CUPRINS:

Sinteze Biologie clasa IX-a pentru Bacalaureat:

-Semestrul 1, pag. 2-18
-Semestrul 2, pag. 18-37
Sinteze Biologie clasa X-a pentru Bacalaureat:
-Semestrul 1, pag. 37-54
-Semestrul 2, pag. 54-78
SINTEZA BIOLOGIE VEGETALA ȘI ANIMALĂ PENTRU BACALAUREAT
BIOLOGIE
CLASA a IX a
Semestrul I

BIOLOGIA

Biologia este ştiinţa care studiază vieţuitoarele ( bios-viaţă, logos-ştiinţă ).

Pentru a ne adapta la cerinţele societăţii moderne care pun accent pe
protecţia mediului trebuie să
studiem vieţuitoarele şi legăturile acestora cu mediul.

CELULA

Termenul de celulă a fost introdus de către Robert Hooke în 1665 el a

observat pereţii celulari ai unor celule de plută şi a crezut că pereţii sunt vii
iar interiorul este gol. (cella – cămăruţă).
Studiul celulei s-a dezvoltat în paralel cu dezvoltarea microscopiei ce a
permis un stusiu mai aprofundat al componentelor celulare.

În secolul XIX a fost elaborată Teoria celulară, care are trei ipoteze:
1. Toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule.
2. Celulele reprezintă unitatea structurală și funcțională a lumii vii.
3. Celulele provin din alte celule vii prin procese de diviziune.
O definiție mai cuprinzătoare afirmă că Celula este unitatea structurală,
funcţională şi genetică a tuturor organismelor vii. Vieţuitoarele pot fi
unicelulare sau pluricelulare. Celulele au forme şi structuri
diferite în funcţie de locul şi rolul pe care îl au în organism. Sunt capabile
să își păstreze integralitatea, să se autoconserve, autoregleze, să crească
și să se dezvolte și să se autoreproducă.
Știința care studiază structura și ultrastructura celulelor se numește
citologie, iar cea care studiază procesele biologice din interiorul celulei și
modul cum funcționează componentele celulare se numește biologie
celulară.
Există multe tipuri de celule clasificate în funcție de dimensiuni, formă,
organizare internă, etc.
În funcţie de complexitatea structurală celulele se împart în: celule
procariote şi celule eucariote.
Celulele procariote sunt celule simple lipsite de nucleu adevărat întâlnite la
bacterii. Ele sunt alcătuite din: perete celular cu rol protector, membrană
celulară care delimitează celula şi asigură legăturile cu mediu, citoplasmă
în care se găsesc celelalte componente celulare şi au loc procese
metabolice importante, nucleoid – o moleculă de ADN cu rol de coordonare
a activităţii celulei, componente celulare: ribozomi, vacuole etc.
Celulele eucariote ( eu-adevărat, karion- nucleu) sunt celule cu nucleu
adevărat şi structură complexă. Sunt întâlnite la majoritatea organismelor
vii. Au două tipuri de componente: componente protoplasmatice (vii) şi
componente neprotoplasmatice (nevii).
Structura şi ultrastructura celulei
Componentele protoplasmatice sunt: membrana celulară, citoplasma,
nucleul, ribozomii, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, centrul celular,
lizozomi, mitocondriile, plastidele, cili, flageli.
Componentele neprotoplasmatice sunt: peretele celular, vacuolele,
incluziunile ergastice. Celula este învelită şi protejată de: perete celular la
plante, ciuperci, alge şi bacterii. Sub peretele celular se află membrana
celulară care este formată dintr-un dublu strat de fosfolipide şi proteine,
care îi dau o permeabilitate selectivă. În interiorul celulei se găseşte
citoplasma fundamentală şi citoplasma structurată reprezentată de
organitele celulare.
Citoplasma fundamentală este o soluţie cu consistenţă de gel, formată din
apă, substanţe organice şi anorganice, care formează o reţea în care sunt
suspendate celelalte componente celulare.
Citoplasma structurată cuprinde componente comune tuturor celulelor şi
componente specifice unor anumite celule.
Ribozomii sunt componente celulare în care se sintetizează proteine.
Conţin ARN ribozomal.
Reticulul endoplasmatic este o reţea de tuburi în interiorul citoplasmei care
face legătura dintre nucleu şi exteriorul celulei.
Aparatul Golgi sau dictiozomii sunt un teanc de cisterne turtite din care se
desprind vezicule. Au rol de secreţie a substanţelor şi membranelor în
celulă.
Mitocondriile sunt componente celulare mărginite de o membrană dublă.
Membrana internă este pliată formând criste transversale. Pe aceste pliuri
se găsesc enzime care descompun substanţele în prezenţa oxigenului
producând energia necesară celulei. Sunt considerate „centralele
energetice” ale
celulei, în care are loc respiraţia celulară.
Plastidele sunt componente specifice celulelor vegetale. Există plastide cu
rol de depozitare a substanţelor de rezervă ( amidon) – leucoplaste,
plastide ce conţin coloranţi – cromoplaste, care dau culoare florilor sau
fructelor şi plastide ce conţin clorofilă – cloroplaste în care se desfăşoară
fotosinteza.
Fotosinteza are două faze: o fază de lumină în care energia luminoasă este
absorbită de clorofilă şi este folosită la descompunerea moleculei de apă
rezultând oxigen ce se va degaja în atmosferă, protoni -H+ şi
electroni e- care vor fi folosiţi în faza de întuneric într-un complex de reacţii
numit ciclul Calvin în care CO2 va fi transformat în glucoză. Ecuaţia
generală a fotosintezei este următoarea:
6CO2 + 6H2O → C6C12O6 + 6O2↑
Centrul celular produce fusul de diviziune care permite împărţirea în mod
egal a materialului genetic în timpul diviziunii celulare.
Lizozomii sunt vacuole cu enzime hidrolitice în care se realizează digestia
intracelulară.
Cilii şi flagelii sunt organite cu rol de mişcare întâlnite la unele organisme
unicelulare, la majoritatea celulelor reproducătoare masculine şi la unele
celule de la pluricelulare.
Vacuolele sunt componente specifice plantelor în care se depozitează apă
şi săruri minerale.
Incluziunile ergastice sunt depozite temporare de substanţe organice sau
anorganice.
Nucleul este component fundamental al celulei. Nucleul este delimitat de o
membrană dublă cu pori, conţine nucleoplasmă şi unul sau mai mulţi
nucleoli. Nucleolii sunt zone în care se sintetizează ribozomi, care vor fi
transportaţi în citoplasmă prin porii membranei. Nucleoplasma conţine
cromatinao reţea de filamente formate din ADN, ARN şi proteine.
Cromatina dă naştere în timpul diviziunii cromozomilor, care au formă şi
structură diferită pentru fiecare specie. Cromozomii în timpul diviziunii sunt
formaţi din două molecule de ADN identice care s-au format prin procesul
de replicaţie la începutul diviziunii. În structura chimică a ADN este
codificată întreaga informaţie genetică a organismului, care trebuie
transmisă identic la celulele nou formate prin diviziune sau la noile
organisme, astfel încât să se păstreze zestrea genetică a speciei sau
individului respectiv neschimbată. În acest scop au apărut mecanisme
complicate de împărţire exactă a cantităţii de material genetic şi
mecanisme de reparare a modificărilor care apar în structura ADN datorită
mutaţiilor.

DIVIZIUNEA CELULARĂ

Diviziunea celulară este procesul de înmulţire a celulelor, prin care se

asigură creşterea şi dezvoltarea organismelor, repararea ţesuturilor
deteriorate, înlocuirea celulelor moarte, formarea celulelor reproducătoare.
În lumea vie există două tipuri de diviziune: diviziunea directă întâlnită la
bacterii, leucocite, celule tumorale, care se împart în două fără transformări
notabile la nivel structural, ci formează un perete despărţitor la mijlocul
celulei sau se strangulează la mijloc dând naştere celor două celule fiice.
Diviziunea indirectă este specifică celulelor cu structură complexă. Acest
tip de diviziune se desfăşoară în mai multe faze şi presupune transformări
în structura nucleului şi a restului celulei.
Diviziunea indirectă poate fi de două feluri: mitotică (mitoza),prin care se
formează celule cu aceeaşi cantitate de ADN ca şi celulele mamă şi
meiotică (meioza), prin care se formează celulele reproducătoare care au
jumătate din cantitatea de ADN a celulelor mamă.
Mitoza se desfăşoară în celulele corpului care au 2n cromozomi ( n-
numărul de cromozomi moşteniţi de la un părinte) şi duce la formarea de
celule cu 2n cromozomi. Perioada dintre două diviziuni se numeşte
interfază la sfârşitul interfazei se dublează cantitatea de ADN şi începe
dezorganizarea structurii nucleului. Diviziunea se desfăşoară continuu, dar
din raţiuni didactice a fost
împărţită în patru faze: profaza, metafaza, anafaza, telofaza.
Profaza - începutul diviziunii, când se dezorganizează membrana nucleară,
începe formarea fusului de diviziune şi individualizarea cromozomilor dubli
(formaţi din două molecule de ADN) prin condensarea şi spiralizarea
cromatinei.
Metafaza – fusul de diviziune s-a organizat în totalitate şi pe el se ataşează
cromozomii, care se dispun la mijlocul celulei în aşa numita „placă
metafazică”. Cromozomii se vor separa formându-se cromozomi
monocromatidici- formaţi din o singură moleculă de ADN.
Anafaza – cromozomii monocromatidici formaţi vor fi atraşi spre polii celulei
prin scurtarea filamentelor fusului de diviziune. Spre fiecare pol va migra un
număr de cromozomi egal cu cel al celulei mamă (2n).
Telofaza – cromozomii au ajuns la polii celulei, se dezorganizează fusul de
diviziune, se împart organitele celulare şi citoplasma, se formează
membranele şi se separă cele două celule nou formate.
Meioza sau diviziunea reducţională este diviziunea prin care se formează
celulele reproducătoare.
Meioza se desfăşoară în două etape: în prima etapă (reducţională) se
produce reducerea numărului de cromozomi, iar în a doua etapă (de
maturaţie) se formează patru celule cu numărul de cromozomi redus la
jumătate (n). Fiecare din cele două etape cuprind cele patru faze, însă, în
etapa educţională apar în profază diferenţe care duc la reducerea
numărului de cromozomi.
Etapa reducţională se desfăşoară astfel:
Profaza I – se dezorganizează membrana nucleară, începe formarea
fusului de diviziune şi formează cromozomii. Diferenţa faţă de mitoză este
că se formează „bivalenţi” prin unirea cromozomilor omologi (care conţin
gene ce determină aceleaşi caractere), fiecare din cromozomii moşteniţi de
la un părinte alipindu-se de cromozomul identic moştenit de la celălalt
părinte. În acest fel se obţin un număr de bivalenţi redus la jumătate.
Bivalenţii sunt formaţi din patru molecule de ADN.
Metafaza I – se formează „placa metafazică” la mijlocul celulei, dar
bivalenţii se împart dând naştere unor cromozomi cu două molecule de
ADN, în număr redus la jumătate, care vor migra spre polii celulei.
Anafaza I – cromozomii rezultaţi din metafază sunt conduşi spre polii
celulei.
Telofaza I – se formează celule care vor conţine un număr de cromozomi
redus la jumătate, dar care sunt formaţi din două molecule de ADN.
Pentru a se forma celule cu cromozomi monocromatidici ( cu o singură
moleculă de ADN), celulele intră direct (fără dublarea cantităţii de ADN
care are loc înainte de fiecare diviziune) în cea de a doua etapă a diviziunii.
Etapa de maturaţie se desfăşoară ca o mitoză tipică în care cromozomii cu
două molecule de ADN se separă şi vor da naştere celulelor cu cromozomi
monocromatidici, dar cu un număr redus la jumătate.
În urma meiozei se formează dintr-o celulă cu 2n cromozomi patru celule
cu n cromozomi.
Test
1. Completaţi definiţiile următoare:
a) Celula este…………… structurală, …………… şi genetică a
tuturor…………….. vii.
b) Celula procariotă nu are ……………..individualizat ci o moleculă de
……….. şi o
structură …………………. .
c) Celula eucariotă are………….. adevărat, delimitat de o membrană
…………… cu pori şi componente delimitate de………………… .
2. Ce rol au următoarele componente celulare:
- nucleu
- ribozomi
- reticul endoplasmatic
- mitocondrii
3. Apreciaţi cu adevărat sau fals următoarele afirmaţii:
a) cloroplastele sunt specifice celulei vegetale
b) plastidele sunt specifice celulei animale
c) mitocondriile sunt sediul respiraţiei celulare
d) ribozomii realizează sinteza ADN
e) lizozomii fac digestia intracelulară
f) cilii formează fusul de diviziune
4. Cristele se găsesc în:
a) lizozomi
b) ribozomi
c) mitocondrii
d) aparat Golgi
5. Fotosinteza se face în:
a) citoplasmă
b) cloroplaste
c) nucleu
d) centru celular
6. Prin diviziunea meiotică se formează:
a) cromozomi
b) celule reproducătoare
c) celule somatice
d) nu se formează celule
7. În ce etapă a diviziunii se dispun cromozomii la mijlocul celulei:
a) profază
b) anafază
c) metafază
d) telofază
8. ADN se găseşte în:
a) globule roşii (anucleate)
b) nucleu
c) sânge
d) membrane
9. Realizaţi o comparaţie între etapele mitozei şi meiozei.

