Celula – unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a

organismelor
2. 1 Teoria celulară
Teoria celulară” s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, că rezultat al evoluției microscopului.
Componentele microscopului au fost inventate de Jansen în 1590 și constau din două lentile
asamblate pentru mărirea imaginii observate.
Scurt istoric
• În 1665, Robert Hooke a examinat o secțiune prin plută și a utilizat pentru prima oară
termenul de „celulă”, el consideră celulele goale, iar pereții celulari vii. Etimologia
cuvântului celulă: cella (lat.) = cămăruță
• Între 1650 - 1700, Antony van Leeuwehoeck - primul cercetator care a observat și a
descris organisme microscopice vii de tipul bacteriilor și protistelor; el a reușit
identificarea nucleului
• În 1838, botanistul german Matthias Schleiden studiază diferite specii - totuși
concluzioneaza că toate plantele sunt alcatuite din celule, iar în 1839, zoologul Theodor
Schwann afirmă că animalele au corpul format din celule și propune celula că structură
fundamentală a lumii vii
• În 1855, fizicianul german Rudolf Virchow susține că celulele provin numai din alte
celule prin diviziune
• Începând din sec al XIX-lea, conținutul celulei poarta denumirea de protoplasma, și a fost
descrisă ca fiind un fluid în care se desfașoară procesele vitale.
• Primul organit observat = nucleul.

Din argumentele experimentale aduse de Schleiden, Schwann și Virchow a rezultat teoria

celulară, teorie ce se bazează pe cele 3 principii fundamentale:
• Toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
• Celula este unitatea structurală și functională a lumii vii;
• Celulele provin din alte celule vii prin procese de diviziune.

Indiferent de gradul lor de organizare și specializare funcţională, celulele au un fundament

chimic comun.
Apariţia celulei este rezultatul mişcării şi organizării materiei în natură; odată edificată, celula
s-a perpetuat prin diviziune, orice celulă se naşte dintr-o altă celulă, nu se formează niciodată „de
nuovo” (din nou).
Celulele sunt cele mai mici unităţi capabile de viaţă independentă, nu există viaţă în afara
celulei. Celulele sunt unităţi vii, dinamice, care realizează permanent schimburi de materie și
energie cu mediul ambiant, conservându-si însă nealterate structura şi funcţiile; această stare de
echilibru = homeostazie;
Nu există molecule vii, ci mici celule și organisme vii. Nicio moleculă/macromoleculă nu
poate să îşi realizeze funcţia independent de alte molecule sau în afara organismului;
Numărul tipurilor morfologice și funcţionale celulare este corelat cu gradul de evoluţie al
organismului: în constituţia unei alge nu pot fi distinse mai mult de 10 tipuri celulare, în timp ce
la plantele angiosperme numărul lor este cel puţin triplu. În corpul unui spongier sau celenterat
se pot distinge 3-6 tipuri de celule, pe când corpul uman este format din mai mult de 200 de
tipuri celulare diferite.
În cursul dezvoltării unui organism (ontogeneză), celulele suferă un proces de diferenţiere =
citodiferenţiere (= un salt evolutiv).

2. 2 Celula Procariotă
Etimologia cuvântului procariot:
• pro (gr.) =înainte
• karyon (gr.) =sâmbure, nucleu → celule cu nucleu individualizat
 Celulele procariote sunt foarte raspândite, deoarece au o mare capacitate adaptivă, ele
ocupând cele mai variate medii. Au metabolismul mult mai intens decât al celulelor eucariote de
zeci și chiar mii de ori mai mare, datorită valorii ridicate a raportului suprafața-volum și a
numărului mare de substanțe pe care le catabolizează.
Tipul structural procariot este întâlnit la eubacterii (bacterii propriu-zise), la cianobacterii
(alge albastre-verzi) și la archaebacterii. Dimensiunile celulelor procariote sunt foarte mici (1-5
microni). Forma celulelor procariote diferă, fiind sferică, cilindrică, spiralată, în formă de
virgulă, iar tipul de organizare structurală este simplu.
Planul general structural de organizare pentru celula procariotă cuprinde:

Fig.. 2... Reprezentarea schematicî a unei celule procariote

Sursa: https://qph.fs.quoracdn.net/main-qimg-d2fc99713b135ad55edaed651f15cf0e

Peretele celular
Celula procariotă este, de regulă, învelită de un perete rigid, dominant lipoproteinic; are
în constituţia sa o componentă structural-biochimică caracteristică, numită mureină (un
polizaharid de structură), inexistentă în celula de tip eucariot.
La unele bacterii, peretele celular este învelit de o capsulă. Capsula este o structură
accesorie, cu consistenţă gelatinoasă, de natură polizaharidică, ce acoperă complet celula unor
bacterii. În cazul bacteriilor patogene, prezența capsulei indica un grad ridicat de virulență.
Bacteriile din grupul Mycoplasma nu posedă perete celular.
Plasmalema este cel de-al doilea înveliş al celulei, de natură lipoproteică; are rol de
reglaj al schimburilor materiale pe care celula le realizează cu mediul ambiant, printr-un
transport activ al substanțelor; intervine și în respiraţie, prin mezozom, un pliu membranar.
Membrana celulei procariote se deosebeşte de cea de la eucariote prin faptul că nu se
poate invagina spre a forma vezicule prin care să incorporeze soluţii nutritive sau particule solide
de la exterior.
Citoplasma este o mixtură complexă de soluţii perfecte şi coloidale ale unor substanțe
minerale şi organice, dizolvate / dispersate în apă. Ea nu posedă citoschelet proteic, format din
microtubuli şi microfilamente şi nu prezintă curenţi citoplasmatici. Lipsa curenţilor
citoplasmatici conferă citoplasmei celulei procariote caracterul unui gel-fluid;
Celula procariotă nu posedă organite înconjurate de membrana; la unele bacterii,
membrana plasmatică formează invaginări complexe numite mezozomi cu rol în respiraţia
celulară și ancorarea moleculelor de ADN, plasticitate structurala și functionala. Citoplasma
procariotelor este lipsita de mitocondrii și de aparat Golgi.
La cianobacterii, în citoplasmă se află vezicule aplatizate, înconjurate de membrane
fotosintetizatoare numite tilacoide, cu pigmenţi clorofilieni – clorofila „a” şi „b” iar pe suprafața
lor există alți pigmenţi proteinici (ficoeritrina, ficocianina) –acești pigmenți permit realizarea
procesului de fotosinteză.
În mod constant, în citoplasma celulei procariote se găsesc numeroşi ribozomi, mai mulți
decât cei de la eucariote, care îndeplinesc aceeaşi funcție - sinteza proteică.
În lipsa unor organite specializate funcţional, toate reacţiile metabolice ale celulei
procariote au loc în citoplasmă sau la nivelul membranei plasmatice, deci celula procariotă, ca
întreg, este sediul tuturor proceselor vitale. În ciuda relativei lor simplităţi, potenţialul metabolic
al celulelor procariote este superior celui din celulele eucariote.
Materialul genetic
Celula procariotă nu posedă un nucleu adevărat. Materialul genetic este constituit dintr-o
singură moleculă de ADN, dublu catenară, circulară, necomplexată cu proteine de tip histonic.
Această unică moleculă formeaza cromozomul/genomul bacterian = nucleoid, genoforul, care
este în contact direct și permanent cu citoplasma.
Multe dintre celulele bacteriene posedă, pe lângă ADN-ul cromozomial, molecule mici de
ADN, de regulă bicatenare, circulare, numite plasmide. Ele poartă gene care conferă bacteriilor
anumite însuşiri (ex: rezistenţă la antibiotice – plasmidul R, potenţialitate masculină – plasmidul
F).

Înmulţirea celulelor procariote se face printr-o formă primitivă de diviziune directă

numită sciziparitate (fisiune binară) care constă în clivarea transversală a celulei şi se
realizează cu o frecvenţă foarte mare. Durata dintre generații este foarte scurtă – celulele
procariote se divid de câteva ori pe zi, prin acest tip de diviziune directă.
Celulele procariote pot metaboliza anumite substanțe greu degradabile (de exemplu:
detergenți, cauciuc, petrol, substanțe toxice etc.), fapt ce le face deosebit de importante pentru
natură și pentru om.