Celula

Introducere

Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care înseamnă, o cameră mică.
Termenul descriptiv pentru cea mai mică structură de viață biologică, a fost inventat de către
Robert Hooke într-o carte pe care a publicat-o în 1665, când a comparat celulele de plută pe
care le-a văzut prin microscopul său cu micile camere de locuit ale călugărilor.
Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor
vii cunoscute.
Unele organisme, cum ar fi cele mai multe bacterii, sunt unicelulare. Alte organisme,
cum ar fi plante, animalele, omul, sunt multicelulare.
Obs.
● Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule.
● Dimensiunea tipică celulei este de 10 µm (1 µm = 0,000001 m) iar masa
tipică a celulei este de 1 nanogram (= 10-9 g = 0,000000001 g).
● Cea mai lungă celulă umană este de aproximativ 135 µm și se găsește în
cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare din
cerebel, cele mai mici, pot avea circa 4 µm.

Celula este o unitate morfofuncțională elementară ce reprezintă un prim nivel de

organizare a materiei vii, dotată cu capacitatea de autoreglare, autoconservare și
autoreproducere.
Celula poate fi definită ca un sistem biologic deschis, deosebit de dinamic, aflat în
relații de echilibru cu mediul înconjurător, ce poate deveni subsistem când este parte
componentă a unui țesut, organ sau organism pluricelular.

Proprietăți fiziologice generale ale celulei

Printre proprietățile care diferențiază materia vie de corpurile lipsite de viață se pot
aminti:

Metabolismul
Din substanța intercelulară în celulă pătrund substanțe nutritive: oxigen, glucoză, lipide,
apă, săruri, iar din ea se elimină substanțe sub formă de deșeuri.
Substanțele care intră în celulă participă la procesele de biosinteză. Biosinteza
semnifică formarea proteinelor, glucidelor, lipidelor din substanțe mai simple, ce sunt
specifice celulei date.
De exemplu, în celulele mușchilor se formează niște proteine speciale, care le asigură
contractilitatea.
O dată cu biosinteza, în celule are loc și descompunerea substanțelor organice.
În urma descompunerii se formează niște substanțe cu structură mai simplă.
Reacțiile de descompunere decurg cu participarea oxigenului (reacții de oxidare) și sunt
însoțite de degajare de energie. Această energie se consumă în procesul activității vitale a
celulei, sub formă de energie chimică, termică, mecanică.
Procesele de biosinteză și descompunere constituie metabolismul.

1
Excitabilitatea

Această proprietate a materiei vii este reprezentată prin capacitatea oricărui corp viu de
a răspunde, în mod activ, la unele modificări în mediul său de viață și, în general, la orice
acțiune care îi tulbură echilibrul.
Factorii de mediu care provoacă în celula vie tulburări reversibile sunt numiți excitanți.
În celulele excitate se schimbă viteza proceselor de biosinteză și de descompunere a
substanțelor, consumul de oxigen și temperatura.
Celulele își îndeplinesc funcțiile lor firești numai în stare de excitație.
Ex.: Celulele glandulare produc și secretă anumite substanțe, cele musculare se
contractă, iar în celulele nervoase apare un semnal electric foarte slab, numit impuls nervos,
care se propagă pe membranele celulare.

Adaptabilitatea

Acest termen se referă la capacitatea unei celule de a fi capabilă să reacționeze la

stimulii mediului extern și să se poată adapta la ei, pentru a obține cele mai bune condiții de
viață. Stimulii pot fi de diferite feluri și nu neapărat dăunători vieții celulare.

După organizarea celulară, lumea vie a fost grupată in doua categorii: procariote si
eucariote. Organizarea de tip procariot este caracteristica arhebacteriilor, bacteriilor
propriu-zise si cianobacteriilor (algelor verzi albastre).
Eucariotele, mult mai complexe, cu nucleu bine conturat, apar în organismele vegetale
şi animale.

