importate din citosol și transportate tot prin
membrana mitocondriei și tot prin interschimb lipidic (PIL).

Figura 8.5 Pătrunderea proteinelor prin membranele mitocondriene (1-membrana externă,2-

spațiul intermembranar, 3-membrana internă, 4-presecvență, 5-receptor membranar pentru secvența
de aminoacizi, 6-îndepărtarea presecvenței), după Alberts, 2002.

Fosfolipidele de tipul fosfatidilcolină, fosfatidiletanolamina sunt sintetizate în RE, iar

proteinele implicate în transferul acestora extrag fosfolipidele respective din membrana
reticulului endoplasmatic, le transportă prin mediul apos al citoscheletului și le eliberează din
situsul hidrofob al PIL, în membrana mitocondrială.
Mitocondria poate sintetiza fosfatidilserină din fosfatidiletanolamină și poate cataliza
sinteza de cardiolipină, fosfolipid cu patru lanțuri de acizi grași.

Activitățile fiziologice ale mitocondriei – Ciclul Krebs

Catabolismul celular are particularitatea de a produce energia liberă dintr-o substanță
(nutrient) în etape. Toate organismele își procură energia prin degradarea alimentelor
(catabolism). Combustia alimentelor se face prin sute de reacții diferite, în schimb,
eliberarea energiei se realizează doar în cadrul câtorva.
Energia, eliberată astfel, este transformată într-o formă specială de energie chimică și
anume adenozintrifosfat (ATP), compus cu un înalt potențial de transfer al grupării fosfat
(bogat în energie).
Energia potențială a două legături fosfatice ale ATP este reprezentată prin potențialul
lor de hidroliză.
F. Lipmann face o clasificare a legăturilor astfel:
1- legături bogate în energie, prin hidroliză degajă mai mult de 8.000 cal/mol
2- legături sărace în energie care prin hidroliză eliberează mai puțin de 3.000 cal/mol.
Molecula de ATP (adenozin trifosfat), conține 2 legături cu energie mare și 1 legătură cu
energie scăzută.
Se cunosc șase tipuri de legături bogate în energie, dintre care cinci sunt derivați
fosforilați:
- Pirofosfat (notat PPi)
- Trifosfat
- Acil-fosfat
- Enol-fosfat
- Amidin-fosfat

În cursul catabolismului produsele de combustie sunt incomplet arse, așa că produsele

terminale sunt diferitele forme ale acidului citric (acetil-coenzima A, acidul α- cetoglutaric,
acidul oxaloacetic). Procesul prin care au loc aceste lanțuri de reacții ale catabolismului sunt
denumite respirație celulară.
Acești trei compuși intră în cadrul ciclului tricarboxilic, etapa oxidării terminale a
tuturor alimentelor.
Mitocondria este organitul la nivelul căruia se realizează aceste reacții complexe ale
catabolismului.
Izolarea primelor mitocondrii intacte de către G.E. Palade, care a stabilit structura lor
electronomicroscopică, a permis studiul activității multienzimatice ale acestui organit,
denumită cicloforază, deoarece în mitocondrie are loc oxidarea substraturilor în cadrul
ciclului Krebs și Lynen.
Membrana internă și matricea, reprezintă situsul tuturor reacțiilor de oxidare a
piruvatului și acizilor grași la CO2 și H2O, precum și sinteza cuplată a ATP din ADP și Pi.

PPi+ H2O 2Pi

2ADP + 2Pi 2 ATP

Aceste procese complexe cuprind mai multe etape și pot fi subdivizate în trei grupuri
de reacții, fiecare desfășurându-se în anumite compartimente ale mitocondriei.
1- Oxidarea piruvatului și a acizilor grași la CO 2, cuplată cu reducerea transportorilor de
electroni NAD+ și FAD, la NADH+ H+ și FADH2.
Aceste reacții au loc la nivelul matricei mitocondriale.
2- Transferul electronilor de pe NADH + H+ și FADH2, la O2
Aceste reacții sunt desfășurate la nivelul membranei interne și sunt cuplate cu
generarea unui gradient electrochimic de protoni de o parte și de alta a acesteia.
3- Utilizarea energiei înmagazinate în gradientul transmembranar de protoni, pentru
sinteza de ATP, de către ATP –sintetază, aflată la nivelul membranei interne.
Ultimele două grupuri de reacții implică intervenția unor proteine complexe care sunt
orientate asimetric în membrana mitocondrială internă.

