Radiobiologie

1 Noțiuni generale: Tipuri de radiații. Surse. Activitatea unei surse. Legea de

dezintegrare radioactivă. Dozimetria radiațiilor.
2 Interacția radiațiilor ionizante cu materia: Tipuri de interacții. Efectele
chimice ale radiațiilor. Efecte biologice : ale radiațiilor. Metode de protecție.
3 Aplicații : Sterilizarea microbiologică cu radiații.

Radiobiologia studiază modul în care radiațiile ionizante interacționează cu sistemele biologice,

precum și efectele acestei interacții.

1
 Radiațiile ionizante au suficientă energie pentru a scoate electroni din atomi sau molecule,
producând astfel ionizări în mediul iradiat.
Condiție: energia radiației ce produce o ionizare trebuie să fie mai mare sau egală cu energia de
legătură în atomul sau molecula respectivă a electronului eliberat.
Energia minimă a radiației ionizante este de 10 Ev și ᴧ≤ 120 nm.
Aceste radiații pot fi :
● electromagnetice: radiații X, radiații ϒ sau unele radiații UV(radiații UV dure)
● radiații corpusculare cu particule încărcate electric sau fără sarcina electrică (neutroni)

Clasificarea radiațiilor ionizante

a. radiații electromagnetice: radiații X, radiații ϒ, radiații UV dure (ᴧ < 120 nm)

b. radiații corpusculare (compuse din particule materiale). Acestea pot fi:
●radiații de particule încărcate electric: radiații β- (electroni), β+ (pozitroni)
●radiații de ioni grei: particule α (nuclee de heliu), protoni (ioni de H), deuteroni
ioni de Ne, Ar, Xe.
Radiații de particule fără sarcină electrică (neutroni)

Radioactivitatea

Este proprietatea unor nuclee instabile de a emite radiații în mod spontan.

In mod generic, spunem că un nucleu radioactiv se dezintegrează și emite radiații (sau că se
produce o dezintegrare radioactivă).

Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom instabil, numit și radioizotop,
se transformă spontan (se dezintegrează), degajând energie sub formă de radiații diverse (alfa, beta sau
gama), într-un atom mai stabil. Prin dezintegrare atomul pierde și o parte din masă.

2
 Pentru a se înțelege fenomenul de radioactivitate trebuie pornit de la structura atomului, care are în
centru un nucleu în jurul căruia orbitează electronii.
Nucleul este format din particule încărcate pozitiv, protoni, și particule neutre, neutroni, denumite
generic nucleoni.
Toți atomii unui element chimic au același număr de protoni, dar pot avea numere diferite de
neutroni. În funcție de numărul de nucleoni, elementul chimic are mai multe specii numite izotopi.
Între protoni se exercită forțe electrostatice de respingere. În afară de acestea apar forțe de atracție
numite forțe nucleare ce se exercită între toți nucleonii, indiferent de sarcina electrică a particulelor.
Forțele nucleare își manifestă efectul doar asupra nucleonilor vecini din nucleu (au valoare foarte mare
la distanțe de ordinul a 10-15 m și sunt neglijabile la distanțe mai mari). Forțele nucleare împreună cu
forțele de respingere electrostatică dintre nucleoni determină stabilitatea nucleelor. Cu cât numărul
atomic de masă este mai mare, cu atât numărul nucleonilor crește și crește instabilitatea acestuia
(A>210).
Când cele două forțe sunt în echilibru izotopul este stabil. Pentru nucleele care conțin neutroni în
exces cele două forțe nu mai sunt în echilibru, iar izotopul este instabil și se dezintegrează spontan prin
emisie de radiații.
Exemple de izotopi pentru hidrogen și carbon:

Obs. Doar 1 din 7000 de atomi de hidrogen este Deuteriu.

3
 Pentru Carbon, cel mai răspândit izotop (99 %) este 12C.

Radioactivitatea poate fi naturală sau artificială.

a. Radioactivitatea naturală.
Radioactivitatea naturală a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când studia
luminescența unor săruri ale uraniului.
În 1898, soții Marie și Pierre Curie au descoperit poloniul și radiul, două elemente cu
radioactivitate mult mai puternică decât a uraniului. Marie Curie este cea care a denumit fenomenul
„radoactivitate”.
Legile generale ale radioactivității au fost elaborate de către Ernest Rutherford și Frederick Soddy
în 1903.