Celula eucariotă (stânga) și procariotă (dreapta)

Compoziția chimică a celulei

Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componența acestor molecule
intră atomi reprezentând 63 elemente chimice. În funcție de proporția în care iau parte la
formarea celulelor, elementele chimice se pot clasifica în:
● macroelemente, (elemente prezente în proporție de 98%):
o oxigen, (66%)
o hidrogen, (10%)
o carbon, (18%)
o azot, (3,5%)
● microelemente, (elemente prezente în proporție de 2%):
o calciu, (1,2%)
o sulf, (0,9%)
o potasiu, (0,15%)
o sodiu, (0,15%)
o clor, (0,1%)
o magneziu, (0,1%)

2
 ● ultramicroelemente, (elemente prezente în proporție redusă - 0,01%):
o iod
o fier
o mangan
o zinc
o cobalt, etc.
Substanțe anorganice
Substanțele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă de
molecule, cât și sub formă de ioni. Ele impregnează unele membrane , polarizează
membranele celulare, schimba proprietăţile fizice ale protoplasmei
Substanțe organice
Sunt pilonii moleculari ai vieții, care constituie elementele structurale și funcționale și
asigură organismele vii cu energie.
Aceste substanțe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate procesele
intracelulare.
● Acizi nucleici;
● Glucide;
● Lipide;
● Proteine.

Componentele celulei umane

Membrana
Membrana înconjoară celula, separă interiorul acesteia de mediul său, reglementeaza
ceea ce trece înăuntru şi afară (permeabilitate selectivă) şi menţine potenţialul electric al
celulei, protejează celula. Membrana este formată dintr-un strat dublu de lipide ce se numeşte
fosfolipid bistratificat.
Integrate în cadrul membranei sunt o varietate de proteine moleculare ce acţionează ca
şi canale şi pompe, facilitând mişcarea diferitelor molecule la intrarea şi ieşirea din celulă.
Membranele conţin şi proteine receptoare ce permit celulelor să detecteze molecule de
semnalizare externe (ex. hormonii).
Membrana are permeabilitate selectivă, adică pot fi substanţe (molecule, ioni) care trec
nestingherite, iar altele în mică măsură sau deloc.

3
Citoplasma

Citoplasma (numită și citozol) reprezintă mediul intracelular, situat între membrana

celulară și nucleul unei celule, constituind masa fundamentală a acesteia.
În citoplasmă se află organite, precum ribozomii, mitocondriile, aparatul Golgi,
vacuolele, lizozomi, reticulul endoplasmatic, peroxizomi, glioxizomi, precum și organite
specifice (plastidele, cloroplastul, neurofibrilele, miofibrilele, centrozomul (centrul celular),
cili, incluziuni ergastice (citoplasmatice) și corpul Nissl, aflate în citozol).
Citoplasma este fluidul vâscos în care se petrec toate reacțiile intracelulare.
Citoplasma acționează în organizarea și menținerea formei celulei, ancorează organitele
în loc. Este o soluție apoasă în care macromoleculele formează soluții coloidale care prezintă:
mediu de dispersie (apa) și faza dispersată.
Menținerea formei celulei și realizarea mișcărilor acesteia se datorează citoscheletului.

Nucleul
Nucleul este o structură intracitoplasmatica, având rolul de a cantona informaţia
genetică şi de a controla şi coordona întreaga activitate a celulei.
Dimensiunile nucleului pot varia de la o celula la alta in functie de specie si de varsta
iar in cadrul aceleeasi celule in functie de fazele ciclului celular (3-25 µm).
In mod obișnuit, forma nucleului este la fel cu cea a celulei din care face parte:
Ex. sferic, în celulele sferice (ovocite);
cubic, în celulele ce formează endoteliul căilor biliare;
ovalar, în celulele piramidale sau prismatice;
bastonaş sau fusiform în celulele musculare striate;
bilobat în leucocitele mature.