Cristele mitocondriale măresc mult suprafața, ceea ce crește capacitatea mitocondriei

de a genera ATP. De exemplu, într-o mitocondrie din celulele hepatice, aria membranei
interne este de cinci ori mai mare decât aria membranei externe, iar suprafața totală a
membranelor interne mitocondriale dintr-o celulă, este de 15 ori mai mare decât aria
membranei plasmatice.
În celulele musculare cardiace și scheletice, mitocondriile conțin de trei ori mai multe
criste decât mitocondriile hepatice. Cristele mitocondriale din celulele diferitelor țesuturi se
pliază în moduri foarte variate, dar semnificația acestor diferențe morfologice este încă
inexplicabilă.
Ansamblul cunoștintelor privind respirația au fost integrate grație lucrărilor lui A.
Szent-Györgyi, în teoria dublei activări. Prin dehidrogenarea substratului se pierd, datorită
dehidrogenazelor, unul sau mai mulți hidrogeni care imediat sunt activați:

AH2 A+ 2H 2H+ + 2e-

igenul molecular este transformat în acest timp la oxigen activ de către

citocromoxidază, care-i dă unul sau mai mulți electroni proveniți de la hidrogen și
transportați de citocromi:

O2 +2e- 2 O-

Hidrogenul și oxigenul se unesc și formează apa sau apă oxigenată (descompusă de

catalază).
Formarea apei este o puternică reacție metabolică care se realizează prin oxidarea
hidrogenului.
Etapele procesului de respirație celulară:
1- Glicoliza (reacții anaerobe la nivel citoplasmatic)
Glucoza (6 molecule de C) este scindată în 2 molecule de lactat (3 molecule de C),
producând 2 molecule ATP:
Glucoza + 2 ADP + 2 NAD+ + 2 Pi —> 2 Piruvat + 2 ATP + 2 NADH + 2 H+

2- Lactatul (C3H6O3) este convertit la piruvat care intră in mitocondrie (seriile

reacțiilor aerobe) rezultând grupul acetil (CH 3CO) care se combină cu coenzima A
rezultând acetil- CoA, reacția este catalizată de piruvat dehidrogenază, prezentă în
stare solubilă în matricea mitocondrială.
3- Acetil-coenzima A intră în ciclul Krebs (au loc o serie de reacții prin care se
formează 2CO2, iar energia realizată este transferată la 4 molecule purtătoare de
electroni:

Acetil CoA + 3 NAD + FAD + GDP + P i + 2 H2O → 2 CO2 + 3 NADH + FADH2

+ GTP + 2 H+ + CoA

Sinteza acetil CoA din piruvat

Piruvatul este generat în citosol prin glicoliză, apoi transportat prin membranele
mitocondriale. Formarea acetil CoA este o reacție puternic exergonică și ireversibilă.
În ciuda aparentei sale simplități, piruvat dehidrogenaza este una dintre cele mai
complexe enzime cunoscute. Este o moleculă mare de 30 nm (aproape cât un ribozom), fiind
un complex enzimatic format din 5 coenzime.
Pentru a alimenta continuu reacția de formare a acetil CoA din glucoză, celula animală
depozitează glucoza în citosol, sub formă de glicogen.
 Glicogenul (polimer de glucoză) este conținut în granule citoplasmatice, sinteza și
degradarea sa este strict reglată în funcție de necesități. Când necesitățile o cer, glicogenul
este degradat, eliberând glucoza sub formă de glucozo-1-fosfat. În continuare reacțiile sunt
cele mai sus amintite de formare a piruvatului.

