1,6,22,25,34.

Structura celulei eucariote animale si vegetale

Celula reprezinta unitatea morfofiziologica a vietii. Ea face obiectul de studiu al citologiei,
capitol al anatomiei vegetale. Organismele inferioare sunt unicelulare, iar cele superioare au
corpul alcatuit din numeroase celule, fiecare cu existenta partial independenta. Celula este un
nivel de organizare a materiei vii care functioneaza ca un sistem deschis de tip biologic,
caracterizat prin integralitate, echilibru dinamic si capacitate de autoreglare.
Celula bacteriilor si algelor albastre-verzi este de tip procariot. Restul plantelor, precum si
animalele, prezinta celula de tip eucariot. Deosebirile accentuate dintre ele evidentiaza o
discontinuitate a evolutiei în lumea vie. Caracterul distinctiv esential se refera la modul de
organizare a materialului genetic: la procariote genomul celular este reprezentat printr-o
macromolecula de ADN circulara, dublu catenara, fara continut de proteine histonice si dispusa
liber în citoplasma, pe când la celulele eucariote materialul genetic este delimitat de citoplasma
printr-un învelis nuclear din doua membrane elementare, iar ADN este în cantitate mai mare si se
asociaza cu proteine histonice.
Un alt caracter esential este acela ca la procariote spatiul intern celular nu este compartimentat,
functiile celulare sunt îndeplinite de structuri asemanatoare organitelor celulare, realizate de
invaginari ale membranei plasmatice. La eucariote spatiul intern celular este compartimentat de
un sistem de membrane, fiecare compartiment corespunzând unui organit cu functii în
metabolismul material si energetic al celulei.

Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele și algele sunt toate eucariote. Aceste
celule sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică și pot avea volumul de 1000
de ori mai mare. Diferența majoră dintre procariote și eucariote este că celulele eucariote conțin
compartimente legate de membrană în care pot avea loc activități specifice metabolice. Cea mai
importantă dintre acestea este nucleul celular, un compartiment delimitat de membrană, care
adăpostește ADN-ul celulelor eucariote. Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferențe pot
fi:
Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcție, cu diferențe minore în
configurare.Pereții celulelor pot fi sau nu prezenți.
ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare, numite cromozomi ,
care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale sunt stocate în nucleul
celulei, separate de citoplasma printr-o membrană.Unele organite eucariote, cum ar fi
mitocondriile conțin deasemenea ADN.
Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai complex decât
al procariotelor.
Celula eucariotă este alcătuită din două categorii de componente: protoplasmatice (partea vie a
celulei) şi neprotoplasmatice (partea nevie a celulei), care împreună formează protoplastul.

Componentele protoplasmatice- membrana celulară, citoplasma, nucleul, reticulul

endoplasmatic, ribozomii, dictiozomii, mitocondriile, plastidele, centrul celular, cilii,
flagelii, corpusculii Nissl, neurofibrile, miofibrile.
Membrana celulară
Plasmalema (membrana celulară) delimitează citoplasma fiecărei celule şi este alcătuită dintr-
un strat dublu fosfolipidic, de care se leagă o paletă de proteine globulare, care reprezintă
componenta funcţională, esenţială a oricărei membrane.

Citoplasma reprezintă o masă fundamentală, translucidă, hialină, mai mult sau mai puţin
granulară, în care se aflăîn suspensie componentele vii sau nevii ale celulei.

Nucleul este cel mai important constituent celular, prezent în toate celulele eucariote, cu excepţia
hematiilor adulte ale mamiferelor şi vaselor conducătoare liberiene mature de la plante.În
interiorul nucleului se află nucleoplasma în care sunt dispuşi unul sau mai mulţi nucleoli.
Nucleoplasma este formată din cariolimfă (partea lichidă) şi cromatină (partea solidă, dispersată
în cariolimfă).
Cromatina este alcătuită din ADN (acizi dezoxiribonucleici), ARN (acizi ribonucleici) şi
proteine.

Reticulul endoplasmatic reprezintă un sistem de canalicule, cu o structură asemănătoare

membranei celulare, care au pe traiectul lor numeroase dilataţii, numite vezicule sau cisterne.
Ribozomii sunt formaţiuni sferice, vizibile numai la microscopul electronic, dispuse liber în
citoplasmă sau grupate pe reticulul endoplasmatic, în toate celulele organismelor.
Dictiozomii sunt formaţi din discuri sau cisterne suprapuse.Totalitatea dictiozomilor dintr-o
celulă formează aparatul Golgi.
Mitocondriile sunt organite sferice, ovale sau în formă de bastonaş.
Plastidele sunt organite vii proprii plantelor, de formă lenticulară, cilindrică, spiralată etc., al
căror ansmamblu formează plastidomul celular.
Centul celular poate fi pus în evidenţă la animale, alge şi ciuperci, având rol în formarea fusului
de diviziune.
Cilii sunt formaţiuni citoplasmatice mobile care ies în afara corpului celular.* Ei sunt prezenţi la
bacteriile mobile (bacili, vibrioni, spirili).
Flagelii sunt mai lungi, în număr mai mic (1-4 flageli).* Ei sunt prezenţi la alge, ciuperci,
muşchi, ferigi, gimnosperme, mai ales la celulele reproducătoare asexuate (zoospori) şi sexuate
(gameţi).

Componentele neprotoplasmatice
Componentele neprotoplasmatice sunt formaţiuni celulare nevii, caracteristice, mai ales,
celulelor vegetale: peretele celular, vacuomul celular şi incluziunile ergastice.
Peretele celular este un înveliş rigid care mărgineşte spre exterior celula vegetală asigurându-i
integritatea, invidualitatea şi forma caracteristică.
Vacuomul celular reprezintă totalitatea vacuolelor dintr-o celulă vegetală matură.
Incluziunile ergastice sunt produse anorganice sau organice, rezultate în urma procesului de
metabolism.
2.Metaboliti primari si secundari a microorganismelor
Microorganisme industrial
Pentru crestere si inmultire, microorganismele necesita energie si mediu de cultura optim. Se
clasifica in:
-aerobe, care necesita O2 din atmosfera (Streptomyces utilizat pentru sinteza antibioticelor);
-anaerobe, care nu necesita O2 (Clostridium);
-facultative, care isi modifica metabolismul si care poate fi aerob (respirator) sau anaerob
(fermentativ).
Acesta poate conduce la un singur produs principal, bacterii lactice, care transforma glucoza in
acid lactic sau la mai multe produse principale (Clostridium acetobutyrum) care transforma
glucoza in butanol, izopropanol, acetona.

Prin activarea microorganismelor pro si eucariote se realizeaza metaboliti primari si secundari.

Metabolitii primari sunt compusi chimici sintetizati de celule necesari cresterii si inmultirii lor
(aminoacizi, acizi organici, nucleotide, alcooli, vitamine).Celulele microorganisme produc
cantitati mici din acesti metaboliti primari. Sinteza acestor substante regleaza genetic genele,
actionand doar atunci cand este nevoie, in functie de ciclul vital a microorganismelor si conditiile
de mediu. Prin mutatii ale genelor care intervin in reglajul genetic al activitatii celulare, acestea
pot produce cantitati disproportionale dintr-un anumit metabolit. Ex.: Corynibacterium
glutamicum, Brevibacterium.
Daca se produc mutatii ale genelor sau dereglaj genetic al unor cai metabolice, acestea produc
cantitati mai mari din unii aminoacizi, cum ar fi acidul glutamic si lizina. Aceste mutante pot
transforma 2/3 din glucide in lizina (aminoacid esential in alimente). De aceea s-a dezvoltat pe
plan mondial industria fermentativa ce produce lizina prin biosinteza necesara ameliorarii
calitatii nutritive ale alimentelor si plantelor. Similar alti mutanti ai bacteriilor produc acidul
glutamic, utilizat ca si glutamat de sodiu.
Unele vitamine sunt produse ca metaboliti primari al unor microorganisme mutante. Astfel
bacteriile din genul Ashbya cantitati mari de riboflavina (de 20.000 ori mai mari decat tipul
normal), iar Pseudomonascint de 50.000 ori mai mult vitamina B12 decat normal.
Metabolitii secundari sunt compusi chimici sintetizati de cei care nu sunt necesari cresterii si
inmultirii lor (antibiotice, alcaloizi, toxine). Astfel antibioticele sunt produse de microorganisme
ca metaboliti secundari ajuta la combaterea maladiilor infectioase. Sinteza lor se realizeaza prin
cai metabolice in care intervin intre 10-30 gene din acestea, determinand sinteza unor enzime
care favorizeaza desfasurarea unor etape succesive necesare procesului de biosinteza al
antibioticelor. Pentru obtinerea unor surse de microorganisme ce produc mari cantitati de
antibiotice, este necesar un proces complex ce se realizeaza in cicluri succesive de mutatii si
selectii.

Microorganismele au in general o faza de crestere rapida pana la epuizarea mediului de cultura in

substante nutritive.In faza urmatoare se realizeaza sinteza si acumularea de metaboliti secundari.
3.Tehnologia obtineriii de biomasa proteica .
Factorii care conditioneaza productia de proteine microbiene sunt:
a) sursa de carbon si energia. La utilizarea substraturilor care contin glucoza este necesar un
tratament preliminar ce variaza in functie de natura glucidei: melasele sunt diluate, acidifiate,
imbogatite cu fosfati de Ca si factori de crestere, iar dupa fierbere sunt neutralizati cu baze.
b) sursa de azot. De obicei se foloseste NH3, saruri de NH4 sau ureea. Sursa de azot are influenta
asupra vitezei de crestere a microorganismelor si a continutului de proteine a acestora. Astfel, in
cazul drojdiilor cultivate pe n-alcani s-a obtinut un continut de proteine de 48,5% cand sursa de
azot a fost (NH4)2SO4 in concentratie de 0,5-1% si de 57% cand sursa de azot a fost ureea in
concentratie de 0,5%. Utilizarea celor doua surse de azot conduc la diferentierea proceselor
metabolice de biosinteza.
c) aerarea si agitarea. Cantitatea de aer si distributia acestuia in mediul de reactie reprezinta un
factor critic in productia de masa celulara.Daca sursa de carbon este o hidrocarbura saturata,
consumul de O2 este de 3 ori mai mare decat in cazul glucozei care contine oxigen. Cand este
MeOH, consumul de oxigen este intermediar intre hidrocarbura si glucoza.

Tehnologii utilizate in obtinerea de biomasa proteica microbiana -Utilizarea drojdiilor

Dintre toate microorganismele, drojdiile au fost cele mai studiate pentru obtinerea de biomasa
proteica, datorita lipsei de toxicitate pentru organism.Folosirea drojdiilor ca sursa de proteine
presupune doua aspecte:- obtinerea de drojdii furajere pentru nutritia animala;- obtinerea de
drojdii alimentare pentru nutritia omului.Conditiile tehnice de fabricare sunt similare, insa difera
materia prima si tratamentul final al produsului (rafinare pentru drojdia alimentara). Materia
prima pentru drojdia alimentara este zerul, melasa.La baza procesului de obtinere a biomasei de
catre drojdii sta efectul Pasteur, adica inhibarea fermentatiei prin respiratie. Pentru aceasta,
drojdia se cultiva in conditii de aerare intensa, concentratia de glucoza din mediu fiind mentinuta
la nivel scazut, pentru evitarea formarii alcoolului in favoarea productiei de biomasa. Acest
procedeu a fost utilizat prima data la productia de comprimate in Sacharomyces cerevisiae, dar a
fost generalizat si pentru obtinerea de furaje si alimente ce folosesc glucoza ca sursa de
carbon.Tehnologia obtinerii drojdiilor pe produse petroliere S-a dezvoltat in doua directii:a)
cultivarea drojdiilor pe petrol brut.Avantaj: se elimina operatia de separare a parafinei.
Dezavantaj: in produsul finit pot trece cantitati insemnate de hidrocarburi aromatice, de aceea
trebuie sa se purifice chimic prin extractia cu diferiti solventi.b) deparafinarea petrolului si
dezvoltarea chimica pe N-parafine purificate. Aceasta metoda permite reducerea continutului de
substante aromatice. Majoritatea instalatiilor utilizeaza N-parafine cu C14-C22, parafinele solide
fiind dizolvate in solventi adecvati.Principalele etape de obtinere a concentratelor de proteine
sunt: pregatirea inoculului. Se pleaca de la o cultura pura de drojdii (specii de Candida) obtinute
pe malt-agar sau pe celuloza glucozata cu adaos de extract de drojdie.- producerea biomasei de
drojdie care are 3 faze: faza initiala in care drojdia trece din stare latenta in stare de
inmugurire, faza acumularii biomasei de drojdie in care cresterea biomasei se realizeaza prin
aport continuu de generatii noi de celule care se inmultesc prin inmugurire si faza finala –
maturarea celulelor de drojdii.- separarea biomasei de mediul de cultura, care se face prin
centrifugare si spalari repetate.- purificarea, care este obligatorie in cazul obtinerii biomasei pe
N-parafine din petrol, cu scopul eliminarii hidrcarburilor reziduale care sunt toxice si au gust
neplacut, precum si al degresarii, tot pentru ameliorarea gustului. Lipidele si hidrocarburile
reziduale se elimina prin spalari cu etanol, eter, izopropanol, butanol, hexan etc.- prelucrarea
biomasei. Presupune doua operatii: plasmoliza si uscarea.Plasmoliza este necesara pentru ruperea
peretilor celulari care opun rezistenta la actiunea HCl din sucul gastric si al enzimelor digestive.
Plasmoliza se face la 64°C urmata de uscare prin pulverizare.Drojdiile furajere si alimentare se
prezinta ca un praf alb-galbui-brun, cu gust si miros caracteristic, umiditatea de 6-8%, cu 50%
proteine, 25-35% glucide, 6% acizi nucleici, 6-8% substante minerale, 2-3% lipide specifice
vitaminelor din complexul B. Continutul de acizi nucleici este destul de ridicat; pentru reducerea
lui dupa ruperea peretilor celulari se trateaza cu NaCl si CH3COONa sau cu amestec de MeOH
sau etanol in HCl sau cu ribonucleaza pancreatica.
Biotehnologii care utilizeaza bacterii .Datorita vitezei mari de multiplicare, bacteriile se
preteaza foarte bine pentru obtinerea proteinelor prin biosinteza. Materia prima poate fi: resturi
celulozice, N-parafine din petrol, CH4 si CH2OH. Ca si la drojdii, si la bacterii se pune conditia
reducerii de aminoacizi (10-12%).Utilizarea algelor .Primele experimente s-au facut pe alge
verzi din genul Chlorella.Conditia cultivarii algelor trebuie sa atinga urmatorii parametrii:-
substante nutritive in conditii adecvate;- cantitate maxima de CO2 solubilizat;- iluminare
optima in ceea ce priveste lungimea de unda si intensitatea;- asigurarea pH-ului si temperaturii
optime;- agitarea mediului in vederea evitarii depunerii algelor;- asigurarea distribuirii
uniforme a CO2, a luminii si a sarurilor minerale;- prevenirea fenomenului de infectie.Cultura
algelor se poate face in bazine deschise sau inchise, complet automatizate si in flux continuu. Cu
toate rezultatele obtinute, cultura algelor nu s-a extins, datorita pretului de cost ridicat.
Producerea de proteine neconventionale prin tehnologii de cultivare intensiva a
microalgelor. Introducerea utilizarii microalgelor ca sursa de proteine neconventionala are
originea in studiile fiziologiei vegetale, efectuate pe specii de alge unicelulare ca planta test si
care prezinta pentru cercetare urmatoarele avantaje:- in aceste organisme procesele vitale se
dezvolta intr-o singura celula care reprezinta individul cu mod de nutritie autrofa, la care
procesul de fotosinteza nu este perturbat de alte procese ce apar in plantele superioare
(transportul produselor fotosintetizate din celula, frunze in alte organisme, transpiratie etc);-
datorita capacitatii de a se inmulti foarte repede, ele reprezinta un material experimental usor
accesibil;- culturile de alge pot fi realizate in conditii strict controlate.Caracteristicile
microalgelor au condus la ideea utilizarii lor pentru producerea de proteine neconventionale.
Avantajele sunt:- viteze foarte mare de inmultire si acumulari cantitative mari de biomasa;-
contine cantitati mari de proteine de buna calitate;- cultivarea pe medii nutritive permite
controlul cresterii si obtinerea unor randamente maxime in producerea de biomasa.Cercetarile s-
au oprit la Spirulina platensis care reprezinta unele avantaje:- este un aliment natural,
consumat de unele populatii;- contine 65-70% proteina, raportat la substanta uscata (mai mult
decat faina de carne si de peste.Compozitia in aminoacizi a proteinelor seamana cu cea a laptelui
si a pestelui. Cantitatea de vitamina B12 este de doua ori mai mare ca in ficat si in plus mai
contine vitaminele D, B1, B2, B6, E, PP si provitamine A. Se gasesc de asemenea cantitati
apreciabile de fier si acizi grasi polinesaturati; nu contine colesterol.- creste in medii bogate

in si (pH=8-11) iar sursa de carbon pentru fotosinteza (CO2) se obtine din:

Dimensiunea microalgelor permit recoltarea biomasei

prin filtrare, ceea ce reduce pretul de cost.
Tehnologia obtinerii de biomasa din spirulina- mediul nutritiv trebuie sa fie bogat in
NaHCO3, care aprovizioneaza algele cu CO2, macroelemente (Co, Mg, K) si microelemente (B,
Mn, Cu, Zn, Mo);- pH-ul sa fie cuprins intre 8-11;- temperatura sa fie 35°C; cresterea algelor
scade daca temperatura creste la 45°C;- iluminarea optima este de 25.000 lucsi pentru o
densitate madie a algelor in mediul de cultura.Cresterea algelor se face in instalatii care sa
asigure realizarea urmatoarelor operatii:- producere de biomasa intr-un reactor unde au loc
reactiile care duc la formarea substantelor organice din CO2, H2O, saruri minerale cu ajutorul
luminii; - separarea biomasei din mediul de cultura, care poate fi reciclat; - uscarea biomasei.
Se produc in Mexic, Thailanda, SUA. Se folosesc la diete pentru cure de slabire, la diabet,
anemii, obezitate, ulcere.
4.Selectia microorganismelor -producentii biotehnologiei
In natura sunt cunoscute in prezent circa 100.000 specii de microorganisme de tip procariot si eucariot,
insa doar un numar redus dintre acestea sunt utilizate in biotehnologii. Microorganismele pot fi crescute
pe diferite surse de carbon, dintre care multe sunt subproduse agricole (paie de cereale, coceni de
porumb), deseuri din gospodaria populatiei (resturi menajere) sau compusi chimici continand carbon
(CH4, CH2OH, CH3-NH2, glucide, petrol sau chiar CO).Cele mai importante grupe de microorganisme
utilizate in biotehnologii sunt: drojdii, bacterii si mucegaiuri.
DROJDII - reprezinta un grup de cca 500 de microorganisme; fac parte, alaturi de fungii, din clasa
ciupercilor; sunt eucariote saprofite raspandite pe fructe, nectarul florilor, libere in sol si in tubul digestiv
al animalelor si insectelor; au forma unicelulara permanenta sau predominanta si lipsa unui miceliu
veritabil.Unele drojdii realizeaza fermentatii cunoscute inca din antichitate, pentru producere de vin si
bere. Doar in sec. XIX Pasteur a demonstrat ca procesul de fermentatie prin care glucoza este
transformata in CO2 + etanol, furnizeaza energia necesara dezvoltarii celulelor de drojdii ce pot trai in
absenta O2. Principalele specii de drojdii- Saccharomyces cerevisiae este specia principala utilizata de
om pentru obtinerea etanolului si CO2 prin fermentatie;- pentru obtinerea vinului Saccharomyces
cerevisiae var. ellipsoidens;- pentru obtinerea berii se folosesc cereale germinate (orz, porumb) care
contin α si β amilaze si care favorizeaza hidroliza amidonului (etapa I-a de producere a berii). Hidrolizatul
este insamantat cu drojdii provenite dintr-o cultura pura sau dintr-o fermentatie anterioara
(Saccharomyces cerevisiae sau Saccharomyces uvarum).In timpul fermentarii si maturarii, vinul
sau berea poate fi contaminata cu drojdii salbatice (Saccharomyces pasterianus) sau bacterii lactice sau
acetice, ce vor conduce la produsi de slaba calitate.Fabricarea painii se realizeaza cu Saccharomyces
cerevisiae care efectueaza in timpul dospirii o fermentatie alcoolica cu degajare de CO2.
BACTERIILE -Sunt organisme de tip procariat, celulele lor avand nucleu si membrana celulara. Bacterii
lactice: - Lactobacillus;- Lactococcus; - StreptococcusBacteriile lactice sunt prezente in mod
obisnuit in lapte si transforma lactoza in acid lactic; produc acrirea spontana a laptelui. Streptococcus
thermophylis: iaurt; Lactobacillus bulgarians: iaurt; Lactococcus diacetylactic: fabricarea untului
din smantana. Fermentatia lactica a produselor vegetale conserva si imbunatateste calitatile nutritive ale
furajelor insilozate si a muraturilor.Alte produse obtinute cu ajutorul bacteriilor: acetona,
butanol; poliglucide; proteine din CH4 sau CH3OH; vitamina B12; antibiotice; insulina, hormonul
somatotrop; bioinsecticide.Bacterii butirice (Clostidium butyricum)Sunt bacterii anaerobe. Intervin in
inmuierea inului si canepii prin atacarea pectinelor eliberate fibrelor de celuloza.Clostidium
acetobutylicum: glucide → butanol si acetona.Actinomicetele → produc antibiotice folosite in combaterea
maladiilor infectioase.

Corynbacterium si Brevibacterium produc aminoacizi: L-lizina, L-triptofan, acid L-glutamic ,

Piopionibacterium → producerea de vitamina B12.
FUNGII -Ca si drojdiile sunt folosite la fabricarea alimentelor in: industria branzeturilor, cu rol in
inmuierea si aromatizarea pastei (Penicillum camemberti); industria salamurilor, la depunerea unui strat
alb la suprafata lor care previne dezvoltarea microorganismelor ce produc degradarea salamului (ex.:
salamul de Sibiu);enzime: pectinaze si proteaze (genul Aspergillus); acizi organici
(Aspergillus niger);antibiotice: - peniciline (tulpini de Penicillum crysogenum);cefalosporine
(Cephalosporinum).

5.Valorificare proteinelor microbiene .

Drojdiile furajere -Sunt produse de biosinteza bogate in proteina cunoscuta si sub denumirea de proteina
microbiana sau unicelulara. Au o valoare nutritiva ridicata datorita continutului in aminoacizi, in vitamine
din complexul B, D2, hormoni, enzime, macroelemente, microelemente si alte substante care stimuleza
cresterea si productia animalelor. Prin continutul in enzime, prezenta drojdiilor furajere determina
imbunatatirea digestiei hranei si reducerea consumului specific. Au un conutinut apreciabil in lizina dar
mai redus in aminoacizii cu sulf (metionina, cistina).Pentru obtinerea drojdiilor furajere se utilizeaza ca
suse drojdii selectionate din genul Torula, Candida, Saccharomyces si Monillia. Principalele materii
folosite pentru producerea drojdiilor furajere sunt: reziduurile de la fabricile de zahar, produsele
secundare de la hidroliza celulozei, lesiile bisulfitice de la fabricile de hartie, borhoturile de la fabricile de
spirt si bere, produsele secundare din agricultura (coceni, ciocalai, paie), dejectiile din zootehnie si normal
parafine de la purificarea petrolului.Drojdiile obtinute pe un substrat glucidic (paie, coceni, lesii, melasa,
zer, etc) au un nivel proteic de 40 – 48% proteina bruta iar cele obtinute din hidrocarburi (petrol, parafine,
gaz metan, carbuni) au un nivel proteic mai ridicat fiind de 52 – 60 % proteina bruta. Digestibilitatea lor
este ridicata fiind cuprinsa intre 90 – 96% si pot sa inlocuiasca fainurile proteice animale in proportie de
pana la 15%. Drojdia furajera administrata in hrana scroafelor gestante, influenteaza pozitiv numarul
purceilor la fatare. In nutreturile combinate pentru scroafe gestante in lactatie si vieri drojdia furajera
poate reprezenta 3 – 5%. Pentru porcinele supuse ingrasarii drojdia furajera poate fi utilizata in proportie
de 3 – 6% in structura nutretului combinat.La specia porcina drojdiile furajere obtinute pe normal parafine
pot sa inlocuiasca partial faina de peste si total srotul de soia.Utilizarea drojdiilor furajere in hrana
pasarilor a dat de asemenea rezultate bune. In nutreturile combinate destinate gainilor ouatoare drojdia
furajera poate reprezenta 3 – 5%. In nutreturile combinate starter pentru puii de carne drojdia furajera
reprezinta– 2% , in reteta grower 2 – 4% si in reteta finisher 3 – 5%.Datorita continutului ridicat in acizi
nucleici, consumul mare de drojdii la animale determina aparitia gutei prin depunerea uratiilor la nivelul
articulatiilor.
Utilizarea algelor in alimentatia animalelor -Spirulina este o sursa importanta de proteina, fiind o alga
cultivata cu succes la nivel industrial in multe tari ale lumii. In hrana animalelor faina de Spirulina poate
fi o sursa alternativa de proteina, mai ales in tarile in care conditiile de clima sunt favorabile pentru
cresterea acestei alge in bazine deschise.Continutul in aminoacizi al fainii de Spirulina este foarte ridicat,
depasind pe cel din srotul de soia, floarea-soarelui si chiar al fainurilor animale. Comparativ cu faina de
peste, Spirulina are un continut mai redus de lizina, metionina si histidina dar are cantitati mai mari de
triptofan, treonina, triozina, leucina si arginina .Digestibilitatea proteinei din Spirulina este ridicata, azotul
din Spirulina platensis fiind digerat si absorbit in proportie de peste 81% iar cel din Spirulina maxima in
proportie de 83%.Pe plan mondial au fost efectuate cercetari privind substituirea totala sau partiala a
proteinei din hrana porcinelor, pasarilor, si viteilor cu proteina din Spirulina. Aceste cercetari au aratat ca
proteina din Spirulina are o valoare biologica superioara altor proteine vegetale, care determina obtinerea
unui spor de crestere ridicat fara sa fie observate efecte negative asupra sanatatii animalelor. Valoarea
biologica a proteinei din Spirulina poate fi marita prin suplimentarea hranei cu lizina si metionina.
Utilizarea Spirulinei in hrana gainilor ouatoare a determinat cresterea productiei de oua, intensificarea
culorii galbenusului si obtinerea unor oua cu un continut ridicat de vitamine. In hrana puilor de carne,
Spirulina are efect pozitiv asupra sporului de crestere si a intensificarii culorii pielii. Biomasa de Spirulina
poate reprezenta si un nutret foarte bun pentru fermele piscicole.
Aminoacizii sintetici si utilizarea lor in alimentatia animalelor -Utilizarea aminoacizilor sintetici in
alimentatia animalelor prezinta urmatoarele avantaje: optimizarea retetelor de nutreturi combinate in
functie de cerintele nutritive ale fiecarei specii si categorii de animale. imbunatatirea valorii biologice a
proteinei din hrana. prin suplimentarea cu aminoacizi sintetici se poate micsora nivelul proteinei brute din
retetele de nutreturi combinate. se reduce cantitatea de azot din dejectii si se micsoreaza efectul poluant al
acestora. se obtin nutreturi combinate mai ieftine prin folosirea unei proportii mai scazute de sroturi si
fainuri animale. se imbunatatesc performantele de productie si creste calitatea produselor animaliere.
Principalii aminoacizi produsi industrial pe cale microbiologica sunt: lizina, treonina, triptofanul,
metionina si acidul glutanic. Toti acestia sunt folositi mai ales in scop furajer imbunatatind valoarea
biologica a proteinei din ratii.Lizina este fabricata sub forma de L-lizina prin sinteza microbiana cu
ajutorul microorganismelor: Corynebacterium glutamicum, Brevibacterium flavum si Brevibacterium
lactofermentum. In urma procesului de biosinteza a lizinei rezulta si cantitati importante de biomasa
proteica bacteriana, care dupa uscare este folosita in industria nutreturilor combinate.Metionina se obtine
atat prin sinteza chimica cat si prin biosinteza. Productia cea mai mare de metionina este obtinuta de
compania Aventis Animal Nutrition din Franta, care fabrica atat DL-metionina pulvis cu 99% metionina
cat si forma lichida DL- hidroximetionina analog cu 88 % metionina. Treonina este obtinuta prin sinteza
microbiana cu ajutorul microorganismelor: Arthrobacter paraffineus, Escherichia
coli si Corynebacterium glutamicum. Produsul comercial ADM, L-treonina contine 98,5% substanta
activa. Triptofanul a fost obtinut initial prin sinteza chimica sub forma de DL-
triptofan iar in prezent este produs prin biosinteza sub forma de L-triptofan cu 98 – 98,5% substanta
activa. Acidul glutamic se obtine si din biosinteza prin culturi de Corynebacterium
glutamicum si Brevibacterium flavum. La noi in tara prin mutageneza la ICCF Bucuresti s-au realizat susa
mutanta de Brevibacterium lactofermentumde la care se obtine acest aminoacid.Aminoacizi sintetici se
introduc in nutreturile combinate ca atare sau sub forma de premixuri cu aminoacizi. Cantitatile utilizate
difera in functie de materiile prime existente la un momet dat, continutul acestora in proteina si
aminoacizi, ponderea materiilor prime in structura nutretului combinat si cerintele in substante nutritive
ale fiecarei categorii de animale. Se pot adauga in proportie de 0,05 - 1% iar supradozarile au efecte
daunatoare, putand determina reducerea consumului de nutreturi si chiar intoxicarea animalelor.
7. Cultivarea microorganismelor – agenti in biotehnologie .
Multiplicarea este un proces la nivel de populatie bacteriana consecutiv cresterii, constand
din inmultirea prin diviziune directa. Cresterea si inmultirea bacteriilor este rezultatul nutritiei si al
metabolismului bacterian. -Principalele conditii de care depind cresterea si multiplicarea bacteriilor, atat
in mediu natural, cat si in vitro (cultura), sunt: suportul nutritiv, pH-ul, temperatura, presiunea de oxigen,
presiunea ionica, etc.

SUPORTUL NUTRITI-
Acesta este asigurat de: prezenta donatorilor si acceptorilor de hidrogen, surse de carbon, surse de azot,
prezenta substantelor minerale (sulf, fosfor, activatori enzimatici - magneziu, fier, potasiu, calciu), factori
de crestere (aminoacizi, purine si pirimidine, vitaminedin grupul B, ca si vitaminele A si D, acizi
grasi).Temperatura optima de dezvoltare a bacteriilor este cea a habitatului lor natural. In functie de
aceasta temperatura, bacteriile se impart in psihrofile, care se inmultesc optim la 200C dar si sub aceasta
temperatura, mezofile, cu temperatura optima cuprinsa intre 20-400C si termofile, care se inmultesc optim
la peste 450C. Microorganismele sunt sensibile la temperaturile ridicate, aplicatia practica a acestui
aspect fiind sterilizarea.Temperaturile moderat scazute, ca, de pilda, cea de + 40C din frigidere, nu
distrug bacteriile, dar opresc in general inmultirea lor prelungindu-le viabilitatea. Congelarea. Daca o
suspensie bacteriana este supusa inghetului la temperaturi nu prea mici fata de 00C, cristalizarea apei
determina formarea unor spatii ce contin solutii concentrate de saruri care nu cristalizeaza decat la
temperaturi mult mai joase (-200C pentru NaCl de exemplu), cand solutiile devin saturate si pot cristaliza.
Aceste concentratii ridicate de saruri minerale, la care se adauga cristalele de apa, vor leza structurile
bacteriene. Prin inghetare nu vor fi omorate toate celulele unei suspensii, dar inghetul si dezghetul
repetat scad foarte mult numarul de bacterii viabile.PH-UL -Bacteriile se pot dezvolta in limite largi de
pH, cele patogene pentru om dezvoltandu-se optim la un pH de 7,2-7,4. Exista si exceptii ca, de pilda,
bacteriile din genul Brucella care cresc la un pH de 6,0 si vibrionul holeric la pH de 9,0. Lactobacilii,
prezenti in flora vaginala normala se dezvolta chiar si la un pH de 3,9.Unele bacterii modifica ele insasi,
prin procesele metabolice, pH-ul mediului. Modificarea de catre o bacterie a pH-ul unui mediu poate
avea valoare deosebita in identificarea unui microb si poate fi sezizata prin adaugarea in mediu a unui
indicator de pH.
UMIDITATEA -Apa libera este absolut necesara cresterii si multiplicarii microbilor. Necesarul de apa
variaza in functie de specie. Bacteriile de interes medical au nevoie de o umiditate de 0,98, pe cand
ciupercile cresc si la o umiditate de 0,80. Prin liofilizare (desicare brusca la - 780C), care este o metoda
de conservare a microbilor, se extrage practic intreaga apa libera din celulele bacteriene, ceea ce are ca
urmare cresterea stabilitatii biopolimerilor si incetarea metabolismului. Bacteriile liofilizate se pastreaza
ani de zile.
CONCENTRATIA DE BIOXID DE CARBON .Cu toate ca bacteriile de interes medical nu pot
folosi bioxidul de carbon ca sursa de carbon, acesta este absolut necesar reactiilor de carboxilare in
biosinteza unor substante proprii celulei bacteriene (purine, aminoacizi, pirimidine etc.).
ULTRASUNETELE- cu o anumita frecventa, sunt bactericide. Bacteriile si virusurile sunt distruse de
ultrasunete intr-un interval de o ora.
PRESIUNEA HIDROSTATICA -Bacteriile obisnuite sunt rezistente la presiunea atmosferica.
Formele vegetative sufera alterari la 300 de atm si sunt omorate la 600 atm, presiune intalnita in oceane la
o adancime de 6000 m. Cultivarea bacteriilor la presiuni mari induce cresterea lor filamentoasa scazandu-
le capacitatea de diviziune.
PRESIUNEA OSMOTICA -Bacteriile se inmultesc optim pe medii izotonice, rezistenta lor la variatiile
presiunii osmotice fiind inabil mai mare decat cea a celulelor organismelor superioare. Intr-un mediu
puternic hiperton, bacteriile vor pierde apa din citoplasma si vor muri. Acest fenomen se
numeste plasmoliza. Electricitatea sub forma de curenti galvanici, curenti de joasa sau inalta
frecventa, nu afecteaza bacteriile. Daca insa curentul electric este trecut printr-un mediu lichid, bacteriile
pot fi afectate sub actiunea unor ioni sau produsi chimici rezultati in urma electrolizei.. In procesele
microbiologice industriale microorganismele sunt utilizate pentru următoarele scopuri:multiplicarea
celulelor în scopul obţinerii de culturi starter sau biomasă; supersinteza intra/extracelulară a
metaboliţilor primari, metaboliţilor secundari, poliglucide capsulare şi a enzimelor microbiene cu
importanţă practică deosebită; procese de bioconversie (biotransformarea substraturilor specifice) cu
aplicaţii industriale diverse şi depoluarea mediului ambiant.

