EXCITABILITATEA

Excitabilitatea

1. Definirea notiunii de excitabilitate

Fluidul intracelular al celulelor vii - citosolul - are o compozitie
foarte diferita de a lichidului extracelular. De exemplu, concentratia
potasiului si a fosfatului este mai mare in interiorul celulei decat in afara
ei, in timp ce pentru sodiu, calciu si clor situatia este inversa. Aceste
diferente sunt necesare functionarii normale a multor enzime intracelulare,
bunaoara sintezele proteice de la nivelul ribozomilor necesita o
concentratie relativ ridicata de potasiu.
Aceste diferente de concentratie sunt create si mentinute de
membrana celulara sau plasmalema, prin stabilirea unei bariere de
permeabilitate in jurul citosolului.
Membrana celulara are permeabilitate selectiva, care asigura
pastrarea in celula a substantelor necesare, dintre care unele - in special
proteinele - cu cost metabolic prea ridicat pentru a fi irosite, si previne
patrunderea in interiorul celulei a substantelor ce nu-i sunt utile. De
asemenea, poseda mecanisme (canale ionice, pompe ionice, proteine
transportoare) care ajuta unele molecule sa strabata bariera membranara
in vederea indeplinirii de catre celula a functiilor sale specifice.
Excitabilitatea este proprietatea fundamentala a oricarei celule vii de
a reactiona la actiunea unui stimul prin modificarea permeabilitatii ionice a
membranei sale plasmatice si generarea unui potential electric. La nivel de
organ efector, reactia de raspuns se traduce prin indeplinirea unor functii
specifice, ca secretia glandulara, contractia musculara etc.
Toate celulele vii sunt excitabile, dar gradul lor de excitabilitate este
adaptat
structurii
lor
functionale. Celula
cea
mai
excitabila este neuronul, de rapiditatea sa de reactie chiar la stimuli cu

intensitate mica depinzand capacitatea de integrare si coordonare a

organismului. Urmeaza, in ordine, fibra musculara striata, muschii
scheletici trebuind sa fie capabili de raspunsuri contractile rapide si precis
gradate la comenzile emise de sistemul nervos central, apoi celulele
musculare de tip cardiac si fibrele musculare netede. Structuri inalt
excitabile sunt si celulele receptoare, ale analizatorilor, precum si alte
celule cu rol de receptor grupate in zone strategice din interiorul
organismului sau diseminate in muschi.
Celule mai putin excitabile - in care modificarile de permeabilitate
membranara sunt de mai mica amploare si raspunsul specific al celulelor
nu se bazeaza pe generarea unor potentiale de actiune - sunt hepatocitul
si celulele tesutului conjunctiv, inclusiv celulele osoase.

2. Legile generale ale excitabilitatii

Excitantul sau stimul poate fi orice agent din mediu capabil sa
determine o reactie din partea unei structuri vii (in fapt, orice variatie a
unei forme de energie din mediu, care la nivel celular capata valoare
informationala).
Pentru a fi investita cu calitatea de stimul, variatia de energie
trebuie sa indeplineasca o serie de conditii, adica sa se supuna legilor
generale ale excitabilitatii:
- 1. Pentru a produce o reactie din partea celulei, excitantul trebuie
sa aiba o anumita valoare minima: intensitate - prag sau liminara.
- 2. Stimulii subliminari produc doar reactii locale la nivel
membranar, ce nu se pot transmite mai departe ca potential de actiune.
Dar, daca stimulii subliminari actioneaza repetat si cu o frecventa care sa
permita insumarea lor, ei pot genera o reactie din partea celulei sub forma
unui potential de actiune.
- 3. La nivelul unei singure celule sau al unei unitati functionale
(neuron, unitate motorie, sincitiu), un stimul liminar produce o reactie
maximala, dar si un stimul superior ca intensitate va produce aceeasi
reactie ca si excitantul liminar. Aceasta este legea tot sau
nimic. Respectiva lege nu mai este valabila in cazul agregatelor
supracelulare (de ex. muschiul scheletic in ansamblul sau raspunde
gradat).
Putem explica acest comportament al celulei excitabile potrivit legii
tot sau nimic prin analogie cu modul cum se declanseaza o arma de foc:
marimea exploziei si viteza cu care iese glontul de pe teava nu depinde de
forta cu care se apasa tragaciul. Ori tragaciul este suficient apasat pentru
ca arma sa ia foc, ori nu este, nu se poate trage cu arma pe jumatate.

- 4. Pentru a evita adaptarea structurilor vii fata de variatia unei forme

de energie, stimulul trebuie sa actioneze cu o anumita bruschete pentru a
produce o reactie.
- 5. Excitarea repetata cu un stimul de aceeasi natura atrage dupa
sine modificarea temporara a pragului de excitabilitate al celulei fata de
acel stimul.
- 6. Reactia de raspuns la un stimul nu apare instantaneu, ci dupa
un anumit interval de timp (in general foarte scurt) necesar desfasurarii
proceselor fizico-chimice declansate de stimul.

3. Principii de baza ale electricitatii

Multe molecule prezinta sarcini electrice, datorita unor parti
componente, ca gruparea carboxil (-COO-) sau amino (-NH2+). Majoritatea
elementelor minerale sunt prezente in solutie (in citosol sau in lichidul
extracelular) sub forma de particule incarcate electric sau ioni (Na +, K+,
Cl- etc.).
Cu exceptia apei, componentele majore ale lichidului extracelular
sunt ionii Na+ si Cl-, in timp ce fluidul intracelular contine concentratii mari
de K+, anioni proteici si fosfati. Fenomenele ce rezulta din distributia
acestor particule incarcate electric joaca un rol important in functionarea
celulelor. Cand particule cu incarcatura electrica opusa se afla in acelasi
mediu (loc), forta care le atrage una spre alta poate fi folosita pentru a
efectua un travaliu. Dimpotriva, pentru a separa aceste particule, trebuie
actionat cu o forta care sa invinga atractia dintre ele. Deci, sarcinile
electrice de sens contrar au potentialul de a efectua un travaliu, daca se
pot apropia una de alta. Acest potential poarta numele de potential
electric sau, deoarece este determinat de diferenta de sarcina dintre doua
puncte, dediferenta de potential - pe scurt, potential. Diferenta de
potential se masoara in volti (V), dar in sistemele biologice ea este foarte
mica, de aceea se foloseste ca unitate de masuramilivoltul (mV). Miscarea
sarcinilor electrice se numeste curent; daca sarcinile sunt de semn opus,
curentul le apropie, daca sunt de acelasi semn, curentul le indeparteaza.
Cantitatea de sarcini care se misca (curentul electric) depinde de diferenta
de potential dintre sarcini si de natura mediului prin care ele se
deplaseaza. Opozitia mediului fata de miscarea sarcinilor electrice este
numita rezistenta. Relatia dintre intensitatea curentului (I), voltaj sau
diferenta de potential (E) si rezistenta (R) este data de legea lui Ohm:
I = E/R
Materialele cu rezistenta electrica mare sunt izolatori electrici, in
timp ce materialele cu rezistenta scazuta sunt conductori.