Sinteza acetil CoA din acizi grași

Cantitativ, grăsimile sunt mult mai importante decât glicogenul, dacă ne referim la
depozitele energetice ale unei celule. Aceasta deoarece oxidarea grăsimilor în mitocondrii
eliberează cel puțin de 6 ori mai multă energie decât aceeași masă de glicogen în forma sa
hidratată.
Un organism uman adult poate depozita glicogen pentru doar o zi de activitate normală,
față de grăsimi care ar ajunge pentru aproximativ o lună. Dacă rezervorul nostru energetic ar
fi reprezentat doar de glicogen, greutatea noastră ar trebui să crească cu 30 kg.

Marea majoritate a lipidelor sunt depozitate în țesutul adipos, de unde sunt eliberate în
sânge pentru a fi preluate de celule. Necesitățile cresc în perioadele dintre alimentație.
În mod obișnuit, noaptea energia se obține prin mobilizarea grăsimilor, astfel că,
dimineața, cea mai mare parte a acetil CoA care intră în ciclul citric provine din acizi grași.
După alimentație, cea mai mare parte a acetil CoA provine din glucoză ingerată, iar
excesul de glucoză este folosit pentru completarea rezervelor de glicogen care au fost
consumate, sau pentru sinteza de lipide.

Oxidarea Acetil CoA în ciclul Krebs

Stadiul final al reacțiilor de oxidare a glucidelor și lipidelor este reprezentat de ciclul

Krebs sau ciclul citric, care constă dintr-un set complex de 9 reacții enzimatice.
Ciclul citric este răspunzător pentru oxidarea a 2/3 din totalitatea compușilor de carbon
ai celulei, iar produși săi majori sunt CO2 și NADH.
CO2 este eliminat, iar NADH + H+ transferă electronii de înaltă energie pe care-i poartă,
în lanțul respirator, la capătul acestui lanț electronii sunt utilizați pentru a reduce O 2 la H2O.
Aceste reacții constituie ceea ce este cunoscut sub numele de ciclul acizilor
tricarboxilici, denumit și ciclul acidului citric, sau ciclul Krebs (Figura 8.5). Enzimele care
operează în ciclul acizilor tricarboxilici sunt localizate în matricea mitocondrială, cu excepția
succinat dehidrogenazei ce face parte integrantă dintr-un complex proteic aparținând
membranei mitocondriale interne.

Ciclul citric începe prin reacția dintre acetil Co-A, provenită din piruvat sau din acizii
grași și un compus cu patru atomi de C (oxalacetatul), pentru a produce o moleculă cu 6
atomi de C (acidul citric).

Urmează alte reacții enzimatice, 2 atomi de C sunt eliminați sub formă de CO 2,

regenerându-se în cele din urmă oxalacetatul, care își reia ciclul.
Cea mai importantă contribuție a ciclului Krebs este extracția electronilor de înaltă
energie prin oxidarea celor 2 atomi de C ai radicalului acetil. Acești electroni tranzitoriu
preluați de NADH și FADH2 (flavin-adenin-dinucleotid) sunt rapid transferați în lanțul
respirator de pe membrana internă mitocondrială.
Majoritatea enzimelor ciclului Krebs sunt hidrosolubile, fiind localizate în matricea
mitocondrială. Sunt, de asemenea, localizate la nivelul membranei interne: succinat
dehidrogenaza și α –cetoglutarat dehidrogenaza.
 În afară de calea descrisă, glucoză poate fi degradată pe căi accesorii, cum este calea
fosfogluconatului, o buclă metabolică de la nivelul glucozo-6-fosfatului, în care intervin o
serie de reacții metabolice intermediare.
În condiții normale, 30% din glucoza hepatică și 5% din cea musculară, sunt
metabolizate pe această cale, importantă atât pentru sinteza lipidelor, cât și ca metabolism
suplimentar care asigură degradarea glucidelor în anumite anomalii enzimatice congenitale,
care efectuează metabolizarea pe cale principală.
Pe această cale, o moleculă de glucoză este consumată prin mai multe cicluri, generând
dioxid de carbon și hidrogen.