Structura morfologica a nucleului

La microscopul optic, nucleul interfazic apare ca un organit vezicular, delimitat de o
membrana vizibila, avand in interior 1-2 nucleoli refringenti si carioplasma.

Componentele nucleului

Materialul genetic
Există două tipuri diferite de material genetic: acidul dezoxiribonucleic (ADN) și acidul
ribonucleic (ARN).
Celula umană conține material genetic în nucleul celulei (genomul nuclear) și în
mitocondrii (genomul mitocondrial).
Genomul nuclear este împărțit în 23 de perechi de molecule de ADN liniar numite
cromozomi.

4
 Telomerul reprezintă o regiune de ADN repetitiv situat la capătul fiecărui cromozom
liniar a majorității organismelor eucariote și a unor procariote. Majoritatea procariotelor au
unul sau mai mulți cromozomi circulari, neavând nevoie de telomeri. Rolul principal al
telomerilor este de a impiedica unirea a doi cromozomi. Datorită prezenței telomerilor,
pierderea informației genetice în timpul procesului de replicare este minimă. Telomerii se
scurtează odată cu trecerea anilor și din cauza unor maladii. Exista teorii care leagă
micșorarea lungimii telomerilor de procesul îmbătrânirii și de apariția unor boli specifice
bătrânetii, și implicit, durata vieții individului de lungimea telomerilor. Odată cu diminuarea
importantă a telomerilor, cromozomul își pierde stabilitatea și apar numeroase rearanjări
cromozomice determinând moartea celulară (apoptoză), sau intrarea într-o stare numită
senescență replicativă.
Materialul genetic străin (cel mai frecvent ADN) poate fi, de asemenea, introdus
artificial în celulă. Acest lucru poate fi trecător, în cazul în care ADN-ul nu este introdus în
genomul celulei. Anumiți viruși introduc, de asemenea, materialul lor genetic în genom.

Membrana celulară
Structura membranei celulare
Membranele celulare sunt structuri stabile având o grosime de ordinul a 10 nm, formate
în principal din lipide şi proteine care sunt caracterizate prin fluiditate şi permeabilitate
selectivă faţă de moleculele aflate în vecinătate.
Datorită acestor proprietăţi, membranele celulare nu sunt simple bariere ce separă două
medii cu proprietăţi diferite, ci structuri active care asigură :
● transportul unor molecule, ioni, macromolecule, complexe supramoleculare, dintr-o
parte în alta a ei ;
● traducere şi transfer de informaţie adusă de diferiţi stimuli prin receptorii specifici pe
care îi conţine ;
● interconversia diferitelor forme de energie, prin enzimele sau complexele enzimatice
pe care le conţine.
Caracterul fluid al unei membrane celulare se datorează flexibilităţii fosfolipidelor
(compuşii majoritari ai membranei), cea ce determină o mişcare continuă a acestor molecule
în planul membranei. Ele prezintă capacitatea de difuzie laterală rapidă.
Spre deosebire de lipidele membranei, majoritatea proteinelor membranare nu pot
difuza liber în membrana, fiind ancorate de anumite structuri intracelulare (citoscheletul) sau
de matricea extracelulară, ceea ce limitează foarte mult deplasarea în interiorul membranei.
Obs. Totuşi, o parte a proteinelor membranare sunt libere să se deplaseze în
interiorul membranei, în mod similar fosfolipidele, dar difuzia lor este mult
mai lentă.
Structura specifică a fosfolipidelor ce formează membrana cuprinde:
● un capăt polar, hidrofil ce are o sarcină electrică netă negativă
● două lanţuri hidrocarburice nepolare, hidrofobe.
Fosfolipidele sunt de aceea, molecule amfifile (prezintă atât caracter hidrofil cât şi
caracter hidrofob).