Apa este un slab conductor deoarece contine foarte putine particule

incarcate electric. Daca in apa se adauga insa NaCl, ea dobandeste o
conductibilitate relativ mare, deoarece ionii de Na + si Cl- pot transporta
curentul. Deoarece lipidele contin putine grupari incarcate electric, ele nu
pot transporta curent si deci au o rezistenta electrica mare. Din aceasta
cauza, straturile lipidice ale membranei celulare sunt regiuni cu rezistenta
electrica mare care separa doua compartimente continand solutii apoase
cu rezistenta electrica mica.

4.
Potentialul
(P.M.R.)

membranar

de

repaus

In conditii de repaus, toate celulele au o diferenta de potential intre

fata externa si cea interna a membranei, cu fata externa incarcata pozitiv
si au fata interna incarcata negativ. Acesta este potentialul membranar de
repaus, al carui marime variaza intre -5 si -100 mV, in functie de tipul de
celula (in neuron, este de ordinul a -40 pana la -75 mV). PMR al unor
celule se poate modifica rapid, ca raspuns la o excitatie, aceasta
proprietate fiind de esentiala importanta pentru functionarea lor.
PMR se caracterizeaza printr-un exces de ioni negativi in interiorul
celulei si un exces de ioni pozitivi in exterior. Excesul de sarcini negative
din celula, nefiind suficiente sarcini pozitive care sa le neutralizeze, sunt
atrase electric spre excesul de sarcini pozitive de la exterior, si invers.
Astfel, ionii in exces se aduna intr-un strat subtire la suprafata interna si la
cea externa a membranei celulare, in timp ce majoritatea mediului
extracelular, precum si cea mai mare parte a fluidului celular sunt practic
neutre din punct de vedere electric (fig. nr. 1.). De precizat ca numarul de
sarcini pozitive si negative care se aliniaza de o parte si de alta a
membranei si genereaza diferenta de potential reprezinta o fractiune
infinitezimala din numarul total de sarcini electrice dintr-o celula.

Fig. nr. 1. - Excesul de sarcini pozitive de la exteriorul celulei si excesul de sarcini negative din interior
se aduna in apropierea membranei plasmatice. In realitate, aceste sarcini in exces reprezinta numai o
mica parte din numarul total de ioni de la exteriorul si din interiorul celulei.

Marimea PMR este determinata in principal de doi factori: (1) diferenta in

concentratiile ionilor de o parte si de alta a barierei membranare si (2)
permeabilitatea diferita a membranei pentru diferite specii de ioni.
Diferitele mecanisme de transport pasiv si activ sunt astfel
coordonate intr-o celula vie incat sa mentina ionii si alte substante
intracelulare la concentratii compatibile cu viata. Consecinta este faptul ca
interiorul celulei nu se echilibreaza cu lichidul extracelular, ci exista intro stare stationara diferita fata de acesta. De exemplu, concentratia
Na+ intracelular (10 mM intr-o celula musculara) este mult mai scazuta
decat a Na+ extracelular (140 mM), deci sodiul poate intra in celula prin
transport pasiv, difuziune in virtutea gradientului de concentratie. Dar, rata
intrarii sodiului este egalata de rata transportului activ al sodiului spre
exteriorul celulei via pompa de Na-K. Astfel, concentratia intracelulara a
sodiului este mentinuta la un nivel scazut si constant, desi sodiul intra si
iese in permanenta din celula. Procesul este invers pentru ionii de potasiu,
care sunt mentinuti la o concentratie ridicata in celula, comparativ cu
exteriorul. Iesirea pasiva a potasiului este contrabalansata de intrarea

activa prin pompa de Na-K (fig. nr. 2.).

Fig. nr. 6.2. - Conceptul de stare stationara. Rata cu care Na + intra in celula, deplasandu-se pasiv dea lungul gradientului sau electrochimic, este egalata de rata transportului Na + spre exterior prin
activitatea Na+/K+-ATP-azei. Concentratia intracelulara a Na + nu se modifica. In mod similar, rata
efluxului pasiv de K+ este egalata cu rata transportului activ al K + in celula, prin pompa. Concentratia
intracelulara a K+ ramane mare si constanta la fiecare ciclu al ATP-azei. Doi K + sunt schimbati pentru
trei Na+ si o molecula de ATP este hidrolizata la ADP. Literele mari si cele mici reprezinta concentratiile
ionice ridicate, respectiv scazute.

