RADIOBIOLOGIE

PARTEA A II-A

Interacția radiațiilor ionizante cu materia

1. Interacția radiațiilor X și γ cu materia

a) Radiațiile X

Au fost descoperite de Wilhelm Konrad Röntgen în 1895 atunci când acesta era profesor la
facultatea din Würzburg. În 1901 acesta a primit primul premiu Nobel pentru fizica.
Radiația X se obține în tuburi vidate, în care electronii sunt emiși de un catod incandescent și sunt
accelerați de câmpul electric dintre catod și anod (anticatod). Electronii au viteza mare, ciocnesc
anticatodul și acesta emite radiația X.
Deci radiațiile X sunt emise de atomii unui corp atunci când acesta interacționează cu electronii
rapizi (nucleele, fiind pozitive, deviază electronii de la direcția lor de mișcare inițială, iar aceștia când se
îndepărtează de nucleu sunt frânați de câmpul electric ai acestuia și emit radiații X.

Proprietățile radiaților X:
●se propagă în vid cu viteza luminii
●impresionează o placă fotografică
●nu sunt deviate de câmpuri electrice și magnetice
●produc fluorescența unor substanțe care emit lumină galben-verzuie (exemplu: sulfura de
zinc)
Obs.: aceste proprietăți sunt asemănătoare proprietăților luminii.
●sunt invizibile (spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul)
●pătrund cu ușurință prin unele corpuri opace pentru lumină (exemplu: corpul omenesc,
lamele de metale cu densitate mică, corpuri de hârtie, lemn, sticlă); sunt absorbite de metale cu

1
 densitate mare (plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de masa atomică a substanțelor prin
care trec și de grosimea stratului acestora (ex.: un fascicul de radiații X ce trece printr-un strat de
plumb cu grosimea de 0,1 mm, poate trece printr-un strat de cupru cu grosimea de 1 mm, unul de
fier cu grosimea de 1,3 mm, de aluminiu de 10 mm sau de apă de 30 mm).
Obs.: De aceea protecția se face cu plăci de plumb sau sticlă ce conține plumb.
●ionizează gazele prin care trec (numărul de ioni produși indică intensitatea radiațiilor).
Obs.: Pe această proprietate se bazează funcționarea detectoarelor de radiații. Ex.:
contorul Geiger-Müller numără ionii din aer
●au acțiune fiziologică, distrugând celulele organice, fiind în general nocive pentru om. Pe
această proprietate se bazează folosirea lor în tratamentul celulelor canceroase pentru distrugerea
țesuturilor bolnave.
Aplicații: radioscopia și radiografia: Traversând o porțiune a corpului omenesc,
radiațiile X sunt absorbite în mod diferit. Pentru radioscopie, obiectul ce se studiază se
așează între sursa de radiații X și un ecran fluorescent. Pentru radiografie, obiectul se
așează între sursa de radiații X și o placă fotografică. Radiațiile X, după ce străbat
obiectele, au intensități diferite și impresionează mai mult sau mai puțin ecranul sau placa
fotografică. Astfel pot fi localizate fracturi, fisuri, leziuni, corpuri străine

b) Radiațiile γ

Au fost descoperite în 1900 de Villard. Sunt radiații electromagnetice asemănătoare cu radiațiile X

dar sunt mai penetrante.
Radiațiile γ sunt emise de nucleele unor atomi radioactivi în timpul dezintegrării radioactive.
Proprietățile radiațiilor γ:
●se propagă în vid cu viteza luminii
●impresionează o placă fotografică
●nu sunt deviate de câmpul electrice și magnetice
●sunt invizibile
●sunt mult mai penetrante decât radiațiile X (ex.: pot străbate un strat de fier cu grosimea
de 30 cm)
●radiațiile γ sunt, în general, periculoase pentru om
Obs.: protecția împotriva lor se realizează foarte greu, ele fiind foarte penetrante.
Deseori pentru a absorbi radiațiile γ sunt necesare pereți de plumb cu grosimi de mai mulți
centimetri sau din beton cu grosimi de câteva metri
●ionizează gazele prin care trec, mai puțin decât radiațiile X

La trecerea radiațiilor X și γ prin substanțe apar:

●efectul fotoelectric (emisie de electroni)
●efectul Compton (emisie de electroni și fotoni)
●generarea de perechi electroni-pozitroni. Aceștia în țesut produc numeroase ionizări
ducând la modificarea acestuia.
●reacții fotonucleare (aceste interacții fotoni-nucleu duc la emiterea de nucleoni ce pot
produce ionizări în substanțe)