GENETICA
Este ramura biologiei care studiază ereditatea şi variabilitatea
organismelor.
Ereditatea este proprietatea vieţuitoarelor de a-şi transmite proprietăţile
(caracterele) la urmaşi.
Variabilitatea este proprietatea vieţuitoarelor aparţinând unei specii de a se
deosebi unele de altele.
Legile care reglementează transmiterea caracterelor ereditare au fost
elaborate de naturalistul ceh Gregor Mendel în secolul XIX.
Mendel a observat că fiecare caracter este determinat de un „factor
ereditar” sau genă care poate fi identică sau nu pe cei doi cromozomi
omologi. Genele pot fi dominante atunci când se manifestă în orice situaţie,
sau pot fi recesive (ascunse), când nu se manifestă decât când ambele
gene de pe cromozomii omologi sunt recesive. Organismele care au numai
gene de acelaşi fel ( dominante sau recesive) se numesc homozigote, iar
cele care au o genă dominantă şi o genă recesivă pentru un caracter se
numesc heterozigote.
Totalitatea genelor unui organism formează genotipul. Modul în care se
manifestă o genă depinde de tipul ei (dominantă sau recesivă), dar şi de
mediu. Modul de manifestare al genelor reprezintă fenotipul. Fenotipul este
influenţat de genotip şi de mediu.
Mendel a elaborat două legi: monohibridismul sau legea purităţii gameţilor
şi dihibridismul sau legea segregării independente a perechilor de
caractere.
Monohibridismul sau legea purităţii gameţilor.
Hibridarea – este încrucişarea între organisme care se deosebesc prin unul
sau mai multe caractere. În funcţie de numărul de caractere diferite hibrizii
rezultaţi vor fi monohibrizi, dihibrizi etc.
Gameţii sunt celule reproducătoare. Mendel în urma unor experienţe de
hibridare, a ajuns la concluzia că gameţii au doar unul din factorii ereditari
pereche şi aceşti factori ereditari, sau gene îşi dublează numărul în urma
fecundaţiei.
În urma hibridării, Mendel a observat că, deşi, încrucişa organisme care
aveau un caracter dominant cu organisme cu un caracter recesiv, în prima
generaţie obţinea numai organisme cu caractere dominante. Încrucişând
organismele rezultate în prima generaţie între ele a obţinut în a doua
generaţie organisme dominante şi organisme recesive în raport de 3:1.
Aceste observaţii au dus la elaborarea primei legi : Gameţii sunt
întotdeauna puri din punct de vedere genetic( au numai unul din
caracterele dintr-o pereche). În urma încrucişării pe bază de probabilitate
acestor gameţi puri se obţine în prima generaţie un raport de
segregare(împărţire, separare) de 3 dominant la 1 recesiv.
Schema monohibridării
Dihibridarea sau legea combinării independente a perechilor de caractere
În urma încrucişării între organisme care se deosebesc prin două perechi
de caractere se observă că se menţine raportul de segregare de 3:1 pentru
fiecare caracter, dar aceste raporturi se combină şi raportul rezultat prin
combinarea probabilistică a celor două caractere este de 9:3:3:1. Adică,
dacă
încrucişăm un organism cu două caractere dominante cu un organism cu
două caractere recesive vom obţine în prima generaţie numai organisme
cu două caractere dominante. În a doua generaţie în urma încrucişării a
două organisme rezultate din prima generaţie vom obţine patru(4) tipuri de
gameţi.
Gameţii se vor combina probabilistic rezultând 16 combinaţii de organisme,
din care 9 vor avea două caractere dominante, 3 vor avea primul caracter
dominant şi al doilea recesiv, 3 au primul caracter recesiv şi al doilea
dominant şi 1 va avea două caractere recesive.
Există şi cazuri în care nu se respectă raporturile de segregare stabilite de
către Mendel. Un astfel de caz este cel al unor caractere determinate de
mai multe gene sau cazul de dominanţă incompletă în care organismele
care au o genă dominantă şi una recesivă au caractere intermediare între
cele ale
părinţilor. La unele specii de plante se poate observa că în prima generaţie
organismele rezultate în urma hibridării îşi îmbunătăţesc caracteristici cum
ar fi productivitatea, rezistenţa la factorii de mediu sau la boli şi dăunători,
fapt foarte util în agricultură. Cunoaşterea raportului de segregare şi a
genotipului este utilă şi la stabilirea grupelor sangvine la aflarea paternităţii.
Grupele sangvine sunt determinate de trei gene: LA, LB, l. Genele LA şi LB
sunt dominante faţă de l şi formează grupele A II ŞI B III, iar împreună sunt
codominante şi formează o grupă nouă – AB IV. Gena l este genă recesivă
şi formează grupa 0 I.
Fiecare grupă este determinată de două gene, astfel: 0 I este determinată
de l l, A II este determinată de genele LA LA sau de LAl, B III este
determinată de LB LB sau de LBl, iar AB IV de LALB. Cunoscând aceste
gene putem determina grupa unuia dintre părinţi dacă ştim grupa copilului
şi a celuilalt părinte,
ex.: Mama are grupa A II iar copilul grupa B III. Ce grupă are tatăl copilului?
Copilul are grupa B III cu genele LBl pentru că de la mamă nu a putut
moşteni decât gena l, iar mama are grupa A II cu genele LAl. Rezultă că
tatăl trebuie să aibă grupa B III sau AB IV pentru a putea transmite copilului
gena LB.
În unele cazuri diferenţele de raporturi de segregare sunt determinate de
structura cromozomilor sau de aşezarea genelor pe cromozomi.
Mecanismul transmiterii cromozomiale a genelor a fost studiat
de către Thomas Morgan, care a elaborat o teorie cromozomială a eredităţii
cu trei teze:
- plasarea lineară a genelor pe cromozomi ( genele sunt aliniate una după
alta pe cromozomi)
- transmiterea înlănţuită a genelor de pe un cromozom linkage ( toate
genele de pe un cromozom se transmit împreună şi nu apare fenomenul de
segregare a caracterelor determinate de gene de pe acelaşi cromozom)
- schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi crossing-over ( în
timpul meiozei între braţele cromozomilor care formează bivalenţii se por
produce schimburi de segmente de ADN care pot conţine una sau mai
multe gene, pot fi chiar mai multe segmente schimbate pe acelaşi
cromozom şi astfel poate apărea fenomenul de segregare între gene care
în mod normal s-ar transmite înlănţuit).
Determinismul cromozomial al sexelor
La majoritatea organismelor există cromozomi pe care se găsesc gene
acre determină caracterele sexuale. Omul şi cele mai multe dintre
vieţuitoare au pentru sexul feminin doi cromozomi identici XX, iar pentru
sexul masculin doi cromozomi diferiţi XY. Pentru că pot să fie diferiţi unul
de celălalt cromozomii sexuali se numesc heterozomi spre deosebire de
ceilalţi cromozomi care sunt identici din punct de vedere structural şi al
genelor pe care le conţin şi se numesc autozomi. Cromozomul X, care este
de dimensiuni mai mari conţine gene vitale şi de aceea organismele care în
urma unor mutaţii nu au
cromozomul X nu pot trăi.
Există şi specii la care cromozomii masculini sunt identici YY, iar cei
feminini sunt diferiţi YW.
MUTAŢIILE
Mutaţia este o modificare neprogramată în structura materialului genetic,
care nu este rezultată prin recombinări genetice.
Mutaţiile pot fi genice ( afectează o genă), cromozomale (afectează un
cromozom) şi genomice (este afectat întregul genom al unui organism).
Factorii care pot determina mutaţii se numesc factori mutageni. Factorii
mutageni sunt fizici, chimici şi biologici.
Factorii fizici cei mai importanţi sunt radiaţiile ultraviolete şi ionizante.
Factorii chimici sunt analogi ai bazelor azotate, agenţi alkilanţi, antibiotice,
acidul nitros şi cofeina.
Factorii biologici cei mai importanţi sunt virusurile care se pot insera în
ADN – ul celulei gazdă unde pot determina fragmentări cromozomale,
transformarea malignă a celulei, modificări ale diviziunii etc.
Majoritatea mutaţiilor sunt dăunătoare, dar pot exista şi mutaţii utile, în
special la plante, unde se pot obţine prin mutaţii organisme mai productive,
mai rezistente sau cu caracteristici folositoare. La animale numărul de
mutaţii utile este mult mai mic, dar totuşi au fost creaţi porci cu mai puţină
grăsime,
oi cu lână mai mult şi mai fină etc.
Cariotipul uman normal
Cariotipul este reprezentarea cromozomilor unei celule diploide (cu 2n
cromozomi), ordonaţi pe perechi şi grupe în funcţie de dimensiuni, formă
etc.
Cariotipul uman normal este format din 46 cromozomi, din care 22 perechi
de autozomi şi o pereche de cromozomi sexuali XX la femeie şi XY la
bărbat. Cei 46 de cromozomi sunt împărţiţi în 7 grupe notate de la A la G.
Forma şi structura cromozomilor sunt foarte stabile, orice modificare a lor
duce la apariţia unor maladii, majoritatea foarte grave sau incompatibile cu
supravieţuirea.
Cariotipul uman normal
A- cariotip mascul B- cariotip femel
Maladii cromozomale umane
Orice boală care are la origine o modificare a informaţiei genetice este
considerată maladie genetică.
Maladiile genetice nu sunt în totalitate ereditare pentru că pot apărea
modificări genetice ale autozomilor, care nu se transmit urmaşilor.
Anomalii autozomale
Autozomii au un număr mare de gene a căror modificare numerică are
consecinţe grave. Cele mai cunoscute anomalii autozomale sunt
monosomiile ( lipsa unui cromozom), trisomiile ( prezenţa unui cromozom
în plus), deleţiile (ruperea unei bucăţi din cromozom), translocaţiile
( schimbarea locului unui segment din cromozom).
Trisomia 21 (sindromul Down ), este întâlnită cu o frecvenţă de 1/600 –
1/700 de nou-născuţi, constă în prezenţa unui cromozom în plus în
perechea 21, care determină: înapoiere mintală, cap mic, ochi oblici,
modificări ale metabolismului, care reduc media de viaţă în jur de 27 de
ani.
Trisomia 18 ( sindromul Edwards ), determină: malformaţii ale capului,
toracelui, malformaţii cardiace, înapoiere mintală, deficienţe
neurosenzoriale etc.
Sindromul cri du chat este datorat ruperii( deleţiei) braţului scurt al
cromozomului 5, determină:
microcefalie, înapoiere mintală gravă, întârziere în creştere, malformaţii ale
laringelui care determină ţipătul de pisică al nou-născuţilor.
Alte anomalii genetice sunt incompatibile cu viaţa, sau indivizii afectaţi sunt
eliminaţi în primele luni ale vieţii intrauterine.
Anomalii heterozomale
Cromozomii sexuali au o deosebită importanţă atât în asigurarea raportului
dintre sexe cât şi datorită numărului mare de gene conţinute în special de
cromozomul X (5% din genomul uman).
Modificarea numărului de cromozomi sexuali sau a numărului de gene
conţinute de aceştia determină maladii genetice grave:
- sindromul Klinefelter XXY, determină indivizi cu fenotip normal, dar cu
atrofie testiculară, cromozomi imobili etc.
- sindromul Turner X0, determină talie redusă, inteligenţă medie, anomalii
scheletice etc.
- sindromul „dublul mascul” XYY determină înălţime peste medie, înapoiere
mintală, comportament agresiv, atrofie testiculară etc.
Maladii genetice metabolice
Maladiile metabolice sunt consecinţe ale mutaţiilor genice şi determină
tulburări ale metabolismului celular. Tulburările determinate de o deficienţă
enzimatică sunt determinate de diminuarea sau absenţa activităţii unei
enzime. În funcţie de plasarea genelor afectate de mutaţii maladiile
metabolice ereditare sunt autozomale sau heterozomale.
Maladii metabolice autozomale
Aceste maladii prezintă o frecvenţă egală pentru cele două sexe. Cele mai
frecvente sunt enzimopatiile ( fenilcetonuria – afectarea sistemului nervos –
idioţie fenilpiruvică, albinismul – lipsa pigmenţilor din păr, ochi, piele,
hipersensibilitate la lumină, cretinismul sporadic cu guşă – lipsa
hormonilor tiroidieni), hemoglobinopatiile – anemia falciformă – în stare
homozigotă determină moartea, în stare heterozigotă determină
modificarea formei hematiilor scăzând capacitatea de transport a
oxigenului.
Maladii metabolice heterozomale
Sunt determinate de mutaţii ale genelor plasate pe cromozomii sexuali, nu
au frecvenţă asemănătoare la cele două sexe.
Hemofilia –se manifestă numai la bărbaţi şi este o deficienţă de coagulare
a sângelui. Genele modificate sunt transmise de mame purtătoare de
mutaţii, dar care nu se manifestă pentru că gene mutantă este recesivă şi
la femei sunt doi cromozomi X şi se manifestă gena dominantă, care este
normală. La transmiterea ereditară a genelor jumătate din fii vor avea gena
normală, iar jumătate pe cea afectată, la fel şi în cazul fiicelor, care nu
manifestă însă boala.
Daltonismul – constă în incapacitatea de a deosebi culoarea roşie de cea
verde, se manifestă în special la bărbaţi, şi numai în cazul genelor
homozigote la femei în procent foarte mic.
Distrofia musculară – afectează în special băieţii, poate fi letală deoarece
poate afecta şi muşchiul cardiac.
Ingineria genetică
Ingineria genetică constă în adăugarea, eliminarea sau rearanjarea ADN.
Studierea ADN permite refacerea unei plante pornind de la o celulă
vegetală fără perete celular, modificarea plantelor pentru a obţine producţii
mai mari sau rezistenţă la boli mai mare, produse farmaceutice ( insulina),
obţinerea
copiilor prin fertilizare in vitro, terapie genică umană, clonarea animalelor,
descoperirea îmbătrânirii premature a celulelor clonate, harta genomului
uman etc.
Biotehnologii
Biotehnologiile reprezintă un ansamblu de metode şi tehnologii prin care
sunt utilizate organisme vii pentru a obţine produse utile.
Produsele biotehnologiilor sunt utilizate în industria alimentară( preparate
din lapte, fructe), industria farmaceutică, terapia genică, terapia
reproducerii, protecţia mediului, clonare, ecologie etc.
În industria farmaceutică se produc o serie de hormoni, factori ai coagulării,
antibiotice cu ajutorul microorganismelor.
Prin terapie genică se înlocuiesc gene răspunzătoare de producerea unor
boli cu gene normale Clonarea este o metodă prin care se obţin noi
organisme. În cazul plantelor clonarea este uşar de realizat, dar la animale
stabilitatea crescută a genomului face greu de realizat clone viabile sau
utile.
Test
1. Genetica studiază:
a) ereditatea organismelor vii
b) variabilitatea organismelor vii
c) ereditatea şi variabilitatea organismelor vii
d) gerontologia
2. Crossing-overul reprezintă:
a. transfer unidirecţional de material genetic
b. schimb reciproc de gene între cromozomii neperechi
c. schimb reciproc de gene între cromozomii perechi
d. o modalitate de conservare a materialului genetic
3. Realizaţi schema monohibridării.
4. Ce grupă de sânge va avea un copil a cărui mamă are grupa A II,iar tatăl
are grupa AB IV?
5. Ce înseamnă homozigot, dar heterozigot?
6. Ce este clonarea?
7. În ce domenii sunt folosite produsele obţinute prin biotehnologii?
8. Ce este terapia genică?
9. La om determinismul genetic al sexelor este de tip:
a) XX, XO
b) XZ, XX
c) YY, WY
d) YY,WO
10. Ce este sindromul Down?
11. Care sunt cele mai cunoscute maladii metabolice?
12. Ce este o mutaţie?
13. Care sunt factorii mutageni fizici, chimici şi biologici?
14. Hemofilia este o maladie genetică:
a) cromozomală
b) autozomală
c) metabolică
d) indusă chimic
15. Daltonismul apare cu frecvenţă mai mare la:
a) femei
b) bărbaţi
c) nevăzători
d) persoane cu vedere normală
16. Cum se numeşte primul mamifer care a fost clonat?
17. Prin ce metodă se produc organisme cu rezistenţă crescută la boli?
18. Prin ce proces se sintetizează insulina artificială?
19. De ce nu există oameni cu un număr mult mai mare de cromozomi
decât normalul?
20. Câţi cromozomi are un om?
SINTEZA PENTRU BACALAUREAT
BIOLOGIE
CLASA a IX a
Semestrul II

DIVERSITATEA LUMII VII

Indivizii biologici(organismele vii ) sunt organizate în categorii sistematice
(grupuri de organisme cu aceleaşi caracteristici ).Cele mai folosite categorii
sistematice sunt : specia (grup de organisme care au caractere
morfofuncţionale comune şi strămoşi şi descendenţi comuni ), genul,
familia, ordinul, clasa, încrengătura (filum sau diviziune ) şi regnul care
cuprinde totalitatea organismelor înrudite existente pe glob.
Organismele existente pe glob au fost împărţite în 5 regnuri în funcţie de
caracteristici structurale şi funcţionale.
Cele 5 regnuri sunt :
1. Regnul Monera sau Procariote
2. Regnul Protista
3. Regnul Fungi sau Ciuperci
4. Regnul Plantae
5. Regnul Animalia
Celulele care intră în alcătuirea organismelor vii pot fi de două tipuri (în
funcţie de structură ) :
- procariote : celule simple lipsite de nucleu adevărat (au o substanţă
nucleară numită nucleoid ), de mitocondrii,
plastide etc.
- eucariote : celule cu o structură mai complexă, cu nucleu adevărat şi
multe componente celulare (care pot
îndeplini toate funcţiile unui organism )
Alt criteriu de clasificare este cantitatea de material genetic din celulă
(numărul de seturi de cromozomi ) :
- diploide : care au câte un set de cromozomi moştenit de la fiecare din cei
doi părinţi (2n)
- haploide : care au un singur set de cromozomi rezultat în urma unei
diviziuni reducţionale (n)
Organismele vii se pot clasifica în funcţie de tipul de hrănire astfel :
- autotrofe - care îşi produc singure substanţele organice din substanţe
anorganice
chemosintetizante - utilizează pentru sinteză energia rezultată din reacţii
chimice
fotosintetizante - utilizează energia solară pentru a produce substanţe
organice prin fotosinteză
- heterotrofe – folosesc substanţe organice gata preparate pe care le
transformă în substanţe proprii
saprofite – iau substanţele organice din organisme moarte sau din
produşi ai organismelor vii
parazite – iau substanţele organice din organisme vii cărora le produc
boli
prădătoare – îşi prind şi omoară hrana

