Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor vii.

Aceasta a fost
descoperită de către Robert Hooke și este unitatea funcțională a tuturor organismelor vii cunoscute.
Este cea mai mică unitate de viață, care poate fi clasificată ca o vietate și este adesea numită bloc de
viață.[1] Unele organisme, cum ar fi cele mai multe bacterii, sunt unicelulare (constau dintr-o singura
celula). Alte organisme, cum ar fi oamenii, sunt multicelulare.

Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule; dimensiunea tipică celulei este de 10µm iar masa
tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană este de aproximativ 135 µm și se găsește
în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare din cerebel, cele mai mici, pot avea
circa 4 µm. Cea mai lunga celulă poate ajunge de la degetul de la picior la partea inferioară a trunchiului
cerebral.[2] Cele mai mari celule cunoscute sunt celulele de ou de struț nefertilizate, care se cântăresc
aproximativ 1,5 kg.[3][4]

În 1835, înainte ca teoria finală despre celulă să fie dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a observat mici
"granule", în timp ce privea prin microscop țesuturi de plante. Teoria celulară, dezvoltată pentru prima
oară în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor Schwann, afirma că toate organismele sunt
compuse din una sau mai multe celule, că toate celulele provin din celulele preexistente, că funcțiile
vitale ale unui organism au loc in interiorul celulelor, și că toate celulele conțin informațiile ereditare
necesare pentru reglarea funcțiilor celulare și de transmitere a informațiilor pentru următoarea
generație de celule.[5]

Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care înseamnă, o cameră mică. Termenul descriptiv
pentru cea mai mică structură de viață biologică, a fost inventat de către Robert Hooke într-o carte pe
care a publicat-o în 1665, când a comparat celulele de plută pe care le-a văzut prin microscopul său cu
micile camere de locuit ale călugărilor.[6]

Cuprins

1 Definiții

2 Anatomia

2.1 Procariote

2.2 Eucariote

3 Componentele celulare
3.1 Membrana

3.2 Citoplasma

3.3 Materialul genetic

4 Compoziția chimică a celulei

4.1 Substanțe anorganice

4.2 Substanțe organice

5 Proprietăți fiziologice generale

5.1 Metabolismul

5.2 Excitabilitatea

6 Diviziunea celulară

6.1 Diviziunea directă: Amitoza

6.2 Diviziunea indirectă

7 Mitoza

7.1 Cariokineza (diviziunea nucleului)

7.2 Citokineza (diviziunea citoplasmei)

7.3 Importanța mitozei

8 Meioza

8.1 Meioza I

8.2 Importanța meiozei

9 Istoria descoperirii celulei

10 Vezi și

11 Referințe

12 Legături externe

Definiții
Pentru celulă au fost date numeroase definiții. Astfel chiar aceiași autori (Toma C. și Niță Mihaela în
„Celula vegetală”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995) dau două definiții diferite în funcție
punctul de vedere din care este abordată problema. Aceste definiții sunt:

„Celula este o unitate morfo funcțională elementară a tuturor organismelor procariote și eucariote. Ea
reprezină un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de autoreglare, autoconservare
și autoreproducere.”

„ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem biologic deschis, deosebit de
dinamic, aflat în relații de echilibru cu mediul înconjurător – în cazul protofitelor și protozoarelor – sau
ca un subsistem când devine parte componentă a unui țesut, organ sau organismpluricelular.”

Anatomia

Celula eucariotă(stânga) și procariotă (dreapta)

Există două tipuri de celule: procariote și eucariote. Celulele procariote sunt, de obicei, independente, în
timp ce celulele eucariote sunt adesea găsite în organisme multicelulare.

Tabel 1: Comparație între proprietățile celulelor procariote și eucariote

Procariote Eucariote

Tipuri de organisme bacterie, archaea protiste, ciuperci, plante, animale

Dimensiuni ~ 1–10 µm ~ 10–100 µm (spermatozoizi, separați de coadă, sunt mai mici)

Tipul nucleului celular fără nucleu individualizat nucleu cu membrană dublă

ADN circular (în general) cromozomi lineari cu proteine histone

ARN-/sinteza proteinelor cuplat în citoplasmă sinteză de ARN în nucleu

sinteză de proteine în citoplasmă

Ribozomi 50S+30S 60S+40S

Structură citoplasmatică structură simplă structură complexă cu membrane

intracitoplasmatice și citoschelet

Mișcarea celulelor flagel făcut din flagelină flagelară și ciliară făcută de tubulină;