Atat in interiorul celulei, cat si in lichidul extracelular mai exista si

alti ioni, ca Mg++, Ca++, H+, HCO3-, HPO4-2, SO42-, grupari amino- si carboxil
ale aminoacizilor, anioni proteici mari, dar sodiul, potasiul si clorul sunt

prezenti in cele mai mari concentratii si deci joaca rolul cel mai important
in generarea PMR.
Concentratiile ionilor de Na+, K+ si Cl- in mediul extracelular si in
citosolul unei celule nervoase sunt ilustrate in tabelul nr. 1.
Tabelul nr. 1. - Distributia celor mai importanti ioni de o parte si de alta
a membranei plasmatice a unei celule nervoase
Concentratia, mmol/l
Ionul
Extracelular

Intracelular

K+

150

Na+

150

15

Cl-

110

10

Pentru a intelege de ce asemenea diferente de concentratie

creeaza potentiale de membrana, sa luam in considerare modelul teoretic
din fig. nr. 3. Presupunem ca membrana care separa cele doua
compartimente prezinta canale deschise pentru K +, dar nu si pentru Na+.
Initial, nu va exista diferenta de potential de o parte si de alta a
membranei, pentru ca cele doua solutii sunt neutre din punct de vedere
electric, adica ele contin acelasi numar de ioni pozitivi si negativi (ionii
pozitivi sunt diferiti ca specie in cele doua compartimente, dar numarul lor
este acelasi si fiecare este neutralizat de un numar egal de ioni de clor).
Datorita existentei canalelor de K+ deschise, K+ va difuza de-a lungul
gradientului sau de concentratie, adica din compartimentul 2 in
compartimentul 1. Dupa ce cativa ioni de K + au trecut in compartimentul
1, acesta va avea un exces de sarcini pozitive, iar compartimentul 2 va
avea un exces de sarcini negative, deci va exista o diferenta de potential
de o parte si de alta a membranei.
Apare astfel un al treilea factor care produce trecerea ionilor prin
membrane:potentialul electric. Pe masura ce compartimentul 1 devine tot
mai electropozitiv, iar compartimentul 2 din ce in ce mai electronegativ,
diferenta de potential de o parte si de alta a membranei incepe sa
influenteze deplasarea ionilor de potasiu. Ei sunt atrasi de sarcinile
negative ale compartimentului 2 si respinsi de sarcinile pozitive ale
compartimentului 1. Deci, forta electrostatica actioneaza in sens contrar

fortei gradientului de concentratie. Atata timp cat forta datorata

gradientului de concentratie va fi mai mare decat forta gradientului
electric, va exista o deplasare a ionilor de potasiu din compartimentul 2 in
compartimentul 1 si potentialul de membrana va creste. Ca urmare,
compartimentul 1 va deveni tot mai pozitiv, pana cand forta electrica ce se
opune intrarii potasiului va egala forta gradientului de concentratie, care-i
favorizeaza intrarea.
Potentialul membranar la care forta electrica este egala si de sens
contrar cu forta gradientului de concentratie pentru un anumit ion este
numita potential de echilibru pentru acel ion. La potentialul de echilibru nu
exista nici o deplasare a ionului respectiv prin membrana, deoarece cele
doua forte contrare sunt egale si se anuleaza reciproc. Valoarea
potentialului de echilibru pentru orice ion depinde de gradientul de
concentratie al ionului de o parte si de alta a membranei. Daca
concentratiile ionului in cele doua compartimente ar fi egale, nu ar exista
gradient de concentratie, iar potentialul de echilibru ar fi si el zero. Cu cat
este mai mare gradientul de concentratie, cu atat creste si potentialul de
echilibru, deoarece este necesara o forta electrica mai mare pentru a
contrabalansa forta gradientului de concentratie. Pentru neuroni,
potentialul de echilibru al potasiului este de aprox. -90 mV, interiorul
celulei fiind electronegativ comparativ cu exteriorul.
Daca utilizam, in acelasi model teoretic, o membrana permeabila
numai pentru sodiu (fig. nr. 4.), apare o situatie asemana-toare celei
descrise mai sus pentru potasiu. Se va stabili un potential de echilibru
cand compartimentul 2 va deveni pozitiv fata de compartimen-tul 1 si
miscarea ionilor de sodiu prin membrana va inceta. Pentru majoritatea
neuronilor, potentialul de echilibru pentru Na + este de +60 mV, cu
interiorul celulei incarcat pozitiv (de remarcat ca o asemenea situatie nu
se produce in timpul cat celula se afla in repaus, ci doar in timpul generarii
potentialului de actiune).
Deci, potentialul de echilibru este diferit pentru diferite specii de
ioni, nu numai in valoare absoluta, ci si ca directie de actiune a fortei
electrice, deoarece depinde de gradientul de concentratie al fiecarei specii
de ioni.
Modelul nostru teoretic aproximeaza situatia dintr-o celula aflata
in repaus, in care: (a) - concentratia K + este mult mai mare in interiorul
decat in exteriorul celulei, si (b) - membrana celulei este de 50-75 de ori
mai permeabila pentru potasiu decat pentru sodiu.
Este generat un potential membranar (PMR), mai ales datorita
deplasarii K+ in sensul gradientului sau de concentratie, prin canalele de
K+ care sunt deschise, astfel incat interiorul celulei devine mai
electronegativ decat exteriorul. Dar, PMR determinat experimental este
mai mic decat potentialul de echilibru pentru potasiu, deoarece si in

membrana celulei aflata in repaus exista un mic numar de canale pentru

sodiu deschise, prin care Na+ difuzeaza continuu in celula, anuland efectul
unui numar egal de ioni de potasiu care se deplaseaza spre exterior.
In cazul unei membrane celulare care permite difuziunea mai
multor specii ionice, trebuie luate in considerare gradientele de
concentratie si potentialele de echilibru ale tuturor acestor ioni, fiecare
aducandu-si contributia la generarea si mentinerea PMR. Pentru un
gradient de concentratie dat, cu cat permeabilitatea membranei pentru un
anumit ion este mai mare, cu atat contributia acelui ion la PMR va fi mai
mare. Deoarece membrana celulara in repaus este mult mai permeabila
pentru potasiu decat pentru sodiu, PMR are o valoare mai apropiata de
potentialul de echilibru al potasiului decat de al sodiului.
La un PMR de -70 mV, o valoare caracteristica neuronului, nici
sodiul si nici potasiul nu se afla la potentialul lor de echilibru, deci exista
un continuu eflux de K+ si influx de Na+. Cu toate acestea, concentratia
sodiului in interiorul celulei si a potasiului in lichidul extra-celular nu creste,
deoarece sodiul patruns in celula si potasiul iesit la exterior sunt
permanent trimisi inapoi in comparti-mentele lor printr-un mecanism activ
de transport membranar - pompa de Na-K (care pompeaza continuu
Na+ in afara si K+ spre interiorul fibrei) (fig. nr. 5.).
Acest mecanism isi poate aduce o dubla contributie la realizarea
PMR:
1) indirecta, prin mentinerea concentratiilor ionilor de sodiu si de
potasiu de o parte si de alta a membranei celulare;
2) directa, prin faptul ca numarul ionilor de sodiu si de potasiu
transportati prin membrana nu este egal. Pompa de Na-K functioneaza ca
o pompa electrogena, deoarece scoate din celula 3 Na+ pentru 2 K+ pe
care-i introduce. Acest transport inegal contribuie la separarea sarcinilor
de o parte si de alta a membranei si face ca valoarea PMR sa fie mai mare
decat cea rezultata exclusiv in urma difuziunii ionilor in sensul gradientului
de concentratie. In majoritatea celulelor contributia directa, electrogena a
pompei de Na-K la realizarea PMR este mica.
Pe langa sodiu si potasiu, ionii de clor sunt prezenti in cantitate
mare, mai ales in lichidul extracelular. Membrana plasmatica a majoritatii
celulelor este permeabila pentru Cl-, dar nu prezinta pompe ionice. In
acest caz, potentialul membranar stabilit de interactiunile ionice, descrise
pana acum, va determina si deplasarea ionilor de clor. Electronegativitatea
din interiorul celulei este forta care va determina deplasarea ionilor de clor
spre exterior, pana la aparitia unui gradient de concentratie
(concentratie mai mica de Cl- in interiorul celulei decat la exterior). Forta
gradientului de concentratie va produce difuzarea ionilor de clor inapoi in
celula, opunandu-se astfel fortei de gradient electric. Rezultatul este ca

