Sunteți pe pagina 1din 4

BIOFIZICA SISTEMELOR DISPERSE

Definiţie: Prin sistem dispers înţelegem un amestec de două sau mai multe substanţe, având o component dispersantă (solventul) şi una dispersată (solvitul). Solventul reprezintă elementul activ, iar solvitul elementul relativ pasiv, deoarece şi acesta influenţează caracteristicile sistemului. Clasificarea sistemelor disperse Sistemele disperse se clasifică în funcţie de dimensiunile particulelor, starea de agregare a

dispersantului, afinitatea dintre componenţi sau tipul fazelor componente (faza reprezintă o parte omogenă a unui sistem, la suprafeţele de separare de celelalte părţi apărând variaţii bruşte ale proprietăţilor fizico - chimice).

1. Dupa dimensiunile particulelor solvitului:

- soluţii moleculare, d < 1 nm, aceastea sunt invizibile la microscopul optic sau la ultramicroscop - soluţii coloidale, 1nm < d< 100 nm, vizibile la ultramicroscop - suspensii, d > 100 nm, vizibile la microscopul optic sau chiar cu ochiul liber.

2. În funcţie de starea de agregare a solventului (solvitul putând fi gaz, lichid sau solid) sistemele

disperse pot fi:

- gazoase – substanţa dispersantă este un gaz (amestecurile gazoase, vaporii în aer, ceaţa)

- lichide – substanţa dispersantă este un lichid (lichide nemiscibile, lichid în gaz, soluţii de electrolit)

- solide – substanţa dispersantă este un solid (unele aliaje)

3. În funcţie de afinitatea dintre componenţi sistemele disperse sunt:

- liofile (există afinitate între solvit şi solvent)

- liofobe (nu există afinitate între solvit şi solvent)

4. Din punct de vedere al tipului fazelor component sistemele disperse pot fi:

- monofazice, care pot fi omogene (proprietăţi identice în toate punctele sistemului) şi

neomogene (proprietăţile diferă de la un punct la altul)

- polifazice - heterogene: între părţile componente există suprafeţe de separare. (ceaţa, aerosoli, spuma : lichid şi gaz, gel : solid cu lichid)

Exemple: Sângele este soluţie pentru cristaloizi (Na, Cl, K), coloid (deoarece conţine proteine:

serumalbumine, globuline), suspensie (datorită prezenţei elementelor figurate). Lichidul cefalo rahidian (LCR) are substanţe cristaloide, deci este soluţie, în concentraţie scăzută are şi albumine, deci este coloid, are şi foarte rare celule endoteliale şi limfocite, fiind astfel reprezentată şi componenta de suspensie.

Suspensiile Suspensiile medicamentoase sunt suspensii solide care se prepară printr-o mărunţire mecanică şi dispersarea particulelor în mediul de dispersie sau prin scăderea solubilităţii anumitor substanţe dizolvate. Aerosolii care se administrează sub formă de inhalaţie se obţin prin pulverizarea unor soluţii de substanţe medicamentoase solide dizolvate într-un lichid. Stabilitatea suspensiilor creşte cu gradul de dispersie (scăderea dimensiunilor particulelor solvitului) deoarece particulele mai mici sunt mai bine ţinute în suspensie prin fenomenele de tensiune superficială.

Emulsiile Sunt sisteme alcătuite dintr-un lichid dispersat într-un lichid (laptele care este o emulsie de globule mici de grăsime într-o soluţie apoasă de săruri minerale, lactoză, proteine etc.), dintr-un gaz dispersat într-un lichid (spuma) sau dintr-un lichid dispersat într-un gaz (ceaţa). Datorită instabilităţii lor, emusiile pot constitui potenţiale rezervoare de substanţă încapsulată ce poate fi eliberată în condiţii variabile. O parte a aplicaţiilor implică domeniul farmaceutic uman, emulsiile apă/ulei/apă fiind investigate ca vehicule potenţiale ale medicamentelor hidrofile (vaccinuri, vitamine, enzime, hormoni), ce pot fi eliberate apoi progresiv, în mod controlat. Emulsiile pot fi folosite în nutriţie (ca surse concentrate de calorii), în administrarea vaccinurilor (emulsiile putând prezenta efecte adjuvante), în eliberare controlată de medicamente (permiţând încorporarea de medicamente hidrofile/hidrofobe în cantităţi mari, medicamentul nefiind în contact direct cu fluidele şi ţesuturile organismului), la stabilizarea chimică a medicamentelor care hidrolizează rapid în soluţii apoase.

Concentraţia Pentru caracterizarea sistemelor disperse din punct de vedere cantitativ se foloseşte un parametru intensiv de stare numit concentraţie. Unitatea de măsură a concentraţiei molare în SI (sistemul internaţional de mărimi şi unităţi) este numărul de Kmoli de solvit pe unitatea de volum de soluţie (Kmoli/m 3 ):

de solvit pe unitatea de volum de soluţie (Kmoli/m 3 ): Concentraţia molală (molalitate) reprezintă numărul

Concentraţia molală (molalitate) reprezintă numărul de moli de solvit la 1 kg de solvent. Concentraţia procentuală de masă exprimă masa de solvit aflată în 100 de grame de solvent, în timp ce concentraţia volumică arată câte grame de solvit se găsesc în 100 ml de soluţie. Concentraţia normală (normalitatea) pentru soluţii de electrolit reprezintă numărul de echivalent de solvit la 1 litru de soluţie (un echivalent este egal cu cantitatea de substanţă care conţine N A de sarcini electrice elementare).

Osmoza Este fenomenul de difuzie a solventului dinspre soluţia mai diluată înspre cea mai concentrată printr-o membrană semipermeabilă. Presiunea osmotica reprezintă presiunea mecanică necesară pentru împiedicarea osmozei şi se datorează mişcării de agitaţie termică a moleculelor de solvit care ciocnesc membrana pe o singură parte neputând să o străbată.

3
3

Osmoza în biologie si medicina Compoziţia osmolară şi ionică a fluidelor biologice este aceeaşi. Dacă o soluţie urmeaza a fi injectată, ea trebuie să aibă aceeaşi presiune osmotic ca a plasmei sanguine - soluţie izotonică (izoosmotică). În caz contrar apar două posibilităţi:

- soluţie hipertonică (hiperosmotică) πsoluţie> πplasmă (π – presiune osmotica): apa părăseşte

hematiile, acestea micşorându-şi volumul;

- soluţie hipotonică (hipoosmotică) πsoluţie< πplasmă: se produce hemoliză, hematiile îşi măresc

volumul datorită influxului masiv de apă şi se sparg. Izotonicitatea lichidelor biologice se face prin schimburi de apă şi electroliţi, la nivel tisular. Când introducem cantităţi mari de lichid în sânge trebuie să ne asigurăm că soluţia introdusă este izotonică (soluţii izotonice: serul fiziologic 9 o/oo şi glucoza de 5%). Fenomenele de osmoză şi de ultrafiltrare asigură schimburile de apă între celule şi mediul extracelular şi, împreună cu unele substanţe dizolvate, între compartimentul vascular şi interstiţial.

şi mediul extracelular şi, împreună cu unele substanţe dizolvate, între compartimentul vascular şi interstiţial. 4