Radioactivitatea naturală se datorează prezenței elementelor radioactive naturale. Atomii acestor

elemente au nuclee instabile care, după un timp emit radiație, trecând astfel într-o stare stabilă. Astfel,
avem:
●radiații cosmice
●radiații terestre (produse de elemente radioactive naturale din roci, sol, radonul din
structura clădirilor)

4
5
 Fondul natural de radiații

Fondul natural de radiații reprezintă totalitatea radiațiilor ionizante naturale prezente în atmosferă.

Surse naturale de radiații

6
 b. Radioactivitatea artificială

Radioactivitatea artificială a fost descoperită de soții Irène și Frédéric Joliot-Curie în 1934.

Radioactivitatea artificială cuprinde:
●radiații produse în diferite proceduri medicale (radioterapie, radiodiagnoză) în laboratoare
(de cercetare sau în sistemul de educație)
●radiații produse de diferite dispozitive electrocasnice (televizoare), ceasuri luminoase,
detectoare de fum etc.
●radiații datorate unor accidente nucleare, poluări, experimente cu arme nucleare.
Radioactivitatea artificială este indusă prin bombardarea unor nuclee stabile cu : fotoni,
neutroni sau particule încărcate. Astfel, nucleele bombardate, devin radioactive.

Activitatea unei surse. Legea de dezintegrare radioactivă.

Activitatea unei surse reprezintă numărul mediu de dezintegrări radioactive ce se produc în sursa
în unitate de timp (este rata medie de dezintegrare a nucleelor radioactive din sursa).
Λ = Ndez / Δt Λ = activitatea sursei
Ndez = numărul de dezintegrări
Δt = intervalul de timp în care se produc dezintegrările

Unitatea de măsură pentru activitatea unei surse este 1 Bq (Becquerel)

1 Bq = 1 dezintegrare/secundă
1 Bq reprezintă activitatea unei substanțe radioactive în care se produce o dezintegrare într-o
secundă.
În substanțele radioactive se produc foarte multe dezintegrări într-o secundă, de aceea a fost
definită o unitate mult mai mare, care este o unitate tolerată: 1 Ci (Curie).
1 Ci = 3, 7 × 1010 Bq
1 Curie reprezintă activitatea unui gram de izotop de radiu (226Ra)

Chiar dacă toate nucleele radioactive dintr-o sursă sunt de același tip, ele nu se vor dezintegra toate
după același timp. Există o anumită probabilitate ca un nucleu radioactiv să se dezintegreze într-o
secundă. Toate nucleele de același tip au aceeași probabilitate de dezintegrare. Această probabilitate
depinde de tipul de nucleu și de nivelul energetic al nucleului de pe care se face tranziția.
Dacă sursa conține un număr suficient de mare de nuclee radioactive, ea va emite radiații practic în
mod continuu, la orice moment de timp (numărul de nuclee active din sursa scade continuu).
Dacă numărul de nuclee este relativ mic, sursa va emite discontinuu, la anumite momente de timp.
Pentru o sursă radioactivă putem calcula numărul de nuclee rămase nedezintegrate după intervalul
de timp t, conform formulei:

N(t) = N0 × e-λt legea dezintegrării radioactive

N0 = numărul inițial de nuclee radioactive nedezintegrate
λ = constanta de dezintegrare (probabilitatea de dezintegrare)

7
 Legea dezintegrării radioactive este o lege statistică. Ea este valabilă pentru un număr foarte mare
de nuclee radioactive.
Activitatea unei surse scade exponențial în timp, deci, o sursă radioactivă emite în timp din ce în
ce mai puține radiații, devenind din ce în ce mai slabă.

Graficul legii dezintegrării radioactive

Timpul de înjumătățire al unei surse radioactive (T1/2) reprezintă timpul după care numărul de
nuclee radioactive din sursa scade la jumătate.

Pentru a putea estima efectele radiațiilor emise de o sursă radioactivă, trebuie să cunoaștem :
activitatea sursei, timpul de înjumătățire și tipul și energia radiației emise.

8
 Care sunt modurile de expunere la radiaţii ionizante?

Expunerea externă a organismului se datorează unei surse de radiaţii din exteriorul acestuia.
Expunerea internă are drept cauză o sursă de radiaţii aflată în interiorul organismului şi care a
pătruns prin inhalare, prin ingerare, prin injectare sau datorită absorbţiei prin piele.