Metabolism anaerob, aerob de obicei aerob

Mitocondria nu are de la una până la câteva mii (cu toate acestea unele duc lipsă de mitocondrii)

Cloroplaste nu are în alge și plante

Organizare de obicei celule izolate celule izolate, colonii, organisme evoluate multicelulare cu
celule specializate

Diviziunea celulelor diviziune binară (diviziune simplă) Mitoză (pentru celulă somatică)

Meioză (pentru formarea gameților)

Procariote

Structura celulei procariote

Celula procariotă este mai simplă și mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită de nucleu
individualizat, și de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două tipuri de procariote:
bacteriile si archaea; amândouă au o structură similară. Materialul nuclear al celulelor procariote constă
dintr-un singur cromozom, care este în contact direct cu citoplasma. La aceste celule, regiunea nucleară
nedefinită din citoplasmă se numește nucleoid.

O celulă procariota are trei regiuni arhitecturale:

La exterior, flagel și pilus care se proiectează de pe suprafața celulei. Acestea sunt structuri (nu sunt
prezente în toate celulele procariote) din proteine care faciliteză deplasarea și comunicarea între celule;

Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând dintr-un perete celular care
acoperă o membrană celulară, totuși unele bacterii au în plus un strat suplimentar de acoperire numit
capsida. Învelișul ofera rigiditate celulei și separă interiorul celulei de mediul în care se află, servind ca
un filtru de protecție. Deși cele mai multe procariote au un perete celular, există și excepții, cum ar fi
Mycoplasma (bacterie) și Thermoplasma (archaea). Peretele celular este format din peptidoglican la
bacterii, și acționează ca o barieră suplimentară împotriva forțelor exterioare. Acesta previne, de
asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată și în cele din urmă de spargerea (citoliza) din cauza
presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic. Unele celule eucariote (celule de plante și celule de
ciuperci) au de asemenea, un perete celular;

În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conține genomul celulei (ADN), ribozomi și diferite
tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de obicei o moleculă circulară (o excepție este cea a
bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă boala Lyme). Deși nu formează un nucleu, ADN-ul este
condensat într-un nucleoid. Procariotele pot transporta elemente ADN extracromosomiale numite
plasmide, care sunt de obicei circulare. Plasmidele activează funcții suplimentare, cum ar fi rezistența la
antibiotice.

Eucariote

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozomi (4) vezicule, (5) reticul
endoplasmatic rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie,
(10) vacuole, (11) citoplasmă, (12) lizozom, (13) centriol.

Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele și algele sunt toate eucariote. Aceste celule
sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică și pot avea volumul de 1000 de ori mai
mare. Diferența majoră dintre procariote și eucariote este că celulele eucariote conțin compartimente
legate de membrană în care pot avea loc activități specifice metabolice. Cea mai importantă dintre
acestea este nucleul celular, un compartiment delimitat de membrană, care adăpostește ADN-ul
celulelor eucariote. Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferențe pot fi:

Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcție, cu diferențe minore în configurare.

Pereții celulelor pot fi sau nu prezenți.

ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare, numite cromozomi , care sunt
asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale sunt stocate în nucleul celulei, separate de
citoplasma printr-o membrană. Unele organite eucariote, cum ar fi mitocondriile conțin de asemenea
ADN.

Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai complex decât al
procariotelor.

Celulă tipică animală

Celulă tipică vegetală

Tabel 2: Comparație între structurile celulelor animale și vegetale

Celulă tipică animală Celulă tipică vegetală

Organite

Nucleu

Nucleol (în nucleu)

Reticul endoplasmatic rugos

Reticul endolasmatic neted

Ribozomi

Citoschelet

Aparat Golgi

Citoplasmă

Mitocondrii

Vezicule

Vacuole

Lizozomi

Centrozom

Centrioli

Nucleu

Nucleol (în nucleu)

Reticul endoplasmatic rugos

Reticul endolasmatic neted

Ribozomi

Citoschelet

Aparat Golgi (dictiozomi)

Citoplasmă

Mitocondrii

Plastide

Vezicule

Vacuole

Perete celular
Componentele celulare

Toate celulele, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, au o membrană care inconjoară celula,
separă interiorul acesteia de mediul său, reglementează ceea ce trece înăuntru și afară (permeabilitate
selectivă) și menține potențialul electric al celulei. Toate celulele posedă ADN (materialul ereditar de
gene) și ARN (care conține informațiile necesare pentru construirea diferitelor proteine cum ar fi
enzimele, mașinăriile primare ale celulelor). În celule există de asemenea și alte tipuri de biomolecule.
Lista de mai jos conține componentele principale ale celulei.