potentialul de echilibru pentru Cl - este egal cu PMR si clorul nu-si aduce

contributia la valoarea potentialului de membrana.
In celulele cu un sistem de transport activ care scoate Cl - din celula
(pompa de Cl-), valoarea PMR nu coincide cu potentialul de echilibru
pentru clor si difuziunea ionului in celula contribuie la formarea PMR,
participa la realizarea excesului de sarcini negative din celula si creste
valoarea PMR
In neuroni, majoritatea sarcinilor negative din interiorul celulei nu se
datoresc clorului, ci moleculelor organice, mai ales anionilor mari proteici,
care, datorita dimensiunilor lor, nu pot strabate membrana celulara.
O alta modalitate de a ne referi la o membrana incarcata electric
este sa spunem camembrana este polarizata, adica are un potential diferit
de zero. Daca PMR este punctul de referinta fata de care masuram
modificarile de potential membranar, trecerea la o stare mai polarizata (cu
interiorul membranei mai electronegativ si exteriorul mai electropozitiv) o
numim hiperpolarizare, iar trecerea la o stare mai putin polarizata (mai
aproape de 0 mV) o numim depolarizare (fig. nr. 6.).

Modificarile in potentialul membranar al celulelor excitabile pot fi

produse prin alterarea temporara a permeabilitatii membranei pentru
anumiti ioni, sub influenta unui stimul.

5. Potentialul de actiune (PA)

Potentialul de actiune este o modificare locala (apare la locul de
actiune al unui stimul asupra membranei celulare) si rapida a potentialului
membranar, putand dura chiar numai 1 ms, timp in care potentialul de
membrana se poate modifica cu 100 mV si membrana se poate repolariza,
refacand PMR.

Numai celulele nervoase, musculare si unele celule glandulare au

membrane plasmatice capabile de a produce PA. Aceste membrane se
numesc excitabile, iar
proprietatea
lor
de
a
produce
PA
se
numeste excitabilitate. In cadrul sistemului nervos,informatia poate
circula in organism la distante mari, sub forma PA.
Bazele ionice ale generarii PA. Mecanismele modificarii de
permeabilitate membranara. Am vazut ca marimea PMR depinde de (1)
gradientele de concentratie pentru ionii de sodiu si potasiu si de (2)
permeabilitatea selectiva a membranei celulare pentru ioni, in special de
permeabilitatea diferita pentru Na+ si K+. Aceiasi factori sunt implicati si in
cazul formarii PA: apare o modificare temporara a permeabilitatii
membranei pentru ioni, in timp ce gradientul de concentratie ramane
neschimbat si dirijeaza sensul de deplasare al ionilor. In stare de repaus,
in membrana celulei sunt deschise mai ales canale de K + si de Cl-si doar
foarte putine canale de Na+. Din aceasta cauza, PMR este mai apropiat de
potentialul de echilibru al potasiului decat de cel al sodiului.
In timpul generarii unui PA si apoi a revenirii la polaritatea de repaus
a membranei,distingem doua evenimente majore - depolarizarea si
repolarizarea - care se petrec in mai multe etape (fig. nr. ):
1. Depolarizarea lenta. La locul de actiune a stimulului, in
membrana celulei se deschid mai multe canale pentru Na + si ionii de sodiu
patrund in celula in numar mai mare decat in perioada de repaus.
Rezultatul este o scadere a PMR de la -70 la -55 mV, membrana trecand
intr-o stare mai putin polarizata;
2. Depolarizarea rapida. Inversarea polaritatii. Printr-un mecanism
de feed-back pozitiv (fig. nr. 8.), patrunderea Na+ in celula determina
deschiderea unui numar si mai mare de canale pentru Na +,
permeabilitatea membranei pentru acest ion crescand de sute de ori. Ca
urmare, polaritatea membranei scade vertiginos pana la atingerea
punctului izoelectric (cand numarul sarcinilor pozitive si negative de o
parte si de alta a membranei se neutralizeaza reciproc), iar cand importul
de sarcini pozitive in celula excede exportul de sarcini pozitive datorat
iesirii potasiului, polaritatea membranei se inverseaza, ea devenind
electropozitiva pe fata interna si electronegativa pe fata externa. In
aceasta faza, se dezvolta varful (spike-ul) PA, care ajunge, in celula
nervoasa, la aproximativ +30 mV, aproape de valoarea potentialului de
echilibru al sodiului. In celula nervoasa, PA dureaza aproximativ 1 ms, dar
pot fi mult mai lung in anumite tipuri de celule musculare.

