Biochimie - Curs 8

Biochimia urinei şi a materiilor fecale

1. Biochimia urinei

Recoltarea urinei
Analiza urinei se face nu numai în bolile aparatului urinar ci şi în bolile altor organe.
Recoltarea urinei se poate face atât la nivelul laboratorului cât şi la domiciliu. În raport cu analiza
solicitată se recoltează fie urina de dimineaţă, fie urina din 24 de ore.
Persoanele indiferent de sex, care recoltează urina la domiciliu, în vederea analizelor
curente, trebuie să respecte următoarele indicaţii:
 Recipientul (borcanul sau sticla) în care se recoltează urina să fie perfect curat, spălat cu apă
şi sodă şi apoi clătit cu apă multă. Sticlele nespălate în care au fost băuturi alcoolice, oţet,
ulei, sucuri de fructe, ape minerale, siropuri, medicamente, detergenţi pot să falsifice
rezultatele analizelor. Se înţelege că şi dopul sticlei trebuie să fie curat, fără urme de
substanţe chimice.
 Se va recolta urina proaspătă de dimineaţă, imediat după deşteptare, direct in recipient.
Cantitatea minimă necesară de urină este de 100 ml. Nu are importanţă faptul dacă o
persoană a mai urinat în timpul nopţii.
 Pe sticlă se va lipi o etichetă cu numele bolnavului şi vârsta.
 Dacă medicul suspectează o infecţie urinară, recomandă bolnavului să facă o urocultură. În
această situație, urina se va recolta tot dimineaţa în condiţii de sterilitate, într-un vas steril
procurat de la laborator, iar în lipsa acestuia, într-o sticlă de 100 ml care a fost dezinfectată
împreună cu dopul său prin fierbere timp de 30 minute. Înainte de urinare se va face o
toaletă a organelor genitale cu apă şi săpun pentru îndepărtarea eventualilor microbi. Tot în
acest scop se recomandă ca urina să se recolteze numai după ce prima parte a urinei, care a
spălat canalul urinar, a fost aruncată la closet.
În cazul în care este necesară recoltarea urinei din 24 ore se va proceda astfel: se goleşte
vezica urinară, dimineaţa la ora 6. Începând de la această oră, se recoltează toată urina până a doua
zi la ora 6. Pentru a nu se pierde din cantitatea de urină se recomandă să se urineze separat, înainte
de scaun. Se măsoară apoi volumul urinei din 24 de ore şi se notează. Apoi se amestecă urina (în
cazul în care a fost recoltată în mai multe sticle) se agită şi pentru laborator se opreşte numai o
cantitate de 100-200 ml, iar restul se aruncă.
 Când persoana care colectează urina lucrează, este elev sau student, urina din 24 de ore se
poate recolta într-o zi de repaus.
 Copii mici care nu pot urina direct în sticlă, vor urina numai în oliţa de noapte sau într-un
borcan care a fost sterilizat mai întâi prin fierbere. Apoi urina va fi pusă într-o sticlă sterilă
care va fi adusă la laborator.
 Pe timpul recoltării urina se va ţine la rece, iar vara se va păstra la frigider, pentru a nu se
altera. Când cantitatea de urină este mai mare de un litru, se va recolta în mai multe sticle
sau într-un borcan mai mare.
 Femeile vor specifica dacă urina a fost recoltată în perioada menstruală sau dacă au utilizat
ovule cu medicamente cu 24 de ore înainte de analiză.
 Se va comunica laboratorului dacă bolnavul este sub tratament şi ce medicamente a folosit.
  Înainte de analize cu circa 24 ore nu se vor consuma cantităţi mari de lapte sau derivate din
lapte care tulbură urina şi produc o creştere a calciului din urină. De asemenea, persoanele
care urmează un regim fără sare trebuie să comunice laboratorului pentru a se cunoaşte de ce
cantitatea de sare din urină este scăzută.