2
 2. Interacția radiațiilor de particule cu materia

a) Interacția radiației β cu materia

Fizicianul Ernest Rutherford a descoperit că în timpul dezintegrării radioactive a unor nuclee

radioactive se emit și radiații ce sunt deviat în câmp electric sau magnetic. Deci, aceste particule ce
formează radiațiile sunt încărcate electric. Ele au fost numite radiații α și β.
Radiațiile β sunt radiații alcătuite din electroni, numite particule β. Ele sunt emise de nuclee
radioactive în timpul dezintegrării radioactive. (Electronii emiși de nuclee nu intră în alcătuirea
nucleului, ei apar în procesul dezintegrării radioactive.)

3
 Proprietățile radiațiilor β
●Sunt invizibile
●Viteza electronilor emiși este foarte mare (270000 km/s)
●Sunt mult mai penetrante decât radiațiile α. (Pentru a le opri e nevoie de un strat de aer de
câțiva metri sau o foiță de aluminiu de câțiva mm. În țesuturile moi, parcursul radiațiilor β sunt
de ordinul cm.)
●Sunt periculoase pentru om.
În timpul traversării substanțelor, particulele β își pierd treptat energia, prin ionizări și excitări ale
atomilor și prin emisie de radiație electromagnetică. Majoritatea electronilor expulzați din atomi, prin
ionizare de către radiația incidenta au suficientă energie pentru a produce în continuare alte ionizări în
materie. Aceștia se numesc electroni secundari și reprezintă așa-numită radiație δ.

b) Interacția radiațiilor α cu substanță

Radiațiile α au fost descoperite de Rutherford, în timpul dezintegrării radioactive.

Radiațiile α sunt alcătuite din nuclee de He și sunt emise de nuclee (atunci când un nucleu
radioactiv emite o particulă α, el se transformă în alt nucleu).

Proprietățile radiaților α:
●sunt invizibile
●sunt emise de nuclee grele (A > 200; viteza particulelor este de 20.000 km/s; A = masa
atomică)
●au putere mare de ionizare
●sunt periculoase pentru om
●au putere mică de penetrare prin substanțe, pentru a le opri este suficient un strat de aer
de câțiva centimetri sau o foaie subțire de hârtie. În apă și țesut, radiația α are o putere de
ionizare foarte mare (de 1000 de ori mai mare decât radiația β), ceea ce determină un parcurs
foarte mic (de 100 de ori mai mic decât pentru radiația β și de 10.000 de ori mai mic decât

4
 parcursul radiației γ). Parcursul radiației α este de 2-8 centimetri în aer și 0,05 mm în aluminiu.
În cazul iradierii externe a organismului, particulele α nu depășesc stratul bazal al epidermei. În
plus, îmbrăcămintea oferă protecție totală față de radiația α.
●radiațiile α sunt periculoase numai dacă iradierea este internă (sursa de iradiere este în
interiorul corpului)

c) Interacția neutronilor cu materia

Neavând sarcina electrică, neutronii nu produc ionizări în mod direct. Prin interacția cu nucleele
atomice, în urma unor reacții nucleare, pot produce alte radiații.

Observație:
●Neutronii termici (cu energie mică) pot induce reacții nucleare prin care neutronul este
absorbit de nucleu, care devine radioactiv.
●Neutronii rapizi sunt în general recunoscuți, alături de radiația α, ca cea mai periculoasă
radiație ionizantă (ei apar la reacțiile nucleare, la fisiunea nucleară, când nucleul se poate scinda
în două fragmente și sunt emiși cel puțin doi neutroni în reactoare nucleare).

În radioprotecția față de iradierea cu neutroni se folosesc trei ecrane:

oun ecran pentru încetinirea neutronilor, construit dintr-un material pe baza de hidrogen
(apă, apă grea, grafit și parafină)
o un ecran de cadmiu, pentru a captura electronii termici obținuți în urma încetinirii
oun ecran de plumb sau fier pentru absorbția radiației γ emise de cadmiu în urma reacției
de încetinire

5
 În sistemele biologice, cele mai importante reacții nucleare induse de iradierea cu neutroni sunt
cele cu nuclee de hidrogen, carbon, oxigen.