Fig. nr. - Potentialul de actiune al neuronului si modificarile de excitabilitate membranara care-l

insotesc

3. Repolarizarea rapida. In timpul acestei etape, potentialul

membranar revine rapid aproape de nivelul sau de repaus, datorita:
a) inchiderii canalelor pentru Na+, care au fost deschise in timpul
depolarizarii rapide; astfel sodiul patruns in etapa precedenta ramane
prizonier in celula.

b) deschiderii unui tip special de canale pentru K +, canalele voltajdependente. Ca urmare, difuzia potasiului din celula spre exterior intrece
difuzia sodiului si reface rapid incarcatura electrica mai electropozitiva a
fetei externe a membranei, comparativ cu cea interna;

Fig. nr. 8. - Relatia de feed-back pozitiv dintre depolarizarea membranei si cresterea permeabilitatii
pentru sodiu

4. Repolarizarea lenta (postdepolarizarea sau postpotentialul

negativ, dupa o denumire mai veche). Apare ca o intarziere a repolarizarii
si se datoreaza excesului de sarcini pozitive ale ionilor de sodiu sechestrati
in celula prin inchiderea canalelor pentru sodiu. Acesta nu poate fi
compensat in totalitate prin iesirea K +, a carui conductanta a atins deja
valoarea maxima si incepe sa scada. Aceasta etapa dureaza 2-3 ms;
5. Posthiperpolarizarea (postpotentialul pozitiv). Este o crestere a
diferentei de potential transmembranar peste valoarea PMR, putand
ajunge pana la -80 mV. In conditiile in care canalele pentru sodiu continua
sa fie inchise, iar o parte a canalelor pentru potasiu deschise, reintra in
functie pompa de Na-K, care scoate activ Na + din celula. K+ difuzeaza prin
canale la exterior si este reintrodus in celula de pompa, in timp ce Na + nu
poate patrunde in celula, este doar scos. In acest mod, in interiorul
celulei, se creaza un deficit temporar de sarcini pozitive, ceea ce
determina hiperpolarizarea membranei pentru o durata de cateva zeci de
ms.
Ca urmare a implicarii, in aceasta etapa, a mecanismului de
transport activ prin pompa ionica, se inregistreaza o crestere a consumului
emergetic al celulei excitabile, insotita de eliberare de caldura.
Pe masura ce pompa ionica scoate Na+ si reintroduce K+ in celula,
permeabi-litatea
membranei
revine
la
normal
si
la
sfarsitul
posthiperpolarizarii potentialul transmembranar se restaureaza la valoarea
PMR (-70 mV, pentru celula nervoasa).
Putem observa ca, dupa generarea unui PA, ca urmare a actiunii
unui stimul, revenirea membranei celulare la starea de polarizare

caracteristica repausului (PMR) nu se face dintr-o data si nici in mod liniar.

Daca, in celula nervoasa, dezvoltarea unui PA necesita doar 1 ms,
restaurarea PMR la valoarea de -70 mV se atinge abia dupa 40-50 ms sau
chiar mai mult, iar curba potentialului electric evolueaza, dupa faza de
repolarizare rapida, in mod sinusoidal, apropiindu-se de valoarea PMR prin
oscilatii deasupra si dedesubtul acestei valori. In fapt, aceasta modalitate
de reactie este specifica majoritatii proceselor biofizice, biochimice si
fiziologice (nu numai: la nivelul sistemelor supraindividuale, legile
ecologice se manifesta in acelasi mod). Daca privim stimulul ca pe un
factor perturbant al starii stationare de polarizare de repaus a membranei
celulare (PMR), iar PA, ca fiind rezultatul acestei perturbari, revenirea
sistemului (celulei) la starea stationara initiala se face incet, si poate fi
reprezentata grafic sub forma unei sinusoide.
S-ar putea crede ca pentru a produce in potentialul membranar
modificari de talia unui PA sunt necesare deplasari transmembranare ale
unui numar foarte mare de ioni. De fapt, numai 1 din fiecare 100 000 de
ioni de Na+ din lichidul extracelular intra in celula pentru a participa la
declansarea PA si aproximativ aceeasi proportie de ioni de K + iese din
celula pentru a restaura PMR. Aceasta deplasare de ioni este atat de
redusa incat produce doar modificari infinitezimale ale concentratiei ionilor
de o parte si de alta a membranei celulare. Cu toate acestea, gradientele
de concentratie ale sodiului si potasiului ar disparea treptat daca pompa
de Na-K nu ar transporta mereu ionii inapoi in compartimentele lor de
origine. Dar numarul de ioni implicat in generarea unui singur PA este atat
de mic incat pompa nu este obligata sa tina pasul cu fiecare PA produs.
Daca aceasta este blocata experimental, se pot realiza inca sute de PA,
inainte de aparitia unor modificari sensibile in gradientele de concentratie
ale ionilor si respectiv in valoarea PMR. Asa se explica faptul ca o celula
excitabila poate raspunde la un stimul puternic prin trenuri (serii) de PA,
care au o frecventa proportionala cu intensitatea stimulului, dar au toate
aceeasi amplitudine (se supun legii tot sau nimic).
Dupa cum am aratat mai inainte, faza de depolarizare rapida din
generarea PA corespunde deschiderii in numar mare a canalelor
intramembranare pentru sodiu, in timp ce repolarizarea rapida a
membranei coincide cu deschiderea masiva a canalelor pentru potasiu.
Putem spune, deci, ca aparitia PA se datoreste unui potential de sodiu, iar
restaurarea PMR se realizeaza prin intermediul unui potential de
potasiu (fig. nr. 9.).
Canalele ionice in producerea PA. Implicate in producerea PA,
ele poarta numele decanale voltaj-dependente, deoarece devin operante
cand se produc modificari ale valorii potentialului membranar (modificari
de voltaj). Desi exista deosebiri intre proprietatile canalelor de sodiu si de
potasiu din membrana celulelor nervoase (spre exemplu, canalele de sodiu
se deschid mai rapid decat cele de potasiu si se inchid instantaneu dupa
un anumit interval de timp, independent de starea de polarizare a