Analiza urinei
Primul produs biologic care s-a analizat în vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Încă de
acum 3000 de ani, medicii din antichitate ştiau să examineze urina şi pe baza caracterelor sale fizice
(cantitate, culoare, limpezime, sânge, cheaguri, spumă, sediment) stabileau diagnosticul şi chiar
prognosticul bolilor.
În evul mediu au apărut uroscopiştii sau prorocitorii de urină care puneau diagnosticul tuturor
bolilor numai pe baza examenului vizual al urinei. Uroscopiştii aveau şi ajutoare, “curieri de urină”
care transportau urina de la bolnavi în “laboratorul” uroscopiştilor. Urina este produsă de rinichi atât
prin filtrarea sângelui (urina primară) cât şi prin reţinerea (reabsorbţia) din urina primară numai a
acelor substanţe care mai pot fi necesare corpului (apă, zahăr, minerale, etc.). Ceea ce mai rămâne
nereţinut din urina primară (o parte din apa minerală, reziduuri toxice rezultate din arderea
alimentelor în organism) constituie urina finală care se elimină prin căile urinare. În urină se elimină
astfel peste 150 de substanţe chimice, minerale şi organice, dar în mod curent pentru diagnosticul
bolilor se analizează numai câteva componente principale.
Culoarea urinei normale este gălbuie sau roşiatică. Ea este mai închisă la culoare când este
foarte concentrată sau după consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclină,
albastru de metilen, etc.). În bolile însoţite de eliminarea sângelui în urină, urina are o culoare roşie
murdară. Iar în bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină prin urină producând o
culoare brună-negricioasă (ca berea neagră). Şi o serie de alimente ca: sfecla, varza roşie,
bomboanele colorate, etc. pot să modifice culoarea normală a urinei.
Mirosul urinei este specific. În infecţiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este
caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se
elimină prin urină pot să-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate
mirosi a acetonă, iar a alcoolicilor a alcool.
Transparenţa este caracteristica urinei proaspete; după câteva ore de la urinare se poate
tulbura, mai ales dacă este ţinută la rece. Acest lucru se datorează precipitării (solidificării) sărurilor
minerale care se găsesc în mod normal dizolvate în urină şi nu constituie simptomul vreunei boli aşa
cum cred unele persoane. Dar dacă urina proaspătă, caldă este tulbure atunci poate fi vorba de o
infecţie (puroi şi mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate în calciu
(lapte, brânză) ori de carne.
În cazul unei urine cu sânge, se pot vedea plutind cheaguri cu sânge. Pentru a putea aprecia
dacă urina este clară sau tulbure trebuie să fie examinată într-o sticlă sau eprubetă necolorată.
Cantitatea de urină în 24 de ore la un adult variază de la 1-1,5 litri. În sezonul cald, după
febră, după vărsături, diaree, după transpiraţii intense (deshidratare), după fumat sau consum redus
de lichide, cantitatea de urină este mai mică. În şocul produs de hemoragii mari, arsuri sau
traumatisme, în bolile care reţin apa în organism (insuficienţă cardiacă, ciroză hepatică) cantitatea
de urină scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi (insuficienţă renală, infecţii renale) sau
intoxicaţii cu substanţe chimice în care cantitatea de urină scade sub 500 ml (oligurie). În aceste
situaţii organismul suferă deoarece nu se mai pot elimina prin urină deşeurile nesănătoase din sânge.
În bolile care blochează căile urinare (calcuri urinari, hipertrofie de prostată, etc.) din cauza
dificultăţii de a urina, cantitatea de urină este mai mică. După frig, emoţii, tratamente cu diuretice,
consum mare de lichide, de alimente sărate, de alcool, creşte şi cantitatea de urină peste 2 litri
(poliurie). Bolile cronice de rinichi (glomerulonefrite, scleroza renală) care nu mai permit
reabsorbţia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantităţi foarte mari de urină.
Datorită consumului exagerat de lichide, în diabetul zaharat netratat, bolnavii elimină
cantităţi mari de urină, până la câţiva litri pe zi. Există şi un ritm biologic de eliminare a urinei,
eliminarea fiind mai mare în timpul zilei şi mai mică în timpul nopţii. Inversarea acestui ritm indică
o tulburare în funcţia rinichiului. De asemenea, bărbaţii elimină mai multă urină decât femeile.
Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare decât a apei (care este de 1000) şi se
determină cu urodensimetru. Valori normale în cazul densităţii: 1015-1030.
Când se consumă mai multe lichide, deci în cazurile în care creşte cantitatea de urină, se
produce în general o scădere a densităţii urinare şi invers, când urina din 24 de ore este în cantitate
mai mică şi mai concentrată, atunci densitatea urinară este mai crescută. Numai în diabetul zaharat,
în ciuda unei cantităţi mari de urină, densitatea urinei nu scade, ci creşte datorită zahărului dizolvat
în urină. O densitate urinară se consideră anormală atunci când examenele repetate arată cifră sub
1012. Această situaţie arată că rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urină mai
concentrată.
Creşterea densităţii urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a organismului, fie un
diabet zaharat.
PH-ul urinar sau reacţia urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină. Determinarea pH-
ului se face cu o hârtie impregnată cu tinctură de turnesol (sau cu altă substanţă indicatoare). Se
introduce hârtia în urină şi se observă modificarea culorii benzii de hârtie. Sub pH-ul 7,0 urina este
considerată acidă şi hârtia se înroşeşte, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerată alcalină şi hârtia se
albăstreşte. În mod normal urina este acidă având pH-ul cuprins între 5,5 şi 6,5. După o alimentaţie
bogată în carne şi medicamente acide (sare de lămâie, vitamina C), se elimină o urină mai acidă, iar
după un regim alimentar vegetarian, după medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau după
infecţii ale aparatului urinar, devine alcalină. Urina care este permanent prea acidă sau prea alcalină,
predispune la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat şi carbonat de calciu.