Structura fosfolipidelor

5
Formarea membranei
Într-o soluţie apoasă, fosfolipidele formează de la sine structuri complexe cum ar fi
micelele şi bistraturile în care lanţurile hidrofobe se dispun spre interior, iar capetele hidrofile
spre exterior, într-un aranjament care în acest fel minimizează energia liberă a sistemului
apă-lipide.

Explicaţie:
(a) lipidele care au lanţuri hidrocarburice scurte, ce au 2-4 atomi de carbon sunt
solubile în apă.
(b-c) pe măsură ce lanţurile hidrofobe devin mai lungi, lipidele încep să se
autoorganizeze spontan în micele.
(d-e) atunci când lipidele au în jur de 10 atomi de carbon în lanţurile
hidrocarburice, ele formează bistraturi semi-stabile în care pot rămâne
capturate molecule de apă.

6
 (f) stabilitatea bistratului lipidic creşte odată cu lungimea lanţurilor
hidrocarburice, în timp ce permeabilitatea bistratului scade.
În general, lanţurile lipidelor aflate în componenţa membranelor celulare conţin 16-20
atomi de carbon.
Odată format, bistratul lipidic este stabilizat prin acţiunea unor forţe de slabă intensitate
ce determină formarea unor legături necovalente.
Forţe de tip Van der Waals apar în urma apropierii spaţiale a lanţurilor de acizi graşi,
determinată de împachetarea compactă a lipidelor din bistrat.
Obs. Structura bistratului se schimbă odata cu modificarea temperaturii:
● la temperaturi scăzute, lanţurile hidrocarburice ale lipidelor sunt strâns
împachetate şi membrana devine rigidă (se solidifică);
● odata cu creşterea temperaturii, lanţurile lipidice devin de ce în ce mai
dezordonate, fluiditatea creşte, iar membrana începe să se topească.

Structura membranei celulare:

Prin structura sa, bistratul lipidic reprezintă o barieră pentru moleculele hidrofile
(proteine, zaharuri, acizi nucleici, diferiţi ioni sau molecule polare).
În prezent, este unanim acceptat modelul mozaicului fluid proteolipidic al membranei,
propus de Nicholson şi Singer în 1972.
Cu ajutorul microscopului electronic s-a observat că membranele celulare sunt
bistraturi lipidice în care sunt încorporate integral sau parţial proteine.

Proteinele membranare pot fi:

a) integrale (intrinseci): ele sunt amfifile şi reprezintă 70% din proteinele
membranare. Ele au un caracter predominant hidrofob, de aceea ele sunt înglobate în bistratul

7
lipidic sau, de cele mai multe ori, străbat membrana de la o faţă la alta. Regiunile lor hidrofile
rămân expuse la soluţia apoasă de o parte sau alta a membranei.
Proteinele intrinseci sunt puternic legate de membrana, având un rol important în
menţinerea stabilităţii membranelor.
b) periferice (extrinseci): ele nu au regiuni hidrofobe, asociindu-se frecvent cu diverse
proteine integrale sau cu regiuni hidrofile de la suprafaţa membranei. De aceea ele sunt legate
relativ slab de membrană.
Ele pot participa la reacţii enzimatice şi semnalizare celulară, intră în componenţa
scheletului membranar de la suprafaţa citoplasmatică a celulei, asigură legătură cu
citoscheletul.