Microorganisme cele mai utilizate în scopuri industriale aparţin următoarelor grupuri:fungi: drojdii
(levuri);mucegaiuri (micromicete, fungi filamentoşi);bacterii;alge microscopiceÎn microbiologia
industrială, din biomasă de drojdie se obţin:extracte (plasmolizate, autolizate), folosite ca aditivi
alimentari sau pentru îmbogăţirea în substanţe azotate a mediilor de cultură destinate
fermentaţiilor;vitamine hidrosolubile: B1, B2, PP, ergosterol;enzime: β-fructofuranozidaza şi β-
galactozidaza;prin hibridizări şi inginerie genetică, din mutanţi ai speciei Saccharomyces cerevisiae s-
obţinut interferonul – substanţă cu efect antiviral şi citostatic.Rolul mucegaiurilor în industrie .În afară de
rolul important al mucegaiurilor în natură, în industria alimentară, culturi fungice selecţionate se pot
folosi la fabricarea brânzeturilor – tip Roqueforti, Camemberti sau la maturarea salamurilor crude.Cu
ajutorul mucegaiurilor pe cale biotehnologică se pot obţine compuşi deosebit de
valoroşi:antibiotice: peniciline cu Penicillium chrysogenum , cephalosporine ( Cephalosporium ),
griseofulvine ( Penicillium griseofulvum ) acidul fusidic cu Fusidium coccinenum şi antibiotice active
faţă de bacterii Gram pozitive cu Mucor ramannianus ;acizi organici (citric, lactic, gluconic, kojic,
malic, fumaric);vitamine (B 2 , ergosterol – provitamina D 2 );enzime (amilaze, proteaze, lipaze,
celulaze etc.).Mucegaiurile se mai pot folosi pentru îmbogăţirea în proteine a făinurilor vegetale şi ca
agenţi de depoluare a apelor reziduale.Pe căi biotehnologice s-au obţinut cu ajutorul
bacteriilor:enzime, proteine, aminoacizi, acid lactic, acid acetic, solvenţi (acetonă, alcool izopropilic,
alcool butilic);hormoni – insulina produsă de un mutant de Escherichi coli;îngrăşăminte biologice –
Azotobacter; insecticide biologice – Bacillus thuringiensis; antibiotice – Streptomyces sp.

vitamine – de ex. vitamina B12 – Propionibacterium shermaniCa aspecte negative putem aminti:în
industria alimentară – bacterii agenţi de alterare a produselor alimentare (acrirea berii, vinului, putrefacţia
cărnii ş.a.);bacterii patogene – ingerare alimente contaminate – toxiinfecţii alimentare;bacterii patogene –
pot să paraziteze organismele vii dând îmbolnăviri grave (tuberculoza, febra tifoidă, dizenteria, sifilis,
bruceloza, antrax, ş.a.), bacterioze la plante.

8.Prelucrarea produselor lactate

Laptele – este materie prima pentru obtinerea branzeturilor si a diferitelor produse lactate acide.
Laptele pentru prelucrare poate sa fie de : - vaca , oaie , capra, bivolita.
COMPOZITIA CHIMICA A LAPTELUI DE VACA:
Glucide solubile - predomina lactoza si galactoza.
Lipide aflate in emulsie .
Substante azotate reprezentate de cazeina,proteine,si azot neproteic .
Saruri minerale de Ca ,P ,K, Na, Mg ,Fe, Zn, Al,Cu,I.
Biocatalizatori reprezentati de vitamine (A;D;E;K; C;PP, complex B) si de enzime
(proteaze,fosfaze,lipaze,peptidaze,cataliza etc.)

Tehnologia de prelucrare a laptelui si obtinerea diferitelor produse din acestea este cunoascuta de
mii de ani. La baza obtinerii diferitelor produse se afla fermentatia lactica, (provocata de
bacteriile lactice )prin care glucidele din lapte (lactoza,galactoza,glucoza)sunt transformate in
acid lactic.Fermentatia lactica este insotita, uneori si de diferite tipuri de fermentatii
nelactice(butirica , propionica).
OPERATIILE DE BAZA ALE PRODUCERII BRANZETURILOR.
Pasteurizarea (incalzirea laptelui >600 C) se face pentru distrugerea microflorei daunatoare:
bacilul tuberculozei, bacterii din genul Clostridium – care pot provoca defectele de balonare a
branzeturilor
Insamantarea se realizeaza dupa pasteurizare, cu culturi starter de productie de bacterii lactice:-
Streptococcus lactis , Str. cremoris , Str. Diacetilactis,Lactobacillus casei, L. bulgaricus, L.
helveticus.

MO care se adauga specific pentru diferitele tipuri de branzeturi:se utilizeaza spori din
mucegaiul Penicillium camemberti,se utilizeaza spori din mucegaiul Penicillium Roqueforti si
drojdia Candida.

MO adaugate produc o serie de procese in lapte:transforma Lactoza in acid lactic , cu acidifierea

mediului, produc arome (diacetil , acetoina), produc proteoliza , cu rol in maturarea branzei etc.

Maturarea laptelui insamantat:laptelui supus maturarii i se adauga clorura de calciu (50ml

40% la 100 l lapte)pentru imbunatatirea coagularii si evitarea defectelor de textura ale casului .
Acest adaos mareste aciditatea laptelui. In functie de tipul de branza se mai pot adauga , in
aceasta etapa ,coloranti , decoloranti azotat de K impotriva bacteriilor contaminate . maturarea se
face prin stocarea laptelui 40 min. la temp. De aprox. 25-420 C sau max. 24 de ore la 100 C.

Coagularea laptelui conduce la separarea cazeinei . Cazeina, aflata sub forma de cazeinat de
Ca se transforma in forma insolubila paracazeinat de Ca. Dupa coagulare se obtine branza cruda,
la care se adauga sare , in functie de varietatea de branza.
Coagularea se face prin :
1.acidifierea mediului (cu ac. Lactic provenit de la bacteriile lactice)
2.folosirea cheagului de vitel sau miel neantarcat (extras din stomac).Cheagul contine chimozina
si pepsina.
3.preparate enzimatice de natura microbiana : - fungice (Mucor miechei ,Mucor pusillus)sau
bacteriene (Bacillus polymixa).
In practica se utilizeaza si amestecul de cheag de origine animala si preparate enzimatice
microbiene.Biotehnologiile moderne utilizeaza enzime de coagulare obtinute prin clonare.

Maturarea branzeturilor-presupune cresterea aciditatii , prin transformarea lactozei in acid

lactic , cu degajare de CO2 aparand ochiuri de fermentatie. Enzimele hidrolizeaza lipidele la
acizii grasi ti proteinele pana la aminoacizi definitivandu-se astfel gustul , aroma,textura si
consistenta.Aroma branzeturilor se datoreaza si combinatiilor cu S care se formeaza cat si
aldehidelor si cetonelor , esteri ,amine ,lacctone, fenoli alcooli etc.

Depozitarea branzeturilor determinadefinitivarea maturarii finale.

-maturarea se face pe stelaje , la 15-26 0 C , in functie de marimea calupului : temperaturi mai
mari pentru calupuri mai mari.
-umiditatea se regleaza in functie de varietatea de branza : branza cu mucegai necesita temp.
mai ridicate.
-in aceasta etapa branaeturile trebuie intoarse pe toate partile , periodic .
-la pastele moi se intinde mucilagiul format la suprafata .
-multe cascavaluri se parafineaza , se cereaza la suprafata si se ambaleaza in folii metalice sau de
plastic.

9,27,36 Producerea biogazului

Creşterea preţului la resursele energetice fosile, pe de o parte, şi degradarea mediului, pe de altă
parte, impun necesitatea integrării tuturor formelor de energie regenerabilă în consumul de
energie. În Republica Moldova biomasa, vis-à-vis de alte surse regenerabile, are cel mai mare
potenţial disponibil, care poate fi folosit în scopuri energetice, ce se cifrează la nivel de 550 mii
tep.

FERMENTAREA ANAEROBĂ -PRINCIPALA CALE DE PRODUCERE A BIOGAZULUI

Modalitatea de bază aplicată pentru producerea biogazului este fermentarea anaerobă a

biomasei. Fermentarea anaerobă reprezintă unproces microbiologic de descompunere a materiei
organice în lipsa aerului. Temperatura optima pentru realizarea acestui proces este cuprinsă între
20-45°C. În rezultatul fermentării anaerobe se obţine un produs gazos (format în principal din
metan şi bioxid de carbon) şi o masă reziduală, ce nu mai poate fi supusă fermentării. Această
masă este de obicei folosită ca fertilizator pentru sol. Fermentarea anaerobă in lume este privită
ca o soluţie foarte benefică din două puncte de vedere: a soluţionării problemei deşeurilor şi
producerii energiei. În medie, la o staţie de fermentare dintr-o tonă de amestec de deşeuri se
poate obţine cca. 400–600 m3 N de biogaz din care 50-70% să fie metan. Întreg procesul de
fermentare presupune parcurgerea a patru faze principale de descompunere a
biomasei.1.Hidroliza: microorganismele hidrolitice transformă moleculele organice grele în
particule mai mici cum sunt zaharidele, acizii graşi, aminoacizii , apă. 2.Acidogeneza: particulele
formate la prima fază sunt destrămate în acizi organici, amoniac, sulfit de hidrogen şi bioxid de
carbon. 3.Acetogeneza: formarea hidrogenului şi a bioxidului de carbon în rezultatul
transformării amestecul complex de acizi graşi în acid acetic. 4.Metanogeneza: formarea
metanului, bioxidului de carbon şi a apei.Procesul de formare a metanului este sporit la începutul
fermentării şi practic se încetineşte la sfârşitul acesteia. În fig. 1 sunt prezentate cantităţile de
biogaz care pot fi obţinute prin fermentarea anaerobă a biomasei (la o tonă materie primă).

Fermentarea anaerobă este considerată ca fiind una dintre cele mai atractive soluţii de producere
a energiei regenerabile din biomasă. Numărul fermierilor şi agricultorilor care produc biogaz în
instalaţii de fermentare este în continuă creştere.

10.Pastrarea culturilor starter

Culturile pentru fermentarea alimentelor sunt selectate dupa proprietatiile lor biotehnologice
dorite si pe baza stanilitatii lor, respectiv, capacitatea de a produce constant schimbari eficiente si
produse de calitate superioara. Selectionarea culturilor si imbunatatirea performantelor lor se
realizeaza in institute de cercetari, invatamant, laboratoare, iar culturile valoroase sunt pastrate in
colectii de microorganisme.
Pentru mentinerea puritatii si activitatii culturii pure se folosesc diferite ,metode, dintre care in
practica se foloseste transferul periodic pe un mediu adecvat , incubarea pana cand cultura atinge
un maximum al fazei stationare de crestere si apoi pastrarea la temperaturi suficient de scazute
pentru a preveni cresterea in continuare a culturii. Se stie ca un transfer frecvent al unei culturi
insuficient de stabile poate conduce la modificari nedorite in caracteristicile acesteia.
Se practica prepararea de culturi stoc atunci cand se urmareste pastrarea culturii un timp
indelungat fara transfer pe mediu de cultura proaspat. Aceste culturi raman stabile si sunt folosite
atunci cand s-a produs pierderea culturii sau a unor proprietati utile. Pentru obtinerea culturilor
stoc frecvent se foloseste liofilizarea, pastrarea culturilor sub strat de ulei de parafina steril,
bacteriile se pot pastra la temperatura camerei luni/ani pe slant agrar cu 1% NaCl, iar endosporii
bacterieni si fungii in eprubete cu sol steril.
Prepararea culturilor de productie se realizeaza pornind de la cultura stoc sau de la o cultura
activa la care se verifica in prealabil puritatea. Aceste culturi sunt destinate inocularii unor
cantitatimari de mediu fermentativ, incat pentru demararea procesului fermentativ sunt necesare
culturi de productie intermediare realizate prin pasaje, pana la obtinerea culturii starter finale.
Cultura starter trebuie sa contina numai microorganismele dorite, intr-o concentratie
corespunzatoare de celule (maxima, uniforma) cu un raport optim intre celule in cazul culturilor
mixte, sa cuprinda celule vii, active (la sfarsitul fazei exponentiale de crestere) in momentul
utilizarii in calittae de inocul si daca este necesar, sa prezinte o rezistenta adecvata la unele
conditii nefavorabile.
In scopul mentinerii uniformitatii culturilor de productie in practica industriala se folosesc
metode standardizate de preparare si sterilizare a mediului de cultura, cu mentinerea temperaturii
si duratei de termostatare la inoculare. Regimul de cultivare este specific, dar de obicei
temperatura este apropiata temperatura optima pentru crestere, iar durata de cultivare este asfel
stabilita incat cultura sa fie gata , atunci cand este necesara. (Daca acest lucru nu este posibil se
recomanda pastrarea la rece pentru a opri evolutia culturii).
Culturile mixte utilizate mai ales la fabricarea produselor lactate acide si a branzeturilor se obtin
prin cultivarea concomitenta , dar in acest caz speciile trebuie sa fie compatibile, sau aceste se
cultiva separat si se amesteca in momentul inocularii, cand se mentine mai bine echilibrul
numeric intre speciile componente ale culturii mixte.

In industria alimentara se folosesc urmatoarele tipuri de culturi starter :

- Culturi de bacterii – bacterii lactice, bacterii propionice, bacterii acetice;
- Culturi de drojdii la fabricarea berii, a painii, spirtului, a salamurilor crude. -
Culturi de mucegaiuri la fabricarea branzeturilor, a salamurilor crude.

11.Conservare a legumelor prin fermentatia lactica

Aspecte legate de procesul de conservare a legumelor prin fermentatia lactic
Bacterii lactice
Bacteriile lactice sunt un grup de bacterii gram pozitive, fara respiratie, fara formare de spori,
producand acid lactic ca principal produs in fermentatia carbohidratilor, alaturi de dioxid de
carbon si alti compusi organici. Bacteriile lactice sunt microaerofilice (nu utilizeaza oxigen) si
din aceasta cauza nu produc transformari drastice in compozitia alimentelor. Unele bacterii sunt
homofermentative (produc numai acid lactic) in timp ce altele sunt heterofermentative (produc
acid lactic, compusi volatili si cantitati mici de alcool). Lactobacillus acidophilus, L.bulgaricus,
L.plantarum, L.caret, L.pentoaceticus, L.brevis si L.thermophilus sunt cateva exemple de bacterii
lactice implicate in fermentatia alimentelor. Fiecare specie de bacterii are propriul mecanism de
reactie, insa dintre toate, L.plantarum (un homoferment) produce o aciditate ridicata in legumele
supuse fermentatiei, jucand un rol major in acest proces. Acidul lactic format in urma actiunii
bacteriilor lactice este efectiv in inhibarea dezvoltarii altor bacterii care pot altera alimentele.