Regnul Monera sau Procariote

Cuprinde cele mai simple organisme grupate în două încrengături :
- Încrengătura Virophyta sau virusuri
- Încrengătura Bacteriophyta sau bacterii
Virusurile
Sunt entităţi infecţioase fără structură celulară, vizibile la microscopul
electronic, parazite obligatorii intracelular, care nu se pot hrăni şi reproduce
singure, obligând celula pe care o parazitează să le înmulţească.
Virusurile există în trei stări : - virion sau virus infecţios matur – starea
infecţioasă a virusului formată din o moleculă de acid nucleic (ADN sau
ARN ) şi o capsulă proteică numită capsidă - virus vegetativ – format din
acidul nucleic viral, care şi-a pierdut capsida la intrarea în celulă
- provirus – acidul nucleic viral legat de materialul genetic al celulei
parazitate
Virusurile se clasifică în funcţie de materialul genetic conţinut în :
dezoxiribovirusuri sau adenovirusuri, care conţin ADN şi ribovirusuri, care
conţin ARN.
Virusurile provoacă boli la plante (mozaicul tutunului, virozele cartofului,
tomatelor, pomilor fructiferi ), animale şi om (turbarea, gripa, hepatita
epidemică,varicela,encefalita,SIDA ).
Bacteriile
Sunt organisme procariote unicelulare sau coloniale răspândite pretutindeni
în natură.
O celulă bacteriană este formată din : perete celular, membrană celulară,
citoplasmă, substanţă nucleară difuză numită nucleoid. Unele bacterii au
unul sau mai mulţi cili cu ajutorul cărora se deplasează.
Forma bacteriilor poate fi sferică – coci, de bastonaş – bacili, de virgulă –
vibrioni, spiralată – spirili sau spirochete.
Uneori pot forma colonii : diplococi ( 2 coci), stafilococi (cu aspect de
ciorchine), streptococi (sub formă de şiraguri).
Majoritatea bacteriilor au nutriţie heterotrofă saprofită sau parazită, puţine
specii se hrănesc autotrof prin fotosinteză sau prin chemiosinteză
(utilizează energia eliberată în urma reacţiilor chimice la întuneric).
Reproducerea se realizează prin amitoză (diviziune directă) şi rar sexuat.
În condiţii nefavorabile îşi diferenţiază o formă de rezistenţă numită spor.
Bacteriile se clasifică în : - arhebacterii sau bacterii străvechi anaerobe -
trăiesc în medii lipsite de aer (metanogene, sulfuroase, etc.)
- eubacterii sau bacterii propriu-zise, răspândite în toate mediile de viaţă :
bacterii fermentative, fixatoare de azot, de putrefacţie, chimiosintetizante,
fotogene, cromogene, patogene (produc boli numite bacterioze la plante,
animale şi om (holera, febra tifoidă, tuberculoza, ciuma, etc.)
- cianobacterii sau alge albastre-verzi autotrofe, acvatice sau trăind în zone
umede, izolate sau în colonii,au în celule pigmenţi fotosintetizanţi verzi şi
albaştri (cleiul pământului, etc.)
Regnul Protista
Sunt organisme eucariote cu o mare diversitate structurală şi funcţională, şi
cu cicluri de viaţă complexe.
Există specii autotrofe – algele şi euglenoficeele şi specii heterotrofe –
oomicetele şi protozoarele.
Euglenoficeele
Sunt organisme unicelulare sau coloniale care au unul sau mai mulţi flageli
folosiţi pentru deplasare.
Euglena verde este unicelulară, are o nutriţie autotrofă la lumină datorită
clorofilei pe care o conţine şi unei stigme sensibilă la lumină. La întuneric
îşi pierde clorofila şi se hrăneşte heterotrof cu particule organice din apă.
La speciile coloniale (Proterospongia) apare o specializare a indivizilor din
colonie :cei de la exterior au rol de deplasare şi au flageli, iar cei din interior
au rol de hrănire şi au pierdut flagelii.
Algele verzi
Sunt organisme unicelulare sau coloniale, autotrofe, cu unul sau mai mulţi
cromatofori cu clorofilă a şi b, xantofilă şi caroten, vacuole şi perete celular.
Trăiesc pe soluri umede sau în ape dulci sau sărate.
Reproducerea este asexuată, prin diviziune directă sau spori mobili şi
sexuată. Unele alge se înmulţesc prin conjugare (se contopeşte conţinutul
a două celule de pe filamente diferite şi formează un zigot)
Reprezentanţi : - alge unicelulare imobile – verzeala zidurilor
- alge unicelulare mobile (flagelate) - Chlamydomonas
- alge coloniale - Volvox
- alge pluricelulare : - filamentoase – mătasea broaştei(neramificat) şi lâna
broaştei (ramificat)
- lamelare – salata de mare
Algele brune
Sunt organisme pluricelulare marine, unele pot atinge dimensiuni
impresionante( 200- 400 m).Corpul lor, lipsit de organe vegetative se
numeşte tal. Talul este format din o parte bazală cu rol de fixare (rizoid), o
parte cilindrică, de forma unei tulpini(cauloid) şi o parte lăţită sau
ramificată(filoid) Culoarea brună este dată de un pigment numit
fucoxantina, care maschează clorofila, xantofila şi carotenul. Produc o
substanţă numită laminarină, ce conţine brom. Se utilizează în
farmaceutică sau în alimentaţie la fel ca şi unele alge verzi.
Reprezentanţi : Cystoseira barbata (şi în Marea Neagră), Laminaria,
Sargassum, Macrocystis, etc.
Din categoria algelor cu fucoxantină fac parte şi diatomeele – alge
unicelulare dulcicole sau marine care prezintă la exterior o teacă
impregnată cu siliciu. Tecile după moartea algelor formează roci –
diatomite.
Algele roşii
Talofite pluricelulare marine, de mare adâncime, sau de apă dulce. Talul
este filamentos simplu sau ramificat atinge aproximativ 1 m. Conţin un
pigment roşu – ficoeritrina pe lângă clorofilă, caroten, xantofilă şi
ficocianina - albastră. În celule se mai găseşte o substanţă gelatinoasă
numită agar-agar.
Reprezentanţi : Ceramium rubrum, Porphyra, etc.
Oomicete
Organisme inferioare care prezintă unele asemănări cu ciupercile. Talul
este un miceliu filamentos, ramificat, format din hife tubuloase cu un perete
celular celulozic. Majoritatea sunt parazite – mana viţei – de – vie,
putregaiul răsadurilor, dar sunt şi specii saprofite – mucegaiul acvatic.
Protozoare
Au fost considerate primele animale. Sunt eucariote unicelulare heterotrofe
acvatice împărţite în : rizopode,
flagelate,sporozoare şi ciliate.
Rizopodele au celule cu o membrană celulară subţire, care permite
formarea de pseudopode (picioare false) cu ajutorul cărora se deplasează
şi se hrăneşte (prin fagocitoză – înglobarea particulelor alimentare).Trăiesc
pe sol umed, ape dulci sau sărate. Cea mai cunoscută specie este amiba.
Unele specii – foraminiferele şi radiolarii au un înveliş protector calcaros
sau silicios, care, după moartea lor formează, pe fundul mărilor, sedimente
calcaroase (creta) sau silicioase (radiolaritul).
Flagelatele sunt organisme unicelulare sau coloniale, heterotrofe,
majoritatea parazite,care folosesc pentru deplasare unul sau mai mulţi
flageli. Specia Giardia(lamblia) parazitează ficatul şi intestinul omului,
tripanosoma este parazit în sânge, producând boala somnului.
Sporozoarele sunt specii parazite, care produc boli la animale şi om. Au în
ciclul de viaţă stadiul de spor cu ajutorul căruia rezistă la condiţiile
nefavorabile. Plasmodiul malariei trăieşte parazit în sânge, producând
malaria. Este transmisă de ţânţarul Anofel. Animalele sunt parazitate de
către babesii şi coccidii.
Ciliatele sunt organisme unicelulare libere,acvatice,parazite sau simbionte.
Au corpul acoperit cu cili folosiţi pentru deplasare. Parameciul are pe faţa
ventrală o adâncitură numită citostom prin care pătrunde hrana. În celulă
există 2 nuclei utilizaţi în timpul conjugării, vacuole digestive şi două
vacuole pulsatile cu rol excretor.
Regnul Fungi (ciuperci)
Sunt organisme unicelulare, coloniale sau pluricelulare, heterotrofe
saprofite sau parazite. Majoritatea sunt terestre, puţine specii trăiesc în
mediul acvatic. Talul ciupercilor se numeşte miceliu şi este format din hife
uni- sau pluricelulare cu unul sau mai mulţi nuclei. Celulele fungilor sunt
protejate de un perete celular format din chitină. Reproducerea se face
asexuat prin porţiuni de miceliu sau prin spori şi sexuat prin contopirea
conţinutului organelor sexuale.
Ciupercile se clasifică în funcţie de structura talului şi tipul de reproducere
astfel :
Încrengătura Zigomycota
Încrengătura Ascomycota
Încrengătura Bazidiomycota
Încrengătura Lichenophyta
Zigomicetele
Sunt ciuperci inferioare, majoritatea saprofite, puţine specii sunt parazite la
om şi animale. Miceliul este alcătuit dintr-o hifă unicelulară neseptată,
ramificată şi plurinucleată. Unele ramificaţii ale miceliului se numesc
sporangiofori şi au în vârf sporangii în care se formează sporii. Cel mai
cunoscut reprezentant este mucegaiul alb, care trăieşte saprofit pe
compoturi, dulceţuri, fructe etc. Alte specii sunt mucegaiul negru, sau o
specie parazită ce produce la om o falsă tuberculoză.
Ascomicetele
Au un miceliu septat, ramificat, pluricelular sau unicelular. Sunt ciuperci
saprofite şi parazite la plante, rar la animale.
Reproducerea se face vegetativ prin porţiuni de hife sau scleroţi sau prin
înmugurire (drojdii). Asexuat, se reproduc prin spori numiţi ascospori,
produşi în sporangii numite asce.
Reprezentanţi : drojdia de bere, drojdia vinului, mucegaiul verde (produce
penicilină şi alte antibiotice), zbârciogul (ciupercă comestibilă).
Bazidiomicetele
Sunt ciuperci superioare, care au un organ sporifer numit bazidie, în care
se formează spori numiţi bazidiospori.
Majoritatea speciilor trăiesc saprofit în pământ, pe substanţe organice în
descompunere, dar unele sunt parazite la plante şi animale.
Reprezentanţi : ciuperci cu pălărie : ciuperca de câmp, hribul, gălbiori, etc.
ciuperci parazite : tăciunele porumbului, tăciunele grâului, rugina grâului
Lichenii
Sunt organisme rezultate din asocierea obligatorie (simbioză) dintre o algă
verde sau albastră şi o ciupercă. Ciuperca absoarbe apă şi săruri minerale
pe care le transferă algei, care le fotosintetizează, produce substanţe
organice din care dă şi ciupercii. Au forme şi culori variate şi trăiesc în toate
zonele globului, pe diferite substraturi. Reproducerea se face pe cale
vegetativă prin soredii – alcătuite din o algă înconjurată de hife sau prin
izidii – bucăţi de tal.
Reprezentanţi : lichenul galben, lichenul de stâncă, mătreaţa bradului,
lichenul renilor, etc.
Regnul Plantae
Organisme eucariote, pluricelulare, majoritatea autotrofe cu câteva excepţii
saprofite şi parazite. Celulele au perete celular celulozic, uneori lignificat. În
celule există vacuole şi cloroplaste cu pigmenţi clorofilieni. Principalul mod
de nutriţie este fotosinteza. La plante apare diferenţierea structurală care
duce la formarea organelor specializate pentru fixare – rădăcina, pentru
sprijin – tulpina, pentru nutriţie – frunza şi pentru reproducere – florile.
Organele sunt constituite din ţesuturi specializate : asimilatoare, de
apărare, de absorbţie, de conducere (vase lemnoase (xilem), care
transportă seva brută (apa cu substanţele minerale) spre frunze şi vasele
liberiene (floem), care transportă seva elaborată ( substanţele organice) în
toată planta.
Clasificarea plantelor se face în funcţie de organizarea structurală şi în
funcţie de modul de înmulţire în:
Încrengătura Briophyta
Încrengătura Pterophyta
Încrengătura Spermatophyta
Briofitele
Sunt plante inferioare, cunoscute sub numele de muşchi. Muşchii se împart
în: muşchi hepatici şi muşchi frunzoşi, la care apare o diferenţiere evidentă
a talului în rizoizi(rădăciniţă),cauloid(tulpiniţă),filoid(frunzuliţe). De pe
tulpiniţă se formează sporangele din care, la maturitate se eliberează
sporii. Aceştia, în urma germinaţiei vor da naştere unui tal filamentos numit
protonemă, pe care se formează organele reproducătoare în care se
produc anterozoizi(mobili) şi oosfere(celule reproducătoare).Anterozoizii
ajung prin intermediul apei să fecundeze o oosferă şi să formeze o nouă
plantă.
Reprezentanţi:fierea pământului, muşchiul de pământ, mătreaţa bradului
etc.
Pteridofitele
Sunt primele cormofite-plante cu corpul numit corm – format din organe
vegetative(rădăcină, tulpină şi frunze).
Pteridofitele sunt ferigi ierboase sau arborescente, răspândite în medii cu
umiditate crescută. Numele încrengăturii este dat de frunzele în formă de
aripă, bogat septate ale majorităţii speciilor. Înmulţirea rămâne legată de
mediul acvatic:prin germinarea sporilor formaţi în sori pe spatele frunzelor.
În urma germinării sporilor se formează un protal(asemănător unei alge
verzi), pe care în urma fecundării unei oosfere (celula sexuală femeiască)
cu un anterozoid (celula sexuală bărbătească) se va forma o nouă plantă.
Pteridofitele se împart în trei clase:
- Lycopodiate – cu aspect de muşchi frunzoşi, sporangii în formă de
spiculeţe – pedicuţa
- Equisetate – au frunze mici solzoase, cu un conţinut mare de siliciu şi
sporangii formaţi pe indivizi diferiţi – coada calului
- Filicate - au frunze mari compuse, care au sporangi grupaţi în sori pe
dosul frunzei – feriga comună, feriguţa
Spermatofitele
Sunt plantele care se înmulţesc prin seminţe. Acest grup de plante au o
structură complexă, ţesuturi conducătoare bine dezvoltate, celule
reproducătoare sexuate diferenţiate în granule de polen (microspori)sau
celule reproducătoare masculine şi sac embrionar cu oosferă (macrospor)
sau celula reproducătoare feminină. După fecundare macrosporii se
transformă în sămânţă.
Acest filum cuprinde două mari subfilumuri:
- Gymnospermatophyta
- Angyospermatophyta
Gymnospermatophyta (gymnos= gol, dezvelit, sperma= samânţă) sunt
plante cu seminţe libere, neprotejate de fruct.
Majoritatea sunt plante lemnoase (arbori sau arbuşti). Au celule
producătoare de răşină – se numesc şi răşinoase, frunzele sunt aciculare
sau solzoase, persistente cu excepţia celor de la zadă. Florile au formă de
con – conifere.
Conurile bărbăteşti reprezintă o floare iar cele femeieşti reprezintă o
inflorescenţă(mai multe flori prinse pe o „codiţă”).
În urma polenizării grăuncioarele de polen fecundează oosfera de pe solzii
ce formează florile femeieşti şi se va forma sămânţa, dar florile fiind foarte
simple nu se pot forma fructe.
Reprezentanţi: bradul, molidul, pinul, cedru, sequoia – arborele mamut,
tisa, jneapănul, ienupărul, thuia, ginkgo, cycas.
Angyospermatophyta (angyos= învelit, protejat) sunt plante cu seminţe
închise în fruct. Sunt plante ierboase, majoritatea, arbuşti şi arbori.
Organele vegetative(rădăcina, tulpina şi frunzele) şi cele de
reproducere(floarea, fructul şi sămânţa) au morfologii şi structuri variate, în
funcţie de mediul de viaţă.
Vasele conducătoare lemnoase numite trahei (vase perfecte) transportă
mai eficient seva. Frunzele au de obicei limb mare, cu multe stomate, care
mediază schimburi rapide şi eficiente cu mediul. Reproducerea este
sexuată.
Florile au înveliş floral diferenţiat sau nediferenţiat, sunt hermafrodite având
atât celule sexuale masculine – grăuncioare de polen, cât şi celule feminine
– sacul embrionar care se găseşte în ovul. Polenizarea se face de obicei
de către insecte, dar si de către vânt sau alte animale. Fecundaţia este
dublă deoarece grăunciorul de polen germinează şi produce doi nuclei
spermatici care vor fecunda oosfera şi nucleul secundar din sacul
embrionar.
În urma fecundării oosferei se va forma embrionul, iar prin fuziunea
celorlalţi doi nuclei se va forma un ţesut cu rol de hrănire a embrionului.
După fecundaţie ovulul se transformă în sămânţă, închisă în fructul format
din ovar.
Angiospermele se împart în două clase:
- magnoliatae(dicotiledonate)
- liliatae(monocotiledonate)
Dicotiledonatele sunt arbori arbuşti şi plante ierboase cu rădăcini
pivotante(tip ţăruş) sau rămuroase, tulpini ramificate, nearticulate, cu
creştere terminală şi în grosime, fascicule conducătoare dispuse pe un
singur cerc, frunze cu complete(teacă, peţiol şi limb) cu nervuri palmate
sau penate. Florile pe tip 5 au caliciul(5 sepale) diferenţiat de corolă
(5petale). Sămânţa are două cotiledoane cu substanţe de rezervă.
Reprezentanţi: rozacee (măceş, trandafir, pomi fructiferi, căpşun),
leguminoase(mazăre, fasole, soia, trifoi, salcâm), compozite (păpădie,
margaretă, floarea soarelui), solanacee(cartof, ardei, roşii, vinete, tutun,
mătrăgună), fagacee(fag, stejar, carpen) etc.
Monocotiledonatele sunt plante ierboase cu excepţia palmierilor. Au
rădăcini adventive(nu se formează din rădăciniţa embrionului), firoase,
tulpini neramificate, articulate(cu noduri), unele lipsite de măduvă – pai.
Fasciculele conducătoare sunt dispuse neregulat. Frunzele nu au
peţiol(codiţă), iar nervurile sunt paralele. Florile sunt pe tip 3 cu
sepalele(caliciu) de aceeaşi identice cu petalele(corola). Seminţele au un
singur cotiledon.
Reprezentanţi: liliacee(crin, viorea, ceapă, usturoi, ghiocel), poacee(cereale
– grâu, porumb, orez, trestie de zahăr, iarbă de gazon), arecacee –
palmieri, orhidacee - orhidee etc.
Există şi puţine specii de plante parazite (se hrănesc cu substanţele
organice produse de alte plante) şi plante carnivore, care îşi completează
necesarul de substanţe organice cu cele obţinute prin digerarea unor
insecte sau animale mici prinse cu ajutorul unor capcane formate din
frunzele care au o fotosinteză de mică intensitate dar produc enzime
digestive.
Exemple: roua cerului, capcana lui Venus, ulciorul tropical etc.
Regnul Animal
Cuprinde peste 1 milion de specii din care 95% sunt nevertebrate(în
special insecte) şi doar 5% sunt vertebrate.
Animalele sunt pluricelulare, heterotrofe, au ca substanţă de rezervă
glicogen, nu au perete celular, au ţesuturi diferenţiate, se reproduc sexuat.
Celulele reproducătoare(gameţi) sunt diferenţiate(masculine şi feminine). În
urma fecundaţiei se formează celula ou care parcurge mai multe etape de
dezvoltare: morula, blastula, gastrula, embrionul şi fătul. În timpul
dezvoltării din fiecare foiţă embrionară(strat de celule al embrionului) se
formează structuri specifice:
ectodermul(la exterior) produce tegumentul şi sistemul nervos,
endodermul(la interior) produce sistemul respirator şi sistemul digestiv,
mezodermul(în mijloc, apare doar de la viermi) produce sistemul circulator,
sistemul osos şi cel muscular.
Animalele se clasifică după mai multe criterii:
- numărul de foiţe embrionare.
- diploblaste(2 foiţe) – porifere şi cnidari
- triploblaste(3 foiţe) viermi, moluşte artropode, echinoderme, vertebrate
- prezenţa coloanei vertebrale: - nevertebrate:
• porifere (bureţi acvatici)
• cnidari (hidre, meduze şi corali)
• platelminţi (viermi laţi: planarii, tenii, vierme de gălbează)
• nematelminţi (viermi cilindrici: limbrici, trichina, oxiur)
• anelide (viermi inelaţi: râme, lipitori, viermi marini)
• moluşte (melci, scoici, caracatiţe, sepii, nautil)
• artropode (arahnide, crustacee, miriapode, insecte)
• echinoderme (stele de mare, arici de mare)
- vertebrate:
▪ peşti (cartilaginoşi – rechini, cartaginoşi-osoşi – sturioni, osoşi)
▪ amfibieni (broaşte, salamandre, tritoni)
▪ reptile (şerpi, şopârle, crocodili, broaşte ţestoase)
▪ păsări (alergătoare, acvatice, răpitoare, păsărele etc.)
▪ mamifere - monotreme – ornitorincul, echidna
- marsupiale – cangur, koala, şoarece marsupial
- placentare – erbivore, carnivore, insectivore, rozătoare,
cetacee, chiroptere – lilieci, primate