Contaminarea organismului umane se produce prin:

● contaminarea externă care constă în depunere accidentală pe piele, pe îmbrăcăminte a
radionuclizilor fixaţi sau absorbiţi în particulele de praf din mediul înconjurător omului;
● contaminarea internă se realizează prin pătrunderea accidentală a radionuclizilor prin:
❖ Inhalare de aerosoli contaminaţi care apar după teste sau accidente nucleare;
❖ Ingestie digestivă este prin consum de alimente şi apă contaminate de diverse
depuneri radioactive în mediu sau transfer prin lanţul trofic;
❖ Absorbţia tegumentară mult redusă ca importanţă în cazul tegumentelor intacte şi
mai semnificativă în cazul leziunilor tegumentare.

Radionuclizii pătrunşi în corpul uman se detectează prin sânge, urină (Iod 131, Cs 134 şi Cs 137),
materii fecale (Sr 90). Radionuclizii din sânge trec în ţesuturi, iar restul se elimină prin fecale, urină şi
chiar transpiraţie. În raport de metabolismul ţesuturilor în care se fixează, radionuclizii pot fi eliminaţi,
recirculaţi în sânge şi fixaţi din nou în ţesuturi.
Exemple: Stronţiu 90 se fixează în oase şi se elimină foarte greu; Cs-137 se fixează în organe moi,
muşchi, se metabolizează puternic, eliminându-se destul de uşor; I-131 se fixează preponderent în
tiroidă şi poate produce în timp efecte grave cum ar fi cancerul tiroidian. Se ştie că iodul radioactiv a
fost componenta majoră eliberată la accidentul de la Cernobîl în aprilie 1986, care s-a acumulat în

9
organismul populaţiei, în special al copiilor rezidenţi în zonele puternic contaminate şi a dus la
dezvoltarea în număr mare de cancere tiroidiene la copii.

Acumularea radionuclizilor în organele țintă

Dozimetria radiațiilor

Se ocupă cu calculul dozelor de radiații.

Cunoașterea dozei și a debitului dozei este extrem de importantă în radioterapie și radiodiagnoză.
Aplicație medicală:
In radioterapie, administrarea unei doze cu o eroare ce depășește 5 %, reprezintă un tratament
neadecvat.
● Dacă doza e prea mică, celulele tumorale ce supraviețuiesc iradierii vor prolifera, putând
deveni mult mai rezistente la radiații
● Dacă doza e prea mare, țesutul sănătos adiacent va fi grav afectat, determinând apariția
unor complicații severe.
Deci, pentru fiecare caz în parte, trebuie analizate avantajele și dezavantajele iradierii cu diferite
tipuri de radiație și apoi calculată doza optimă.
In cazul tratamentelor cu iradiere externă este foarte importanta și calibrarea fasciculului de
radiații înainte de tratament, pentru a asigura administrarea unei doze corecte în întregul volum tumoral.
Calibrarea incorectă a fasciculului sau funcționarea deficitară a aparatului în timpul tratamentului
poate avea consecințe extrem de grave.

Efectele biologice ale radiațiilor reprezintă modificările funcționale care se produc datorită
schimbării structurii celulelor unui organism, sub acțiunea radiațiilor.
Dacă același sistem biologic este iradiat în aceleași condiții cu aceeași doză, dar se modifică tipul
radiației, efectul biologic va fi diferit.

Efectele biologice (moartea celulară, mutațiile, inducerea cancerului etc. ) ale radiațiilor ionizante
depind de: sistemul biologic, tipul radiației, doza de radiație, timpul expunerii, vârsta persoanei.
În general, se determină efectul biologic în funcție de doza absorbită (D).

10
 Radiațiile, interacționând cu substanța pe care o străbat, cedează acesteia o parte sau toată energia
lor.

1. Doza absorbită = reprezintă energia cedată de radiație unității de masă a substanței cu care
interacționează (cantitatea de energie absorbită de 1 kg de material iradiat)

𝐸𝑎𝑏𝑠
D= 𝑚
Eabs reprezintă energia absorbită de material
m – reprezintă masa materialului

Unitatea de măsură în Sistem International este 1 Gy (Gray)

O unitate tolerată este 1 rad = 0, 01 Gy

Obs. Doze absorbite egale nu au neapărat aceleași efecte biologice.

2. Debitul dozei = reprezintă doza absorbită într-o secundă.

𝐷
d= 𝑡
d se măsoară în Gy/s sau în rad/s

3. Doza incidentă (expunerea) se referă la radiațiile X, ϒ și reprezintă cantitatea de radiație ce

produce, în volumul ocupat de 1 kg de aer, un nr. de ioni pozitivi ce au sarcina totală 1 Coulomb.
Unitatea de măsură în practică este 1 R (Roentgen).