Conditii necesare pentru fermentatie

Microorganismele difera in ceea ce priveste pH-ul optim necesar dezvoltarii. Cele mai multe
bacterii se dezvolta la un pH neutru, apropiat valorii 7. Unele bacterii sunt tolerante la un pH
scazut, asa cum sunt bacteriile Lactobacillus si speciile Streptococcus, care joaca un rol
important in fermentatia legumelor si produselor lactate.

Bacteriile pot tolera diferite temperaturi, cele mai multe prefera o temperatura optima intre 20 si
300C, unele (themophiles) prefera temperaturi intre 50-550C, iar altele functioneaza la
temperaturi scazute (15-200C).Majoritatea bacteriilor lactice prefera o temperatura optima intre
18 - 220C.

Bacteriile lactice sunt tolerante la o concentratie salina ridicata,acest lucru le confera avantaj fata
de alte specii mai putin tolerante si le permite initierea fermentatiei si inhibitia cresterii
organismelor nedorite.
Bacteriile au nevoie de nutrienti pentru metabolism, bacteriile fermentative folosesc
carbohidrati, fie sub forme simple (glucoza, fructoza), fie sub forma complexa ca amidon,
celuloza. Dezvoltarea bacteriilor poate fi controlata prin limitarea substratului nutritiv.

12.Ingrasamintele biologice
Îngrășământ este un nume generic dat unui produs organic sau mineral, obținut natural sau
artificial folosit, în agricultură pentru fertilizarea solurilor.Îngrășămintele hrănesc planta și
furnizează elemente chimice esențiale dezvoltării acesteia precum: azot, calciu, fosfor, potasiu
(nutrienți ai solului) ceea ce duce la o recoltă mai bogată și la produse agricole de mai bună
calitate. Tipul îngrășământului se alege în funcție de tipul solului și de necesitatea tipului de
cultură.

Tipuri de aplicare:
1.superficială, se aplică un strat de îngrășământ la suprafață cu ajutorul utilajelor sau manual. Se
folosește la culturile de cereal
2.în profunzime, cu scopul de a evita volatilizarea azotului și de a ușura absorbția fosforului.
3.injectat în sol cu ajutorul unor utilaje speciale. Se injectează apa
4.pentru ca acesta să se descompună și să elibereze azot.
5.prin irigare, îngrășământul este dizolvat în apa pentru irigare
6.aplicare foliară, în cazul carențelor de macroelemente, în general se aplică soluții de calciu.

Îngrășămintele naturale pot fi de origine animală, vegetală sau mixte cum ar fi: bălegar sau
gunoi de grajd, resturi vegetale, produse de decantare a apei epurate, dejecții animale, alge
marine și îngrășăminte verzi, culturi destinate pentru a fi îngropate și folosite ca îngrășământ.
Acest tip de cultură este cunoscut încă din antichitate. Produsele naturale trec în prealabil prin
faza de mineralizare pentru a deveni îngrășăminte. În acest proces intră bacterii și fermenți ce
schimbă structura și textura produselor organice ce vor deveni îngrășământ. Îngrășămintele
naturale conțin cantități mici de azot, fosfor sau potasiu, lucru care se compensează prin
aplicarea în cantități mari în solul de fertilizat, aproximativ 10 tone pe hectar. În afară de aportul
de substanțe nutriente, îngrășămintele naturale îmbunătățesc flora microbiană a solului,
îmbunătățesc textura solului și favorizează retenția de apă în pământ.
Biofertilizanții sunt substanțe care conțin microorganisme vii care colonizează rizosfera sau
interiorul plantei și ajută la creșterea și achiziționarea de nutrienți pentru planta
gazdă.Biofertilizanții se folosesc de acum 20 de ani dar deocamdată la scară redusă. Pot fi un
înlocuitor al îngrășămintelor chimice care rezultă uneori dăunătoare mediului înconjurător.
13.Bacteriofagii in microbiologia industrial
Proprietatile biologice ale bacteriofagului:

Bacteriofagi sunt numite virusurile ce infectează bacteriile. Un virus este unorganism (o unitate
genetică) care nu are structură celulară, nu posedă metabolism propriu şi este capabil să se
reproducă doar în celula-gazdă.
Bacteriofagii sunt paraziţi intracelulari obligatorii ale celulelor bacteriene. Toate bacteriile pot fi
infectate de către bacteriofagi.In majoritatea cazurilor, un fag anume infectează doar celulele
unui singur gen, unei anumite specii sau a unei tulpini - specificitatea fagului. Această
specificitate de infecţie este determinată de prezenţa receptorilor pentru acest fag la suprafaţa
bacteriei-gazdă.
Structura bacteriofagului

• Structura fagilor corespunde regulilorgenerale ce se referă la structura virusurilor.

1. Acid nucleic (ADN sau ARN, mai frecvent dublucatenar, linear sau circular).
2. Inveliş proteic numit capsidă, cu rol deprotecţie a materialului genetic. Prinreceptorii de la
suprafaţă contribuie lainfecţia gazdei.

3. Unii fagi pot conţine şi enzime (ex.: lizozim, endolizina).

• Capsida este constituită din subunităţi proteice, capsomere, aranjate simetric într-o ordine
distinctă, conferind forma fagului.

Există 3 forme morfologice principale de fagi:

• Fag icosaedric: are formă sferică constituită din 20 feţe triungiulare, 30 muchii şi 12 vârfuri
(simetrie cubică a capsidei).
• Fag cilindric: reprezintă bastonaşe proteice formate din capsomere, asamblate într-o structură
tubulară (simetrie helicoidală a capsidei).
• Fag complex:este constituit din cap icosaedric ataşat la o coadă helicoidală. Coada este
formată din doua tuburi concentrice, un tub intern rigid - canalul axial, care este inconjurat de
teaca cozii, un manşon contractil. Gulerul cozii (colul) se află la joncţiunea capului cu coada. La
partea distală a cozii se află o placă hexagonală, placa bazală, la fiecare apex fiind ancorate câte
un croşet şi o fibră. Ele reprezentă sistemul de fixare a fagului pe bacteria receptoare şi
contribuie la injecţia materialului genetic în celulă.

• Nu toţi fagii au o astfel de morfologie. Unii au coadă lunga şi non-contractila, alţii - coada
scurtă, sau fară coadă.Există şi fagi filamentoşi.

Interacţiunea dintre bacteriofag şi celula-gazdă

• Bacteriofagii există în stare de virioni extracelulari,iar la infectarea unei bacterii ei pot duce la
doua tipuri de infecţii:
- Infecţie litică: determinată de fagii virulenţi. La finele ciclului de multiplicare bacteria infectată
estelizată eliberând fagii nou-formati.
- Infectie nelitica sau lizogenă: determinată de fagii temperaţi (moderaţi). Ei infectează bacteriile
fără a le distruge.

Cultura şi titrarea bacteriofagilor. Efectul fagilor virulenţi asupra culturilor bacteriene:

• Bacteriofagii sunt cultivaţi în laborator în mediu de cultură lichid sau solid în prezenţa
bacteriilor omologe.
• Cultivarea în mediu lichid: Bacteriile sensibile şi fagii se întroduc într-un bulion nutritiv
(numărul de fagi este mult mai mic decât al bacteriilor). Amestecul este incubat pentru a permite
bacteriilor să se multiplice şi de a fi infectate de către fagi. In consecinţă, numărul fagilor creşte
mai rapid decât cel al bacteriilor până la un punct critic când numărul fagilor prezenţi este
suficient pentru a infecta toate bacteriile culturii. Toate celulele bacteriene sunt lizate în acelaşi
timp, ce duce la dispariţia completă a turbidităţii culturii (clarificarea mediului).
• Cultivarea fagilor în mediu solid: Amesteculbacterii-fagi poate fi adăugat la geloza topită
şirăcită la 45 C şi apoi turnat în cutia Petri.Bacteriile cresc, se multiplică, formând opeliculă fină,
iar fagii continuă să infectezeprovocând liza confluentă a culturii bacteriene.Aceste “colonii” de
fagi se manifestă sub formaunor pete sterile (plaje). Numărul plajelor indicănumărul fagilor
infecţioşi în prelevat (fiecarecolonie se formează pe contul multiplicării unuivirion fagic).
Bacteriofagii pot fi intâlniţi în diferite prelevateumane sau din mediul extern.Fagii indicăprezenţa
bacteriilor sensibile.

IZOLAREA BACTERIOFAGILOR
Prelevate: apă, sol, materii fecale, puroi, etc
I. Izolarea directă – filtrarea prelevatelor prin filterbacteriene, ultracentrifugare.
II. Izolare prin metoda de îmbogăţire fărăînsămânţare – materialul de examinat seinoculează într-
un mediu nutritiv lichid (pentrumultiplicarea bacteriile omologe fagului căutat).Peste 10 ore de
incubare la 37 C bulionul estesupus filtrării. In filtrat s-au acumulat fagii cares-au inmulţit pe
contul bacteriilor omologe dinprelevat.
III. Izolare prin metoda de îmbogăţire cuînsămânţare – inocularea prelevatului într-osuspensie
bacteriană omologă fagului căutat.Cultura bacteriană asigură îmbogăţirea fagilor.Peste 10 ore de
incubare la 37 C bulionuleste supus filtrării.
APLICAREA PRACTICĂ A FAGILOR
În domeniul therapeutic
- Tratamentul şi profilaxia maladiilor infecţioase
În domeniul diagnostic
- Fago-identificarea – identificarea tulpinilorbacteriene necunoscute cu ajutorul fagiloromologi
(metoda Otto, Furt, etc).
14. Producerea alimentelor fermentate
Cuvântul “fermentaţie” vine de la verbul latin “fervere” care înseamnă a fierbe, termen folosit
pentru prima oară într-un sens mai larg, prin secolul 14 în alchimie şi apoi prin anii 1600 în sens
ştiinţific, aşa cum îl ştim noi astăzi.
Fermentaţia în general, se referă la orice proces prin care molecule organice mari sunt sparte în
molecule mai simple, ca rezultat al acţiunii microorganismelor. Cel mai cunoscut tip de
fermentaţie este procesul prin care zaharurile şi amidonul sunt convertite în alcool prin
intermediul enzimelor (substanţe chimice care acţionează ca şi catalizatori) din drojdii; în urma
procesului de fermentaţie se produce etanol şi astfel se obţine bere, vin şi alte băuturi alcoolice,
împreună cu o cantitate mai mare sau mai mică de dioxid de carbon. Acest tip de fermentaţie este
cunoscut sub numele de fermentaţie alcoolică sau etanolică (deoarece se produce alcool etilic) şi
a fost printre primele reacţii chimice observate de oameni.

În schimb fermentaţia lactică este un proces biologic prin care zaharuri ca glucoza, fructoza şi
sucroza sunt convertite în energie celulară şi acid lactic. Pentru o celulă a unui microorganism
fermentaţia înseamnă de fapt hrănire şi obţinerea de energie în absenţa oxigenului; dar
fermentaţia în general nu se produce neapărat în absenţa aerului. Cele mai comune medii de
producere a fermentaţiei sunt soluţiile de zaharuri iar subprodusele care rezultă în urma
procesului sunt de obicei etanolul, acidul lactic, lactoza şi hidrogenul, dar uneori şi compuşi mai
„exotici” ca acidul butiric şi acetona. Fermentaţia are loc chiar şi în muşchii mamiferelor în
perioadele de efort fizic intens când cantitatea de oxigen nu este suficientă şi energia se obţine
prin ardere anaerobă, din care rezultă acidul lactic. Numai că în acest caz reacţia nu se produce
prin intermediul unor microorganisme, ci sub acţiunea enzimelor specifice din muşchi.
Alimentele fermentate pot fi produse fie cu ajutorul unei mostre de cultură (cu însămânţare) care
se introduce în alimentul de fermentat, fie fără aceasta. Un bun exemplu de fermentare prin
însămânţare este producerea iaurtului în mod tradiţional; o cantitate mică de iaurt sau smântână
se foloseşte pentru însămânţarea unei cantităţi de lapte dulce, care se lasă apoi 12 ore la
temperatura camerei pentru a fermenta şi a se obţine iarăşi iaurt.
Exista însă şi alimente fermentate la care însămânţarea nu este necesară şi care în schimb sunt
produse prin încurajarea proliferării bacteriilor şi ciupercilor deja prezente în mediul respectiv
sau în aliment. Vinul este un astfel de exemplu: sucul de struguri fermentează sub acţiunea
drojdiilor care se găsesc pe ciorchinii de struguri, în aer sau în lemnul butoaielor.
Alimentele fermentate sunt diverse, unele fiind foarte cunoscute, cum ar fi chefirul (obţinut cu
ajutorul ciupercii de chefir), iaurtul, borşul (făcut din tărâţe), kvassul (făcut prin fermentarea
sfeclei de zahăr), varza murată, castraveţii muraţi etc., sau altele mai puţin cunoscute, cum ar fi
kombucha (ceai fermentat obţinut cu ajutorul unei ciuperci), diferite sosuri, kimchi (mâncare
tradiţională fermentată a coreenilor), brânza, pâinea, sosul de anşoa etc.
16.Morfologia producentilor-micromicetelor
Micologia (din greaca mykes = ciupercă + logos = știință) este o ramură a biologiei care se ocupă
cu studiul complex morfo-anatomic, ecofiziologic, genetic, taxonomic, filogenetic, patogenetic,
toxicologic, alimentar, biotehnologic al ciupercilor (micromicete și macromicete) și al cultivării
lor, fiind strâns legată de fitopatologie (micologie aplicată). Din micologia generală s-au
desprins: micologia medicală, micologia veterinară, micologia acvatică, micologia industrială,
micologia toxinogenă. Termenul de micologie a fost formulat de Pier Antonio Micheli în 1729,
înainte de utilizarea microscopului, și derivă de la cuvântul grecesc mykes = "ciupercă
comestibilă" și etimologic reprezintă numai studiul acestora. Deși intrat în uz, acest termen este
considerat greșit de unii autori, care sugerează că termenul corect ar fi micetologie, în
concordanță cu semantica greacă modernă. Mai multe ciuperci au întrebuințări în medicină și
industrie. Cercetările micologice au dus la descoperirea unor antibiotice: penicilina,
streptomicina și tetraciclina. Studiile micologice au aplicații practice și în medicina umană și
veterinară, industria de prelucrare a laptelui și a produselor lactate, în industria vinului și în
panificație, la fabricarea cernelurilor și a vopselelor.
Macromicetele sunt ciuperci care au în comun capacitatea de a produce corpi fructiferi de
dimensiuni mari (de la câțiva centimetri până la câțiva zeci de centimetri în diametru), formați
din picior și pălărie. Ele pot fi comestibile sau toxice; unele sunt dăunătoare pădurilor sau
pomilor pe care cresc.Cele mai multe aparțin clasei Basidiomycetes, unele la Ascomycetes. În
Europa, sunt descrise peste 8000 de specii macromicete, iar în România aproximativ 1700, însă
diversitatea acestui grup de ciuperci este mult mai mare, deoarece include în prezent și
numeroase specii lichenizante (adică lichenii).
Micromicetele sunt ciuperci microscopice, parazite și saprofite. Cele parazite produc boli grave
(micoze) plantelor, animalelor (inclusiv omului) și chiar altor ciuperci. Ciupercile saprofite joacă
un important rol în circuitul materiei în natură îndeplinind funcția de descompunători. Unele
micromicete (Penicillium, Claviceps) sunt cultivate în sistem industrial pentru obținerea de
antibiotice și alcaloizi utilizabili în tratamentul unor maladii. Drojdiile fermentative sunt utilizate
în panificație și în industria băuturilor alcoolice.