Colesterolul este o altă componentă importantă a membranelor celulare, având un

caracter puternic hidrofob. El modifică fluiditatea membranei, stabilizând-o pe intervale mai
mari de temperatură; membrana rămâne fluidă la temperaturi mai scăzute decât în absenţa
colesterolului.
Colesterolul scade temperatura de topire a membranelor celulare şi reduce
permeabilitatea membranei la ionii de hidrogen (H+) şi de sodiu (Na+).
Fluiditatea membranară este esenţială pentru funcţionarea corectă a proteinelor
integrale. Ea este determinată de compoziţia lipidică a membranei.
Membrana celulara este o structură dinamică, similară unui fluid vâscos, în care
moleculele pot executa mişcări de translaţie şi rotaţie.
La temperatura normală a organismului, vâscozitatea unei membrane celulare este de
cca. 100 de ori mai mare decât a apei, astfel încât o fosfolipidă se deplasează cu 1 μm în
interiorul membranei în cca. 1 minut.
Mecanisme de transport membranar
Cel mai important rol al unei membrane celulare este de a menţine o frontieră
permanentă între mediul intern şi mediul exterior structurii celulare respective. Astfel,
compoziţia mediului intern este strict controlată de permeabilitatea selectivă a membranei şi
de diverse procese de transport prin membrană.
Microtransportul este fenomenul care apare atunci când ionii sau moleculele sunt
transportate individual prin membrana.
În general, un bistrat lipidic intact este permeabil la molecule hidrofobe (inclusiv gaze:
O2, CO2) şi molecule polare mici, neionizate (de exemplu H2O) şi nu este permeabil faţă de
molecule polare de dimensiuni mari (exemplu: zaharul) şi ioni (indiferent de mărimea lor).
Capacitatea membranelor celulare de a permite unor molecule hidrofile să traverseze
membrana se datorează atât existenţei unor proteine membranare integrale (care, fie pot
forma pori în interiorul membranei, fie transportă ele însele molecule hidrofile de pe o parte
pe alta a membranei), cât şi permeabilităţii intrinseci a membranei faţă de anumite molecule.
Transportul diverselor molecule prin membrana celulară se poate realiza:
● fără consum de energie metabolică (transport pasiv)
● cu consum de energie celulară metabolică (transport activ).

1) Transportul pasiv

În procesul de transport pasiv, moleculele transportate se deplasează prin mişcări de

agitaţie termică, precum şi prin mişcări determinate de forţele de atracţie sau respingere
electrostatică între moleculele respective şi moleculele membranei sau ale mediilor apoase.

8
Ca urmare, moleculele transportate se vor deplasa în sensul gradientului de concentraţie (de
la concentraţie mai mare la concentraţie mai mică).
Prin transport pasiv sistemul are tendinţă de a ajunge la echilibrul termodinamic.
Există 3 mecanisme distincte de transport pasiv:
a) difuzie simplă, prin dizolvare în bistratul lipidic;
b) difuzie simplă prin canale;
c) difuzie facilitată.

a) Difuzia simplă a moleculelor prin dizolvare în bistratul lipidic se datorează

permeabilităţii intrinseci ale acestuia faţă de anumite tipuri de molecule şi ioni şi constă în
traversarea bistratului fără ajutorul proteinelor membranare.

Moleculele care vor difuza dinspre mediul cu concentraţie mai mare spre mediul cu
concentraţie mai mică vor fi mai numeroase decât cele care traversează membrana în sens
invers. Ex. schimbul gazos la nivelul alveolelor pulmonare se realizează prin difuzia simplă a
moleculelor de CO2 şi O2 prin dizolvare în membrană.

b) Difuzia simplă prin canale ionice sau moleculare permite un transport molecular
extrem de rapid prin membrană.
Un canal membranar este o proteină integrală complexă care formează o cale de trecere
(un por) pentru anumite molecule sau ioni însolubili în matricea lipidică a membranei.
Activitatea unui canal ionic sau molecular este discontinuă: perioadele în care canalul
este deschis alternează cu perioade de inactivitate, în care canalul este închis.
Prin diverse moduri de reglare a activităţii canalelor membranare, celula controlează
fluxurile de substanţă prin membrană. Canalele membranare prezintă o mare specificitate
pentru anumiţi ioni sau molecule, nepermițând altor tipuri de ioni sau molecule să le
traverseze.
De exemplu, canalul acvaporin (AQP) permite numai trecerea moleculelor de apă, care
se orientează în câmpul electric produs de ionii aflaţi în perete interior al canalului.
În schimb, ionii pozitivi (H+, Na+, H3O+) sunt respinşi de sarcinile pozitive aflate în
regiunea centrală a porului.
Există, deci, în structura canalului o anumită regiune, numită filtru, care determină
proprietăţile selective ale canalului. În general, canalele ionice (ex. canalele de sodiu, potasiu,
calciu, clor) au selectivitate foarte mare pentru un anumit tip de ioni (Na+, K+, Ca2+, Cl-) dar
pot permite în acelaşi timp, trecerea altor tipuri de ioni, dar în număr mult mai redus.