4. Doza biologică (B, numită și doză echivalentă) = mărimea fizică care corespunde efectului
biologic produs de radiație
Este utilizată pentru a permite evaluarea efectelor biologice ale diferitelor tipuri de radiații.
Doza biologică a unui anumit tip de radiație reprezintă doza absorbită de radiație X care produce
același efect biologic ca și radiația respectivă. Doza biologică reprezintă efectul la o anumită doză
absorbită. Dacă se iradiază un sistem biologic cu diferite tipuri de radiații, astfel ca doza biologică să fie
aceeași, efectul va fi același.
La estimarea dozei biologice se ține seamă de modul în care o anumită radiație își distribuie
energia în țesut (la aceeași doză absorbită, doza echivalentă de radiație α este mai mare de 20 de ori
decât pentru radiațiile γ, X și β.
Doza echivalentă constituie un indicator al riscului de expunere a unui anumit țesut la diferite
radiații.

B=ηxD
η reprezintă eficacitatea biologică relativă și ne arată de câte ori
radiația respectivă este mai eficace față de o radiație de referință,
în producerea unui anumit efect biologic.

Obs.: cu o bună aproximație putem considera că pentru radiațiile X, γ, β: η = 1 (adică au același

efect la aceeași doză de radiații.
Pentru neutron, η este cuprins între 5 și 20.

11
 Pentru proton, η este cuprins între 1 și 5.
Pentru radiația α, η = 20.
Valorile lui η depind de:
● tipul și energia radiației
● natura efectului biologic
Valorile η sunt recomandate de Comisia Internațională pentru Protecția Contra Radiațiilor (ICRP),
pe baza unor analize detaliate ale tuturor informațiilor fizice și biologice disponibile cu privire la
efectele radiațiilor asupra organismului uman.

Unitatea de măsură pentru doza biologică (B) este 1 Sv (Sievert).

Ca unitate tolerată se folosește și 1 rem (Röntgen equivalent man) = 0, 01 Sv.

Exemplu:
1 Gy de radiație X corespunde dozei biologice de 1 Sv.
1 Gy de radiație α corespunde dozei biologice de 20 Sv.

Observație: Iradierea cu 1 Sv de radiație X și iradierea cu 1 Sv de radiație α produc același efect.

Doza maximă permisă reprezintă doză echivalentă până la care nu se observă efecte nocive
asupra organismului, pe toată durata vieții.
Datorită radioactivității naturale, doza pe care o primește fiecare dintre noi reprezintă aproximativ
a zecea parte din doza maximă permisă.

Doza maximă permisă (mSv/an)

Zona expusă
populație persoane expuse profesional
corp întreg 5 50
alte organe izolate 15 150
oase și piele 30 300
maîni, antebrațe sau picioare,
75 750
glezne

Obs. Doza maximă permisă pentru o persoană, în funcție de vârsta ei, se calculează cu relația:
Dmax = 5(N – 18) rem
N = vârsta persoanei

Debitul dozei biologice b = B/t.

t reprezintă timpul de iradiere în care se obține doza biologică B.
b se exprimă în 1 Sv/s sau 1 rem/s.

Exemple:
1. Dacă întregul organism este expus instantaneu la o doză foarte puternică de radiație (de 5 Gy
sau mai mare), decesul poate surveni în câteva săptămâni.

12
 2. Dacă o mică parte a organismului ar fi expusă pentru scurt timp la o doză foarte puternică (de 5
Gy sau mai mare), poate sa nu survine decesul, dar poate apărea diferite efecte:
● înroșirea pielii aproximativ într-o săptămână, când doza absorbită este primită numai de
piele;
● sterilitate, dacă doză este primită de testicule sau de ovare;
● distrugerea (necroza) părții expuse (a unui deget, de exemplu) dacă doză este de peste 10
Gy;
3. Dacă întreg organismul primește o doză de 5-6 Gy în timp îndelungat, s-ar putea să nu apară
imediat semne de vătămare, ci mai târziu (boli precum cancerul, leucemia, cataracta etc.) sau la
descendenți (malformații, cancer etc.).
4. Dacă un embrion este expus radiațiilor, pot apare: defecte de creștere (reducerea diametrului
capului, întârziere mintală, dacă expunerea are loc în timpul formării organelor), dezvoltarea unor
tumori maligne în timpul copilăriei. Riscul apariției unor tumori maligne în timpul copilăriei este de 2
ori mai mare decât în cazul unei persoane de vârstă medie.