membranei, in timp ce canalele de potasiu se deschid mai incet si nu se

inactiveaza spontan, ci continua sa ramana deschise cata vreme
membrana este depolarizata), ambele tipuri de canale sunt
considerate canale voltaj-dependente rapide. Vom vedea, la studierea
excitabilitatii miocardului, ca exista in unele celule si canale voltajdependente lente, a caror actiune, combinata cu cea a canalelor rapide,
duce la prelungirea perioadei de depolarizare, ce ia forma unui platou,
imediat dupa atingerea varfului PA.
In stare de repaus, mentinerea PMR fara aparitia unor variatii de
voltaj, se datoreste difuziunii pasive a ionilor printr-un alt tip de canale,
numite canale ionice de scurgere (leak channels). Trecerea ionilor prin
aceste canale este determinata de fortele descrise la subcapitolul privind
PMR.
Unele membrane celulare poseda si un alt tip de canale proteice
pentru ioni, ce se deschid in urma legarii unei alte molecule proteice
(mediator chimic, hormon), numitaligand, la o molecula receptor atasata
canalului,
cu
formarea
unui complex
ligand-receptor.Este
cazul
membranelor neuronale postsinaptice si al membranelor celulelor-tinta
pentru diferite specii de hormoni. Asemenea canale poarta numele
de canale ligand-dependente(ligand-gated) si poate cel mai tipic exemplu
il reprezinta canalele acetilcolinice de la nivelul membranelor postsinaptice
ale sinapselor avand ca mediator chimic acetilcolina (Ach). Legarea Ach la
un receptor membranar determina deschiderea canalelor liganddependente, sub forma unui por cu diametrul de 0,65 nm, care permite
ionilor pozitivi cu diametru mai mic decat al porului sa patrunda in celula.
Canale ionice activate de intinderea membranei. Informatii noi privind natura si
modul de functionare a canalelor ionice membranare au fost aduse prin punerea la punct
a unei tehnici moderne de investigare, tehnica patch-clamping (engl. patch = petec,
fragment; to clamp = a prinde, a fixa). Pentru realizarea acestei tehnici, fiziologii
celulari E. Neher si B. Sakmann au fost distinsi, in anul 1991, cu Premiul Nobel pentru
fiziologie. Ei au demonstrat ca varietatea tipurilor de canale ionice pe care le poseda
membranele celulelor excitabile este mult mai mare decat s-a crezut anterior.
Tehnica patch-clamp utilizeaza pipete de sticla cu diametrul varfului de 1 mm. Varful
pipetei este aplicat pe membrana celulei si se exercita o usoara suctiune; astfel,
portiunea de membrana prinsa in lumenul pipetei este izolata electric de restul
membranei. Daca in fragmentul de membrana a fost prins si un canal ionic, inchiderea si
deschiderea sa pot fi evidentiate sub forma unor modificari masurabile de voltaj
membranar.
Prin aceasta tehnica au fost puse in evidenta canale ionice activate pe intinderea
membranei celulare, prezente in celulele receptoare, care sunt stimulate de distorsiuni
ale membranei lor: firele de par, receptorii tactili, proprioceptorii, osmo- si baroreceptorii.
O crestere locala a suprafetei membranei cu mai putin de 2 % duce la activarea
maximala a acestor canale. Ionii vehiculati prin aceste canale sunt cationi, mai ales K +,
Na+si Ca++, in functie de tipul de celula receptoare. Mecanismul prin care intinderea
membranei duce la deschiderea canalelor nu a fost inca in intregime elucidat, dar se pare
ca sunt implicate structuri fibrilare ale citoscheletului care informeaza canalul ionic despre

distorsiunea membranara. Asemenea canale sensibile la intindere au fost evidentiate in

membranele bacteriilor si protozoarelor, ca si in multe tipuri de celule apartinand
organismelor pluricelulare. In mod experimental, intinderea membranei are ca rezultat un
flux ionic transmembranar si in cazul unor celule nespecializate pentru delectarea
distorsiunilor, ceea ce a dus la concluzia ca acest tip de canal ionic reprezinta un
mecanism primitiv de reactie la stimuli externi, din care au evoluat celelalte tipuri de
canale ionice membranare.

Pragul de excitabilitate. Nu orice depolarizare declanseaza

mecanismul de feedback pozitiv care duce la formarea unui PA. Dar un PA
rezulta numai atunci cand, in etapa (1), membrana celulara este suficient
de depolarizata, adica sunt deschise suficiente canale pentru sodiu, incat
intrarea sodiului in celula sa exceada iesirea potasiului, deci sa apara un
bilant net de deplasate a sarcinilor pozitive dinspre exterior spre interiorul
celulei.
Potentialul membranar caracteristic acestui moment de inversare a
fluxului net de sarcini pozitive se numeste potential-prag, iar stimulii care
sunt exact atat de puternici cat sa depolarizeze membrana pana la acest
nivel au fost denumiti stimuli-prag.
Pragul de excitabilitate (marimea depolarizarii initiale necesare
pentru declansarea PA) este pentru majoritatea membranelor excitabile de
15 mV. Pentru o celula nervoasa cu PMR = -70 mV, potentialul-prag va fi:
-70 +15 = -55 mV.
La depolarizari mai mici decat pragul, efluxul de sarcini pozitive
(K ) continua sa depaseasca influxul (Na+) si mecanismul de feedback
pozitiv care guverneaza etapa (2) de depolarizare rapida nu se poate
declansa. In acest caz, nu se genereaza PA si potentialul membranar
revine la valoarea de repaus de indata ce stimulul este indepartat. Aceste
depolarizari slabe sunt numite potentiale subliminare. Ele sunt rezultatul
actiunii unor stimuli subliminari. La stimuli supraliminari, membranele
excitabile raspund prin serii de PA, a caror frecventa depinde de
intensitatea stimulului.
+