Membrana

Citoplasma celulei este înconjurată de o membrană celulară sau membrană plasmatică. Membrana
plasmatică din plante și procariote este de obicei acoperită de un perete celular. Această membrană are
rolul de a separa și de a proteja o celulă de mediul său înconjurător și în general este formată dintr-un
strat dublu de lipide (hidrofil - asemănătoare celulelor de grăsime) și molecule cu fosfor hidrofil; stratul
se numește fosfolipid bistratificat. Integrate în cadrul acestei membrane sunt o varietate de proteine
moleculare care acționează ca și canale și pompe facilitând mișcarea diferitelor molecule la intrarea și
ieșirea din celulă. Membrana are permeabilitate selectivă, în sensul că poate să fie substanțe (moleculă
sau ioni)care pot trece nestingherite, pot trece într-o măsură limitată sau nu pot trece. Membranele de
pe suprafața celulară conțin de asemenea proteine receptoare care permit celulelor să detecteze
molecule de semnalizare externe, cum ar fi hormonii.

La unele celule, citoplasma prezintă diferite prelungiri acoperite de plasmalemă. Acestea pot fi
temporare și neordonate, cum ar fi pseudopodelor (leucocitele), sau permanente: microvili (epiteliul
mucoasei intestinale, epiteliul tubilor renali), cili (epiteliul mucoasei traheei), desmozomi - corpusculi de
legătură care solidarizează celulele epiteliale.

Citoplasma

Citoplasma acționează în organizarea și menținerea formei celulei; ancorează organitele în loc; are rol în
timpul endocitozei, absorbția de materiale externe, de către o celulă, și citochineză, separarea celulelor
imature după diviziunea celulară; și mută părți din celulă în procesele de creștere și de mobilitate.
Citoscheletului eucariotelor este compus din microfilamente, filamente intermediare și microtubuli.
Există un număr mare de proteine asociate acestora, fiecare controlând structura unei celule prin
îndrumarea, gruparea și alinierea filamentelor. Citoscheletului procariotelor este implicat în menținerea
formei celulei, polaritate și citochineză.
Materialul genetic

Există două tipuri diferite de material genetic: acidului dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic
(ARN). Cele mai multe organisme folosesc ADN-ul pentru stocarea informaților pe termen lung, dar unii
viruși (de exemplu, retroviruși) au ARN ca material genetic. Informațiile biologice cuprinse într-un
organism sunt codificate în secvența ADN sau ARN. ARN-ul este, de asemenea, utilizat pentru
transportul de informații (de exemplu, mRNA) și funcții enzimatice (de exemplu, ARN ribozomal) în
organisme care utilizează ADN pentru codul genetic in sine. Moleculele ARN de transfer (ARNt) sunt
folosite pentru a adăuga aminoacizi în timpul intepretării proteinelor.

Materialul genetic al procariotelor este organizat într-o moleculă de ADN circular simplu (cromozom
bacterial), în regiunea nucleoidului din citoplasmă. Materialul genetic al eucariotelor este împărțit în
diferite molecule liniare numite cromozomi în interiorul unui nucleu separat, de obicei, cu material
genetic suplimentar în unele organite cum ar fi mitocondriile si cloroplastele.

O celula umana conține material genetic în nucleul celulei (genomul nuclear) și în mitocondrii (genomul
mitocondrial). La om genomul nuclear este împărțit în 23 de perechi de molecule de ADN liniar numite
cromozomi. Genomul mitocondrial este o molecula de ADN circular distinct de ADN-ul nuclear. Cu toate
acestea ADN-ul mitocondrial este foarte mic în comparație cu cromozomi nucleari.

Materialul genetic străin (cel mai frecvent ADN) poate fi, de asemenea, introdus artificial în celulă printr-
un proces numit sintezare. Acest lucru poate fi trecător, în cazul în care ADN-ul nu este introdus în
genomul celulei, sau stabil, în cazul în care există. Anumiți viruși introduc de asemenea materialul lor
genetic în genom.