Figura 8.5 Ciclul Krebs

Atomul de hidrogen eliberat nu este preluat de NAD, ca cel rezultat din calea
metabolică majoră, ci de NADP (coenzima II), fiind ulterior transferat de FAD cu ajutorul
unei transhidrogenaze.

Transferul electronilor de la NADH + H+ și FADH2 la O2

Degradarea completă a glucozei are ca rezultat formarea 6 molecule de CO 2,

concomitent cu reducerea a 10 molecule de NAD la 10 NADH + H+ și a 2 FAD la 2 FADH2
Oxigenul molecular O2 este utilizat pentru a reoxida aceste coenzime reduse. La
început coenzimele își transferă perechea de electroni la molecule acceptor situate în
membrana internă a mitocondriei.
Pierderea electronilor regenerează forma oxidată a coenzimelor (NAD și FAD),
reducând acceptorul.
Energia care se eliberează prin oxidarea unei singure molecule de de NADH sau
FADH2 de către O2 este suficientă pentru a susține sinteza mai multor molecule de ATP.
De aceea, oxidarea NADH și sinteza de ATP nu pot avea loc într-o singură reacție, ci
transferul electronilor trepată cu trepată de la NADH la O 2, prin intermediul proteinelor care
formează lanțul transportor de electroni.
 Protonii sunt pompați prin membrana mitocondrială internă în spațiul intermembranar,
generându-se un gradient de concentrație protonică, în interior matricea devine negativă.
Deplasarea protonilor prin membrana internă, în sensul gradientului de concentrație, înapoi în
matrice, se face prin punerea în mișcare a unei enzime ATP-sintetază.
ATP- sintetaza este o proteină membranară complexă care realizează sinteza ATP din
ADP și Pi (fosfat anorganic).

Lanțul transportor de electroni

Au fost identificate mai multe complexe enzimatice, respiratorii, implicate în transferul

electronilor de la NADH +H+ la O2.
1. Complexul I –NADH-coenzima Q-reductază sau NADH-dehidrogenaza – este cel
mai mare complex enzimatic respirator, enzima conținând 22 de lanțuri
polipeptidice. Are rolul de a accepta electronii de la NADH și de a-i transfera prin
intermediul unei molecule mici liposolubile (ubiquinona= coenzima Q).
2. Complex II –coenzima Q (electronii de la FADH2 pătrund în lanțul de electroni).
3. Complexul III = succinat-coenzima Q-reductaza sau b-c1, este format din 8
lanțuri polipeptidice și funcționează sub formă de dimer. Complexul preia
electronii de la ubiquinonă și îi transferă la citocromul c, o proteină membranară
periferică mobilă.
4. Complexul IV citocrom-oxidaza (citocromul aa3) = coenzima Q-citocrom c-
reductază - complexul este tot un dimer, conține citocromi și atomi de Cu. Acest
complex transferă electroni la O 2. Citocromoxidază este acceptorul de electroni de la
citocromul c în stare redusă pe care-i transferă la oxigenul molecular ca acceptor final.
Citocromii, proteinele fier-sulf și atomii de cupru pot transporta doar câte un singur
electron.

NADH+H+ cedează însă, câte 2 electroni, iar fiecare moleculă de O 2 trebuie să

primească 4 electroni pentru a produce apă. De aceea, există mai multe puncte de colectare a
electronilor. Citocrom–oxidaza colectează patru electroni pe care îi transferă apoi la O 2,
reacția la nivelul citocrom- oxidazei consumă 90% din oxigenul captat de celule.

Tabel 8.1 Inhibitori ai fosforilării oxidative (http://themedicalbiochemistrypage.org/)

Compus Funcția Localizarea acțiunii

Rotenonă inhibitor transport e– Complex I
Amital inhibitor transport e– Complex I
Antimicin A inhibitor transport e– Complex III
Cianuri inhibitor transport e– Complex IV
Monoxid de inhibitor transport e– Complex IV
carbon

Azida inhibitor transport e– Complex IV

2,4,- Decuplanți Transportor
dinitrofenol transmembranar de H+
Pentaclorofeno Decuplanți Transportor
 l transmembranar de H+
Oligomicin Inhibitor ATP sintetază ATP sintetază