17. Culturile de tesuturi vegetale “in vitro”

Spre deosebire de multiplicarea tradiţională, unde se operează cu seminţe sau porţiunimari de
plantă (marcote, butaşi, altoi), la multiplicarea “in vitro”se folosesc explante mici, deordinul
milimetrilor sau chiar microscopice (celule, protoplaşti), explante care în condiţiinormale de
cultură nu ar reuşi să crească opunând rezistenţă agenţilor patogeni şisintetizându-şi singure
substanţele nutritive necesare.Din acest motiv, pentru reuşita culturii de celule şi ţesuturi se cer
respectateurmătoarele condiţii:
-prepararea unui mediu de creştere care să asigure o bună nutriţie heterotrofă a explantului, prin
asigurarea sursei de carbon organic uşor accesibil explantelor;
-asigurarea şi controlarea factorilor de mediu (temperatură, lumină, umiditate) în limiteleoptime
pentru fiecare specie, soi şi fază de creştere, în funcţie de cerinţele acestora şi scopulurmărit;
-stimularea creşterii şi diferenţierii sau dediferenţierii organelor prin utilizareacorespunzătoare a
substanţelor stimulatoare de creştere;
-asigurarea unei asepsii depline pe tot fluxul de producere a plantelor “in vitro”, prin
dezinfecţiamaterialului vegetal, sterilizarea mediului şi a vaselor de cultură, precum şi efectuarea
tuturor operaţiilor în hota cu flux de aer laminar steril, folosind instrumentar sterilizat prin
flambare.
Datorită spectrului larg de probleme la care culturile in vitro au răspuns afirmativ, suntutilizate în
prezent în agricultură, silvicultură, farmacie, industria alimentară, industria uşoară,etc. În
agricultură, în general şi în horticultură în special, culturile de ţesuturi şi celule suntfolosite
pentru multiplicarea unor specii, soiuri sau clone valoroase, pentru ameliorareaspeciilor
cultivate, pentru conservarea germoplasmei horticole, pentru obţinerea de
metaboliţisecundari.Avantajele culturii in vitro sunt multiple, dintre care amintim:
-asigură multiplicarea clonală rapidă a unor soiuri, hibrizi sau clone valoroase pornindde la
cantităţi mici de material vegetal. Teoretic, se asigură o multiplicare exponenţială, princare în
circa 6 luni se pot obţine 1 milion de plante;
-se poate produce material săditor liber de viroze şi micoplasme, material mai viguros, precoce şi
productiv;
-necesită spaţii mici de cultură şi se valorifică bine spaţiul din laborator prin cultura peverticală
pe 3-5 nivele suprapuse;
-obţinerea de plante haploide, prin cultura de polen, antere sau alte explante de ţesuturigenerative
(cu n cromozomi);
-dă posibilitatea obţinerii hibrizilor interspecifici prin fecundarea in vitro, hibrizi careîn condiţii
normale sunt imposibil de obţinut;
-selecţia de plante rezistente la stres, boli şi dăunători;
-se evită efectul sezonier de pepinieră;-se pot obţine seminţe artificiale;
-se pot obţine plante pe rădăcini proprii evitând astfel cheltuielile de altoire;-asigură
multiplicarea clonală a portaltoilor care nu înrădăcinează în condiţii normalede cultură;
-asigură păstrarea materialului în faza de plantulă până la primirea unor comenziferme de
multiplicare.
Cu toate aceste avantaje, există specii care nu răspund bine la cultura in vitro şi care,deocamdată
rămân să fie înmulţite tradiţional.
Există însă şi câteva impedimente în utilizarea acestei metode pentru înmulţirea înmasă a
plantelor, cum ar fi:
-necesitatea unui laborator cu dotările minime: instalaţii şi aparate indispensabileactivităţilor de
micropropagare, care sunt costisitoare;
-necesitatea unui personal specializat în multiplicarea clonală şi manipularea in vitro;
-utilizarea fitohormonilor, care sunt scumpi şi puţin accesibili tuturor unităţilor de producţie;
-nu se poate controla caracterul recalcitrant al unor specii sau soiuri, care nu răspundla metodele
cunoscute de multiplicare;
-există riscul apariţiei şi multiplicării mutaţiilor recesive, cu afectarea autenticităţiisoiurilor;

18,24.Valorificarea biomasei vegetale prin convensie. Rezerrve

mondiale de biomasa si energie.
Biomasa reprezintă componentul vegetal al naturii. Ca formă de păstrare a energiei Soarelui în
formă chimică, biomasa este unul din cele mai populare și universale resurse de pe Pământ. Ea
asigură nu doar hrana, ci și energie, materiale de construcție, hârtie, țesături, medicamente și
substanțe chimice. Biomasa este utilizată în scopuri energetice din momentul descoperirii de
către om a focului. Astăzi combustibilul din biomasă poate fi utilizat în diferite scopuri – de la
încălzirea încăperilor până producerea energiei electrice și combustibililor pentru
automobile.Biomasa este partea biodegradabilă a produselor, deșeurilor și reziduurilor din
agricultură,inclusiv substanțele vegetale și animale, silvicultură și industriile conexe, precum și
partea biodegradabilă a deșeurilor industriale și urbane. (Definiție cuprinsă în Hotărârea nr. 1844
din 2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru
transport).
Biomasa reprezintă resursa regenerabilă cea mai abundentă de pe planetă. Aceasta include
absolut toată materia organică produsă prin procesele metabolice ale organismelor vii. Biomasa
este prima formă de energie utilizată de om, odată cu descoperirea focului.

Bioxidul de carbon din atmosferă și apa din sol participă în procesul obținerii glucidelor
(saharidelor), formează „blocurile de construcție” a biomasei. Astfel, energia solară, utilizată la
fotosinteză, își păstrează forma chimică în structura biomasei. Dacă ardem efectiv biomasa
(extragemenergia chimică), atunci oxigenul din atmosferă și carbonul din plante reacționează
formînd dioxid decarbon și apă. Acest proces este ciclic, deoarece bioxidul de carbon poate
participa din nou laprocesul de formare a biomasei.Ca adăugare la sensul său estetic de floră
pămîntească a planetei, biomasa prezintă o rezervă resursă util și important pentru om. Pe
parcursul a mii de ani oamenii extrăgeau energia soarelui, păstrată în formă de energiei
legăturilor chimice, arzînd biomasa în calitate de combustibil sau utilizînd-o în alimentație,
utilizînd energia zaharidelor și celulozei. Pe parcursul ultimelor secole omenirea a învățat să
obțină tipurile fosile de biomasă, în deosebi, în formă de cărbune. Combustibilii fosili prezintă
rezultatul reacției chimice foarte încete de transformare polisaharidelor în compuși chimici
asemănătoarei fracției ligninice.În rezultat compusul chimic al cărbunelui asigură o sursă de
energiem mai concentrată.Toate tipurile de combustibil fosil, utilizate de către omenire –
cărbune, petrol, gaze naturale – reprezintă (prin sine) biomasă străveche.Timp de milioane de ani
pe Pămînt resturile plantelor (vegetale) se transformă în combustibil. Deși combustibilul extras
constă din aceleeași componente – hidrogen și carbon - ca și biomasa ”proaspătă”, el nu poate fi
atribuit la surse energetice renovabile, pentru că formarea lui necesită o perioadă îndelungată de
timp.

Forme de valorificare energetică a biomasei (biocarburanți):

- Arderea directă cu generare de energie termică.
- Arderea prin piroliză, cu generare de singaz (CO + H2).
- Fermentarea, cu generare de biogaz (CH4) sau bioetanol (CH3-CH2-OH)- în cazul fermentării
produșilor zaharați; biogazul se poate arde direct, iar bioetanolul, în amestec cu benzina, poate fi
utilizat în motoarele cu combustie internă.
- Transformarea chimică a biomasei de tip ulei vegetal prin tratare cu un alcool și generare de
esteri, de exemplu metil esteri (biodiesel) și glicerol. În etapa următoare, biodieselul purificat se
poate arde în motoarele diesel.
- Degradarea enzimatică a biomasei cu obținere de etanol sau biodiesel. Celuloza poate fi
degradată enzimatic la monomerii săi, derivați glucidici, care pot fi ulterior fermentați la etanol.

Biomasa este ansamblul materiilor organice nonfosile, în care se înscriu: lemnul, pleava,
uleiurile și deșeurile vegetale din sectorul forestier, agricol și industrial, dar și cerealele și
fructele, din care se poate face etanol. La fel ca și energiile obținute din combustibilii fosili,
energia produsă din biomasă provine din energia solară înmagazinată în plante, prin procesul de
fotosinteză.Principala diferență dintre cele două forme de energie este următoarea: combustibilii
fosili nu pot fi transformați în energie utilizabilă decât după mii de ani, în timp ce energia
biomasei este regenerabilă, putând fi folosită an de an.

19. Culturile de celule in suspensie

Cultura de cellule- reprezinta mentinerea în afara organismului a celulelor neorganizate in
tesuturi, dar capabile sa se divida si sa exprime in vitro metabolisme si functii specifice.Prima
etapa pentru izolarea unui tip particular de celule dintr-un tesut care contine un amestec decelule
de diferite tipuri, este de a distruge matricea extracelulara si jonctiunile celulare care
leagacelulele intre ele. Daca aceste celule sunt destinate culturilor celulare, ele trebuie sa
ramanaviabile.Disocierea celulelor consta din:
³digerarea´ matricei extracelulare cu enzime proteolitice (tripsina, colageneza),
tratamentul fragmentelor de tesut cu anumiti agenti chelatori (EDTA) care leaga ionii de
calciu, de caredepinde foarte mult adeziunea intercelulara.
Separarea unui tip anume de celule aflate intr-o suspensie mixta:
diferentele intre proprietatile fizice ale celulelor. De exemplu, celulele mici pot fi separate de
cele mari prin centrifugare.
proprietatile celulelor de a adera mai intens la un substrat decat cele cu care se afla in amestec

Parametrii cuantificati
Volumul si complexitatea morfologicã a celulelor:
.Pigmenþii celulari precum clorofila sau ficoeritrina
.ADN (analiza ciclului celular, cinetica celulelor, proliferarea)
.ARN
.Analiza si sortarea cromozomilor
. Expresia si localizarea proteinelor
. Antigene de suprafaþã celularã (CD ± Cluster of differentiation)
.Antigene intracelulare (citokine, mediatori secunzi)
.Antigene nucleare
.Activitatea enzimaticã
.pH, calciul ionizat intracelular, magneziul, potenþialul de membrane
. Fluiditatea membranarã
.Apoptoza (gradul apoptozei, cuantificarea degradãrii ADN, potenþialului
membraneimitocondriale, modificarea permeabilitãþii, activitatea caspazei)
.Viabilitatea celularã
.Arderile oxidative (oxidative burst)
. Caracterizarea rezistenþei la chimioterapice a celulelor canceroase (multidrug resistance-MDR)

Culturi celulare

: In suspensie - bacterii, limfocite

In monostrat - suport: suprafata vasului de cultura, in anumite cazuri acoperita cu componente
ale MEC
Multiplicarea celulelor de un anumit tip se poate realiza in culturi celulare
O caracteristica importanta a majoritatii celulelor este aceea ca o singura celula poate creste si se
poate divide in conditii experimentale, proces numit clonare. O populatie de celule pure dpdv
genetic, perfect identice intre ele si care provin din diviziunea unei singure celule mama,
formeaza o clona celularaCelulele cultivate, cu originea dintr-o singura celula formeaza colonii
vizibile, atasate pe suportul de cultura(sticla sau plastic), dupa 10-14 zile. Exista insa si celule
care cresc in suspensie, acestea oferind avantajeexperimentale considerabile.Celulele animale,
pentru a creste in cultura, au anumite necesitati bine definiteaminoacizii esentiali(arginina,
histidina, izoleucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofanul si valina) din mediul
incare traiesc deoarece nu si-i pot sintetiza
cisteina, glutamina si tirozina, deoarece acesti aminoacizi pot fi sintetizati doar de celule
specializate dinorganismul animal (tirozina - ficat, glutamina - ficat si rinichi)
Alte componente esentiale pentru mediile de cultura sunt:
vitaminele
sarurile.
20.Prelucrarea biologica a deseurilor industrial lichide
Deșeuri – substanțele sau obiectele care sînt eliminate sau urmează a fi eliminate sau este necesar
să fie eliminate în conformitate cu legislația națională.
Reciclarea - introducerea unor reziduuri sau deșeuri într-un proces tehnologic pentru a obține
reutilizarea și valorificarea lor sau în scopuri ecologice.

DEȘEURI LICHIDE ȘI SEMILICHIDE:

1.Uleiuri uzate – toate categoriile, inclusiv cele alimentare;
2.Emulsii uzate – ape uzate, vopsele, lacuri, răşini, grăsimi alimentare etc.;
3.Slamuri de rezervor – benzinării, cisterne de transport şi de stocare, rezervoare, etc.;
4.Slamuri industriale – galvanice, de carbid, vopsele etc.;
5.Deşeuri chimice – reactivi chimici expiraţi, substanţe diverse, solvenţi.

REUTILIZAREA APELOR UZATE:

1.Construirea de stații de epurare pentru reținerea și degradarea substanțelor organice poluante

conținute în apele reziduale ale localităților și unităților zootehnice înainte de eliminarea lor în
apă.
2.Distrugerea prin dezinfecție a germenilor patogeni conținuti în
ape reziduale ale unor instituții (spitale), abatoare, unități în industria cărnii;
3.Înzestrarea cu sisteme de reținere și colectare a substanțelor radioactive din ape reziduale
4.Construirea de stații sau sisteme de epurare specifice pentru apele
reziduale ale unității industriale învederea reținerii și neutralizării
substanțelor chimice potențial toxice
5.Controlul depozitării deșeurilor solide, astfel încăt acestea să nu fie antrenate sau purtate în sur
sele de apa de suprafață sau subterane.
6.Nămolurile provenite din staţiile de tratare a apelor uzate orăşeneşti pot fi utilizate în
agricultură cu condiţia să corespundă din punct de vedere al compoziţiei legislaţiei specifice.
În prezent se realizează o bază de date pentru nămoluri şi o evidenţiere a staţiilor de epurare care
tratează apele uzate industriale.
Criteriile cheie pentru evaluarea calităţii nămolului sunt: chimice; biologice; fizice;
acceptabilitate (miros, considerente estetice, etc.).

23.Biosinteza acizilor organic

Acizii organici au o foarte larga utilizare in domenii cit mai variate in industria alimentara ca
mediu nutritiv pentru multe suse bacteriene. Lucrarile moderne recente de modificare genetica,
mai ales asupra clostridiilor au condus la elaborarea tehnologiilor de prelucrare a glucidelor
fermentiscibile(amidon, dextrine, inulina, zaharoza, glucoza, melasa, faina de cereale) si
obtinerea acizilor: acetic, citric, lactic, butiric, precum si solventilor organici: acetona, butanol,
etanol.Principalii acizi organici sunt produsi de: Clostridium ; Gluconobacter; Streptococcus ;
Lactobacili Mucegaiuri (Aspergillus) ;Drojdii (Candida) .
Acidul citric primar extras din sucul de lamiie, apoi s-a demonstrat ca Aspergillus are un
randament destul de mare de producere.Fermentatia se realizeaza in fermentatoare inchise sau in
vase deschise. Ca substrat este folosita melasa de sfecla, trestia de zahar, deseurile glucidice din
I.A.Acidul citric se foloseste ca acidifiant, antioxidant, emulgator. Este utilizat la producerea
bauturilor racoritoare, produselor lactate, grasimi, uleiuri, cofetarie, bomboane, gemuri, in
cosmetica (lotiuni, sampon), industria usoara.
Acidul acetic se produce prin fermentatia oxidativa provocata de microorganisme cu
participarea oxigenului atmosferic (aerob). Primar s-a produs prin vinul oțetit ca rezultat al
desfasurarii proceselor fermentatiei acetice, in natura participa prioritar drojdiile Mycoderma. In
industrie se folosesc bacterii acetice care produc acid acetic fara prezenta alcoolului. In
producerea industriala se folosesc mai multe specii de Acetobacter, unele specii pot oxida
etanolul in acid acetic. Ca medii nutritive se folosesc alcooluri obtinute din cereale, cartof, sfecla,
sucuri de fructe, etc. Se foloseste ca acidifiant, antioxidant, in industria alimentara si industria
chimica. Se foloseste la fabricarea cauciucului, materialelor plastice, fibrelor, insecticidelor. A.
Acetic este folosit la sintetizarea acetatilor, esterilor, anhidridei acetice, acetamidei, care este
folosita la producerea aminoacizilor.
Acidul lactic – la fabricare sunt implicatemucegaiurile Mucor, Rizotus, Lactobacilii. Aceste
microorganisme transforma glucidele in acid piruvic cu o reducere la acid lactic prin procese
fermentative. Ca substrat se foloseste amidonul, zaharoza, lactoza, glucoza, pentoze. Acidul
lactic prin biotehnologii este utilizat ca agent acidifiant, conservant pentru conservele din
legume, fructe, carne, peste, maioneza, produse de cofetarie, dulceturi, bauturi gazoase, sucuri.
In alte domenii se mai foloseste la tratarea pieilor, in industria textila, pentru prepararea lacurilor,
sub forma de aerosol pentru dezinfectarea atmosferei. Prin incalzire prelungita la 140 oC, a.
Lactic este transformat in lactida, folosit la fabricarea unor mase plastice, fibre, pelicule: La
fabricarea lentilelor, prizmelor, filtrelor aceasta lactida asigura o rezistenta sporita.
Acidul propionic este produs de Propionibacterium de diverse specii. El creste pe medii
glucidice, in conditii anaerobe la temperatura optima de 30 oC. Produsii finali dau gust neplacut
in industria carnii, laptelui. SE foloseste la fabricarea unor brinzeturi. Ca mediu nutritiv se
folosesc glucide: lactoza, glucoza, acizi organici, alcooluri si alte substante. Se foloseste in
industria alimentara, industria chimica, la fabricarea maselor plastice. Este folosit ca si mediu
nutritiv pentru bacterii, precum Lactobacilii.
Acidul tartric, ca producent, sunt folosite mucegaiuri Aspergilius, ca medii nutritive – medii
glucidice. Este folosit la fabricarea jeleurilor, bauturilor racoritoare, torturi.