NEVERTEBRATE CARACTERE GENERALE

SPONGIERI
- au țesuturi, dar nu au organe
- trăiesc în apă
- au pori și canale cu coșulețe vibratile
- au schelet intern spongios (silicios sau calcaros)

CELENTERATE
- trăiesc în apă
- corp în formă de sac cu pereți dubli
- cavitate digestivă cu orificiu buco-anal
- înmulțire sexuată și asexută prin înmugurire
VIERMI LAȚI
- corp moale lățit
- sistem digestiv cu orificiu buco-anal
- sistem excretor și reproducător, dezvoltate
- nu au sistem respirator, circulator, digestiv (se hrănesc prin osmoză)
- nu au organe de simț
- majorittea sunt paraziți; produc numeroase ouă

VIERMI CILINDRICI
- corp moale cilindric, ascuțit la capete
- sistem digestiv vu orificiu bucal și orificiu anal
- sistem excretor și reproducător dezvoltate
- nu au sistem respirtor, circulator și nici organe de simț
- majoritatea sunt paraziți

VIERMI INELAȚI
- corp moale inelat
- mușchi bine dezvoltați
- apare sistemul circulator
- lipsește numai sistemul respirator; respirație cutanee

MOLUȘTE
- corp moale nesegmentat
- au cochilie (melc), două valve (scoică) sau os de sepie
- picior musculos dezvoltat (la sepie transformat în tentacule = brațe)
- corp acoperit cu o manta care secretă cochilia
- respirația prin branhi (scoică, sepie) sau manta cu rol de plămân (melc)
- sistem circultor formt din inimă și vase de sânge

ARTOPRODE
- înveliș chitinos; - corp segmentat; picioare articultae
Păianjeni: -nu au antene; - corp format din cefalotorce și abdomen; - o
pereche de chelicere; - 4 perechi de picioare ; respirația prin plămâni și
trahei.
Crustacee: - 2 perechi de antene; - cefalotorace și abdomen; - 5 perechi de
picioare; - respirația prin branhii; unele năpârlesc.
Miriapode: - au o pereche de antene; - corp segmentat; - la fiecare
segment este o pereche de picioare articulate; respirația prin trahei.
Insecte: - o pereche de antene; - cap, torace (3 segmente) și bdomen
segmentat; 3 perechi de picioare; - două perechi de aripi (cu unele
excepții); - respirația prin trahei; - dezvoltarea prin metamorfoză la
majoritatea

VERTEBRATE CARACTERE GENERALE

PEȘTI
- trăiesc în apă
- forma corpului este hidrodinamică
- au solzi osoși înfipți în piele
- schelet intern (cartilaginos sau osos)
- înotătoare perechi și neperechi
- respirație prin branhii (cu unele excwpții)
- temperatura corpului variabilă
- majoritatea se înmulțesc prin ouă din care iese puiet
- fecundație externă (cu unele excepții - speciile vivipare)

AMFIBIENI
- trăiesc în apă și pe uscat
- piele umedă, subțire, puternic vascularizată
- au patru membre
- respirație prin plămâni și piele (larvele prin branhii externe) - temperatura
corpului varibilă
- înmulțirea prin ouă: la majorittea, dezvoltare este prin metamorfoză

REPTILE
- adaptate la viața pe uscat
- solzi cornoși - au patru membre (cu excepția șerpilor)
- respirație prin plămâni
- temperatura corpului varibilă
- înmulțirea prin ouă și dezvoltarea directă
- apar anexele embrionare: amniosul și alantoida
- fecundație internă

PĂSĂRI
- adaptate la zbor
- au pene, fulgi, puf
- au 4 membre; cele anteriare sunt transformate în aripi
- picioare acoperite cu solzi
- au cioc lipsit de de dinți (cu unele excepții)
- la majoritatea, oasele sunt pneumatice
- respiratie prin plămâni - temperatura corpului este constantă (+42°C)
- înmulțirea prin ouă pe care le clocesc; își îngrijesc puii (nu toate)

MAMIFERE
- adaptate la diferite medii de viață
- corpul este acoperit cu păr
- au 4 membre
- dinți sunt adaptați la modul de hrănire
- respirația prin plămâni
- temperatura corpului este constantă (+37°C)
- la majoritatea, embrionul se dezvoltă în uter
- nasc pui pe care îi hrănesc cu lapte produs de glandele mamare

TEST LA BIOLOGIE

Semestrul II

1. Subliniaţi cu o linie virozele şi cu 2 linii bacteriozele din lista următoare:

entorsă, gripă, tuberculoză, varicelă, ciumă, infarct miocardic, hepatita,
antrax, HIV, malaria
2. Descrieţi pe scurt un tip de protistă autotrofă şi o protistă heterotrofă.
3. Completaţi definiţiile următoare:
a) Fungii au corpul numit……………….., alcătuit din filamente
numite………… . Datorită lipsei pigmenţilor asimilatori au
hrănire……………………….. . Peretele corpului lor conţine ………………. .
b) Celulele plantelor conţin vacuole, ………………….. cu clorofilă, iar
……………… celular este celulozic.
Hrănirea plantelor este ……………….., prin procesul
numit………………………….. .
4. Fungii:
a) sunt plante autotrofe
b) sunt plante heterotrofe
c) nu sunt plante
d) au celule cu perete celular celulozic
5. Găsiţi răspunsurile eronate:
A. Protistele sunt:
a) organisme procariote
b) organisme eucariote
c) organisme cu moduri variate de nutriţie
d) lipsite de organe
B. Plantele:
a) au vacuole, cloroplaste şi perete celular celulozic
b) sunt procariote
c)sunt eucariote
d) au ţesuturi meristematice şi definitive
6. Scrieţi câte 4 caractere generale ale dicotiledonatelor şi
onocotiledonatelor şi daţi minim 3 exemple pentru fiecare clasă de plante.
7. Asociaţi noţiunile din cele 2 coloane:
a) şopărle 1. nu au membre
b) şerpi 2. coada prezintă autotomie
c) ţestoase 3. au corpul protejat de carapace
d) crocodili 4. au inimă tetracamerală
8. Animal homeoterm înseamnă:
a) cu temperatura corpului variabilă
b) cu temperatura corpului constantă
c) cu hrănire omnivoră
d) lipsite de dinţi
9. Asociaţi noţiunile:
a) monotremele 1. au membrele anterioare transformate în aripi
b) păsările 2. au membre aşezate în partea laterală a corpului sau sunt
apode
c) mamiferele 3. se înmulţesc prin ouă
d) reptile 4. nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte

SINTEZA BIOLOGIE PENTRU BACALAUREAT

BIOLOGIE
CLASA a X a
Semestrul I

Capitolul I
Ţesuturi vegetale şi animale

Ţesuturile sunt grupări de celule interdependente care au aceeaşi origine,

formă , structură şi funcţie.
Ştiinţa care studiază ţesuturile se numeşte histologie (histos – ţesut).
A. Ţesuturi vegetale
După gradul de diferenţiere a celulelor distingem două tipuri de ţesuturi
vegetale: ţesuturi embrionare şi ţesuturi definitive

a) Ţesuturi embrionare (ţesuturi formative, meristeme)

- sunt formate din celule mici, rotunde, cu pereţi subţiri, care se divid
- formează embrionul (meristeme primordiale)şi asigură creşterea în
lungime (meristeme primare) şi grosime (meristeme secundare)a plantelor
adulte
b) Ţesuturi definitive
- conţin celule specializate care nu se mai divid
- formează organele plantei adulte asigurând protecţia (ţesuturi de apărare)
- epiderma, produc prin fotosinteză sau depozitează substanţe (ţesuturi
fundamentale), dau rezistenţă plantei (ţesuturi de susţinere), produc şi
elimină răşini, arome, nectar, latex (ţesuturi secretoare), transportă seva
(ţesuturi conducătoare)
- ţesuturile conducătoare lemnoase(xilem) – conduc seva brută (apă şi
săruri minerale) de la rădăcină la frunze, este format din celule alungite
dispuse cap la cap, dintre care au dispărut pereţii despărţitori, formând
tuburi. Împreună cu celule anexe, cu rol de hrănire şi parenchim lemnos, cu
rol de susţinere formează fascicule lemnoase în rădăcină şi fascicule
libero-lemnoase în tulpină şi frunze.
- ţesuturile conducătoare liberiene(floem) – conduc seva elaborată prin
fotosinteză de la frunze în toată planta. Celulele alungite sunt separate prin
pereţi ciuruiţi pentru a reduce viteza de circulaţie a sevei prin tulpină şi
rădăcină. Fasciculele au dimensiuni mai reduse comparativ cu cele
lemnoase datorită diametrului mai mic al vaselor liberiene şi a lipsei
celulelor anexe.
 
B. Ţesuturi animale
Toate ţesuturile provin prin diferenţiere din celula ou. Animalele pot fi
didermice, având corpul format din două straturi de celule sau tridermice,
embrionul fiind format din trei straturi de celule din care se formează toate
ţesuturile şi organele.
La animale şi om există patru tipuri de ţesuturi: epitelial, conjunctiv,
muscular şi nervos.
- ţesutul epitelial – aşezarea celulelor în epitelii asigură protecţie şi
schimburi active sau pasive de substanţe şi informaţii cu mediul; după
localizare, structură şi funcţii este de trei tipuri:
- epiteliu de acoperire (pielea)
- epiteliu senzorial (în organele de simţ- recepţionează stimuli din mediu)
- epiteliu secretor (în structura glandelor – produc şi elimină substanţe)
- ţesutul conjunctiv – leagă diferite organe între ele, asigură nutriţia unor
ţesuturi(lax), conduce substanţe, dă rezistenţă(osos, cartilaginos) şi
elasticitate(elastic, fibros,reticulat) organismului. Conţine celule, fibre şi
substanţă fundamentală, în funcţie de consistenţa căreia se împarte în:
- ţesuturi conjunctive moi (ţesut lax, fibros, elastic,reticulat, ţesutul adipos)
- ţesuturi semi-dure (ţesuturi cartilaginoase)
- ţesut dur (ţesutul osos)
- ţesut fluid (sângele)
- ţesutul muscular – format din celule alungite care se pot contracta,
producând la capete o forţă de tracţiune asigurând mişcarea; conţin
organite contractile numite miofibrile
a) Ţesutul muscular striat – fibre musculare cu mai mulţi nuclei - în muşchii
scheletici şi în câteva organe interne: limbă, faringe, laringe
b) Ţesutul muscular neted – fibre cu un singur nucleu - în pereţii organelor
interne – au plasticitate mai mare şi viteză de reacţie mai mică
c) Ţesutul muscular cardiac – fibre striate cu un singur nucleu – în structura
inimii
- ţesutul nervos – format din neuroni şi celule gliale
- neuronii - celule specializate în generarea şi conducerea impulsurilor
nervoase
- sunt formaţi din corp celular (formează substanţa albă) şi prelungiri
(formează substanţa albă sau nervii) – dendrite (mai mici şi numeroase) şi
un axon
- neuronii comunică între ei şi cu celulele efectoare (muşchi şi glande) prin
sinapse cu ajutorul unor substanţe numite mediatori chimici
- celulele gliale – sunt mult mai numeroase decât neuronii, au rol de
susţinere şi hrănire a neuronilor, de sinteză a mielinei etc.
Faptul că neuronii au prelungiri şi comunică prin sinapse permite
organizarea sistemului sub forma unei reţele de neuroni care primeşte,
prelucrează memorează şi transmite informaţie.