9
 Canalul ionic este format din: filtrul ionic, vestibulul, poarta şi senzorul.
În vestibulul ajung numai ionii selectaţi în filtru; filtrul nu permite trecerea moleculelor
mari, cum ar fi glucoza.
Poarta se închide sau se deschide în funcţie de reacţia senzorului la diferitele semnale
recepţionate.
Semnalele la care este sensibil senzorul pot fi:
● chimice (anumite molecule din mediul apos, care se leagă la situsuri specifice ale
proteinei-canal)
● electrice (diferință de potenţial electric între cele două medii apoase, pe care le separă
membrana, denumită şi potenţial transmembranar sau potenţial de membrană)
● mecanice (presiunea)
● termice (căldura)
● electromegnetice (lumina)

Structura unui canal ionic:

c) Difuzia facilitată reprezintă transportul de substanţă prin membrană:

10
 ● prin intermediul unor proteine transportoare liposolubile, care pot să traverseze
membrana prin dizolvare (transportori difuzabili):
● prin intermediul unor proteine membranare integrale, care trec molecula hidrofilă de
pe o parte pe alta a membranei, printr-o modificare în propria conformaţie sau prin
formare de pori în membrana.
Moleculele transportoare (care se mai numesc transportori sau ionofori) nu au
proprietăţi enzimatice; în procesul de difuzie facilitată nu se consumă energie.
Există o mulţime de molecule transportoare care asigură difuzia facilitată a multor
tipuri de ioni sau molecule (ex. glucoza, colina, ionii K+).
Majoritatea moleculelor transportate în acest mod nu pot trece nici prin canale ionice
(datorită mărimii lor) nici prin matricea lipidică (deoarece nu sunt liposolubile).
Ex.: în numeroase celule, mecanismul principal prin care glucoza din mediul
extracelular intră în citoplasmă este difuzia facilitată. Deoarece exista un
număr limitat de molecule care pot transporta glucoza prin membrana
plasmatică, influxul de glucoză nu poate depăşi o anumită limită, nici chiar
atunci când concentraţia extracelulara de glucoză este foarte mare.

Între difuzia facilitată şi difuzia prin canale există câteva deosebiri importante:
● transportorii au specificitate mai mare; ei pot distinge între speciile levogire
şi dextrogire, astfel încât în celulă pot pătrunde prin difuzie facilitată numai
glucoză dextrogiră şi aminoacizii levogiri. Pot transporta mii de molecule
pe secundă.
● canalele au viteză mult mai mare de transport al ionilor (milioane sau chiar
sute de milioane de ioni pe secundă). Atunci când au loc procese care
necesită modificări foarte rapide ale concentraţiei sau compoziţiei ionice
(ex. la producerea influxului nervos), canalele ionice sunt mai adecvate
pentru transportul speciilor implicate în aceste procese.
● transportorii se găsesc în număr mult mai mare decât canalele.
● transportorii pot participa la transport activ secundar.

11
2) Transportul activ

Există două tipuri de transport activ: primar şi secundar.

În procesele de transport activ primar sunt implicate proteine membranare integrale
cu proprietăţi enzimatice, care transportă ioni sau molecule împotriva gradientului lor de
concentraţie, adică în sens opus tendinţei naturale de creştere a entropiei care să ducă la
anularea acestor gradienţi.
Astfel de proteine se numesc pompe membranare.