26.Sinteza si degradarea alcoolilor

Alcoolii sunt compusi hidroxilici in care gruparea functionala hidroxil (-OH) este legata la un atom de
carbon saturat, in stare de hibridizare sp3 . In alcooli gruparea -OH poate fi legata de o catena saturata,
de partea saturata a catenei unei alchene, sau de catena laterala a unei hidrocaburi aromatice. Alcooli au
formula generala : R-OH.

PROPRIETATI FIZICE SI CHIMICE

. Gruparea hidroxil face ca, în general, alcoolul să fie moleculă polară. Acele grupări pot
forma legături de hidrogen una cu alta și cu alți compuși. La alcooli există două posibilități de
dizolvare: tendința grupei polare -OH de a îl face solubil în apă și cea a catenei laterale de a i se
opune. De aceea, metanolul, etanolul și propanolul sunt solubile în apă deoarece influența
grupării hidroxil este mai puternică decât cea a catenei. Butanolul, cu patru carboni în catenă,
este moderat solubil datorită echilibrului dintre cele două tendințe. Alcoolii cu cinci sau mai
mulți carboni (pentanol sau mai mari) sunt insolubili în apă datorită dominării catenei laterale.
Datorită legăturii de hidrogen, alcoolii tind să aibă puncte de fierbere mai ridicate față
de hidrocarburi și eteri. Toți alcoolii simpli sunt solubili în solvenți organici. Legăturile de
hidrogen arată că alcoolii pot fi folosiți ca solvenți protici.
Orbitalul dielectronic al oxigenului hidroxilului formează alcoolii nucleofili.
Alcoolii, ca și apa, pot avea fie proprietăți acide, fie bazice la gruparea O-H. Cu un pKa de în jur
de 16-19, sunt ușor mai puțin acizi decât apa, dar sunt capabili să recționeze cu baze puternice
precum hidrură de sodiu sau cu metale reactive precum sodiul. Sărurile care rezultă se
numesc alcoxizi, având formula generală RO- M+.
Alcoolii legați de nuclee benzenice au o aciditate mai scăzută (un pKa în jur de 10). Grupările
care iau electroni participă la creșterea acidității alcoolilor. De exemplu, para-nitro fenolul are un
pKa de 7,15.
Oxigenul are un orbital dielectronic pe ultimul strat, ceea ce face alcoolul slab bazic în prezența
unor acizi tari, precum acidul sulfuric. De exemplu, cu metanol:

Alcoolii pot fi de asemenea supuși oxidării pentru a forma aldehide, cetone sau acizi organici,
sau pot fi deshidratați pentru a forma alchene. Pot reacționa pentru formarea deesteri și pot fi
supuși (dacă sunt mai întâi activați) reacțiilor de substituție nucleofilică. Pentru mai multe detalii,
vezi secțiunea #Reacții ale alcoolilor.

Există mai multe metode pentru prepararea alcoolilor în laborator.

 Compusii halogenati alifatici reacționează cu hidroxidul de sodiu sau hidroxid de potasiu,
obținându-se astfel alcooli
 Aldehideele sau cetonele sunt reduse cu borohidrură de sodiu sau hidroborat de litiu la
alcooli.
 Alchenele adiționează apa, într-un mediu acid, folosind drept catalizator acid
sulfuric concentrat.
Industrial, alcoolii se obțin în mai multe feluri.

 prin fermentație folosind glucoză produsă de zahăr, obținând hidroliza amidonului, în

prezența drojdiei și a unei temperaturi de sub 37 °C pentru producerea etanolului.
 Prin hidratare directă: folosind etenă sau alte alchene, cu un catalizator de acid fosforic, la
temperatură și presiune mari.
 Metanolul este produs din vapori de apă: este creat din gaz sintetizat, unde monoxidul de
carbon și doi echivalenți ai hidrogenului sunt combinați pentru producerea metanolului,
folosind drept catalizatori cupru, oxid de zinc și oxid de aluminiu la 250 °C și o presiune de
50-100 atm.
Utilizari
Alcoolii sunt folosiți la scară largă în industrie și știință, drept reactanți, solvenți combustibili.
Etanolul și metanolul pot arde creând mai puține substanțe nocive decât benzina sau motorina.
Datorită toxicității scăzute și capacității de a dizolva substanțe nepolare, etanolul este folosit
deseori ca solvent în medicamente, parfumuri și esențe vegetale, precum vanilia. În sinteza
organică, alcoolii apar deseori ca intermediari adaptabili.
Etanolul este, de asemenea, folosit frecvent în băuturi după fermentație pentru a evidenția
aromele sau pentru a induce intoxicarea euforică numită "beție". Utilizarea etanolului pentru
acest scop este interzisă în unele jurisdicții. În asemenea cazuri de consum, alcoolul este un drog
psihoactiv, cu un potențial imediat de supradoză, otrăvire și dependență fiziologică (știută
ca alcoolism). Alcoolismul a devenit una dintre cele mai comune cauze de dependență (poate
după cafeină) din lume. Dependența fiziologică cauzată de alcoolism înseamnă că persoana
dependentă trece prin sevraj (sub forma unei dureri de cap cunoscută ca "mahmureală," unei
anxietăți crescute, știută ca "friguri" și oboseală sau probleme cu somnul) la încetarea sau
descreșterea folosirii.

28. Structura celulei procariote bacteriene

Procariotele, reprezentate in special de bacterii, sunt primele organisme care au aparut pe Terra,
acum 3,5 miliarde de ani. In prezent ele se gasesc aproape pretutindeni. Larga lor raspandire se
datoreaza marii lor capacitati de a se adapta la diferite conditii de mediu si de a consuma o gama
foarte diversa de substante (adica exploateaza eficient mediul). Bacteriile populeaza cele mai
neospitaliere medii, in care alte organisme (eucariotele) nu pot rezista: locuri cu aciditate,
salinitate, temperaturi extreme sau in roci aflate la 2 km adancime sub suprafata Terrei.
Cele mai multe procariote sunt celule solitare libere, dar exista si specii care agrega tranzient sau
permanent formand colonii.Dar toate procariotele sunt unicelulare.
Celula tipica de procariote are diametrul de 1-5 m (fata de 10-100 m cat au celulele eucariote).
Exceptie face Thiomargarita namibiensis care are diametrul de 750 m.
Celulele bacteriene apartin la 3 categorii principale de forme:
1.sferica: bacteriile de forma sferica se numesc coci
2.de baston: bacteriile de aceasta forma se numesc bacilli
3.spriralata: bacteriile de forma spiralata se numesc spirili si spirochete
ELEMENTE DE STRUCTURA
1. Membrana plasmatica = plasmalema,este alcatuita din fosfolipide si protein
Poate prezenta invaginari lamelare in citoplasma; aceste invaginari se intalnesc la PK
fotosintetizante si se numesc lamele fotosintetizante = tilacoide, la nivelul lor fiind localizate
enzimele si proteinele implicate in fotosinteza (pigmentii asimilatori). La alte procariote, la
nivelul acestor expansiuni membranare in citoplasma se gasesc enzimele si pentru alte procese
metabolice (respiratia celulara). In general, invaginarile plasmalemale au rolul de a creste
suprafata de reactie a membranei plasmatice.Un tip particular de invaginare este mezosomul care
are rol in respiratia celulara si in ancorarea moleculei de ADN in timpul replicarii acesteia si in
timpul diviziunii celulare.

2. Peretele cellular
-situat deasupra plasmalemei
-este rigid, mentinand forma celulei
-asigura celulei protectia fizica (mecanica, termica etc.)
-previne explozia/spargerea celulei in mediu hypotonic
-chimic este alcatuit din peptidoglican = mureina – o retea de polizaharide interconectate si
consolidate prin punti scurte de polipeptide (5 amino-acizi)
-in functie de grosimea si de structura peretelui celular exista 2 categorii de bacterii: Gram-
pozitive [Gram (+)] – au perete celular gros si Gram-negative [Gram (–)] – au perete celular
subtire, dar mai complex.

3. Spatiul periplasmic – situat intre peretele celular si plasmalema; la acest nivel se depoziteaza
substante de rezerva pentru celula.

4. Capsula – un strat gros de polizaharide sau proteine, situat deasupra peretelui celular la multe
procariote. Are 2 roluri principale: a) ajuta procariotasa adere la substrat sau la alti indivizi cu
formare de colonii si b) protejeaza procariotele patogene impotriva sistemului imunitar al gazdei
infectate.

5. Citoplasma – masa celulara care umple spatiul delimitat de plasmalema; este densa,
vascoasa, fara curenti citoplasmatici si fara citoschelet. In citoplasma se gasesc ribozomi de 70 S.

6. Nucleoidul (materialul genetic) este liber in citoplasma. Este reprezentat de o macromolecula

de ADN circular, care este de fapt unicul cromozom bacterian. Acesta se pliaza si ocupa centrul
celulei, fiin protejat mecanic de citoplasma densa.
7. Structuri genetice accesorii – reprezentate de plasmide = molecule mici de ADN circular
care contin gene pentru rezistenta la antibiotice.
8. Fimbriile – sunt apendici filiformi, scurti, rigizi, numerosi; au rol in aderarea procariotei la
substrat sau la alte celule bacteriene in formarea de colonii.

9. Pilul – este apendice filiform unic, lung, canaliculat; are rol in fenomenul de conjugare =
transfer de material genetic de o celula–donoare la o alta celula–acceptoare; exista la bacteria
donoare si are rolul de fixare a bacteriei acceptoare; prin scurtarea treptata a pilului, cele 2 celule
vor fi aduse in vecinatate permitandu-se realizarea transferului de ADN.
10. Flagelii – sunt structuri filiforme lungi, cu rol in miscarea celulei bacteriene; sunt alcatuiti
din molecule de flagelina. Difera structural si compozitional de flagelii celulelor eucariote.

Caracteristicile celulelor procariote:

-Sunt foarte raspandite, avand mare capacitate adaptative.
-Au metabolismul foarte ridicat datorita raportului suprafata/volum foarte mare si a faptului ca
pot cataboliza o gama foarte larga de substante.
-Pot metaboliza unele substante pe care alte organisme nu le pot metaboliza (cauciuc, mase
plastice, detergenti, substante toxice etc.).
-Au durata de generatie (de viata) foarte scurta, divizandu-se cu o rata inalta (de cateva ori pe zi).

29. Producerea de educoloranti, aromatizanti (in caiet)

30.Producerea hidrogenului
Pentru a dispune de cantități industriale de hidrogen este nevoie de extragerea acestuia din alți
compuși energetici și depozitarea lui înainte de utilizare. La fabricarea hidrogenului există deja
tehnologii consacrate, utilizate în industria chimică, precum și procedee noi dezvoltate în special
pentru pile de combustie. Fiecare din tehnologiile existente are avantajele și dezavantajele sale,
astfel încât sunt necesare cercetări în continuare pentru a le optimiza și a le face competitive pe
piață.
Tehnologii de fabricație
1.Reformarea catalitică cu vapori de apă

Prin acest procedeu, din hidrocarburi (gazele naturale cum este metanul, chiar și hidrocarburi
mai complexe cum ar fi benzina) utilizate și în alte scopuri, va fi extras în două trepte hidrogen.
Fiind un procedeu deja bine pus la punct, există capacități de producție de ordinul de mărime de
100.000 m³/h. În prima fază, prin adăugare de aburi la o temperatură de circa 450-500°C și o
presiune de 25-30bar, hidrocarburile mai complexe se descompun în metan, hidrogen, monoxid
de carbon precum și bioxid de carbon pentru a evita colmatarea catalizatorului din ansamblul de
reformare. În faza a doua în ansamblul de reformare metanul va intra în reacție cu apa într-un
catalizator de nichel la o temperatură de von 800 - 900°C și o presiune de 25 - 30bar rezultând
gazul de sinteză. Deoarece acești catalizatori sunt deosebit de sensibili la compuși pe bază de sulf
și halogeni, mai ales clor, în practică, de obicei se cuplează înaintea reformerului o unitate de
rafinare .
În urma acestei reacții incomplete puternic endoterme rezultă gazul de sinteză cu o cantitate mare
de monoxid de carbon. În consecință este nevoie de o nouă fază în urma căreia printr-o reacție
exotermă dintre moleculele de oxid de carbon și apă rezultă bioxid de carbon și hidrogen.
Reacția are loc în prezența unui catalizator de oxid de fier. Pentru a obține hidrogen cât mai pur
posibil este nevoie de îndepărtarea resturilor de CO, CO2 și CH4 reducând concentrația acestora
de exemplu sub 10 ppm în cazul oxidului de carbon. Eliminarea resturilor de CO se produce
printr-un process :
-chimic cu ajutorul așa numitei proceduri PROX (oxidare preferențială) în practică adesea
utilizându-se un reactor cu filtru molecular din pământuri rare sau cărbune activ la presiune și
temperatură bine definite, sau metanizare selective
-fizic cu absorbție prin schimbare de presiune sau utilizarea unei membrane semipermeabile (cu
permeabilitate doar pentru hidrogen) din aliaj PdAg

Industrial conținutul de CO2 se poate reduce prin spălare cu metan lichid.

2.Oxidarepartial
Această tehnologie este deja bine pusă la punct. Aici hidrogenul din gazul metan sau păcură,
printr-un proces exoterm va fi înlocuit cu oxigen.
Din acest amestec foarte complex de compuși prin exemplele luate pentru păcură și cărbune am
prezentat câte un element tipic..
De cele mai multe ori se adaugă și apă pentru a stăpâni atât temperaturile foarte înalte cât și
echilibrul Boudouard dintre CO2 și CO, astfel încât la urma urmei se poate vorbi de un process
de reformare autoterm cu adaos mic de apă. În țări cu rezerve mari de cărbune cum sunt China
sau Africa de sud, pentru acest procedeu, se poate utiliza ca materie primă cărbune măcinat și
amestecat cu apă pentru a obține o suspensie..
3.Reformarea autotermă
Acest mod de reformare este o combinație dintre reformarea catalitică cu vapori de apă și
oxidare parțială în scopul măririi randamentului. Astfel ca materie primă, se poate utiliza
methanol sau orice fel de hidrocarbură respectiv amestec de hidrocarburi (gaz metan, benzină,
motorină, etc.). În acest caz cele două procedeuri se combină în așa fel, încât avantajele oxidării
parțiale (degajarea de căldură) completează avantajele reformări catalitice cu vapori de apă (un
grad mai mare de extragere de hidrogen). Reformarea autotermă are loc în condițiile unei precise
dozări a alimentării cu aer și abur. Apar pretenții mai mari privind catalizatorii utilizați, deoarece
trebuie să corespundă atât cerințelor reacției dintre oxidul de carbon și apă de la reformarea
catalitică cu vapori cât și procesului de oxidare parțială.

4.Electroliza apei
Această formă a obținerii hidrogenului din apă a fost pentru prima dată evidențiată de chimistul
german Johann Wilhelm Ritter în jurul anului 1800, și se pare că pe termen lung este singurul
procedeu rațional, deoarece în cursul procesului nu se emite CO2. Ca exemplu se poate aminti
electroliza în mediu bazic, care datorită prețurilor mici este utilizată adeseori în combinație cu
centrale hidroelectrice în Norvegia și Islanda. Reacția are loc într-un recipient umplut cu
electrolit bun conductor de curent (sare, acid, bază), în care se găsesc doi electrozi printre care
circulă un curent continuu.

Procesul este deosebit de avantajos pentru că pe lângă hidrogen și oxigenul rezultat se poate
utiliza efficient în alte procese tehnologie, nefiind lăsat liber în atmosferă.. Există aparate de
electroliză industrială cu presiune înaltă cu o capacitate de producție de 60 Nm³/h la o presiune
de 12bar.