Capitolul II
Structura şi funcţiile fundamentale ale organismelor vii

Organismele vii au trei funcţii fundamentale:

- funcţii de nutriţie: nutriţia, respiraţia,circulaţia, excreţia
- funcţii de relaţie: sensibilitatea, mişcarea
- funcţia de reproducere

Funcţii de nutriţie
Funcţiile de nutriţie cuprind toate activităţile prin care organismele preiau
din mediu, prelucrează, transportă substanţele, obţin energia necesară şi
elimină substanţele reziduale.
În sens restrâns nutriţia înseamnă hrănire – construirea de sine a
organismului pe baza substanţelor preluate din mediu.
În funcţie de sursa de carbon utilizată există 2 tipuri de nutriţie:
- nutriţie autotrofă –sinteza substanţelor organice pornind de la carbon
anorganic - CO2
- nutriţie heterototrofă – hrănirea cu substanţe organice produse de alte
organisme

Nutriţia autotrofă
Organismele autotrofe produc substanţe mai bogate în energie decât CO2.
În ecosistem au
funcţie de producători. În funcţie de sursa de energie utilizată există 2
categorii de nutriţie autotrofă:
- fotosinteza - utilizează energie luminoasă – este întâlnită la cianoficee,
alge şi plante
- chemosinteza (chimiosinteza) – energia rezultă din oxidarea unor
substanţe anorganice din
mediu – bacteriile sulfuroase oxidează H2S, cele nitrificatoare oxidează
NH3 iar cele metanogene
transformă CO2 în CH4.
Fotosinteza – este procesul de sinteză a substanţelor organice pornind de
la CO2, apă şi săruri minerale, cu ajutorul energiei luminii cu eliberare de
oxigen.

Ecuaţia fotosintezei este:

CO2 + H2O + săruri minerale → energia luminii → substanţe organice + O2↑

Fotosinteza este realizată de organismele care au pigmenţi asimilatori ce

captează energia luminoasă şi o convertesc în energie chimică.
Organul vegetal specializat pentru fotosinteză este frunza, dar şi alte
organe expuse luminii solare.
Sediul fotosintezei este cloroplastul în care pigmenţii sunt plasaţi pe
membrana internă în asociaţie cu proteine sau alte substanţe.
La plante există clorofila a şi clorofila b (verzi) şi 2 tipuri de pigmenţi
carotenoizi carotenul (portocaliu) şi xantofila (galbenă).
Fotosinteza are 2 faze: a) - faza de lumină b) - faza de întuneric (nu
necesită lumină)

a) - sub influenţa luminii molecula de clorofilă eliberează 1 electron căruia i

se transferă energia luminii, transformându-se în energie chimică
- în cloroplast energia este utilizată pentru:
- descompunerea (fotoliza) apei în O2 care se degajă şi H+
care va fi acceptat de substanţele organice
- producerea ATP – substanţă purtătoare de energie chimică (acid
adenozintrifosforic)
- clorofila recuperează un electron revenind la starea iniţială

b) - H+ şi CO2 sunt încorporate independent într-o mare varietate de

substanţe organice: glucide, proteine, lipide etc.

Importanţa fotosintezei
Fotosinteza este cel mai important proces metabolic de pe planetă care
susţine energetic şi material biosfera
- este sursa principală de substanţe organice, hrană pentru organismele
heterotrofe
- leagă biosfera la o sursă inepuizabilă de energie – energia solară, din
care o parte poate fi stocată
- menţine compoziţia atmosferei în echilibru cu reacţiile consumatoare de
oxigen: respiraţie şi arderi
- stă la baza producţiei agricole şi silvice şi furnizează hrană, materii prime
şi energie
 
Influenţa factorilor de mediu asupra fotosintezei
Lumina – clorofila utilizează lumina începând de la intensităţi foarte mici,
randamentul maxim se obţine la 50000 – 100000 lucşi; peste 100000 lucşi
se produc leziuni celulare şi scade fotosinteza.
Cel mai bine se absoarbe radiaţia corespunzătoare luminii roşii la plante şi
a celei verzi sau albastre la alge marine.
Temperatura – fotosinteza începe la temperaturi puţin peste 0°C, dar
atinge maximul la 35 – 40°C. Unele plante (molid, grâu) fac fotosinteză şi la
temperaturi uşor negative.
Concentraţia de CO2 – fotosinteza începe de la concentraţii de 0,01% şi
creşte până la 3%, la 5% devine toxic. Concentraţii mari se pot obţine doar
în spaţii închise.
Umiditatea – hidratarea optimă este de 70 – 80% din capacitatea de
reţinere a apei Fotosinteza este influenţată şi de alţi factori de mediu: săruri
minerale, concentraţia O2 etc.

Nutriţia heterotrofă
Hrănirea organismelor cu substanţe organice produse de alte organisme.
În funcţie de sursa substanţelor organice şi de modul de hrănire sunt 5
tipuri de nutriţie heterotrofă: saprofită, parazită, mixotrofă, simbiontă şi
ingestivă (digestia).

Nutriţia saprofită – este întâlnită la bacterii şi ciuperci care absorb

substanţele organice dizolvate producând alterarea alimentelor sau
descompun resturi vegetale sau animale producând mineralizarea lor.
Organismele saprofite concurează pentru hrană de aceea multe produc
antibiotice pentru a distruge speciile concurente.
Nutriţia parazită – organismele parazite utilizează substanţe din
organisme vii numite gazdă cărora le produc leziuni sau boli datorită
eliminării substanţelor toxice specifice. În funcţie de tipul de organism bolile
se numesc bacterioze, micoze, zoonoze. Există şi plante parazite care şi-
au pierdut clorofila şi parazitează alte plante (ex. cuscuta- torţelul). Unele
specii de organisme parazite sunt folosite ca insecticide biologice
distrugând insecte dăunătoare culturilor.
Nutriţia mixotrofă – apare la organisme capabile să se hrănească autotrof
şi heterotrof:
- euglenoficeele (euglena verde)se hrănesc autotrof la lumină şi heterotrof
la întuneric
- plantele semiparazite (vâscul) se hrănesc autotrof dar iau seva brută pe
care nu o poate absorbi de la plante gazdă
- plantele carnivore (roua cerului) trăiesc în medii sărace în săruri minerale
pe care le obţin din capturarea şi digerarea unor animale mici în capcane
confecţionate din frunze modificate
Nutriţia simbiontă – simbioza este relaţia reciproc avantajoasă dintre
două organisme în scop de apărare, deplasare sau hrănire.
- lichenii sunt organisme formate dintr-o algă şi o ciupercă – ciuperca
absoarbe seva brută pe care o dă la schimb cu substanţe organice algei
- micorizele sunt asociaţii între rădăcinile plantelor şi ciuperci care au o mai
mare capacitate de absorbţie a sevei (larice, brad, stejar, orhidee)
- leguminoasele au o relaţie simbiontă cu bacterii fixatoare de azot
atmosferic din nodozităţile de pe rădăcini

Nutriţia ingestivă (digestia) – prelucrarea hranei prin transformări

mecanice (mărunţire), fizice (dizolvare) şi chimice(hidroliză cu ajutorul
enzimelor) până la obţinerea substanţelor organice simple în vederea
utilizării lor; - momentul culminant al digestiei este absorbţia
 
Digestia are 2 variante:
- digestie intracelulară
- digestie extracelulară

Digestia intracelulară – întâlnită la protozoare, spongieri, celenterate –

constă în capturarea şi înglobarea în citoplasmă a particulelor nutritive prin
fagocitoză cele solide sau pinocitoză cele lichide, cu formarea vacuolei
digestive care fuzionează cu un lizozom şi are loc digestia – conţinutul
vacuolar nedigerat este expulzat. La animalele superioare remanierile
structurale se fac prin acest tip de digestie substanţele rezultate fiind
folosite la formarea altor structuri. Leucocitele o folosesc pentru a sigura
imunitatea.
Digestia extracelulară – presupune existenţa unui sistem digestiv în care
acţionează enzimele produse de glande digestive. Enzimele împreună cu
apă, mucus, ioni minerali formează sucuri digestive.
 
Există 2 tipuri de sistem digestiv: - sistem închis - la celenterate şi viermi
laţi – prevăzut cu un singur orificiu bucoanal şi o cavitate digestivă
- sistem deschis – la restul animalelor începând cu viermii cilindrici–
cuprinde tubul digestiv şi glandele anexe ale tubului digestiv
- tubul digestiv cu segmente specializate pentru diferite faze ale digestiei şi
diferite tipuri de hrană: orificiu bucal (gură), faringe, esofag, stomac, intestin
subţire, intestin gros, anus
- glandele anexe sunt reprezentate de 3 perechi de glande salivare, ficat şi
pancreas

Digestia începe în gură prin masticaţie, dizolvare şi hidroliza amidonului,

continuă în stomac cu ajutorul sucului gastric bogat în enzime proteolitice
activate de acid clorhidric şi se termină în intestinul subţire datorită sucului
intestinal, a bilei şi a sucului pancreatic care duc la obţinerea de
glucide simple (glucoză), aminoacizi, acizi graşi şi glicerină care vor fi
absorbite prin vilozităţile intestinale care formează marginea „în perie” a
intestinului mărind foarte mult suprafaţa de digestie şi absorbţie. Glucidele
şi proteinele (aminoacizii) trec în sânge iar acizii graşi şi glicerina ajunge în
limfă unde recompun lipide simple.
 
RESPIRAŢIA
Respiraţia este procesul prin care organismele mobilizează energia stocată
în substanţele organice în vederea utilizării acesteia. Eliberarea energiei se
produce în interiorul celulelor prin reacţii de oxidoreducere făcute cu
ajutorul unor enzime.

În lumea vie există 2 tipuri de respiraţie: respiraţie anaerobă şi aerobă.

Respiraţia anaerobă – constă în oxidarea parţială a unor substanţelor
organice cu obţinerea unor compuşi intermediari şi o cantitate mică de
energie. Este întâlnită la bacterii, ciuperci şi pe perioade limitate, în
absenţa oxigenului la plantele superioare.
La microorganisme acest tip de respiraţie se numeşte fermentaţie. Tipurile
de fermentaţie se deosebesc după produsul final obţinut:
- fermentaţia alcoolică - transformarea de către drojdii a glucozei în alcool
etilic şi CO2.
- fermentaţia lactică - transformarea glucozei în două molecule de acid
lactic - unele bacterii.
- fermentaţia acetică este un proces atipic deoarece constă în
transformarea alcoolului etilic în acid acetic în prezenţa oxigenului.
Se mai pot obţine şi alte substanţe prin fermentaţie: alcool butiric, metan
etc.
Respiraţia aerobă – constă în oxidarea substanţelor organice, cu consum
de oxigen, până la compuşi anorganici: H2O şi CO2.

Ecuaţia respiraţiei este:

      substanţe organice + O2 → CO2 + H2O + energie
Energia rezultată este transferată unui compus numit ATP (acid
adenozintrifosforic). Desfacerea legăturilor fosfat din ATP eliberează
energia acolo unde este nevoie deşi la eucariote, sediul respiraţiei aerobe
este mitocondria. Energia degajată din respiraţie este utilizată pentru
sinteze
organice, schimburi active cu mediu, transport de substanţe sau se elimină
în mediu sub formă de căldură.
La plante respiraţia este procesul invers al fotosintezei, fiind mascată de
obicei de aceasta.
La animale respiraţia se face cutanat (prin piele), prin trahei - la insecte,
branhial – la animalele acvatice şi pulmonar – la cele terestre.
La mamifere constă în:
- respiraţia pulmonară - schimbul de gaze dintre mediul extern şi mediul
intern,
- transportul gazelor respiratorii
- respiraţia celulară - schimbul de gaze dintre mediul intern şi celule şi
producerea de energie la nivel celular.
Sistemul respirator la mamifere este format din căi respiratorii
extrapulmonare şi plămâni.
Căile respiratorii sunt: cavităţi nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii. Au
rol de a conduce aerul, de al umezi, încălzi şi purifica.
Plămânii au ca unitate structurală şi funcţională alveola pulmonară la
nivelul căreia se face schimbul de gaze dintre mediul extern şi sânge.
Alveolele se grupează în acini pulmonari la care aerul este dus de
bronhiole ramificate din bronhiile intrapulmonare.
Ventilaţia pulmonară (schimbul de gaze din plămâni) constă în două
mişcări respiratorii: inspiraţia şi expiraţia.

Inspiraţia este un proces activ (cu consum energetic) de introducere a

aerului în plămâni prin creşterea volumului toracic şi scăderea presiunii
intratoracice datorită contracţiei muşchilor intercostali şi a diafragmei.
 
Expiraţia este pasivă, muşchii relaxându-se şi eliminând aerul din plămâni
datorită creşterii presiunii prin scăderea volumului.
Cucerirea uscatului de către vertebrate a necesitat trecerea de la respiraţia
branhială la cea pulmonară. Evoluţia respiraţiei pulmonare a urmat 3
direcţii: creşterea suprafeţei de schimb, alungirea şi specializarea căilor
respiratorii şi perfecţionarea ventilaţiei pulmonare.

CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR ÎN LUMEA VIE

1. ABSORBŢIA ŞI CONDUCEREA SUBSTANŢELOR LA PLANTE

ABSORBŢIA
- la nivelul rădăcinii – prin perii absorbanţi
- prin hifele miceliene care înconjoară rădăcinile(micorize)
- prin frunze - se face datorită forţei de sucţiune (activ, pasiv )
- se absoarbe sevă brută(apă şi săruri minerale)—trece prin celulele de
pasaj în fasciculele conducătoare lemnoase (în cilindrul central)
- se conduce sevă elaborată(substanţe organice)- produsă prin fotosinteză
în frunze
– prin fascicule conducătoare liberiene

CONDUCEREA
- seva brută – prin fascicule conducătoare lemnoase (xilem) – de la
rădăcină la frunze
- sevă elaborată – prin fascicule conducătoare liberiene (floem) – de la
frunze în toată planta
Fascicule conducătoare: - vase conducătoare – celule alungite puse cap -
la - cap (tuburi )
- vase lemnoase – celule fără pereţi despărţitori şi conţinut celular
- vase liberiene – celule vii cu pereţi transversali ciuruiţi şi conţinut
celular
- parenchim (celule vii pentru hrănire şi susţinere) – lemnos sau
liberian
- fibre (ţesut mecanic, de susţinere) – lemnoase sau liberiene
- în rădăcină – fascicule conducătoare liberiene şi lemnoase
- în tulpină – fascicule conducătoare liberolemnoase (lemnoase – la interior
şi
liberiene – la exterior )
- în frunză – fascicule conducătoare liberolemnoase (nervuri )
 
2. CIRCULAŢIA SUBSTANŢELOR LA ANIMALE
- creşterea complexităţii structurale şi funcţionale şi intensificarea
metabolismului determină apariţia sistemelor specializate pentru transportul
substanţelor
- toate substanţele din organism situate în afara celulelor – mediu intern
Mediul intern (substanţele lichide din corp)
- la nevertebrate - hidrolimfă (apă si substanţe organice)
- hemolimfă (plasmă şi pigmenţi respiratori )
- la vertebrate – sânge, limfă, lichid interstiţial (intercelular) sistem circulator
- deschis – la nevertebrate (inima sau vas contractil, vase deschise în
lacune,
sinusuri )
- închis – la vertebrate (inima, vase [artere – duc sânge de la inimă în corp,
vene – duc sânge din corp la inimă , capilare – realizează schimburile de
substanţe la nivelul ţesuturilor] închise )

Sistemul circulator deschis (sângele trece direct prin ţesuturi)

- la unele moluşte, artropode, tunicate
Sistemul circulator închis (sângele nu intră în contact direct cu ţesuturile)
- la anelide, cefalopode, vertebrate
Circulaţia: - în sens unic datorită valvelor de la nivelul inimii şi vaselor
- simplă – sângele trece o singură dată prin inimă (neoxigenat)
- dublă – sângele trece de două ori prin inimă (o dată neoxigenat şi a doua
oară oxigenat)
I. Circulaţia la anelide
- primul sistem circulator închis (vase: dorsal, ventral, circulare – 5 vase
contractile)
II. Circulaţia la moluşte
- sistem circulator deschis (lacunar) – inima – bi sau tricamerală străbătută
de hemolimfă oxigenată
III. Circulaţia la artropode
- sistem circulator deschis – inima tubulară
IV. Circulaţia la ciclostomi şi peşti
- circulaţie simplă, închisă – inima bicamerală (un atriu şi un ventricul) cu
sânge neoxigenat
V. Circulaţia la tetrapode (amfibieni, reptile)
- circulaţie dublă incompletă – inima tricamerală (două atrii şi un ventricul) –
sângele oxigenat se amestecă cu cel neoxigenat în ventricul
VI. Circulaţia la păsări şi mamifere
- circulaţie dublă completă – inima tetracamerală (două atrii şi două
ventricule) sângele nu iese din vase, trece de două ori prin inimă şi nu se
amestecă sângele oxigenat cu cel neoxigenat (e complet
separată partea dreaptă a inimii cu sânge cu CO2 de partea stângă în care
este sânge oxigenat)
- circulaţia mare – artera aortă duce sânge oxigenat din ventriculul stâng în
tot corpul, are loc schimbul de substanţe la nivelul capilarelor,
iar sângele neoxigenat este dus prin venele cave în atriul drept
- circulaţia mică – artera pulmonară duce sânge neoxigenat din ventriculul
drept la plămâni, are loc oxigenarea, iar sângele oxigenat
este dus prin venele pulmonare în atriul stâng
Particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului circulator sunt
strâns legate de cele ale sistemului respirator.
 