Exemple de efecte biologice ale iradierii de scurtă durată (explozie)

Doza biologică (rem) Efecte asupra organismului iradiat
100000 ● moare în minutele următoare

10000 ● moare în orele următoare

1000 ● moare în lunile următoare

700 ● 90 % mortalitate în lunile următoare

● afecțiuni sanguine și digestive grave

● stări de vomă, diaree
> 600 ● riscul de perforări intestinale
● moarte poate surveni în 15 zile

● senzație de vomă, anxietate

250-400 ● modificarea compoziției sanguine
● riscuri mortale mari, în caz de infecție

200 ● 10 % mortalitate în lunile următoare

● afecțiuni digestive ușoare

100-250 ● epilare parțială
● oboseală persistentă timp de câteva luni

13
 ● afecțiuni sanguine, în general fără
gravitate

● fără mortalitate imediată

● creșterea semnificativă a numărului
100 cazurilor de cancer
● sterilitate permanentă la femei
● sterilitate timp de 2-3 ani la bărbați

>5 ● modificarea compoziției sanguine

Detectarea radiațiilor ionizante

Radiațiile ionizante nu pot fi percepute de simțurile umane, dar pot fi detectate cu ajutorul
detectoarelor de radiaţii ionizante, aparate utilizate pentru a obţine informaţii despre intensitatea
radiaţiilor într-un anumit loc din spaţiu, la un moment dat. Ele sunt conectate la aparate de măsură
(numărător electronic, ampermetru, voltmetru) şi, astfel, se pot face măsurători cantitative.

Detectarea radiaţiilor ionizante se bazează pe următoarele fenomene produse în urma interacţiunii

lor cu substanţa:
● electrice (ionizarea mediilor străbătute);
● optice (scintilaţie, luminiscenţa);
● chimice (influenţarea cineticii reacţiilor, radiocatalizarea lor);
● fotochimice (impresionarea emulsiilor fotografice).

Tipuri de detectori de radiaţii:

● camerele de ionizare, contoarele proporţionale şi contoarele Geiger-Mueller – a căror
funcţionare are la bază măsurarea sarcinii electrice rezultată în urma ionizării unui gaz;
● detectori cu semiconductori – se bazează tot pe fenomenul de ionizare ce are loc, însă, în
interiorul unui semiconductor;
● detectorii cu scintilaţie – se bazează pe emiterea de radiaţii luminoase în urma interacţiei
radiaţiei ionizante cu o substanţă care poate fi sub formă solidă (cristalul de iodură de
sodiu) sau lichidă (solvenţi organici in care se adaugă substanţe scintilante);
● filme fotografice – utilizează efectul chimic de înnegrire a filmului fotografic ca rezultat al
ionizării microcristalelor de halogenură de argint din emulsia filmului; cantitatea de
înnegrire produsă de argintul metalic rezultat este proporțională cu cantitatea de radiații
primite de emulsie;
● detectori termoluminiscenţi (TLD) – utilizează proprietățile de termoluminescență a unor
cristale solide prin care energia absorbită de acestea în urma iradierii este eliberată sub
formă de lumină la încalzirea lor peste o anumită temperatură;

14
 ● dozimetrele chimice – utilizează reacţiile chimice ale unor substanţe produse în urma
iradierii.

Obs. Pentru controlul iradierii persoanelor care lucrează în medii cu risc de iradiere (laboratoare
de cercetare științifică de radiologie, de defectoscopie etc.) se utilizează detectoare de radiații ce se
bazează pe efectele produse de radiații la interacțiunea cu substanța.
Există două categorii de detectoare:
● detectoare care indică nivelul radiațiilor la un moment dat;
● detectoare care indică dozele absorbite într-un interval de timp dat (detectoare cumulative).
Unul dintre cele mai simple detectoare este filmul radiologic.
Radiațiile care străbat emulsia fotografică provoacă în această anumite reacții chimice. După
developarea filmului, se poate evalua numărul de reacții chimice după gradul de înnegrire a filmului.
Aceste reacții chimice sunt ireversibile, adică efectul de înnegrire este cumulativ, deci gradul de
înnegrire indică doză încasata pe toată durata utilizării filmului.
Persoanele care lucrează în medii cu risc de iradiere sunt obligate să poarte în permanență un astfel
de detector cu film. Periodic, aceste filme se înlocuiesc cu altele noi, cele vechi fiind developate și
analizate. Rezultatele analizelor sunt consemnate în fișe individuale, astfel încât se pot totaliza dozele
absorbite de fiecare persoană în parte.

15