Modificari de excitabilitate membranara in timpul generarii

PA. In perioada de repaus, cand nici un stimul nu actioneaza asupra
membranei, aceasta prezinta o diferenta de potential transmembranar de
-70 mV si o excitabilitate de 100 % (normala). Orice stimul liminar sau
supraliminar va modifica permeabilitatea membranei pentru ioni, va
deschide canalele voltaj-dependente pentru sodiu si va depolariza
membrana, generand un PA. La un nou stimul, venit in timpul producerii
acestui PA, membrana se va comporta in mod diferit, in functie de etapa
in care se afla PA si de intensitatea noului stimul (fig. nr. 6.).
In faza (1) de depolarizare lenta, excitabilitatea membranara
creste usor peste normal (hiperexcitabilitate), fenomen datorat, in unele
cazuri, sumatiei mai multor stimuli subliminari, iar in alte cazuri unui

singur stimul de valoare prag sau peste prag. Despre stimulii subliminari,
ca sursa de potentiale locale, vom discuta in subcapitolul urmator.
In etapa (2) de depolarizare rapida, excitabilitatea membranei
scade brusc la zero; acum sunt deschise canalele voltaj-dependente
pentru sodiu si exista un influx masiv de Na +, astfel incat membrana nu
mai are resurse pentru a raspunde la un nou stimul care ar actiona in
aceasta
perioada.
Aceasta
este perioada
refractara
absoluta
(PRA). Importanta PRA consta in aceea ca ea determina numarul de PA
care pot fi generate in unitatea de timp intr-o membrana
excitabila (labilitatea). Cu cat PRA este mai scurta, labilitatea neuronului
creste. Majoritatea celulelor nervoase pot produce pana la 100 PA/s, iar
unele pot lucra, pentru perioade scurte de timp, chiar la frecvente mai
mari.
In faza (3) de repolarizare rapida, excitabilitatea membranei
creste treptat, pe masura ce repolarizarea avanseaza. Canalele pentru
Na+ s-au inchis in totalitate in momentul de varf al PA, au stat inchise un
foarte scurt interval si acum sunt disponibile pentru a genera un nou PA.
Este perioada refractara relativa (PRR), in care un stimul prag nu poate
produce un PA, dar un stimul supraliminar are aceasta posibilitate. PRR
corespunde cu permeabilitatea maxima a membranei pentru K + (eflux
masiv al acestui ion); un stimul supraliminar poate deschide mai multe
canale pentru Na+, astfel incat influxul de sodiu sa intreaca efluxul de
potasiu si sa permita intrarea in functie a mecanismului de feed-back
pozitiv, descris anterior.
Faza
(4)
de
depolarizare
lenta
(postdepolarizarea) este
contemporana cu o usoara crestere a excitabilitatii peste valoarea
normala (hiperexcitabilitate). Acum, in celula, exista un exces de sarcini
pozitive (ioni de sodiu), ramase aici in urma inchiderii canalelor pentru
sodiu, astfel incat chiar un stimul aflat cu putin sub pragul de excitabilitate
poate produce un PA.
In timpul posthiperpolarizarii (5) care urmeaza, excitabilitatea
membranei scade usor sub valoarea normala (hipoexcitabililate) din cauza
deficitului de sarcini pozitive de pe fata interna a membranei, produs de
reintrarea in functie a pompei de Na-K.
Odata cu refacerea PMR si excitabilitatea membranei revine la
normal.
6. Rolul calciului extracelular in excitabilitate
Modificarea
concentratiei
Ca++ extracelular
poate
afecta
excitabilitatea membranara prin alterarea pragului de depolarizare necesar
initierii PA (fig. nr. 10.). In mod normal, ionii de calciu exercita un efect
stabilizator asupra membranei, prin interactiunea lor cu sarcinile negative

ale capetelor polare ale fosfolipidelormembranare si cu sarcinile negative

ale portiunilor proteice ce ies in afara membranei. Existenta acestor sarcini
negative legate de exteriorul mem-branei produce o usoara depolarizare
care scade valoarea PMR. Daca o mare parte a lor este neutralizata de Ca +
+
extracelular, efectul lor depolarizant este mai mic. Rezulta ca potentialul
membranar este foarte sensibil la concentratia calciului extracelular.
Afectarea homeostaziei calciului produce fluctuatii in functionarea
muschiului cardiac (in unele cazuri putand fi o cauza a hipertensiunii
arteriale), dar si in functionarea ner-vilor si a muschilor striati scheletici.
Cand concentratia calciului in sange este crescuta (hipercalcemie),
valoarea PMR este mai mare si pragul de depolarizare ce poate genera un
PA este mai greu de atins (fig. nr. 10.B). Este necesar un stimul mai
puternic pentru a produce depolarizarea. In consecinta, membranele
excitabile din structura nervilor si muschilor devin relativ refractare la
stimulare. In conditii de hipocalcemie, mai putine sarcini negative de la
exteriorul membranei sunt compensate de Ca++, valoarea PMR scade si
pragul de depolarizare este mai usor de atins (fig. nr. 10.C). Membranele
celulelor musculare si nervoase devin hiperexcitabile si pot chiar descarca
PA in mod continuu, ca si cand ar fi fost stimulate. Motoneuronii si fibrele
musculare care se comporta astfel pot produce spasme musculare (tetanie
hipocalcemica). Prezenta Ca++extracelular in concentratie constanta este
considerata a avea un rol stabilizator asupra potentialului membranar,
prevenind fluctuatiile de excitabilitate.

Curenti catodici si anodici. Electrotonusul

In experimente efectuate cu curent galvanic (continuu), Pfluger a
demonstrat ca intr-o celula nervoasa traversata de un curent subliminar se
produc modificari de excitabilitate.
Sa consideram doi electrozi, unul negativ (catod) si altul pozitiv
(anod), alimentati de la o sursa de curent continuu si plasati pe suprafata
unei celule excitabile, de exemplu pe axolema unui neuron (fig. nr. 11.a).
Trebuie reamintit ca simpla trecere a curentului electric prin electrozi nu
produce nici o reactie din partea membranei celulare, ea fiind sensibila
doar la variatii ale energiei electrice. Deci, o eventuala stimulare se poate
produce numai la inchiderea sau la deschiderea circuitului.

Fig. nr. 11. - Punerea in evidenta a potentialelor electrotonice (a) si relatia dintre amplitudinea
potentialului si intensitatea stimulului (IS) la catod (C) si anod (A), in cazul stimularii cu stimuli
subliminari (b); SE = inregistrarea semnalului electric (inchiderea, respectiv deschiderea circuitului).