Excreţia
Excreţia este procesul de eliminare a unor substanţe în mediul extern.
Aceste substanţe sunt:
- substanţe rezultate din dezasimilaţie (degradarea substanţelor proprii din
celule) care pot deveni periculoase, fiind toxice în cantităţi mari (ex. uree)
- substanţe netoxice dar care pot fi în exces (ex. apa)
- substanţe străine, pătrunse în mediul intern (ex. medicamente, alcool etc.)
- substanţe cu rol de semnal chimic (ex. nectar, parfumuri)
Excreţia la plante constă în eliminarea apei prin transpiraţie şi prin gutaţie,
asigurând astfel o circulaţie normală a substanţelor. Plantele prezintă
adaptări prin care controlează pierderile de
apă.

Transpiraţia - procesul de eliminare a vaporilor de apă, în special prin

frunze (stomate)
- asigură ascensiunea sevei brute spre frunze
- împiedică supraîncălzirea plantelor
- menţine stomatele deschise asigurând schimbul de gaze cu mediul
 
Gutaţia – eliminarea apei sub formă de picături, suplineşte transpiraţia
când există exces de apă şi temperaturi ridicate
Excreţia la animale menţine compoziţia normală a sângelui. Eliminarea
substanţelor reziduale (în special cele pe bază de azot rezultat din
metabolizatea proteinelor) se face prin:
- respiraţie (CO2 şi vapori de apă)
- transpiraţie (picături de apă, săruri şi cantităţi mici de substanţe azotate)
- defecaţie (substanţe alimentare nedigerate)
- urină (apă, săruri, uree, amoniac, acid uric etc.)
Pentru a putea filtra conţinutul celular şi al mediului intern a apărut un
sistem excretor care s-a dezvoltat în funcţie de cantitatea de substanţe
reziduale produse de organism şi de complexitatea structurală a acestuia.
Cel mai simplu sistem excretor este vacuola contractilă de la protozoare, la
primele animale pluricelulare există o protonefridie formată dintr-o pâlnie
care filterază mediul intern şi un canal de evacuare, acest sistem a evoluat
până la sistemul excretor de la mamifere format din rinichi (produc urină)şi
căi urinare (2 uretere – conduc urina de la rinichi la vezică, vezică urinară –
depozitează urina între 2 micţiuni şi o uretră elimină urina la exterior).
Rinichii – sunt formaţi dintr-un număr mare de unităţi numite nefroni. Un
nefron este format din: - capsulă renală cu rol de filtrare a sângelui(produce
cantităţi mari de urină primară diluată)
- tub renal cu trei porţiuni (tub contort proximal, ansa Henle şi tub contort
distal) în care au loc procese de absorbţie, eliminare şi secreţie care duc la
formarea urinei finale, care poate fi uneori foarte concentrată (aproape
solidă) în funcţie de specie şi condiţiile de mediu.
- tub colector conduce urina spre calicele renale
- calice renale căi excretoare intrarenale – duc urina spre ureter
 

TEST
1. Completaţi definiţiile:
Ţesuturile sunt .................... interdependente de celule care au
aceeaşi ......................., formă, .......................... şi ........................ .
Nutriţia autotrofă este sinteza substanţelor ................. pornind de
la ................. anorganic - CO2 cu ajutorul unei surse..................... de
energie.
Nutriţia heterototrofă este .................. cu substanţe .................. produse
de ............. organisme.
Respiraţia este procesul prin care organismele mobilizează ...................
stocată în substanţele ........................ în
vederea utilizării acesteia.
 
2. Alegeţi răspunsul corect:
Epiderma este un ţesut:
a) mecanic
b) conducător
c) de apărare
d) de susţinere
În structura neuronului există:
a) fibre de colagen
b) neurofilamente
c) miofibrile contractile
d) cloroplaste
Oxigenul produs de plante rezultă din:
a) CO2
b) H2O
c) clorofilă
d) substanţe organice
Fotosinteza se desfăşoară în:
a) ţesutul secretor
b) cloroplaste
c) rădăcină
d) ţesutul conducător lemnos
Nutriţia heterotrofă:
a) nu se face la animale
b) este specifică algelor
c) se face prin sinteza substanţelor minerale
d) se face prin digerarea substanţelor
Respiraţia pulmonară constă în:
a) schimbul de gaze respiratorii
b) schimbul de substanţe organice cu ţesuturile
c) transportul gazelor respiratorii la celule
d) producerea de energie celulară
Sistemul circulator la om este alcătuit din:
a) artere, vene, capilare
b) inimă, lacune, artere, vene, capilare
c) inimă şi vase de sânge
d) capilare şi inimă
 
Sistemul excretor:
a) eliminăa substanţele reziduale
b) elimină substanţele nedigerate
c) produce transpiraţia
d) elimină CO2 şi vapori de apă
 
3. Asociaţi noţiunile:
a) vezica urinară         1. formarea urinei
b) plasmă     2. se varsă în vezica urinară
c) rinichi     3. constituent al sângelui din care se formează urina
d) ureter     4. depozitarea urinei
4. Demonstraţi că o bucată de pâine este o „conservă” de energie solară.
5. Ce rol poate avea digestia intracelulară în vindecarea unei plăgi cu
strivire de ţesut?
6. Descrieţi pe scurt respiraţia la om precizând şi rolul circulaţiei în acest
proces.
 
 SINTEZA PENTRU BACALAUREAT
BIOLOGIE
CLASA A X A
SEMESTRUL II
 

FUNCŢII DE RELAŢIE
SENSIBILITATEA ŞI MIŞCAREA
Sensibilitatea este proprietatea organismelor de a reacţiona la informaţiile
primite din mediu. Organele responsabile pentru sensibilitatea organismului
sunt organele de simţ care transmit informaţiile primite sistemului nervos
care le analizează şi elaborează răspunsuri adaptative.
Sensibilitatea şi mişcarea la plante
Plantele sunt sensibile la lumină, variaţii de temperatură, atracţia
gravitaţională, mişcări bruşte, substanţe chimice etc.
Răspunsul plantelor la aceşti stimuli se face prin trei tipuri de mişcări:
a) tactisme – mişcări ale celulelor mobile (gameţi bărbăteşti)
b) tropisme – mişcări ale organelor vegetative orientate în funcţie de
direcţia
stimulilor (fototropisme – orientări în funcţie de lumină: pozitive ale
frunzelor
şi negative ale rădăcinilor, geotropisme – orientarea pozitivă a rădăcinilor
spre forţa de atracţie gravitaţională etc.
c) nastii – mişcări neorientate, nu depind de direcţia unui stimul ci de
intensitatea lui (deschiderea şi închiderea unor flori seara sau dimineaţa în
funcţie de intensitatea luminii şi a temperaturii)

Sensibilitatea la animale
Primirea informaţiilor din mediul extern şi din propriile structuri este o
condiţie esenţială a supravieţuirii animalelor, care permite găsirea hranei,
evitarea pericolelor, participarea la reproducere etc.
La animale există organe de simţ specializate pentru fiecare tip de stimul.
Fiecare organ de simţ conţine un receptor – partea sensibilă, specializată –
cu rol de a traduce stimulul recepţionat în influx nervos care va ajunge la
centrii nervoşi. Aceştia nu prelucrează sunete, căldură sau lumină ci
impulsuri nervoase. Al doilea component este reprezentat de căile
nervoase de conducere a impulsului nervos de la receptor la sistemul
nervos. A treia
componentă o reprezintă ariile cerebrale specifice unde se prelucrează
informaţia.
Organele de simţ se clasifică în funcţie de excitantul pe care îl înţeleg în:
- organe chemoreceptoare – limba, mucoasa olfactivă, chemoreceptorii din
vase etc. Sunt sensibile la energia chimică (ioni sau molecule dizolvate în
fluidele din apropierea receptorului)
- organe mecanoreceptoare – urechea, receptorii tactili şi de presiune din
piele, mecanoreceptorii din muşchi, oase şi articulaţii, linia laterală a
peştilor etc.
Sunt sensibile la energia mecanică asociată cu schimbări de presiune, de
poziţie, de acceleraţie etc.
- organe fotoreceptoare – ochii – sensibili la energia electromagnetică din
domeniul vizibil şi ultraviolet
- organe termoreceptoare – termoreceptorii din piele sau vasele de sânge

Chemorecepţia – cu ajutorul chemorecepţiei organismele mobile îşi

găsesc hrana, evită substanţele toxice, îşi localizează teritoriul sau îşi
găsesc partenerul.
Există două tipuri de sensibilitate chimică: - una pentru moleculele din aer –
sensibilitatea olfactivă sau miros şi una pentru substanţele sapide (cu
gust), dizolvate în salivă sau în mediul în care trăieşte organismul –
sensibilitate gustativă – gust.
Chemoreceptorii sunt celule epiteliale senzoriale sau celule nervoase
specializate, prevăzute la polul apical cu cili care la contactul cu
substanţele chimice produc impulsuri nervoase.
Sensibilitatea olfactivă – receptorii sensibilităţii olfactive sunt celule
nervoase ale căror prelungiri intră în structura mucoasei olfactive fiind
singurul loc unde neuronii ajung în contact cu aerul. Nasul cu funcţie
respiratorie şi olfactivă este format din două fose nazale a căror suprafaţă
este mărită prin apariţia cornetelor nazale. În cornetul nazal superior se
găseşte mucoasa olfactivă formată din dendrite şi celule de suport.

În funcţie de sensibilitatea mirosului animalele se pot împărţi în:

- animale hiperosmatice (foarte sensibile) – monotreme, marsupiale,
rozătoare
- animale macrosmatice – ierbivore, carnivore
- animale microsmatice – om, primate
- animale anosmatice (cu organe olfactive atrofiate) – cetacee – caşalot,
balena Sensibilitatea gustativă – receptorii sunt localizaţi în muguri gustativi
(apăruţi la peşti) formaţi din celule senzoriale şi celule de susţinere. La
mamifere mugurii gustativi sunt localizaţi în papilele gustative din mucoasa
limbii.
 
Sunt patru tipuri de receptori gustativi – pentru dulce, sărat, acru şi amar.
Stimularea unui singur receptor produce o senzaţie gustativă
simplă iar prin stimularea mai multor tipuri de receptori se formează gusturi
complexe.
Combinaţia dintre gust şi miros se numeşte aromă şi permite
recunoaşterea alimentelor, evitarea substanţelor toxice, stimularea digestiei
prin declanşarea secreţiei glandelor tubului digestiv etc.
 
Mecanorecepţia – implică mai multe tipuri de sensibilitate datorată forţelor
mecanice deformante care dau informaţii despre gravitaţie, variaţii de
mişcare, de presiune, calitatea suprafeţelor de contact, curenţii de aer sau
apă, vibraţiile mediului etc.
Sensibilitatea acustică – receptorii auzului sunt localizaţi în urechea
internă la nivelul melcului membranos – sunt celule senzoriale cu cili
înconjuraţi la bază de fibrele nervoase ale nervilor auditivi.
Urechea are trei componente: urechea externă formată din pavilion şi
conduct auditiv extern – cu rol de captare şi direcţionare a vibraţiilor sonore
spre timpan, urechea medie – o cavitate în osul temporal în care există un
lanţ de oscioare – ciocanul, nicovala şi scăriţa – care amplifică şi
modulează vibraţiile pe care le transmit ferestrei ovale şi se aici endolimfei.
În urechea medie există un canal care face legătura cu faringele– trompa
lui Eustachio cu ajutorul căruia se menţine o presiune egală pe cele două
feţe ale timpanului.
Urechea internă este o cavitate plină cu un lichid numit endolimfa aflată în
continuarea urechii medii de care este separată prin două ferestre – ovală
şi rotundă prevăzute cu o membrană elastică. În interiorul urechii interne se
găsesc mai multe formaţiuni care conţin receptori. Organul Corti situat la
nivelul melcului membranos (cohlee) conţine receptori auditivi. Vibraţiile
sonore ajunse la acest nivel cu ajutorul endolimfei mişcă membrana
tectoria în care sunt prinşi cilii celulelor acustice şi această mişcare va
declanşa impulsul nervos preluat de nervii acustici şi transmis spre creier.
La om, în afara furnizării informaţiilor despre zgomotele din mediu, auzul
facilitează comunicarea prin limbajul vorbit.
Sensibilitatea vestibulară – recepţionează modificările poziţiei
organismului în spaţiu şi asigură menţinerea echilibrului. Receptorii se
găsesc în urechea internă în două formaţiuni numite utriculă şi saculă
situate deasupra melcului membranos şi la baza a trei canale semicirculare
orientate în cele trei direcţii ale spaţiului. Celulele senzoriale sunt prevăzute
cu cili care sunt mişcaţi la modificarea poziţiei corpului sau capului de
mişcarea unui gel – endolimfa - în care se găsesc nişte cristale de carbonat
de calciu numite otolite.
Sensibilitatea tactilă – receptorii sunt terminaţii nervoase libere sau
încapsulate (corpusculi) care înregistrează atingeri, presiuni, vibraţii
mecanice şi stimuli dureroşi. Dau informaţii despre forma, consistenţa,
nivelul de contact la organismului (atingere uşoară sau presiune crescută),
efectul potenţial nociv asupra ţesuturilor al diferitelor obiecte din mediu.
Terminaţiile libere se ramifică printre celulele epidermei şi dau o senzaţie
slab localizată, pe când terminaţiile încapsulate sunt localizate în dermă, nu
se ramifică şi dau senzaţii tactile bine definite şi localizate.
Un tip particular de sensibilitate tactilă este sensibilitatea seismoreceptorie
întâlnită la unele animale acvatice (peşti). Receptorii sunt organele liniei
laterale reprezentaţi de muguri epiteliali constituiţi din celule senzoriale
ciliate şi celule de susţinere dispuse pe părţile laterale ale corpului peştilor
de la cap la extremitatea cozii. Recepţionează vibraţii de mică frecvenţă ale
apei şi mici potenţiale electrice produse de muşchii lor care permit
determinarea vitezei şi
direcţiei curenţilor, mişcările propriului corp, depărtarea fundului apei şi a
malurilor, prezenţa unor corpuri străine în apă.
Sensibilitatea proprioceptivă – receptorii sunt fusuri neuromusculare din
muşchi şi corpusculi tendinoşi din tendoane. Sunt stimulaţi de schimbarea
tonusului muşchilor şi tendoanelor în timpul contracţiei şi al relaxării.
Asigură menţinerea posturii, realizarea locomoţiei sau a mişcărilor fine.
Sensibilitatea termică – receptorii sunt terminaţii nervoase încapsulate
situate în tegument şi în unele organe interne. Sunt două tipuri de
receptori: pentru cald şi pentru rece.

Ei sunt stimulaţi de variaţii ale temperaturii. Au rol în termoreglarea

organismului.