Decuplanţi ai fosforilării oxidative de catena de respiraţie

Agenţii capabili să stopeze utilizarea energiei eliberate în catena de respiraţie pentru

fosforilarea ADP se numesc decuplanţi. Ca decuplanţi naturali amintim tiroxina în concentraţii peste
limitele normale, care face ca energia în catena de respiraţie să fie disipată sub formă de căldură.
Animalele care hibernează au ţesuturi brune în care catena de respiraţie este decuplată de fosforilarea
oxidativă (astfel de ţesuturi se găsesc şi la animalele nou născute sau la făt). Un alt decuplant este 2,4-
dinitrofenolul (Tabel care, fiind un transportor de protoni prin membrană, duce la anularea
gradientului de pH implicat în cuplarea catenei de respiraţie cu fosforilarea oxidativă.
Toxicitatea foarte mare a cianurilor și a azidei, constă din capacitatea acestora de a se
lega la complexul IV, blocând astfel transportul electronilor (Tabel 8.1).

Cuplarea fosforilării cu transferul de electroni și protoni

(mecanismul chemiosmotic)
Energia liberă provenită din pasajul electronilor prin complexele I, III, IV este
acumulată prin cuplarea la reacțiile de sinteză a ATP.
În timpul glicolizei și Ciclului Krebs, o grupare fosfat, cu energie înaltă este transferată
direct către ADP de pe un alt substrat, care aparține unei reacții producătoare de energie.
Spre exemplu, în etapa finală a glicolizei, fosfatul cu energie înaltă al
fosfoenolpiruvatului este transferat către ADP, rezultând piruvat și ATP. Un asemenea
transfer direct al grupărilor fosfat macroergice nu are loc în timpul transportului de electroni.
Ipoteza cuplării chemiosmotice a fost sugerată, în 1961, de către Mitchell care a
propus că ATP este generat prin utilizarea energiei stocate sub formă de gradiente
transmembranare de protoni și nu prin transferul direct al unei grupări cu energie înaltă.
Transportul de electroni prin complexele I, III, IV, este cuplat cu transportul protonilor
din matricea mitocondrială, în spațiul intermembranar. În acest fel, reacțiile care produc
energie, ca urmare a transportului de electroni sunt cuplate cu pomparea de protoni din
matrice în spațiul intermembranar, stabilindu-se un gradient de protoni prin membrana
internă.
Fiecare dintre complexele I și III pompează prin membrana internă câte 4 protoni
pentru fiecare pereche de electroni transferată, iar complexul IV pompează 2 protoni pentru
o pereche de electroni.
În total sunt transferați prin membrană 10 protoni pentru fiecare pereche de electroni
provenită prin oxidarea NADH și numai 6 protoni pentru o pereche de electroni proveniți din
oxidarea FADH2.
În timp ce un electron este transferat de-a lungul unui lanț respirator, un transportor de
electroni poate lega și elibera un proton în fiecare etapă. Deoarece protonii sunt particule
încărcate electric, energia potențială stocată în gradientul de protoni este de natură
electrochimică.
Componenta electrică corespunde diferenței de voltaj de o parte și de alta a membranei
interne mitocondriale, matricea având sarcini negative, iar spațiul intermembranar având
sarcini pozitive.
Energia liberă corespunzătoare este dată de reacția:
ΔG = - FΔV
unde F= constanta Faraday
ΔV = potențialul de membrană
Energia liberă suplimentară, corespunzătoare diferenței concentrațiilor de
protoni transmembranari este dată de ecuația:

Figura Schema transferului de electroni la nivelul membranei interne mitocondriene

