Abendland - A. E.

Baconsky
 Adăugat de: Adina Speranta
dans al cetăților obosite, crepuscul roșu, abendland... agonia ticăloșitelor
neamuri
sufocate în aur și purpură veche mercenarul strein călărește seara pe
colinele solitare

visând jaf și incendii - destul vouă! cuvintele-pești, moarte pe ape albe,

meduzele infestează
istoria animale și păsări de pradă pe steaguri se schimbă în hiene și corbi
iarăși mă
voi întoarce-n pădurile mele, 1000 de ani până când va trece avalanșa
absurdă hoardele
vântul a și început să miroasă a carne crudă sub șeile cailor vântul
stepelor, miros de
scuturi de piele
O, catedralele, quattrocento, barocul, o, viitoarele săpături arheologice în

timp și în umbra de pe acum învinsului

Apostat.
Aglutinezi în memorie silabe false
și creezi nume noi pentru dublura
fiecărui obiect căci obiectele
nu au nevoie de nume - zadarnic poeții
cunoscând întunericul se străduiesc să rostească -
în sine se-ntoarce să moară fiecare cuvânt
și când printre ani întrezărești morminte
cobori în tăcere și-n somn.
Cetăți
și graiuri.
Ai umblat în pavăza lor
ai vorbit ai vorbi ai vorbit
pentru aceleași lucruri mereu alte
și alte cuvinte în piramide înalte
stărui-vor mumiile lor
și un vânt de gheață le va da strălucire
în timp ce spiritul tău demult
se va fi întors în golul strămoșilor.
Dar obiectele, cele ce nu se văd?
Singure. într-un alt orizont.
Numindu-se
în eterna derivă.

Doamne al visului, sângele nu mai are venin - ghilotina decapitează

cadavre, un
NU, poate un
NU, ar mai fi de rostit în această biserică goală unde predică fără-ncetare
o bandă de magnetofon.
Cadavrele trăiesc, și iată corbii
rotindu-se deasupra celor vii, și
membrele ce putrezesc încet fac fapte bune
- și durerea noastră vine și pleacă (putredă și ea)

după poruncă.
Umede și sumbre sunt galeriile prin care rătăcește destinul nostru putrezit
demult -cine se va hrăni cu atâta carne ce putrezește crudă?
O, metalul cătușelor, ci singur, tot mai rece, nu putrezește niciodată.

Am semănat cu pădurea, cu moara de vânt, cu tăcutele,

negrele, necunoscutele cruci de la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-nalte coline moldave
am semănat - şi cu chipul ciudaţilor zei
îngropaţi în nisip lângă mare. Cât e de-atunci?
Trebuie să fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie
să fi pierit multe ziduri şi oşti, să fi căzut multe lanţuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârşit cu mine.