2. Biochimia materiilor fecale

Recoltarea materiilor fecale

Analiza materiilor fecale este indicată pentru descoperirea bolilor digestive de natură
microbiană (febra tifoidă, dizenterie, intoxicaţie alimentară etc.) sau de natură parazitară (ouă de
paraziţi intestinali), precum şi pentru stabilirea gradului de digestie a alimentelor. Recoltarea
materiilor fecale pentru analiza ouălor de paraziţi se face în recipiente speciale, primite de la
laborator. În lipsa acestora, se pot recolta în recipiente sau vase din material plastic, sticlă sau
material, bine spălate şi bine închise cu capace sau dopuri. Sunt bune cutiile din material plastic sau
sticlele rămase de la medicamente. Nu se vor recolta materii fecale în cutii de carton, cutii de
chibrituri, etc. întrucât există riscul infectării persoanelor care transportă şi prelucrează aceste
materiale.
Vor fi recoltate materii fecale proaspete, emise dimineaţa. Dacă nu este posibil (mai ales la
copii), produsul se va recolta şi seara şi va fi păstrat la rece pentru a nu fermenta. (Nu se vor păstra
materiile fecale în frigider căci există riscul infectării alimentelor). Din scaunul proaspăt, eliminat la
closet pe o hârtie sau pe un carton curat, cu o lopăţică de lemn sau de material plastic, se recoltează
câteva grame (cât un degetar) de materii fecale şi se depun în recipientul pregătit dinainte. La copii
mici, materiile fecale se vor recolta din oala de noapte care în prealabil a fost bine spălată.
În caz de constipaţie, materiile fecale se vor recolta după luarea unui purgativ uşor (laxativ).
Se va avea grijă ca materialele fecale să nu se amestece cu apă sau urină. După ce pe recipient se va
nota numele bolnavului şi vârsta, se va ambala în hârtie şi va fi transportat cât mai repede la
laborator. Este indicat ca fiecare persoană, mai ales în caz de boală, să observe şi aspectul
scaunului: dacă este colorat şi ce culoare are, sau dacă este necolorat, albicios, dacă are urme de
sânge etc. În cazul în care în scaun se observă viermişori sau fragmente suspecte de viermi
intestinali aceştia vor fi recoltaţi cu o pensă şi introduşi într-un vas de sticlă sau de material plastic
prevăzut cu capac care se închide ermetic. Pentru ca aceşti paraziţi să nu se usuce şi să se altereze,
se va turna peste ei spirt sanitar, apă de colonie sau apă sărată şi după aceea vor fi transportaţi la
laborator. Nu se vor transporta paraziţii în hârtie, în vată, deoarece există pericolul de infestare a
persoanelor care execută analizele.
Când bolnavului i se recomandă coprocultura (cercetarea microbilor din scaun) el va solicita
un recipient special, sterilizat, de la laborator. Recoltarea materiilor fecale se va face ca şi pentru
ouăle de paraziţi. Nu se va utiliza însă nici un medicament (antibiotice, sulfamide, Mexaform, etc.)
înainte de analiză care ar putea distruge microbii din scaun.
La recoltarea materiilor fecale pentru cercetarea sângelui (hemoragii oculte) sau pentru
cercetarea digestiei alimentelor bolnavul va urma un regim alimentar special, recomandat de medic
şi nu se va lua nici un medicament cu 24 de ore înainte de analiză.
Analiza materiilor fecale este obligatorie pentru următoarele categorii de persoane: cele care
lucrează în sectorul alimentaţiei publice, copii care merg la grădiniţe, creşe, bolnavii care au suferit
de boli infecţioase digestive (febra tifoidă, dizenterie, holeră etc.), călătorii care au sosit din ţările în
care există boli infecţioase digestive.
Coprocultura este o metodă de lucru utilizată în laboratoarele de microbiologie clinică în
scopul cultivării şi identificării agenţilor patogeni existenţi în intestinul omului.
Limitându-ne doar la infecţiile bacteriene putem întâlni următoarele situaţii în care
coprocultura este indicată:
 infecţii cu localizare primară enterală şi invazie ulterioară (aspect septicemic)
 infecţii cu localizare exclusiv enterală sub formă clinica de enterocolite, boală diareică,
toxiinfecţii alimentare, evoluând sub formă acută, subacută, cronică, clinic inaparentă sau
infecţii simplu portaj.
 infecţii bacteriene ale altor sisteme în care localizarea enterală este accidentală (tuberculoza,
antrax)
Schimbarea structurii florei bacteriene specifice intestinului care poate apărea în unele
situaţii patologice (colită pseudomembranoasă) sau ca o consecinţă a selecţiei unui grup de germeni,
consecutiv antibioterapiei.
În etiologia acestora, trebuie avute în vedere, în primul rând enterobacteriile patogene pentru
care diagnosticul etiologic este obligatoriu şi anume:
 infecţii cu germeni din grupul Shigella
 infecţii cu germeni din grupul Salmonella
 cu germeni din grupul Escherichia, serotipuri enteropatogene
În toxiinfecţiile alimentare pot fi avute în vedere şi alte grupe de enteropatogene:
Staphylococus, Yersinia, Vibrio, Aeromonas, Pseudomonas, Bacillus, Clostridium etc.
 Datorită faptului că o mare varietate de microorganisme folosesc calea enterală pentru
pătrunderea în organism cu consecinţe patogenice şi clinice, coprocultura este unul din cele mai
solicitate examene de laborator. În mod normal în materiile fecale ale omului nu se găseşte sânge.
Numai în unele boli ale tubului digestiv care produc sângerări (hemoragii) cum sunt ulcerul gastric,
ulcerul duodenal, enterita, colita, sângele apare în materiile fecale. Când hemoragia este mare şi
provine din partea superioară a tubului digestiv (stomac, intestin) scaunul are un aspect negricios
din cauza digerării sângelui respectiv. Dacă hemoragia provine din partea inferioară a intestinului
(hemoroizi) atunci sângele nu este digerat şi scaunul apare colorat în roşu. În cazurile în care
hemoragia este mică (hemoragie ocultă), chiar dacă este permanentă, scaunul nu pare colorat şi în
această situaţie numai laboratorul poate preciza dacă este sânge în scaun. În vederea acestei analize
persoana suspectă de hemoragie trebuie să urmeze întocmai, timp de 3 zile regimul alimentar
prescris de medic, compus din lapte, brânză, făinoase şi cartofi. Se vor scoate din alimentație carnea
de orice fel, ouăle, legumele verzi şi nu se va lua nici un medicament. După acest timp se va recolta
o cantitate de materii fecale cât o nucă, care se va transporta la laborator într-un recipient de
material plastic. Materiile fecale nu trebuie să fie în contact cu vase sau recipiente din fier. Este bine
ca persoanele care au hemoroizi ce sângerează, să informeze de acest lucru pe medic, pentru că în
acest caz rezultatul analizei nu are nici o valoare. De asemenea, persoanele cărora le sângerează
gingiile vor evita să se spele pe dinţi înainte de analiză, căci sângele înghiţit poate modifica
rezultatul analizei.