Fotorecepţia – sensibilitatea cu ajutorul căreia se pot forma astfel imagini

complexe, se
detectează mişcarea, se apreciază distanţele, se identifică plasarea
obiectelor în spaţiu etc.
Sensibilitatea vizuală – fotoreceptorii sunt sensibili la radiaţiile luminoase
datorită pigmenţilor pe care îi conţin, însă fotorecepţia nu este identică cu
vederea fiind necesare structuri nervoase capabile să interpreteze
impulsurile nervoase venite de la fotoreceptori.
Fotoreceptorii sunt plasaţi în ochi formaţi din glob ocular şi organe anexe –
de protecţie (pleoapele, genele, sprâncenele şi glandele lacrimale) şi de
mişcare (6 muşchi externi ai globului ocular).
Globul ocular cuprinde trei tunici concentrice şi aparatul optic. Tunica
externă – sclerotica, albă, de natură fibroasă cu rol de protecţie prevăzută
în partea anterioară cu o parte transparentă – corneea prin care pătrunde
lumina în ochi. Tunica mijlocie – coroida – cu rol de nutriţie şi menţinerea
obscurităţii în ochi datorită pigmenţilor melanici. La partea anterioară corpul
ciliar care secretă umoarea apoasă şi cu ajutorul muşchilor ciliari reglează
dimensiunea
pupilei din iris.
Tunica internă – retina – este de natură nervoasă având mai multe straturi:

celule fotoreceptoare cu conuri pentru vederea colorată, celule cu bastonaş

pentru vederea albnegru, şi celule nervoase care vor da naştere nervului
optic. Locul de ieşire al nervului optic din retină nu conţine celule
fotoreceptoare şi este numit pata oarbă. Retina are o zonă de acuitate
vizuală maximă – pata galbenă sau foveea centralis în care se formează
imaginea
obiectului privit, reală, mică şi răsturnată. Aici există doar celule cu conuri a
căror densitate determină acuitatea vizuală.
Aparatul optic are rolul de a focaliza imaginea pe retină. Este format din
cornee, umoare apoasă, cristalin (lentilă biconvexă aşezată în spatele
pupilei), umoare vitroasă (substanţă gelatinoasă situată între cristalin şi
retină).
Pentru formarea corectă a imaginii pe retină sunt necesare procese de
acomodare a vederii la distanţă cu ajutorul cristalinului şi la intensitatea
luminii datorită irisului care măreşte sau micşorează pupila.
Celulele fotoreceptoare conţin pigmenţi fotosensibili care sunt formaţi dintr-
o
componento proteică şi un derivat al vitaminei A care suferă modificări
structurale în prezenţa luminii şi determină apariţia unui influx nervos.
Celulele cu conuri au pigmenţi sensibili la radiaţii corespunzătoare culorilor
roşu, albastru şi verde. Prin stimularea în proporţii diferite a celor trei tipuri
de celule se generează în centri nervoşi superiori senzaţii vizuale pentru
toate
culorile.
Sistemul nervos are rolul de a integra organismele în mediu coordonând
activitatea întregului organism prin reacţii diferenţiate cu funcţie adaptativă
(stochează, procesează şi integrează informaţii în funcţie de care
elaborează comenzi pentru efectori – muşchi sau glande).
Sistemul nervos este format din ţesut nervos alcătuit din celule nervoase –
neuroni şi celule de suport – celule gliale.
Un neuron este capabil de a recepţiona informaţii, de a integra informaţiile
primite şi de a genera impulsuri nervoase corespunzătoare, de a conduce
impulsurile nervoase şi a le transmite altor neuroni şi de a coordona
propriile activităţi metabolice.
Neuronul este alcătuit din corp neuronal şi prelungiri (dendrite şi axon).
 
Corpul celular
formează substanţa cenuşie din sistemul nervos central (SNC) - creier şi
măduva spinării şi ganglionii nervoşi din sistemul nervos periferic având rol
de analiză a informaţiilor, elaborare a comenzilor sau stocare a informaţiilor
primite. Dendritele sunt prelungiri ramificate, scurte care primesc impulsul
nervos şi îl conduc spre corpul celular. Axonul este o prelungire unică,
neramificată, care conduce impulsul nervos de la corpul celular spre butonii
terminali de unde este transmisă informaţia altui neuron printr-o formaţiune
numită sinapsă.

Axonii formează substanţa albă din SNC şi din nervi.

Cea mai simplă formă de activitate nervoasă este actul reflex. Reflexul este
răspunsul organismului la un stimul cu ajutorul sistemului nervos. Traseul
urmat de informaţie în timpul unui act reflex se numeşte arc reflex şi are
cinci componente: receptorul (primeşte informaţia), calea nervoasă
senzitivă (conduce informaţia spre centru nervos), centrul nervos
(analizează
informaţia şi elaborează răspunsuri adecvate), calea motoare (conduce
comanda de la centru nervos la organele efectoare), efectorul (organ care
reacţionează prin contracţii musculare sau secreţia unor substanţe la sub
comanda centrilor nervoşi).
 
Sistemul nervos al nevertebratelor
Partea principală a sistemului nervos al nevertebratelor, spre deosebire de
cel al vertebratelor, se află situată ventral față de sistemul digestiv.
Cel mai simplu tip de sistem nervos este cel în formă de rețea întâlnit la
celenterate. Celulele nervoase sunt egal repartizate la periferia corpului
animalului. La acestea se întâlnește primul arc reflex din seria animală,
format din: celule receptoare și celule mioepiteliale (efectoare) situate în
epiderm și neuroni situați în mezoglee.
Acest tip de sistem nervos este prezent și la alte grupe de animale în
structura pereților organelor interne, formând plexuri nervoase, de exemplu
în peretele intestinului sau al stomacului mamiferelor sau în structura
substanței reticulate.
Viermii lați prezintă un sistem nervos de tip ganglionar. Ganglionii sunt
aglomerați de corpi neuronali. În cazul viermilor există doi ganglioni situați
la nivelul părții anterioare a corpului. De la aceștia pornesc două cordoane
de fibre nervoase care se distribuie în masa corpului. Gruparea neuronilor
în structuri ganglionare reprezintă începutul procesului de centralizare
nervoasă.
La viermii inelați există câte o pereche de ganglioni în fiecare segment al
corpului, acesta fiind sistemul nervos ganglionar scalariform. Ganglionii
sunt interconectați prin fibre nervoase de tipul comisurilor și conectivelor.
Planul de bază al sistemului nervos al moluștelor în prezența unor
ganglioni diferențiați în fiecare segment a corpului (cap, picior, masă
viscerală etc.)
La cefalopode, datorită complexității comportamentelor (de atac sau
apărare), ganglionii fuzionează într-un ''creier'' situat la nivelul capului,
protejat de o cutie craniană, de consistență cartilaginoasă. Aceasta
constituie o etapă a procedeului de cefalizare a substanței nervoase.
Sistemul nervos al artopodelor se aseamănă cu cel al viermilor inelați în
sensul că există câte o pereche de ganglioni nervoși în fiecare segment al
corpului. Datorită continuării procesului de cefalizare inițiat la viermii
ganglionii cefalici (cerebroizi) prezintă o organizare diferită de a celor
toracali sau abdominali. Neuronii care-i alcătuiau o morfologie mai
complexă, sunt interconectați printr-un număr mai mare de sinapse și se
află în strânsă legătură cu organele de simț (situate tot în zona capului).
Informațiile venite de la receptori sunt prelucrate de către neuronii și
ganglionii cefalici.
Sistemul nervos al insectelor este capabil să coordoneze activități extrem
de complexe. Albinele, furnicile, termitele etc. prezintă comportamente
sociale extrem de elaborate, eficient coordonate de către sistemele nervos
și endocrin.
Totuși, în ciuda complexității acestor activități reflexe.
Construirea fagului, a mușuroiului sau termitierelor sunt comportamente
reflexe, inconștiente (instincte), care se bazează pe procese corticale
superioare de (exemplu învățarea, transferul de cunoștințe, abstractizarea
etc.)
Concluzii
Unitatea de bază a integrării nervoase la toate animalele este neuronul, o
celulă înalt specializată pentru generarea autopropagarea impulsurilor
nervoase.
Transmiterea impusului nervos de la un neuron la altul se realizează prin
intermediul sinapselor.
Sistemul nervos al nevertebratelor este dispus față de sistemul digestiv.
În organizare sistemului nervos al nevertebratelor se constată procese de
centralizare cefalizare a neuronilor.

Măduva spinării se află în canalul vertebral, fiind turtită dorso-ventral la

pești și cilindrică la celelalte vertebrte.
Dezvoltarea membrelor cu funcții complexe (tactile și motorii) a atras după
sine apariția la vertebratele terestre a unor centri nervoși mai dezvoltați (a
umflăturilor) în regiunile toracică și lombară. În secțiune transversală,
substanța cenușie este localizată la interior, iar substanța albă la exterior.
Măduva spinrii, similar celorlalte structuri nervoase, subcorticale,
îndeplinește două funcții: funcția reflexă realizată prin substanța cenușie și
funcția de conducere realizată prin substanța albă.
La nivelul măduvei spinării se află centrii reflexelor tonico-posturale, de
locomoție, de apărare, ai unor activități vegetative etc.
Centrii medulari se află în legătură cu celelalte etaje ale nevraxului prin căi
de conducere ascendente (ale sensibilității) și descendente (ale motilității).
De la acest nivel pornesc nervii spinali (31 de perechi la mamifere) care se
distribuie în tot corpul. Fiecare nerv spinl prezintă o rădăcină posterioară,
senzitivă, care intră în măduvă, și o rădăcină anterioară, motorie, care
pleacă de la măduvă.
Trunchiul cerebral este situat în continuarea măduvei spinării. La nivelul
său se află bulbul rahidian. La toate vertebratele, în bulb se găsesc centrii
reflecși ai respirației, ai activităților cardiovasculare și ai altor funcții
vegetive. Tot aici, la pești, se află centrii care controlează activitatea
celulelor tegumentare care determină colorația corpului. Distrugerea
bulbului rahidian determina moartea animalului, deoarece la acest nivel se
închid majoritatea reflexelor cu importanță vitală pentru organism.

Cele 12 perechi de nervi crainieni (la pești și amfibieni, 10 perechi) își au

originea la nivelul trunchiului cerebral și, în special, în regiunea bulbului
rahidian.
Mezencefalul, la toate vertebratele, cu excepția mamiferelor, conține doi
lobi optici care primesc informații de la receptorii optici (retina) și doi nuclei
acustici la care ajung mesaje de la urechea internă.
La mamifere, în afara zonelor cu funcții vizuale și acutice, mezencefalul
conține originile nervilor cranieni care reglează activitatea mușchilor
extrinseci ai globului ocular.
La pești, amfibieni și unele reptile, mezencefalul reprezintă centrul superior
de integrare nervoasă a organului. În cursul evoluției, această funcție a fost
preluată de telencefal.
Cerebelul s-a dezvolatat din plafonul metencefalului. Structura sa
reprezintă o considerabilă varietate la diferite grupe de vertebrate.
Cerebelul este cu atât mai dezvoltat, cu cât animalele desfășoară mișcări
mai elaborate și cu cât locomoția lor are loc într-un mediu mai puțin dens.
Astfel cerebelul peștilor este mai dezvoltat decât cel al animalelelor terestre
(reptilelor), dar mai puțin dezvoltat decât păsărilor bune zburătoare, la care
atinge un maxim de dezvoltare.
În esență, cerebelul intervine în controlul echilibrului și activităților motorii
complexe (posturale sau locomotorii).
Cerebelul nu inițiazî mișcări. El modulează comenzile motorii elaborate de
scoarța cerebrală.
Diencefalul este format din talamus, hipotalamus și epitalamus.
Talamusul este o formațiune nervoasă care, în decursul evoluției,
dobândește tot mai multe conexiuni senzoriale. Se află în legătură cu
telencefalul și cu mezencefalul.
La amfibieni, primește și aferențe optie, iar la păsări, devine zonă de
integrare senzorială (funcție preluată de la mezencefal). Informațiile ajunse
aici sunt prelucrate și transmise telencefalului. De aceea talamusul,
împreună cu nucleii (aflați la baza telencefalului), formează complexul
talamostriat, caracteristic păsărilor.
La mamifere, se remarcă prezența a numeroși nuclei care reprezintă stații,
pe căile sensibilității corpului, drumul lor spre telencefal.
Hipotalamusul, la toare vertebratele, are funcție de integrare vegetativă
superioară, fiind interconectat cu centrii vegetativi medulari și bulbari a
căror activitate o coordonează. Centrii hipotalamusului reglează procesele
metabolice ale organismului, comportamente legate de actul alimentar,
sexual și de apărare. Tot aici (în nucleii anteriori) se află celule
neurosecretoare care sintetizează hormoni pe care-i depozitează în
hipofiza posterioară. Prin legătura sa directă în hipofiză, controlează
activitatea tuturor glandelor endocrine din organism. La vertebratele
superioare, activitatea sa este supusă controlului telencefalului.
Epitalamusul, situat dorsal, cuprinde epifiza, ochiul pineal al reptilelor.
Telencefalul este structura nervoasă care a suferit cele mai spectaculoase
modificări în evoluția sistemului nervos la vertebrate. Acesta cuprinde
emisferele cerebrale și corpi striați (nucleii striați).
Corpii striați (nucleii telencefalului) sunt formațiuni de substanță cenușie
aflate la baza telencefalului. Aceștia dețin funcții importante în reglarea
mișcărilor automate (stereotipe) comandate de telencefal.
La păsări și la mamifere, el este foarte dezvoltat, cele două emisfere
cerebrale acoperind aproape în întregime toate celelalte vezicule nervoase.
Emisferele cerebrale conțin centrii superiori de integrare nervoasă a
informațiilor senzoriale și centrii motori superiori ai mișcărilor voluntare de
coordonare a organismului. În plus, la mamifere și respectiv la om, dețin un
rol cheie în organizarea comportamentului, a psihicului animal sau uman.
Procesele corticale fundamentale (învățarea, memoria etc.), reflexele
condiționate și limbajul voirbit (al doilea sistem de semnalizare) sunt
prezente în special la om, unde există arii nervoase de asociație.
La pești, telencefalul nu se remarcă printr-o dezvoltare evidentă. La rechini,
emisferele sunt bine reprezentate. La toți peștii, în partea anterioară a
telencefalului se află doi lobi olfactivi. La amfibieni, telencefalul este format
din două emisfere cerebrale alungite, separate prin șanțul interemisferic.
Pentru prima dată, în evoluția sistemului nervos la vertebrate, apare
tendința de migrare a neuronilor spre periferia emisferelor cerebrale, deci
un început de structurare a „scoarței cerebrale”.
La reptile, apare pentru prima dată în seria animală scoarța cerebrală
(cortex) cu două straturi de neuroni (unul granulos-superficial cu rol
receptor și unul piramidal-profund cu rol motor). Telencefalul păsărilor are,
în special, funcții senzoriale olfactive. La mamifere, scoarța cerebrală
atinge un maxim de dezvoltare, culminând cu structura complexă a
cortexului uman. Acesta conține 6 straturi de celule nervoase și trei tipuri
de zone: senzitive (unde ajung informațiile și se elaborează senzațiile
specifice), motorii (de unde pornesc comenzi către efectori) și de asociație
(unde se integrează ambele tipuri de activități și apar funcțiile psihice).
 
Concluzii
Sistemul nervos la vertebrate conține sistemul nervos central format din
encefal și măduva spinării și cel periferic format din ganglioni nervoși și
nervi.
La vertebratele inferioare, etajul superior de integrare nervoasă este
mezencefalul.
Cortexul uman conține centri specializați pentru realizarea unor funcții
psihice complexe: de vorbit, citit, inteligență, aptitudini etc.