Efectele chimice ale radiațiilor

O moleculă poate să fie afectată de radiație sau poate să reacționeze cu alte molecule afectate de
radiație.
Sub acțiunea radiației, o moleculă poate fi ionizată sau excitată.
Prin reacțiile chimice induse de radiații se produc și radicali liberi, care sunt atomi, molecule sau
fragmente de molecule ce au un electron cu spin necompensat.
Radicalii liberi sunt extrem de nocivi pentru că sunt foarte reactivi, având un timp mediu de viață
foarte scurt (de ordinul 10-6 s).
Această caracteristică a radicalilor liberi se datorează faptului ca starea moleculară în care un
electron are spinul necompensat este extrem de instabilă, iar moleculele reacționează ușor cu alte
molecule pentru a compensa spinul electronului.
În interiorul celulelor, majoritatea interacțiilor radiației sunt cu moleculele de apă.

1. Radioliza apei

Dacă radiația cedează energie unei molecule de apă, această este ionizată sau excitată (trece
printr-un nivel energetic superior).
H2O –> H2O+ + e- (ionizare)
H2O –> H2O* (excitare)

6
 Ionizările și excitările se produc de-a lungul traiectoriei particulei ionizante incidente.

După ce sunt generate, moleculele excitate sau ionizate au tendința de a difuza în mediu. Procesul
de difuzie este, însă, relative lent, în comparaţie cu alte reacţii ce se pot produce la timpi extrem de scurţi
de la trecerea particulei ionizante.
H2O+ –> H+ + OH•
H2O+ H2O –> H3O+ + OH•
H2O* –> H• + OH•
H2O* –> H2 + O

Obs.: H3O+ este ionul de hidrogen hidratat.

OH• este radicalulu hidroxil
H• este radicalul hidrogen

7
 Deoarece aceste reacţii se produc foarte repede, în jurul traiectoriei particulei incidente se
formează o aglomerare de radicali liberi şi alţi produşi ai reacţiilor înainte ca aceştia să difuzeze în
mediu. În aceste condiţii, radicalii liberi pot reacţiona între ei.
H• + H• –> H2
H• + OH• –> H2O
OH• + OH• –> H2O2
Produşii moleculari ai acestor reacţii şi radicalii liberi care nu au reacţionat difuzează în mediu,
unde pot reacţiona cu alte molecule.

Obs. În prezenţa oxigenului, efectele radiaţiilor sunt mai severe.

Acest efect al oxigenului este important în radioterapie, deoarece tumorile
cu aport sangvin redus sunt mai radiorezistente.

În prezenţa oxigenului se poate produce radicalul hidroperoxid HO2• prin reacţia

O2 + H• –> HO2•
Hidropiroxizii pot participa la reacţii de combinare între radicali
HO2• + HO2• –> H2O2 + O2

Obs. HO2• şi H2O2 sunt cei mai nocivi produşi ai radiaţiilor, având un
timp de viaţă lung (ei sunt produşi, totuşi, în cantităţi mici).
Radicalii liberi produşi care difuzează în celulă pot produce leziuni
în proteine, lipide, ADN.
Produşii radiolizei apei pot reacţiona cu molecule organice, ducând
la formarea de radicali liberi organici.
În prezenţa oxigenului, radicalii liberi organici (R•) pot produce
radicalii liberi peroxizi (RO2•)
R• + O2 –> RO2•
Peroxizii persistă mult timp după iradiere. Ei induc numeroase efecte
întârziate ale iradierii (mutaţii, instabilitate genomică, oncogeneză etc.),
care se manifestă după mult timp de la iradiere (luni, ani).

8
 Efectele biologice ale radiaţiilor

Prin excitările şi ionizările produse în urma iradierii sunt afectate macromoleculele importante:
●ADN
●ARN
●proteine
●lipide
●hormoni etc.
În molecula de ADN se pot produce alterări la nivelul bazelor azotate:
●rupturi simple sau multiple ale catenei, cu peroxidarea capetelor
●formare de legături cu molecule proteice etc.
Toate aceste modificări pot induce mutaţii, erori de transcriere a codului genetic, erori de replicare
a ADN-ului, erori de diviziune celulară, producere de fragmente de cromozom.

Structura şi secvențele moleculei ADN sunt conservate strict pe parcursul de diviziune celulară.
De aceea, modificările moleculei de ADN afectează atât capacitatea de proliferare, cât şi supraviețuirea
celulară.