5.Biomasă

În principiu biomasa este compusă din hidrocarburi din care prin reformarea catalitică cu vapori
de apă se poate obține hidrogen. Datorită faptului că biomasa conține până la 40% oxigen aceasta
se gazeifică aproape de la sine. Se necesită foarte puțin oxigen suplimentar pentru a se produce
reacția endotermă. Randamentul obținut este comparabil mai mare decât de exemplu cel de la
gazeifierea cărbunelui. Gazeifierea industrială a biomasei este cu un cost de 2,5 ct/kWh cf. [1]
este actualmente (2006) cel mai ieftin procedeu de fabricare a hidrogenului.
Un alt procedeu este combinarea pirolizei și a gazeifierii biomasei. În prima fază, cea a pirolizei,
se produc gaze primare, cocs și methanol. Acestea vor fi amestecate cu aburi, rezultând din nou
un amestec, de această dată din hidrogen, metan, monoxid și bioxid de carbon. Și această a doua
fază absoarbe energie și în urma reformării rezultă hidrogenul. Această variantă cu două trepte
este aplicată mai ales în utilaje cu capacitate mai mică.
La utilizare biomasei cu umiditate mai mare, de exemplu deșeul menajer, prin fermentare
anaerobă rezultă metan în procent de 60-70%. Acesta curespunde biogazului din băligar. După
desulfurare biogazul se poate utiliza direct ca și combustibil în pile de combustie de tip MCFC
sau SOFC, de unde este adevărat într-o anumită măsură rezultă CO2 care contribuie la
deteriorarea mediului.
Pilele de combustie de joasa temperatura de tip PEMFC, care sunt mai ieftine și mai simplu
construite (fără unitate de reformare) necesită pe post de combustil hidrogen de o anumită
puritate. Apare justificată trecera alimentării de la gaz metan la hidrogen pentru a mări cererea de
pile de combustie de joasa temperatura de tip PEMFC
În condiții anaerobe, din biomasă se poate obține hidrogen prin fermentație direct cu ajutorul
microorganismelor. Dacă se utilizează culturi bacteriele mixte, ultima verigă a lanțului
nutrițional va trebui decuplată. Deoarece din considerente de cinetica reacțiilor eliberarea
hidrogenului molecular de către microorganisme are loc doar la presiuni relative foarte mici,
cade în sarcina constructorului respectiv utilizatorului bioreactorului menținerea acesteia în
limite reduse, cu toate că sunt prezente și bacterii ce consumă hidrogen și care generează metan
și sau reduc nivelul de sulf.
Producția hidrogenului prin fermentare este totuși cu randament energetic slab, conform tabelelor
lui Thauer pe această cale din energia de ardere a glucozei putându-se înmagazina cca 33%
maximum. În comparație cu aceasta prin fermentarea cu producere de metan se transferă cca
85% din energia de ardere a glucozei.
6.Procedeul termochimic
Disocierea termică reprezintă descompunerea moleculelor sub acțiunea căldurii în elementele
componente. Deasupra temperaturii de 1700°C se produce disocierea directă a aburului în
hidrogen și oxigen. Aceasta se produce în cuptoarele solare. Gazele rezultate vor putea fi
separate cu membrane ceramice. Aceste membrane trebuie să fie permeabile pentru hidrogen dar
nu și pentru oxigen. Problema constă în faptul că apar temperaturi foarte înalte, și ca atare pot fi
utilizate doar materiale rezistente la aceste temperaturi, care sunt totodată foarte scumpe. Din
această cauză acest procedeu nu este competitiv.
O scădere a temperaturii de disociere termică a apei sub 900 °C este posibilă cu ajutorul unei
reacții chimice associate. Deja în anii 70 a fost propusă cuplarea cu căldura reactoarelor de
temperatură înaltă a diferitelor cicluri termochimice, care se pot aplica parțial și în cazul utilizării
radiației solare concentrate. Randamentul, respectiv potențialul de îmbunătățire cel mai mare, la
nivelul de cunoștințe actual, prezintă procedeul acid sulfuric – iod: la 120 °C reacționează iodul
și bioxidul de sulf cu apa și rezultă hidrură de iod și acid sulfuric

I2 + SO2 + 2 H2O → 2 HI + H2SO4 (120°C)

După separare celor două componente rezultate, la 850 °C, acidul sulfuric se descompune în
bioxid de sulf și oxygen
2 H2SO4 → 2 SO2 + 2 H2O + O2 (830°C)
Din hidrura de iod, la 300 °C rezultă hidrogen și elementul inițial iod.
2 HI → I2 + H2 (320°C)
Cu toate că ciclul termochimic are un randament relativ mare (până la 50 %) mai există probleme
nerezolvate în ceea ce privește procedurile și materialele utilizate.

7.Procedeul fotochimic
Ideea de bază este utilizarea directă a radiației solare prin absorbția energiei fotonilor de către
componentele ce intră în reacție. În acest caz sunt necesare materiale senmiconductoare al căror
nivel energetic este suficient de mare pentru ca prin absorbția cuantelor de lumină, să poată capta
electroni din moleculele de apă ceea ce va conduce în cele din urmă la disocierea acestora. Prin
utilizarea de fotocatalizatori se pot înlesni procesele de transformare. Problema crucială constă în
faptul că materialele fotoactive trebuie să fie în același timp foarte active și totodată în contact cu
apa stabile în timp. În viitor pare posibilă combinarea proceselor termochimice cu cele
fotochimice.

8.Procedeul fotobiologic
Este vorba de un process biologic ce utilizează lumina solară ca sursă de energie. Se aplică în
cazul procesului de prelucrare a biomasei cu faze de fotosinteză în prezența sau absența
oxigenului. De exemplu alga Chlamydomonas reinhardtii poate fi determinată în anumite
condiții să producă hidrogen se pare cu o eficiență de 10%.Vezi Producție Biologică de Hidrogen

9.Fabricarea hidrogenului utilizând surse alternative de energie

Din punct de vedere ecologic, cele mai avantajoase proceduri de fabricare a hidrogenului
utilizează surse alternative de energie (energie solară, eoliană, hidro) pentru a descompune apa în
componentele sale oxigen și hidrogen. Descompunerea poate avea loc pe cale termică sau
chimică. În primul caz este aplicată o idee relativ veche care trezește din ce în ce mai mult
interesul cercetătorilor și care are șanse bune ca în anii următori să devină competitivă. Punctul
critic al cercetării îl constituie găsirea de catalizatori potriviți pentru disocierea termică a apei în
cuptoarele solare. In descompunerea chimică, curentul electric generat din surse de energie
alternativă este utilizat în electroliza apei. În acest caz hidrogenul va reprezenta o formă de
stocare a energiei. În afară de oxigen nu apar alte produse secundare, deci mediul înconjurător
este protejat.
31..Microorganisme utilizate ca surse proteice.

Pe plan mondial exista un deficit de proteine, cu toata cresterea de proteine conventionale prin
dezvoltarea agriculturii si zootehniei. Necesarul de proteine furajere pentru asigurarea unei
alimentatii umane normale este de 100 kg/locuitor, deci un necesar mediu de 500 milioane tone
proteine furajere/an. In prezent productia mondiala nu depaseste 100 mil. t. Deficitul de 400 mil.
t. se realizeaza pe alte cai. In cadrul surselor noi de proteine sunt sursele semiconventionale
(proteine din soia si concentrate de peste) si sursele neconventionale (proteine furnizate de
microorganisme: bacterii, drojdii, mucegaiuri, alge).

Deoarece produsul obtinut contine 25-50% substante neproteice, termenul corect ar fi “single
cell biomass”, primul fiind folosit doar pentru proteina pura.Utilizarea proteinelor microbiene
ridica urmatoarele probleme:a) valoarea nutritiva;b) toxicitatea;c) digestibilitatea;d)
acceptabilitatea.

a) Valoarea nutritiva se refera la continutul in proteina pura a proteinelor microbiene si la

continutul in aminoacizi esentiali. Studiul comparativ al continutului de aminoacizi esentiali din
proteinele proveniti din diferite surse, au relevat ca proteinele din drojdii si bacterii sunt
comparabile cu cele mai bune proteine, ex.: proteine din faina de soia, care ocupa unul din
primele locuri.Proteina microbiana este mai bogata in lizina dar mai saraca in aminoacizi cu sulf
comparabila cu proteinele din surse conventionale. Valoarea nutritiva a proteinelor microbiene se
poate mari prin adaos de metionina sintetica care este foarte ieftina. Suplimentarea cu 0,3%
metionina duce la o crestere a valorii biologice de la 61 la 91. Evaluarea valorii nutritive a
proteinelor microbiene s-a facut prin testarea pe animale domestice si salbatice. La drojdia
furajera 1 g de drojdie uscata duce la formarea a 1 kg greutate vie in 24 h. In acest fel s-au
obtinut cresteri in greutate a animalelor, rezistenta la imbolnaviri, cresterea ouatului la pasari,
cresterea calitatii blanii la animalele de blana.b) Toxicitatea se refera la toate tipurile de proteine
microbiene. Testele de toxicitate includ:- toxicitatea acuta se urmareste 6 saptamani pe sobolani;-
toxicitatea subcronica 3 luni pe sobolani;- toxicitatea cronica 2 ani pe sobolani.Deoarece unele
sunt cultivate pe hidrocarburi din produse petroliere , compusi aromatici policiclici care sunt
cancerigeni, se urmareste toxicitatea masei obtinute. Nu se admit in alimente decat proteine
testate.Toxicitatea proteinelor obtinute pe metan sau metanol este ridicata. Aici se pot obtine
produsi secundari care sunt consumati de microorganisme. Pe langa toxicitate, sterilitatea este
foarte importanta pe parcursul biosintezei, care se reflecta in absenta unor microorganisme
daunatoare.c) Digestibilitatea se refera la faptul ca peretele celular microbian este nedigerabil si
trebuie degradat pentru a favoriza accesul enzimelor digestive. Peretii celulari microbieni
nedigerati pot provoca tulburari gastro-intestinale.d) Acceptabilitatea este o problema majora in
utilizarea proteinelor microbiene. Pentru animale conteaza gustul, drojdia furajera fiind utilizata
cu mult succes. La om, alatur de gust conteaza mirosul, culoarea, consistenta, aroma produsului.
Din acest punct de vedere Candida arborea are gustul cel mai placut, urmatoarea pe lista
fiind Candida utilis. Folosirea drojdiei in alimentatia copiilor, batranilor are ca rezultat cresterea
in greutate si o mai buna sanatate; 5 g drojdie echivaleaza cu 40 g carne. Levurile comercializate
pentru hrana omului se prezinta ca prafuri incorporate in lapte, apa, biscuiti, supe, praf, paste
tartinabile.Algele de cultura verde si cu gust de spanac sunt mai greu acceptabile (Chlorella).
Proteinele din alge se pot adauga la prajituri, inghetata, piscoturi. In general se ajusteaza hrana
traditionala cu proteine microbiene.Microorganisme utilizate ca sursa de proteineUtilizarea
microorganismelor pentru producerea de proteine are foarte multe avantaje:

- un continut ridicat de proteine (30-60%) care sunt valoroase prin continutul de aminoacizi
esentiali;

- se reproduc foarte repede; cultivarea nu necesita suprafete mari de teren; cultura este
controlabila din punct de vedere al conditiilor, iar controlul calitatii produsului finit este usor de
realizat; pot utiliza ca sursa de carbon o gama larga de produse reziduale din alte industrii:
melasa, celuloza din stuf, reziduuri din lemn, petrol, gaze naturale.Selectarea microorganismelor
cu scopul obtinerii de proteine, are in vedere:

- un continut ridicat de proteine si vitamine cu continut mare de aminoacizi esentiali; cresterea

riguroasa si productia de biomasa in cantitati mari; stabilitate in cultura; capacitate de dezvoltare
pe substraturi disponibile si ieftine; rezistenta la agenti contaminanti si produsi toxici; separarea
usoara pe mediul de cultura; gust acceptabil si digestibilitate usoara. Microorganismele utilizate
pot fi: bacterii, drojdii (levuri), mucegaiuri, alge. 1) Bacterii. Au continut mare de proteine (47-
87%) si au un continut mare de vitamine din complexul B. Proteinele contin lizina, triptofan,
metionina. Se folosesc bacterii aerobe din genurile Pseudomonas, Micrococcus
Corinebacterium, Brevibacterium, Metilophylus. Bacteriile celulozolitice (Celullomonas) cresc
rapid dar au un continut ridicat de acizi nucleici (10-20%), ce pot produce perturbari ale
metabolismului acidului uric la animale. Separarea celulelor de mediul de cultura este foarte
scumpa datorita dimensiunilor mici ale celulelor. 2) Drojdiile. Au intre 46-50% proteine.
Comparativ cu bacterii, contin multa lizina dar putina metionina, triptofan, vitamine din
complexul B, ergosterol, substante biologic active. Genuri utilizate: Candida, Torulopsis.
Drojdiile se separa mai usor de mediul de cultura pentru ca au celulele mai mari, iar cantitatea de
acizi nucleici este mai mica (5-10%).

3) Mucegaiuri. Contin 20-40% proteine cu concentratie mare de aminoacizi esentiali, dar

concentratii mai mici de metionina, triptofan. Au vitamine din complexul B.
Genurile: Penicillium, Fusarium, Rhizopus. Avantaje: au structura de tip filament, care prezinta o
separare usoara de mediul de cultura si obtinerea de produse structurate.4) Algele. Contin 40-
60% proteine, sunt sarace in izoleucina, metionina, dar sunt prezenti ceilalti aminoacizi esentiali.
Specia: Clorella. Sunt microorganisme auxotrofe, utilizeaza CO2.

32. Biometanogeneza bacteriana

Biometanogenez -. procesul de conversie a biomasei în energie . Biometanogenez - o
microbiologic complex un proces în care materia organică este descompusă în dioxid de carbon
și metan, în condiții aerobe. Digestie anaerobă microbiană cedat la aproape toți compușii de
origine naturală, precum și o parte semnificativă a naturii organice xenobiotice. În procesul
anaerob biometanogeneza sunt trei etape succesive, implicând peste 190 microbi diferite. În
prima etapă, sub influența extracelular enzime sunt supuse compuși complecși mnogouglerodnye
hidroliză enzimatică - Proteine, lipide și polizaharide. Împreună cu bacterii hidrolitice Funcția și
microorganisme - brodilschiki care ferment acid organic monozaharide. A doua etapă
(Acidogeneza) în timpul Fermentarea implică două grupe de microorganisme: acetogenice și
gomoatsetatnye. Acetogenice H 2 microorganisme -producing fermenteze monozaharide, alcooli
și acizi organici, pentru a forma H 2 , CO 2 , acizi grași inferiori, în principal acetat, alcooli și
altele compuși cu masă moleculară mică. Degradarea butirat, propionat, lactat formarea de acetat
are loc sub acțiunea acetogenice comună H 2 -producing și H 2 bacterii -utiliziruyuschih.
Microorganisme Gomoatsetatnye metaboliza H 2 și 2 , precum și unii compuși una de dioxid de
carbon prin formarea de acetil-CoA și transformarea sa într-o greutate moleculară mică Acid, în
principal acetat. La anaerobă finală a treia etapă descompunerea deșeurilor produce metan.
Acesta poate fi sintetizat printr-o etapă recuperare de CO 2 hidrogen molecular și de metil
grupări acetat. Unele bacterii sunt capabile să utilizeze metan ca substrat formiat, CO 2 ,
metanol, metilamină și aromatice Conexiune: Un loc aparte în gestionarea deșeurilor ia
fermentație metan. Acesta permite de a primi de la biogaz prime locale ca o sursă de energie
local, precum și îmbunătățirea calității îngrășământ organic și a proteja mediul de la
contaminare. Surse de energie curate nu afectează în mod negativ mediu. Surse moderne de
energie hidroelectrică -, centrale termice, centrale nucleare - cauze încălcări grave asupra
mediului. GES (hidroelectrice) sunt cauza de inundații, schimbări în peisajul, moartea lui
biocenozei. TES (centrale) poluează atmosfera, încalcă echilibrul algological provoca
înstrăinarea terenurilor. NPP (centrale nucleare) reprezintă o amenințare la contaminare radiații.
Petrol a gazelor de ardere și provoacă o creștere a CO 2 , formarea smog și, în plus, o scădere a
resurselor de petrol și gaze.90-95% metan-carbon utilizate este transformat în bacterii metan, și
doar: 5 - 10% carbon în biomasa convertit. ÎNTR-O Nu sunt publicate date privind capacitatea de
bacterii din metan anaerob Condiții sintetiza simultan și oxida metan.În funcție de temperatura
de proces bacterii metan sunt împărțite în mezo- și termofile. Temperatura optimă pentru bacterii
mezofile de la 30 la 40 C, și termofile 50-60 ° C. În general, procesul termofile este mai intensă
mezofilă metanogeneza, în plus, în aceste condiții, tratarea anaerobă a deșeurilor substrat este
dezinfectată microorganismelor patogene și viermi. În tratarea deșeurilor anaerob zootehnice
digestoare ferme microflora (fermentatoare anaerobe) format în principal din microflorei
tractului gastrointestinal al specii și mediul microflorei. Dintre cele mai frecvente Culturile
trebuie remarcat Lactobacillus acidophilus, Butyrivibrio fibrisolvens, Peptostreptococcus
productus, Bacteroides uniformis, Eubacterium aerofa-ciens. Printre bacteriile celulolitice floră
de rumegătoare sunt Bacteroides succinoqenes și Ruminococcus flavefaciens.