Transportul activ primar este posibil numai prin cuplarea sa energetică cu reacţii care
furnizează energie liberă: de aceea este un proces consumator de energie (endergonic).
Reacţiile care furnizează energia necesară funcţionării pompelor membranare sunt în general
reacţii metabolice; există însă şi pompe care utilizează energia luminii.
În membranele celulare există mai multe tipuri de pompe ionice. Majoritatea pompelor
funcţionează pe principiul utilizării energiei moleculei de ATP pentru a transporta anumiţi
ioni împotriva gradientului electrochimic între cele două feţe ale membranei; molecula de
ATP se leagă la molecula pompei ionice şi este hidrolizată la ADP, proces în care este
eliberată o parte din energia chimică a ATP-ului. Astfel pompa efectuează trecerea moleculei
hidrofile de pe o parte pe alta a membranei. Energia absorbită de proteina este în final cedată
prin relaxarea structurii pompei, care revine la conformaţia iniţială şi ciclul poate fi reluat.
Energia care nu este absorbită de pompa este disipată prin încălzirea locală a mediului apos în
care se produce hidroliza ATP. Pompele care folosesc energia ATP se numesc pompe
ATP-azice sau ATP-aze.

Procesul de transport activ primar este mecanismul principal prin care sunt menţinute
diferenţele de concentraţie ionice între diferitele compartimente celulare, precum şi între
citosol şi mediul extracelular.
În organism, cel mai important rol în menţinerea potenţialului de repaus la valoare
constantă îl au pompele de Na+-K+ care extrag 3 ioni de sodiu din celulă şi introduc 2 ioni de
potasiu din mediul extracelular în celulă pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată.

Obs. În membranele celulare există şi alte tipuri de pompe ionice. Un rol important îl
are Ca2+-ATP-aza care menţine o concentraţie foarte redusă de Ca2+ în citozol.

În anumite situaţii, celulele pot să sintetizeze proteine care să formeze pompe

membranare pentru a elimina anumite substanţe toxice sau medicamente.
Prin acest mecanism, de exemplu, în chimioterapia cancerului apare rezistenţa la
medicamente administrate.

În procesele de transport activ secundar sunt implicaţi transportori complecşi, care

cuplează doi gradienţi electrochimici diferiţi, astfel încât energia eliberată prin mişcarea unor
molecule de un anumit tip în sensul gradientului electrochimic este folosită pentru a
transporta molecule de alt tip împotriva gradientului lor electrochimic. Astfel de transportori
se numesc cotransportori, iar procesul se numeşte cotransport sau transport cuplat.

Macrotransportul este procesul în care substanţele intră sau ies din celulă sub forma
unor aglomerări multimoleculare. Acest lucru nu se realizează prin traversarea propriu-zisă a
membranei ci prin formare de vezicule membranare, care sunt înglobate sau eliminate din
celulă.

12
 Exemplu: în fagocitoză, celula înglobează particule extracelulare solide pe care le
înconjoară cu pseudopode (prelungiri citoplasmatice) care apoi fuzionează în spatele lor.
Se formează astfel o vacuolă în citoplasma, care conţine materialul ingerat.
În organismul uman există celule specializate (fagocite, macrofagi), care prin
fagocitoză înglobează şi distrug diverse substanţe toxice, reziduuri celulare sau bacterii.

Membranele celulare sunt în mod continuu degradate, reciclate şi regenerate.

Diverşii componenţi membranari circulă intre diferite compartimente celulare şi
suprafaţa celulei într-un flux permanent. Componentele membranelor celulare sunt sintetizate
în reticulul endoplasmatic, transportate ca vezicule spre aparatul Golgi, unde sunt modificate,
iar apoi sunt transportate spre suprafaţa celulară. Aici veziculele îşi eliberează conţinutul în
mediul extracelular, iar compuşii membranari eliberaţi se inserează sau se ataşează la
membrană.

13