9
 Deci radiaţiile produc erori spontane de replicare şi leziuni ale ADN-ului. În acest timp sunt
activate mecanismele enzimatice de reparare. Dacă procesul de reparare este dificil, apar erori de
reparare, secvenţa ADN-ului este modificată producându-se mutaţii genetice.
Există trei tipuri de mutaţii genetice:
●mutaţii punctuale – este modificată o singură pereche de baze
●inserţii – sunt adăugate una sau mai multe perechi de baze consecutive
●ştergeri – se pierd una sau mai multe perechi de baze consecutive. Printr-o ştergere este
compromisă funcţia cel puţin a unei proteine. Producerea de mutaţii ale anumitor gene implicate
în controlul ciclului celular poate induce oncogeneza.

Legea Bergonié-Tribondeau
Un ţesut este cu atât mai radiosensibil, cu cât este mai puţin diferenţiat şi cu cât în el au loc mai
multe mitoze.

Radiosensibilitatea ţesutului creşte cu:

● temperatura
● gradul de hidratare si oxigenare
● PH-ul (la PH > 7, alcalin)

Obs. ADN-ul şi ARN-ul sunt foarte sensibile la radiaţii, în special la metafază.

Mecanismele de reparare a leziunilor ADN-ului sunt mai puţin active în mitoză.
Cele mai radiorezistente ţesuturi sunt ţesutul nervos şi ţesutul muscular.
Cele mai radiosensibile sunt ţesuturile: epitelial, măduva hematogena, gonadele.

Se constată că: dacă celulele sunt mai întâi expuse la o doză foarte mică de radiaţii (1 rad), ele
devin mai puţin sensibile la o doză mai mare ulterioară. Acest proces se numeşte răspuns radioadaptiv
sau hormeză.

10
 Mecanismele moleculare ale hormezei nu au fost elucidate până în prezent.
În urma iradierii cu o doză mare, celulele radioadaptate au o voteză mai mare de reparare a
leziunilor ADN-ului, prezinta mai puţine aberaţii cromozomiale şi mutaţii, iar susceptibilitatea la
ştergeri şi rearanjări cromozomiale este mai mică decât la celulele netratate cu doza foarte mică de
radiaţii.
Studii detaliate pe populaţii expuse la un fond natural de radiaţii ridicat au demonstrat că hormeza
reduce mortalitatea indusă prin îmbătrânire şi cancer. Este recomandată o doză minimă anuală de 1 rad.
Exemplu:
a) administrarea unei doze mari (≥ 1 Gy) în timp scurt (cel mult câteva ore), determină alterarea
imediată a procesului de diviziune celulară la celulele mitotice (cele mai importante efecte sunt la
limfocite, măduvă osoasă, celulele intestinale).
b) la doze mici (≤ 0,2 Gy) apar efecte stochastice care nu au un prag al dozei şi nu depind de
debitul dozei, ci de doza totală acumulată. Cele mai importante efecte sunt: inducerea cancerului (care
apare cu întârziere), diverse efecte genetice ce afectează descendenţii.

Tipuri de iradiere a organismelor

Iradierea poate fi :
a) externă, când sursa de radiaţii este în exterior organismului
b) internă, când sursa este în interiorul organismului

Iradierea internă artificială, prin diverse radioelemente:

●introduse în organism prin contaminare pe cale digestivă, respiratorie, cutanată
●utilizate în scop diagnostic sau terapeutic
Iradierea internă naturală datorată prezenţei în organism a unor nuclee radioactive naturale
(40K).

Efectele iradierii interne depind de timpul de înjumutăţire prin dezintegrare şi timpul de

înjumutăţire prin eliminarea din organism.
Ex.: timpul de înjumutăţire a unei surse de plutoniu este 390.000 de ani, iar timpul biologic de
înjumutăţire este de circa de 100 de ani în ţesutul osos.
Deci, timpul efectiv de înjumutăţire al plutoniului în organism este de cca. 100 de ani.
Pentru sursele de radiu şi stronţiu, timpii efectivi de înjumutăţire sunt foarte mari în organism, cca.
10.000 şi 100.000 de ani.

Iradierea totală a organismului este dată de contribuţia sumată a iradierii interne şi externe a
organismului.
Dacă întregul organism este iradiat, avem iradiere globală.