Paraziţi intestinali
De regulă, paraziţii intestinali se prezintă sub formă de viermi intestinali: limbrici (ascaris
lumbricoides), oxiuri (enterobius vermicularis), panglică (tenia), tricocefal şi alţii. Paraziţii adulţi
(viermii intestinali) se elimină prin materiile fecale şi pot fi observaţi chiar de către bolnavi, dacă se
inspectează atent materiile fecale. Se recomandă ca părinţii să observe din când în când scaunul
copiilor lor pentru a putea descoperi din timp prezenţa viermilor intestinali.
Dacă s-au descoperit în materiile fecale paraziţi adulţi şi aceştia sunt recunoscuţi, nu mai
este necesară aducerea de materii fecale la laborator pentru analiză. În cazul în care parazitul nu
poate fi identificat sau recunoscut, atunci acesta se introduce cu o pensă într-o sticlă cu spirt sanitar
şi se aduce la laborator pentru analiză. Nu se vor aduce la analiză paraziți sau fragmente de paraziţi
în stare uscată. În majoritatea cazurilor de parazitism intestinal, nu se pot pune în evidenţă paraziţii
adulţi. De aceea, se caută în materiile fecale ouăle de paraziţi. Aceste ouă sunt foarte mici, de câţiva
microni şi nu se văd cu ochiul liber ci numai la microscop. Dar în materiile fecale nu se găsesc
totdeauna ouăle paraziţilor, deoarece aceştia nu produc ouă în fiecare zi, ci la diferite intervale de
timp. Ca urmare a acestui fenomen, analiza pentru ouăle paraziţilor trebuie repetată de 2-3 ori la
intervale de câte o săptămână, pentru a putea surprinde faza când paraziţii depun ouă.
Depistarea ouălor de paraziţi intestinali, impune un tratament de urgenţă pentru omorârea şi
eliminarea paraziţilor adulţi din intestin, deoarece aceştia hrănindu-se cu sânge şi cu substanţele
hrănitoare destinate organismului omului produc slăbirea şi anemierea acestuia. După două
săptămâni de la terminarea tratamentului se repetă analiza pentru ouă de paraziți. Dacă după trei
analize efectuate la interval de două săptămâni rezultatele sunt negative, bolnavul se poate
considera vindecat.