La trecerea prin circuit a unui curent electric slab, cu valoare de

stimul subliminar, nu este initiat un PA, dar excitabilitatea membranei se
modifica in dreptul celor doi electrozi.La catod are loc o acumulare de
sarcini negative la suprafata membranei, ceea ce duce la scaderea valorii
PMR si deci a pragului de depolarizare. Fenomenul poarta numele
decatelectrotonus si determina o hiperexcitabilitate locala. La anod are loc
o acumulare de sarcini pozitive la suprafata membranei, ceea ce
accentueaza polarizarea ei si duce la cresterea pragului de depolarizare.
Acest anelectrotonus determina o hipoexcitabilitate locala.
Potentialele electrotonice, fiind produse de stimuli electrici
subliminari, au toate caracteristicile unor potentiale locale, despre care
vom vorbi in continuare. Ele nu initiaza PA, dar pregatesc membrana
celulara pentru actiunea unui stimul liminar, modificandu-i, intr-un sens
sau altul, capacitatea de a reactiona. Asa se explica de ce la actiunea unor
stimuli cu intensitate crescanda PA apare mai repede la catod, in zona
devenita hiperexcitabila si mai tarziu (doar la stimuli mai puternici) la
anod, in zona de hipoexcitabilitate (fig. nr. 11.b.).

8. Potentiale locale (P.L.)

Potentialele locale sunt modificari ale potentialului membranar
care privesc doar o mica regiune a membranei si mor la 1-2 mm distanta
de locul lor de origine. Ele pot aparea fie sub forma unei depolarizari, fie
sub forma unei hiperpolarizari si sunt produse de stimuli subliminari. Se
mai numesc si potentiale gradate pentru ca au amplitudine variabila,

proportionala cu intensitatea stimulului. Curentul local curge, asa cum

curge apa de-a lungul unui furtun fisurat. Se pierd sarcini de-a lungul
membranei pentru ca membrana este in continuare permeabila pentru
ioni, asa cum s-ar pierde apa de-a lungul furtunului fisurat, iar rezultatul
este descresterea curentului cu distanta. Altfel spus, propagarea PL se
face decremental, adica cu pierderi.
La aparitia unui PL, va exista un schimb de sarcini electrice intre
locul sau de origine si regiunile adiacente ale membranei, aflate in stare
de repaus. Astfel, PL creaza curent electric in lichidul extracelular si in
fluidul intracelular, curenti care sunt proportionali cu amplitudinea
potentialului. Prin conventie, directia de deplasare a sarcinilor pozitive este
considerata directia de deplasare a curentului. Pe fata interna a
membranei, sarcinile pozitive se vor departa de locul excitarii, spre zone
mai negative, caracteristice PMR. Pe fata externa a membranei, sarcinile
pozitive se vor indrepta dinspre regiunile mai pozitive adiacente spre locul
de excitare, mai electronegativ. Acest curent local scade gradul de
separare a sarcinilor (depolarizare) in regiunile din jurul zonei usor
depolarizate prin excitarea cu stimulul subliminar. Curentul local este
purtat de ioni ca K+, Na+, Cl- si HCO3-.
Dar, intrucat PL nu prezinta prag de depolarizare (depolarizarile
locale pot fi produse de stimuli mult mai mici decat un stimul liminar) si
nici perioada refractara (frecventa de actiune a stimulilor poate fi foarte
mare, deoarece modificarile in incarcatura membranara sunt mici si nu
necesita mecanisme speciale pentru restaurarea starii de repaus), ele se
pot insuma si pot atinge astfel pragul de depolarizare necesar pentru
generarea unui PA (fig. nr.12.).
Sumatia poate fi temporala, daca in aceeasi regiune a membranei
se
aplica
succesiv,
cu
frecventa
mare,
stimuli
subliminari,
sau spatiala, daca se aplica simultan stimuli subliminali in puncte foarte
apropiate ale membranei.
Proprietatile PL si PA sunt prezentate comparativ in tabelul 2.
Tabelul nr. 2. Proprietatile potentialelor locale si ale potentialelor de
actiune
Potentiale locale

Potentiale de actiune

1. Amplitudinea
este
proportionala
cu 1. Amplitudinea este independenta de in
intensitatea stimulului. Nu se supune legii stimulului, maxima odata ce a fost atins p
depolarizare. Se supune legii tot sau nimic.
tot sau nimic.

Potentiale locale

Potentiale de actiune

2. Nu au prag de depolarizare.

2. Au un prag de depolarizare de 10-1

3. Nu au perioada refractara.

3. Au perioada refractara.

4. Se pot insuma.

4. Nu se pot insuma.

5. Sunt conduse decremental, amplitudinea 5. Sunt conduse nedecremental, amplitudine

constanta.
scade cu distanta.

6. Durata variaza in functie de conditiile 6. Durata este constanta si specifica pentru fiec
celula.
initiale.
Pot fi depolarizari sau hiperpolarizari.

Sunt depolarizari.

8. Pot fi initiate de stimuli din mediu (in 8. Sunt initiate de depolarizarea membranei.
celule receptoare), de mediatori chimici (la
nivelul sinapselor) sau spontan.

Fig. nr. 12. - Generarea PA prin insumarea PL la catod si starea de hiperpolarizare obtinuta prin
insumarea PL anodice; la catod se poate genera un PA prin insumarea unor stimuli subliminari care nu
depasesc prag. 80 % din intensitatea stimulului prag IS = intensitatea stimulului, ca procent din
intensitatea stimulului prag.

Dupa localizare sau dupa functia pe care o indeplinesc, distingem

mai multe tipuri de PL.
-

potentiale de receptor, care se nasc, sub influenta stimulilor specifici,

in celulele receptoare ale analizatorilor (PR);

potentiale electrotonice (catelectrotonus si anelectrotonus);

potentiale postsinaptice, care apar in membrana postsinaptica si pot fi

excitatoare (PPSE)sau inhibitoare (PPSI), dupa cum se produc prin
depolarizarea, respectiv prin hiperpolarizarea membranei (fig. nr. 12.);

potentialele produse in mod spontan, in absenta unui excitant extern,

de celulele pace-maker generatoare de automatism din tesutul nodal
excito-conductor al inimii, din unele celule musculare ale intestinului
subtire sau din centrii inspiratori bulbari.

Importanta fiziologica a PL este deosebita, deoarece reprezinta, la

nivelul sinapselor, unica modalitate de comunicare intre celulele excitabile
si creeaza, prin sumatie, conditiile necesare initierii PA.