Doza Maximă Admisibilă (DMA)

Reprezintă doza efectivă de radiaţii pe care o poate primi un om fără a suferi o leziune observabilă
(fără a se ţine cont de efectele genetice ale iradierii).
DMA este stabilită anual de Comisia Internaţională pentru Protecţia împotriva Radiaţiilor (CIPR).
DMA este determinată de sensibilitatea maxima a ţesuturilor.
Ex. DMA este de cca. 5 mSv/an, ffind determinată de radiosensibilitatea gonadelor şi a măduvei
hematogene.

11
 Ţesutul tiroidian şi ţesutul osos admit o doză biologică maximă de 30 mSv/an fără a suferi o
leziune observabilă.
Obs.: Doza efectivă corespunzătoare fondului natural de radiaţii este de cca. 1,5 mSv/an.
Doza efectivă corespunzătoare fondului artificial de radiaţii este de cca. 0,3 mSv/an.
Pentru o radiografie abdominală doza efectivă administrată este de 6,2 mSv, iar pentru o
radiografie pulmonară este de 0,3 mSv.
O doză efectivă de 6 Sv induce moartea într-o lună de la iradiere.

Metode de protecţie (radioprotecție)

1) Protecţia fizică

Protecţia fizică faţă de efectele iradierii externe se realizează prin:

●creşterea distanţei faţă de sursă
●reducerea timpului de expunere
●ecranare

Ex.:
a) Pentru ecranarea radiaţiilor electromagnetice X, γ, UV dure se folosesc materiale cu Z mare:
ecrane de plumb sau fier.
b) Pentru radiaţii β- (electroni) se folosesc materiale cu Z mic: materiale plastice, polistiren, sau
metale uşoare (aluminiu).
Pentru surse puternice se utilizează ecrane cu dublu strat: primul din material cu Z mic (suficient
de gros), iar al doilea din plumb sau fier pentru absorbţia radiaţiilor emise de electroni.
c) Pentru radiaţii β+ (pozitroni) se folosesc materiale cu Z mare care absorb şi radiaţia de anihilare
(radiaţia γ).
d) Pentru radiaţiile cu particule încărcate se folosesc materiale cu densitate mare ce au putere mare
de oprire datorită densităţii mari de ionizări produse.
e) Pentru radiaţii de neutroni se folosesc ecrane în triplu strat: (1) apă, apa grea sau grafit; (2)
cadmiu; (3) plumb sau fier.
Obs.: radiaţiile α sunt absorbite în ecrane foarte uşoare şi subţiri, datorită puterii foarte mari de
ionizare a particulelor α. De exemplu îmbrăcămintea oferă o protecţie forte bună contra radiaţiilor α.

12
 2) Protecţia chimică

Protecţia chimică faţa de efectele iradierii externe sau interne se realizează prin administrarea,
înainte de iradiere, a unor substanţe chimice radioprotectoare, care măresc radiorezistenţa organismului.
Protecţia chimică micşorează conţinutul în apă mai ales în organele radiosensibile.
Protecţia chimică micşorează temperatura organismului, diminuează metabolismul.
Protecţia chimică diminuează cantitatea de oxigen intra şi extracelulară.
Protecţia chimică inhibă/fixează radicali liberi.
Protecţia chimică impiedică alte organe să amplifice efectele compuşilor cu sulf.
Obs.: Substanţele radioprotectoare sunt fie hidrosolubile fie liposolubile.
Exemple de substanţe hidrosolubile: compuşi cu sulf (cisteamina) care neutralizează radicali liberi
prin reacţii.
Substanţele liposolubile: derivate ale pirogalolului sau naftolului, care diminuează concentraţia
oxigenului intra şi extracelular, împiedicând formarea peroxizilor lipidici.
Alte substanţe radioprotectoare:
●vitaminele
●hormonii
●histamina
●serotonina

Aplicaţii: sterilizarea microbiologică cu radiaţii, adică distrugerea agenţilor patogeni de orice tip,
în situaţiile în care sterilizarea prin căldură sau mijloace chimice nu este posibilă.
a) radiaţiile ionizante de diverse tipuri sunt folosite pentru sterilizare. Ele afectează în mod
principal acizii nucleici şi, la doze mari, structurile proteice ale agenţilor patogeni.

13
 b) radiaţiile γ se folosesc pentru a steriliza: mănuşile chirurgicale, seringele de unică folosinţă,
sondele de orice tip (intravenoase, canule, urinare etc.), echipamentele de unică folosinţă de mici
dimensiuni.

14