(CK=ciclul Krebs)
ΔG= RT n [ H+]i / [ H+]e
n= numărul de electroni
[ H+]i= concentrația de protoni din interiorul
[ H+]= concentrația de protoni din exteriorul mitocondriei
R= constanta gazelor ideale
T = temperatura
 În celulele metabolic active, protonii sunt pompați în afara matricei, astfel încât
gradientul de protoni de o parte și de alta a membranei interne mitocondriale corespunde la
aproximativ o unitate de pH sau unei concentrații de protoni de 10x mai mică în matrice. Din
această cauză pH-matricei este de aproximativ 8, comparativ cu ph neutru 7 al citosolului și
al spațiului intermembranar.
Acest gradient generează, un potențial electric transmembranar de aproximativ 0,14V.
Atât gradientul de ph cât și potențialul electric dirijează protonii înapoi dinspre citosol spre
matrice, astfel încât de o parte și de alta a membranei se formează un gradient electrochimic
corespunzător unei energii libere (ΔG) de aproximativ -5 Kcal/mol/proton.
Deoarece bistratul fosfolipidic este impermeabil pentru ioni, protoni care se reîntorc în
matrice, străbat membrana printr-un canal proteic. Acest canal este parte componentă a ATP-
sintetază care constituie complexul numărul V al enzimelor respiratorii.
ATP-sintetaza este organizată în 2 componente structurale distincte F0 și F1 .
F0 este un transportor de protoni transmembranar, un canal, prin care protonii trec din
spațiul intermembranar în matrice.
F1 cuplează întoarcerea (favorabilă energetic) protonilor în matrice, cu sinteza ATP din
ADP și fosfat.
Energia liberă necesară pentru sinteza ATP corespunde unui ΔG de aproximativ +12
Kcal/mol, astfel încât este necesar fluxul de 3 protoni care se întorc, trecând prin membrană,
în matrice, pentru sinteza fiecărei molecule de ATP.
Deoarece pentru 1 pereche de electroni proveniți din oxidarea NADH sunt pompați prin
membrană 10 protoni, rezultă că oxidarea unei singure molecule de NADH eliberează energie
care permite sinteza a 3 molecule de ATP, iar oxidarea FADH 2, care conduce la transferul a 6
protoni permite sinteza a 2 molecule ATP.
ATP-sintetaza este un dispozitiv de cuplare reversibilă. Ea poate fie să utilizeze fluxul
de protoni scăzând gradientul electrochimic pentru a sintetiza ATP, fie să utilizeze energia
rezultată din hidroliza ATP pentru a pompa protoni impotriva gradientului lor electrochimic
prin membrana.
Dacă gradientul electrochimic de protoni scade sub un anumit nivel ΔG, pentru
transportul H+ , în spațiul matriceal nu va fi suficient de mare pentru sinteza ATP. În schimb,
ATP va fi hidrolizat de ATP –sintetază pentru a reface gradientul.
Respiratia celulară este un proces de o eficiență uimitoare. Astfel, schimburile de
energie liberă rezultate din degradarea lipidelor și glucidelor, direct in CO 2 și H2O pot fi
comparate cu cantitatea totală de energie generată și depozitată în legăturile fosfat ale ATP
în cursul oxidărilor biologice corespunzătoare.
Atunci când interschimbările energetice au loc, se constantă că eficiența, cu care
energia eliberată prin procese oxidative este transformată în energie depozitată (legaturi ATP)
este mai mare de 40%.
Acestă eficientă este mai mare decât cea a majorității dispozitivelor nebiologice de
conversie a energiei. Dacă celulele ar lucra numai cu eficiența unui motor electric sau cu
benzină (10-20%), un organism ar trebui să consume foarte multă hrană pentru supraviețuire.
 Complexitatea interconversiilor din celule este necesară și pentru că oxidările produc
cantități uriașe de energie liberă care pot fi uzitate eficient numai în cantități mici.
De aceea, energia eliberată poate fi acumulată în legături fosfat macroergice care intră
în alcătuirea unor molecule, cum ar fi ATP sau NADH prin intermediul unor reacții cuplate.