33.Prelucrarea deseurilor solide

PROCEDEE DE TRATARE A REZIDUURILOR MENAJERE SOLIDE

Pentru tratarea importantelor cantităţi de reziduuri menajere pânăacum au fost studiate, cercetate,
experimentateşi chiar aplicate patru procedee şi anume:
•fermentarea (compostarea), partial sau în masă, având casubprodus principal compostul pentru
agricultură;
•arderea (incinerarea), având ca subprodus principal energiatermică sau electrică;
•piroliza (degazarea sau degradarea termică), având casubprodus principal combustibilul solid
sau lichid;
•reducerea chimica şi biologică, având ca subprodus etanolulsau gazul metan.Este important de a
se putea stabili care din cele patru procedee(fermentarea, incinerarea, piroliza şi reducerea
chimică) vor sta la baza înfiinţării unor unităţi industriale capabile de a trata în condiţii ecologice
şi de eficienţă economică 500-1000 t/zi de materii organice solide.

1.Tratarea deşeurilor prin fermentare (compostare)

Depozitarea şi neutralizarea rezidiurilor menajere prin compostareeste considerate cea mai veche
metodă, chiar dacă în faza incipientă operaţia era făcută la o scară redusă, reziduurile fiind
împrăştiate în stare brută în câmp cu scopul principal de neutralizare. În prezent locurile
dedepozitare a reziduurilor menajere mai poartădenumirea de rampe sauhale, iar depozitarea
reziduurilor, după modul în care se asigură protecţia mediului înconjurător, poartădenumirea de
depozitare simplăsau depozitare controlată.
Depozitarea simplă a reziduurilor menajereconstăîn descărcareasimplă, neorganizatăagunoaielor
pe maidane în diverse gropi, fostecariere sau alte terenuri, fărăa se lua unele măsuri speciale
pentru protecţia mediului înconjurător. Acest sistem de depozitare a fost întrecut cel mai larg
folosit, pentru că este cel mai ieftin, mai comod, dar nu şi cel mai igienic. Substanţele organice
existente în componenta reziduurilor menajere constituie locul prielnic de adăpostire şi
înmulţirea tot felul de infecţii, muşte, rozătoare, câini vagabonzi etc., de la care se poate
îmbolnăvi populaţia. Acest sistem de depozitare simplă esteunanim recunoscut ca periculos
pentru igiena publică
Depozitarea controlată a deşeurilor cu asigurarea condiţiilor de fermentare aerobă permit
transformarea lor, în condiţiiigienice, într-un compost stabil, utilizabil ca amendament în
agricultură.
Analizele tehnico-economice au stabilit că aceasta este metoda optima pentru reziduurile
colectate din aşezări mici şi mijlocii.
2. Arderea (incinerarea) reziduurilor menajere

Arderea (incinerarea) reziduurilor menajere este o metodă termicăde eliminare (denocizare) a

acestora prin oxidarea completă latemperaturi înalte a materiilor organice prin folosirea, de
regulă, a energiei termice şi a produselor de ardere rezultate. De la simple instalaţii de incinerare
s-a ajuns ca în prezent săexiste înlume peste 1000 de uzine moderne de ardere a reziduurilor
menajere.
Folosirea procedeelor de ardere ,,în masă” este acum admisă şi de organizaţiile ce se ocupă cu
protecţia mediului înconjurător pentru că s-a constatat că în condiţiile funcţionării incineratoare
în mod curent şi cu o ardere completă degajarea substanţelor toxice este redusă şi se încadrează
în limitele admise.
Pentru excluderea gazelor evacuate în timpul arderii reziduurilor menajere se mai foloseşte
arderea suplimentară (rearderea) acomponentelor combustibile nearse. Aceasta se realizează
cu ajutorul gazelor naturale în prezenta catalizatorului şi absorbanţilor dehidrocarburi.În plus se
mai folosesc şi cicloane, electrofiltre, aparate de spălare precum şi sisteme umede de curăţirea
gazelor.

3. Piroliza (degazarea) reziduurilor menajere

Piroliza, ca şi incinerarea, reprezintă un proces termic de tratare areziduurilor menajere, prin care
se obţine o descompunere termică a produşilor chimici şi în special a produşilor organici la o
temperatură ridicată şi în absenţa oxigenului.În practică acest procedeu este denumit şi degazare.
Sub efectultemperaturii ridicate se produce o sciziune şi o structură diferită amoleculelor
organice, ceea ce face ca, după piroliza reziduurilor,acestea să se transforme în substanţe
combustibile gazoase, lichide şisolide.

4. Reducerea chimică ş i biologică a reziduurilor

Reducerea chimică şi biologică a reziduurilor menajere sautransformarea în energie a acestora
constă în conversia materiilor organice (celuloză, amidonş.a.) în etanol sau biogaz
(metan).Datorită simplităţii tehnologiei de bazăse apreciază că intr-unviitor apropiat prin
conversia materiilor biologice (alge) şi a reziduurilor organice se vor putea alimenta centrale
electrice cu putericuprinse între 100-1000 MW.

. 35.Mediul nutritiv la producerea microbiana a proteinelor .

Pentru ca productia de biomasa sa fie convenabila ,din punct de vedere economic se utilieaza
materii prime reziduale si ne poluante,provenite din diferite industrii la un pret de cost redus. In
biotehnologiile de productie a proteinelor se foslosesc diferite forme glucidice,produse
petroliere, metan si alcooli.Glucidele .Provin din deseuri ale diverselor industrii alimentare:
Fabrici de zahar, brinzeturi, amidon, celuloza si hirtie.Melasa si borhotul de melasa. Deriva ca
deseuri ale fabricilor de zahar, din trestie sau sfecla si contin cantitati mari de zaharoza pe care se
dezvolta drojdii din genurile Candida si Saccharomyces sau apar mucegaiuri din genul
Fusarium . Apele reziduale ale fabricii de amidon. Deriva de la prelucrarea turbercurilor de
cartof din care se extrage amidonul. Pe resturile de amidon ramase in apele de spalare se
dezvolta unele mucegaiuri si mai ales drujdiile din genul Candida. Intr-o ora cantitatea de levuri
creste cu 20-30 %, iar continutul de proteine ajunge la 19%, cu un procent ridicat de
aminoacizi.Lactozerul. Este un sub produs al fabricilor de brinzeturi cu continut ridicat de
lactoza, glucoza, si galactoza. Deseuri celulozice brute. Cuprind rumegusul de lemn, paiele de
cereale, cocenii,si ciocalaii de porumb, cojile de floarea soarelui etc., pe care se dezvolta
bacteriile celulotice din genul Cellulomonas si mucegaiurile din specia Chaetomium
cellulolyticum . Hidrolizatele din deseuri celulozice . Sunt derivate rezultate din fabricile de
hirtie, prezentindu-se ca apele de spalare sau lesii sulfitice, cu un continut ridicat in sulfit de
calciu si sodiu , utilizat la indepartarea ligninei si hemicelulozelor. La Gimnosperme, lesia
sulfitica contine mai multa manoza, iar la Angiosperme contine mai multa xiloza. Pe aceste lesii
sulfitice din deseuri celulozice se dezvolta bine levurile genului Candida , lasaind cursurile de
apa mai putin poluate. Produsele petroliere. Ideea folosiri hidrocarburii din produselor
petroliere, pentru obtinerea de proteine furajere si alimentare, a apartinut concernului British
Petroleum. Petrolul brut rafinat contine hidrocarburi saturate aciclice care pot servi ca substrat
nutritive pentru bacteriile din genurile Mycobacterium, Brevibacterium,
Corynebacterium,Arthrobacter,Micrococcus si Pseudomonas sau pentru mucegaiurile din
genurile Aspergillus, Cephalosporium, Fusarium, Mucor si Penicillium. Cel mai frecvent
sunt folosite levurile din genurile Candida, Debaromyces, Pichia, Rhodotorula si Torulopsis.

37. Produse de etanol

Etanolul este o substanță organică din clasa alcoolilor. Mai poartă denumirea de alcool etilic și
are formula moleculară C2H5OH putând fi scris CH3 – CH2 – OH.
Se prezintă ca o substanță lichidă incoloră, solubilă în apă în orice proporții. Solubilitatea se
datorează grupării hidroxil din molecula alcoolului prin intermediul careia între moleculele de
apă și de alcool se stabilesc legaturi de hidrogen intermoleculare.

Etanolul, ca toți alcoolii, prezintă un ușor caracter acid dovedit prin reacția sa cu metalele
alcaline; o reacție tipică este reacția cu sodiul în urma căreia se formează ionul etoxid și se
eliberează protonul din gruparea hidroxil. Protonul se fixează pe perechea de electroni ai
oxigenului din apă, generând ionul hidroniu care oferă aciditate soluției respective.

Etanolul nu reacționează cu hidroxizii alcalini, față de fenoli care sunt tot compuși hidrozilici și
care reacționează cu hidroxidul de sodiu formând ionul fenoxid. Alte reacții tipice etanolului sunt
reacțiile cu acizii carboxilici când rezultă esteri folosiți pe post de aromatizanți.
Utilizare

Utilizare terapeutica – Sub o forma improprie consumului (alcool denaturat sau modificat, adica
cu adaugarea unei substante colorante), alcoolul etilic se utilizeaza ca antiseptic contra
bacteriilor, doar pentru piele si in absenta oricarei plagi. El este comercializat in grade diferite de
diluare: 90, 70 sau 60% in volum. Forma 70% in volum (70 mililitri de alcool diluati in 30
mililitri de apa) asigura cea mai eficienta asepsie (comparativ cu celelalte concentratii).0

Etanolul poate fi oxidat pentru a forma acetilena si pe urma acidul acetic.Acesta poate fi
deshidratat pentru a forma eter. Alte produse fabricate din etanol sunt butadine, care sunt
utilizate in producerea sintetica a cauciucului, si in fabricarea anestezicelor locale. Etanolul poate
fi amestecat cu benzina pentru a forma carburant.

Etanolul este solubil in apa si cu marera majoriate a solventilor organici.Este un solvent excelent
pentru multe substante si este folosit in producerea parfumurilor, lacurilor, a celulozei si a
explozivilor. Solutiile alcoolice din substantele nonvolatile poarta denumirea de tincturi, iar
solutiile volatile poarta derturi. Marea majoriata a etanolului industrial este denaturata pentru a
nu putea fi consumata pe post de bautura.
Materia prima
1.Etanolul poate fi făcut din orice cultura de plante, care conține o cantitate mare de zahăr sau
de componente care pot fi transformate în zahăr, cum ar fi amidon sau celuloză.

Ca exemplu pot servi sfecla de zahăr și trestia de zahăr care conțin zahăr natural. Culturi, cum ar
fi porumbul, grâul și orzul conțin amidon, care pot fi ușor transformat în zahăr. Majoritatea
copacilor și ierburile sunt fabricate din celuloza, care poate fi, de asemenea, transformata în
zahăr, deși nu la fel de ușor ca și amidonul.

Cele mai mult etanolul este produs printr-un proces în patru etape:

Selectarea materiei prime pentru producerea etanolului (culturi sau plante) ;

Zahărul se dizolvă din materialul sol, sau amidon sau celuloză se transformă în zahăr;

Microbii se hranesc cu zaharul, producătoare de etanol și dioxid de carbon ca produse secundare;

Etanol este purificat pentru a atinge concentrația corectă.

De asemenea, este posibil să se producă etanol printr-un proces umed-frezat, care este utilizat de
mulți producători de etanol mari. Acest proces produce, de asemenea, produse secundare, cum ar
fi siropul de porumb bogat in fructoza, care este folosit ca un indulcitor in multe alimente
preparate.

Alta materie prima pentru fabricarea etanolului este celuloza din lemn, respectiv hidratii de
carbon obtinuti prin hidroliza cu acizi a celulozei, din deseuri lemnoase, stuf etc. Alcoolul
rezultat este impurificat cu mici cantitati de metanol. De asemenea, s-a incercat o valorificare a
lesiilor bisulfitice de la industria celulozei, in vederea obtinerii etanolului.
2.Chimismul producerii
În timpul fermentarii etanolului , glucoza,culturi de trestie de zahar sau sau de altă natură sunt
convertite în etanol și dioxid de carbon .

C 6 H 12 O 6 → 2 C 2 H 5 OH + 2 CO 2 + Q

Fermentare are loc în soluție apoasă și soluția rezultată după fermentarea are un conținut de
etanol de aproximativ 15%. Etanol este apoi izolat si purificat printr-o combinație de tehnici de
adsorbție și de distilare. Purificare necesita un consum mare de energie.

În timpul arderii etanolul reacționează cu oxigenul pentru a produce dioxid de carbon, apa,
căldură:

C 2 H 5 OH + 3 O 2 → 2 CO 2 + 3 H 2 O + Q

Etanolul poate fi, de asemenea, produs pe cale industrială din etilenă, prin hidroliza:

C 2 H 4 + H 2 O → CH 3 CH 2 OH

38.Bauturi nealcooloce si fermentative

Cuvântul “fermentaţie” vine de la verbul latin “fervere” care înseamnă a fierbe, termen folosit
pentru prima oară într-un sens mai larg, prin secolul 14 în alchimie şi apoi prin anii 1600 în sens
ştiinţific, aşa cum îl ştim noi astăzi. Fermentaţia în general, se referă la orice proces prin care
molecule organice mari sunt sparte în molecule mai simple, ca rezultat al acţiunii
microorganismelor. Cel mai cunoscut tip de fermentaţie este procesul prin care zaharurile şi
amidonul sunt convertite în alcool prin intermediul enzimelor (substanţe chimice care acţionează
ca şi catalizatori) din drojdii; în urma procesului de fermentaţie se produce etanol şi astfel se
obţine bere, vin şi alte băuturi alcoolice, împreună cu o cantitate mai mare sau mai mică de
dioxid de carbon. Acest tip de fermentaţie este cunoscut sub numele de fermentaţie alcoolică sau
etanolică (deoarece se produce alcool etilic) şi a fost printre primele reacţii chimice observate de
oameni. În schimb fermentaţia lactică este un proces biologic prin care zaharuri ca glucoza,
fructoza şi sucroza sunt convertite în energie celulară şi acid lactic. Pentru o celulă a unui
microorganism fermentaţia înseamnă de fapt hrănire şi obţinerea de energie în absenţa
oxigenului; dar fermentaţia în general nu se produce neapărat în absenţa aerului. Cele mai
comune medii de producere a fermentaţiei sunt soluţiile de zaharuri iar subprodusele care rezultă
în urma procesului sunt de obicei etanolul, acidul lactic, lactoza şi hidrogenul, dar uneori şi
compuşi mai „exotici” ca acidul butiric şi acetona. Fermentaţia are loc chiar şi în muşchii
mamiferelor în perioadele de efort fizic intens când cantitatea de oxigen nu este suficientă şi
energia se obţine prin ardere anaerobă, din care rezultă acidul lactic. Numai că în acest caz
reacţia nu se produce prin intermediul unor microorganisme, ci sub acţiunea enzimelor specifice
din muşchi. Alimentele fermentate pot fi produse fie cu ajutorul unei mostre de cultură (cu
însămânţare) care se introduce în alimentul de fermentat, fie fără aceasta. Un bun exemplu de
fermentare prin însămânţare este producerea iaurtului în mod tradiţional; o cantitate mică de iaurt
sau smântână se foloseşte pentru însămânţarea unei cantităţi de lapte dulce, care se lasă apoi 12
ore la temperatura camerei pentru a fermenta şi a se obţine iarăşi iaurt. Exista însă şi alimente
fermentate la care însămânţarea nu este necesară şi care în schimb sunt produse prin încurajarea
proliferării bacteriilor şi ciupercilor deja prezente în mediul respective sau în aliment. Vinul este
un astfel de exemplu: sucul de struguri fermentează sub acţiunea drojdiilor care se găsesc pe
ciorchinii de struguri, în aer sau în lemnul butoaielor. Alimentele fermentate sunt diverse, unele
fiind foarte cunoscute, cum ar fi chefirul (obţinut cu ajutorul ciupercii de chefir), iaurtul, borşul
(făcut din tărâţe), kvassul (făcut prin fermentarea sfeclei de zahăr), varza murată, castraveţii
muraţi etc., sau altele mai puţin cunoscute, cum ar fi kombucha (ceai fermentat obţinut cu
ajutorul unei ciuperci), diferite sosuri, kimchi (mâncare tradiţională fermentată a coreenilor),
brânza, pâinea, sosul de anşoa etc.