Mişcarea – majoritatea răspunsurilor organismului la stimuli presupun

mişcarea întregului corp sau a unei părţi a lui. Mişcările se produc prin
activarea, contracţia şi relaxarea celulelor musculare. Muşchii nu pot
produce singuri mişcarea. Ei au nevoie de un mediu sau de elemente
structurale asupra cărora să fie aplicată forţa lor de contracţie.
Există trei tipuri principale de deplasare: amiboidală, flagelată sau ciliată şi
musculară.
Deplasarea amiboidală – este caracteristică rizopodelor (amibe) şi
globulelor albe din sânge. Aceste celule îşi modifică forma datorită
elasticităţii membranei celulare care permite deplasarea masei
citoplasmatice şi formarea pseudopodelor (picioare false) care trag
întreg corpul în direcţia dorită.
Deplasarea ciliată sau flagelată– este caracteristică protozoarelor ciliate
sau flagelate şi unor celule specializate (spermatozoid) care înoată cu
ajutorul acestor organite de mişcare.
La spongieri şi celenterate flagelii sau cilii au rolul de a antrena mişcarea
apei din corp sau ajută la apropierea hranei de celulele digestive.
Deplasarea musculară – este specifică animalelor tridermice (începând cu
viermii) şi omului. Este realizată cu ajutorul fibrelor musculare striate şi
netede. Contracţia şi relaxarea musculară se fac cu ajutorul unor proteine
specifice: actina şi miozina.
Modalităţile de locomoţie întâlnite la animale sunt în funcţie de mediul în
care trăiesc acestea: înot – în mediul acvatic, zbor – în mediul aerian şi
mers, salturi, alergat – în mediul terestru.
Musculatura se inserează de tegument sau de exoschelet la nevertebrate
formând o pătură continuă sau muşchi individualizaţi la nivelul diferitelor
segmente ale corpului.
La vertebrate, datorită apariţiei scheletului intern, locomoţia este realizată
de către sistemul locomotor, alcătuit dintr-o componentă pasivă (sistemul
osos) şi o componentă activă (sistemul muscular). Muşchii prinşi de oase -
musculatura scheletică cuprinde muşchi striaţi cu un timp de reacţie mai
rapid şi o forţă de contracţie mai mare faţă de musculatura netedă din
structura organelor interne care are o plasticitate mai mare şi un timp de
reacţie mai
lung. Legătura dintre muşchi şi oase se face prin intermediul tendoanelor
iar oasele sunt legate între ele prin articulaţii şi ligamente.
Scheletul intern poate fi cartilaginos ca şi la rechini, însă la majoritatea
vertebratelor este osos, format din trei componente: scheletul capului –
cutia craniană (protejează creierul), scheletul trunchiului – coloana
vertebrală, coastele şi sternul (protejează măduva spinării şi organele
interne şi asigură poziţia corpului împreună cu membrele) şi scheletul
membrelor –
format din oasele centurilor care prind membrul de corp şi din scheletul
membrului propriuzis. Centura scapulară ce leagă membrul superior de
corp este formată din clavicula, omoplat şi coracoid. Membrul liber este
format din humerus, radius, ulna, oasele carpiene, metacarpiene şi falange.
Centura pelviană este formată din ilion, ischion şi pubis, iar
membrul conţine următoarele oase: femur, tibie, fibula, tarsiene,
metatarsiene şi falange.
Aceste oase sunt puse în mişcare de muşchi capabili să efectueze
contracţii cu o forţă extraordinară sau, dacă este cazul, să facă mişcări
foarte fine şi exacte. Grupele musculare s-au dezvoltat în funcţie de
modalităţile de locomoţie utilizate de animale şi de mediul lor de viaţă.
Locomoţia prin înot se face prin mişcări laterale ale muşchilor înotătoarelor
codale sau ale musculaturii din jumătatea inferioară a corpului. Pentru a
uşura locomoţia animalele acvatice au o formă a corpului cât mai
hidrodinamică.
Locomoţia prin zbor a determinat adaptări ale membrelor superioare ale
păsărilor transformându-le în aripi. Modificări au mai suferit şi alte părţi ale
corpului pentru a deveni aerodinamice şi a avea o greutate cât mai mică
(corp acoperit cu pene, oase pneumatice, saci aerieni în completarea
plămânilor etc.). Există două modalităţi de zbor:
- zbor planat – număr mic de bătăi de aripi şi utilizarea curenţilor de aer
pentru a pluti
- zbor ramat – număr mare de bătăi de aripi şi consum energetic mai mare
Locomoţia în mediul terestru se poate face prin mers, târâre, salturi sau
alergare.
Majoritatea animalelor terestre (cu excepţia şerpilor) se deplasează cu
ajutorul picioarelor.
Şerpii se deplasează prin mişcări ondulatorii ale corpului realizate prin
contracţii succesive ale muşchilor din peretele corpului şi cu ajutorul unor
solzi bine dezvoltaţi dispuşi pe partea ventrală a corpului. Celelalte reptile
(şopârle, crocodili şi broaşte ţestoase) au membre scurte dispuse lateral,
care nu susţin corpul şi gheare cu care se prind de asperităţile solului
ridicând
alternativ membrele de pe o parte a corpului şi având, în general o viteză
redusă de deplasare.
Deplasarea prin salturi a determinat dezvoltarea membrelor posterioare
care au devenit capabile de a acţiona ca nişte resorturi şi a ridica corpul de
pe sol. De obicei direcţia se menţine cu ajutorul cozii. Unele animale şi
omul folosesc mai multe tipuri de locomoţie putându-se deplasa prin mers,
salturi, alergare, înot în funcţie de necesităţi.
La unele mamifere - arici, urs şi la om mersul este lent aplicând pe sol
întreaga suprafaţă a labei piciorului (zona plantară) – se numesc
plantigrade. Carnivorele, în general se sprijină pe sol doar cu degetele – se
numesc digitigrade şi au o viteză de deplasare mai mare.
Cele mai rapide sunt unguligradele (calul, antilopa, mistreţul) care calcă
doar pe vârful degetelor (pe unghii) protejate de un înveliş cornos – copite.
Ca adaptare la alergare unele animale au un număr redus de degete –
calul calcă pe un singur deget.

FUNCŢIA DE REPRODUCERE

REPRODUCEREA
Reproducerea este funcţia organismului prin care se asigură perpetuarea
speciei. Atunci când procesul de reproducere se finalizează cu sporirea
numărului de indivizi putem spune că reproducerea asigură înmulţirea
organismelor.
În lumea vie există o mare varietate a formelor de reproducere ca rezultat
al
perfecţionării acestui proces şi al adecvării la condiţiile variate de viaţă.
Uneori acelaşi organism se poate reproduce în mai multe moduri în condiţii
de viaţă diferite.
În general, reproducerea are loc atunci când organismele au atins stadiul
de maturitate.
În natură există două tipuri fundamentale de reproducere: asexuată şi
sexuată.

Reproducerea asexuată se realizează fără participarea celulelor sexuale

prin diviziune directă – separarea unei celule în două părţi aproximativ
identice (la bacterii, protozoare, celule tumorale), prin înmugurire –
formarea de muguri de celule pe suprafaţa corpului care au capacitatea de
a forma un nou individ liber sau pot forma colonii, atunci când mugurii nu
se desprind de suport (la drojdii, spongieri, celenterate), prin fragmentare –
împărţirea organismelor în segmente capabile să formeze un nou organism
(la alge, unele ciuperci, licheni, unele plante superioare şi unele animale
inferioare), prin spori – structuri unicelulare specializate, provenite de la un
singur individ, care, prin diviziuni succesive dă naştere unui nou organism
(la unele alge, ciuperci, muşchi, ferigi), prin regenerare –animalul al cărui
corp a fost fragmentat are posibilitatea să-şi regenereze partea distrusă şi
să-şi refacă organismul (la unele nevertebrate), prin parte ogeneză –
dezvoltarea unui individ dintr-un ou nefecundat (la păduchii plantelor,
căpuşe, molii), prin înmulţire vegetativă la plante utilizându-se structuri
nespecializate: butaşi, rizomi, tuberculi, bulbi,drajoni etc.
 
Reproducerea sexuată presupune contopirea a doi gameţi de sex opus în
procesul de fecundaţie, rezultând zigotul (celula – ou sau ovulul fecundat)
care continuă ciclul de dezvoltare a noului organism. Fecundaţia se
desfăşoară în două etape: plasmogamia, în care se contopesc
citoplasmele celor doi gameţi (celule reproducătoare) şi cariogamia, în care
se
contopesc cele două nuclee.
Reproducerea sexuată a reprezentat o soluţie biologica superioară faţă de
cea asexuată, deoarece asigură variabilitatea indivizilor.
Reproducerea la animale - la animalele inferioare reproducerea este
asexuată şi sexuată. Unele animale sunt hermafrodite - un individ poate
produce, în organe (ţesuturi) diferite, atât spermatozoizi, cât şi ovule.
Atunci când sexele sunt separate apare fenomenul de dimorfism sexual,
femela fiind mai mare decât masculul sau există diferenţe de colorit şi
morfologie.
Sistemul reproducător al cordatelor cuprinde: gonadele, conductele
genitale, organele genitale externe şi glandele anexe acestor structuri.
Gonadele (ovarele şi testiculele) sunt în general pereche, simetrice,
dispuse în cavitatea abdominală. Există şi cazuri de gonade
impare: ciclostomi, rechini, şerpi şi păsări. La unele mamifere şi la om,
testiculele coboară în pungi scrotale.
Ovarul are structură şi funcţii complexe. El produce ovulele si hormonii
sexuali feminini.
Testiculul are ca funcţie principală producerea de spermatozoizi, dar
sintetizează şi hormonii sexuali masculini.
Conductele feminine sunt reprezentate de oviducte. Acestea se
diferenţiază în mai multe segmente: trompe, uter şi vagin la formele la care
se realizează copulaţie şi gestaţie intrauterină. La speciile care depun ouă,
pereţii oviductelor secreta învelişurile acestora.
Conductele masculine - spermiductele - sunt reprezentate de epididim, de
canalul deferent si de canalul ejaculator continuate cu uretra. Glandele
anexe sunt: glandele bulbouretrale, veziculele seminale şi prostata.
In general, se poate vorbi despre un sistem urogenital, deoarece
conductele urinare se unesc cu cele genitale, la nivelul cavităţii cloacale,
sau în uretră, la masculii vertebratelor fără cloacă.
 
Reproducerea la plante – la plantele inferioare înmulţirea se face asexuat
prin spori, care parcurg un ciclu de viaţă complicat pentru a da naştere unei
noi plante.
La plantele superioare apar organe de înmulţire: floarea, fructul şi sămânţa.
Florile apar la gimnosperme sub formă de conuri în care se vor forma după
fecundaţie seminţe care nu vor fi protejate de fructe. La angiosperme
seminţele sunt protejate de fructe formate din componente ale florii (ovar şi
uneori receptacul). Fructele participă la unele specii şi la răspândirea
seminţelor în natură.
Florile pot fi bisexuate (hermafrodite), cele care au atât adroceu (stamine)
cât și gineceu (carpele), și unisexuate. Antenele cu flori unisexuate care
conțin, pe același individ, flori bărbătești cât și femeiești, 
poartă denumirea de monoice (porumb, stejar, nuc), iar cele la care florile
unisexuate sunt dispuse pe indivizi diferiți se numesc plante dioice
(cânepa, urzica). Sunt rare cazurile în care tulpina se termină cu o singură
floare (lalea, anemonă). De cele mai multe ori, florile sunt grupate în
inflorescențe.
Clasificarea inflorescențelor are la bază modul de ramnificație a tulpinilor și
pot fi simple sau compuse. Polenul din anterele unei flori poate ajunge pe
stigmatul aceleiași flori sau al atei flori de pe același individ, proces
numit autopolenizare (polenizare directă), care presupune alăturarea în
aceeași perioadă a staminelor și a carpelelor.
Mai avantajoasă, din punct de vedere biologic, decât aceasta
este alopolenizarea  (polenizare indirectă).
Polenizarea  este realizată cu ajutorul vântului, animalelor, apei sau prin
intervenția omului.
Procesele de formare a gameților, dubla fecundație caracteristică
angiospermelor, precum și transformările florii în procesul de reproducere
se pot observa în imaginea Reproducerea la angiosperme

Alcătuirea florii la angiosperme

 
Procesele ulterioare prin care zigotul se diferențiază în embrion
constituie embriogeneza.
După fecundație, zigotul propriu-zis formează embrionul, iar zigotul
accesoriu, endospermul secundar (albumen). Embrionul, componenta
principală a seminței, este alcătuit din: radiculă (rădăcinuță), hipocotil
(tulpiniță) și gemulă (muguraș).
 
Germinația reprezintă totalitatea proceselor morfologice și fiziologice prin
care embrionul trece de la starea de repaus la starea activă, la creștere.
Procesele de germinație sunt influențate de factori externi (apă,
temperatura, lumina, oxigenul) și intern (hidratarea embrionului, compoziția
chimică, starea fiziologică etc.).
În timpul germinației, sărurile minerale din cotiledoane trec în radiculă și
muguraș, iar substanțele de  rezervă devin solubile în apă și sunt utilizate
de embrion în procesele de creștere. Inițial embrionul are o nutriție
heterotrofă (el nu are frunze, deci nu-și poate sintetiza substanțe organice),
ulterior dobândește capacitate de sinteză.
În urma hidratării seminței are loc ieșirea radiculei în exterior și orientarea
ei în sol. După puțin timp apar și perișorii absorbați și astfel  ia naștere
rădăcina principală cu roș de fixare a plantei și de absorbție a apei cu
sărurile minerale. Urmează creșterea tulpinei și a frunzișoarelor.
Trecerea embrionului în stadiul de plantulă și apoi de plantă se realizează
prin creșterea și diferențierea celulelor finalizată cu formarea organelor
vegetative (rădăcina, tulpina și frunzele).
Planta matură, nou formată, este capabilă să formeze organele generative
(florile, fructele și semințele) și astfel să se reproducă.
Ciclul de dezvoltare a unei plante superioare se poate realiza într-un an,
la plantele anuale (porumb, fasole), în doi ani la plantele perene (arbori,
plante ierboase).
 
Concluzii
Reproducerea sexuată este mult mai des întâlnită în lumea vie decât cea
asexuată.
Principalul avantaj al reproducerii sexuate îl reprezintă posibilitatea de
amplificare a diversității genetice, factor esențial în evoluția viețuitoarelor.
În evoluție se constată o continuă perfecționare structurală și funcțională a
organelor reproducătoare.
 

TEST 1
 
1. Tropismele sunt:
a) mişcări de orientare înspre excitant sau în sens opus acestuia
b) mişcări neorientate provocate de intensităţi diferite ale excitanţilor
c) deplasări sub acţiunea unor excitanţi
d) mişcări pasive
2. Fotoreceptorii vertebratelor sunt:
a) celulele bipolare
b) celulele multipolare
c) celulele cu conuri si bastonaşe
d) celulele mitrale
3. Chemoreceptorii:
a) încep sa se diferenţieze la celenterate
b) deservesc sensibilităţile chimică generală, olfactivă şi gustativă
c) cei specializaţi pentru gust şi miros apar la vertebrate
d) la vertebrate, mugurii gustativi sunt situaţi în mucoasa olfactivă
4. Organul receptor Corti este localizat în:
a) canalele semicirculare
b) canalul cohlear
c) sacula
d) utricula
5. Neuronii:
a) au ca organite specifice miofibrilele
b) au rol în nutriţia celulelor gliale (nevrogliilor)
c) sunt mai numeroşi decât celulele gliale
d) sunt constituiţi din corp celular si prelungiri
6. Substanţa cenuşie:
a) realizează funcţia de conducere a trunchiului cerebral
b) formează scoarţa cerebrală a emisferelor cerebrale
c) este alcătuită din prelungirile neuronilor
d) înconjoară substanţa albă a măduvei spinării

7. Care dintre modurile de locomoţie de mai jos nu este caracteristic

mamiferelor?
a) târâtul
b) alergatul
c) mersul
d) saltul

TEST 2

1. Receptorii analizatorilor gustativ şi olfactiv sunt:

a) chemoreceptori
b) termoreceptori
c) mecanoreceptori
d) receptori tonici
2. Nu aparţine urechii medii:
a) labirintul osos
b) trompa lui Eustachio
c) scăriţa
d) nicovala
3. Nastiile sunt:
a) mişcări de orientare înspre excitant sau în sens opus acestuia
b) mişcări neorientate provocate de intensităţi diferite ale excitanţilor
c) deplasări sub acţiunea unor excitanţi
d) mişcări passive
4. Care dintre structurile de mai jos nu este caracteristică neuronului?
a) corp celular
b) cili
c) dendrite
d) axon
5. Mezencefalul face parte din structura:
a) trunchiului cerebral
b) măduvei spinării
c) cerebelului
d) emisferelor cerebrale
6. Identificaţi eroarea privind insectele:
a) au 8-10 picioare
b) sunt artropode
c) au exoschelet chitinos
d) sunt singurele nevertebrate capabile de zbor
7. Care dintre structurile de mai jos nu au rol în înmulţirea vegetativă a
plantelor?
a) rădăcina
b) tulpina
c) frunza
d) fructul