Peroxizomii
Sunt organite mici, de formă sferică sau ovală cu diametrul între 0,2-1,7 µm,
considerate cu implicații metabolice, inclusiv cele legate de metabolismul energetic.
Peroxizomii conțin enzime implicate în diferite reacții metabolice. Aproximativ 85 de gene
sunt cunoscute, în genomul uman, ca fiind implicate în codificarea proteinelor peroxizomilor.
Aceste proteine numite peroxine (Pex 1, Pex2) sunt sintetizate la nivelul ribozomilor liberi și
apoi sunt importate în peroxizomi, ca și lanțuti polipeptidice complete.
Peroxizomii sunt dispersați în citosol și uneori asociați la alte organite (mitocondrii) sau
incluziuni citoplasmatice.
Compoziția chimică și funcțiile peroxizomilor
Membrana peroxizomilor conține 30% lipide și 70% proteine, compoziție
asemănătoare cu a reticulului endoplasmatic (cele două membrane sunt sărace în colesterol,
iar fosfolipidele sunt în proporții similare).
Membrana peroxizomilor este permeabilă pentru apă și molecule mici, dar este
impermeabilă pentru NAD și NADP.
Peroxizomii conțin în interiorul lor cel putin 50 de enzime, care sunt implicate în
diferite căi biochimice, specifice diferitelor tipuri de celule.
Enzimele peroxizomilor sunt oxidazele flavinice (cu grup prostetic FAD sau FMN)
care realizează în organit reacțiile de oxidare.
Aceste enzime catalizează oxidarea unor substraturi, cum ar fi acidul uric, aminoacizii
și acizii grași, pornind de la oxigenul molecular.
Rezultatul acestor reacții de oxidare este producerea peroxidului de oxigen (H 2O2).
Deoarece acesta este toxic pentru celule, intervine o altă enzimă a peroxizomilor, catalaza,
care descompune peroxidul de hidrogen, fie prin transformarea sa în apă, fie prin utilizarea sa
la oxidarea altui compus organic (etanolul).
În peroxizomi au loc ¼ din oxidările acizilor grași, restul se desfășoară în mitocondrii.
Se consideră că peroxizomii oxidează acizii cu lanț lung de atomi de carbon, după ce lanțul s-
a scurtat la 6 atomi de C, urmează oxidarea lui în mitocondrii.
Peroxizomii sunt implicați și în biosinteza lipidelor. În celulele animale, colesterolul și
dolicolul sunt sintetizați în peroxizomi, precum și în reticulul endoplasmatic. Tot rol în
sinteza este evidențiat și în ficat unde peroxizomii sunt implicații în sinteza acizilor biliari
care sunt derivați din colesterol.
Peroxizomii conțin enzime necesare pentru sinteza plasmalogenilor (fosfolipide), în
care unul din lanțurile hidrocarbonate este legat de glicerol printr-o legătură eterică și nu
esterică.
 Plasmalogenii sunt componente prezente numai în membrana din celulele țesutului
cardiac sau ale creierului.
Asamblarea peroxizomilor
Proteinele destinate peroxizomilor sunt sintetizate la nivelul ribozomilor liberi citosolici
și ajung la peroxizomi ca lanțuri polipeptidice complete.
Fosfolipidele sunt de asemenea, importate în peroxizomi prin proteinele de interschimb
lipidic care le transportă de la nivelul situsului lor de sinteză (reticulul endoplasmatic).
Importul de proteine și fosfolipide determină creșterea peroxizomilor și apoi noii peroxizomi
se formează prin diviziunea vechilor peroxizomi, în același mod ca mitocondriile și
cloroplastele.
Sunt proteine de tipul Pex3, Pex19, care funcționează ca și receptori pentru alte
peroxine, care pătrund prin cel puțin două căi cunoscute.
Majoritatea proteinelor sunt orientate, către peroxizomi, printr-o secvență simplă de
aminoacizi SER-LYS-LEU la nivelul extremității carboxil (semnalul 1 de orientare –
PTS1).
Alte proteine sunt orientate printr-o secvența de 9 aminoacizi (PTS 2) prezentă la
extremitatea amino.
În cazul în care apar mutații ale genelor care codifică proteine
componente ale peroxizomilor, apar boli grave. Un exemplu este
sindromul Zellweger, care este letal, în primii 10 ani de viață. Cauza
acestui sindrom este apariția unor mutații ale genelor care codifică
sinteza proteinelor cu rol de receptor pentru semnalele PTS1.