Radiațiile X

Chiver Cătălin an 1, seria 1 , grupa 2

Radiațiile X sunt radiații electromagnetice penetrante, cu lungime de undă mai scurtă

decât a luminii și rezultă prin bombardarea unei ținte de tungsten cu electroni de mare
viteză.

Ele au fost descoperite întâmplător în anul 1895 de

fizicianul german Wilhem Conrad
Roentgen, în timp ce făcea experimente de descărcări
electrice în tuburi vidate, respectiv el a observat că din
locul unde razele catodice cădeau pe sticla tubului,
penetrau în exterior raze cu însușiri deosebite; aceste
raze erau capabile să străbată corpurile, impresionau
plăcuțele fotografice etc. El le-a numit raze X deoarece
natura lor era necunoscută. Ulterior au fost numite raze (radiații) Roentgen, în cinstea
fizicianului care le-a descoperit.

Radiațiile X sunt radiații electromagnetice cu o putere de penetrare indirect

proportională cu lungimea de undă. Cu cât lungimea de undă este mai mică, cu atât
puterea de penetrare este mai mare. Razele mai lungi, apropiate de banda razelor
ultraviolete sunt cunoscute sub denumirea de radiații moi. Razele mai scurte , apropiate
de radiațiile gama, se numesc raze x dure.

Radiațiile X se produc atunci când electronii cu viteză mare lovesc o ținta metalică. O
mare parte din energia electronilor se transformă în căldură iar restul se transformă în
raze x, producând modificări în atomii țintei, ca rezultat al impactului. Radiația emisă nu
este monocromatică, ci este compusă dintr-o gamă largă de lungimi de undă.

Tubul de raze X

Filament încălzit până la

incandescență.
Electronii emiși de filament sunt
accelerați de câmpul electric dintre
catod (filamentul însuți) ți anod
(anticatod).
Energia cinetică a electronilor
accelerați este E=eU.
În urma ciocnirii electronilor cu
anticatodul iau naștere radiațiile X.
Exista două mecanisme diferite de interacțiune : unul duce la
producerea radiației de frânare, celălalt la emisia radiației
caracteristice.

Electronii cu viteză mare pot trece ușor prin învelișul

electronic ei sunt frânați în câmpul electric al nucleului,
emițănd fotoni. Acest fenomen este caracterizat de o
distribuție continuă a radiației care este mai intensă și
deplasată spre frecvențe mai mari cu cât energia electronilor
este mai mare. Datele din grafic corespund unei ținte de
tunngsten
bombardată cu electroni de diferite energii. Energia maximă a radiației corespunde cu
lungimea de undă minimă.
Pe masură ce crește tensiunea de accelerare, limita spectrului continuu se deplasează spre
lungimi de undă mai mici.
Limita spectrului continuu și forma lui nu depind de natura elementului anticatodului, ci
numai de tensiunea de accelerare.

Radiatia X caracteristică este emisă atunci când electronii cu energie cinetică mare pot
ioniza atomii anticatodului scoțând un electron de pe un nivel interior [K, n=1].
Electronii rămași tind să se rearanjeze pentru a aduce atomul în stare de eneregie
minimă.
■ Exemplu- radiația emisă în urma tranziției de pe nivelul n=2 pe n=1 se numesc raze K
alfa, iar cele de pe n=3 se numesc K beta ș.a.m.d.
■ Fotonii emiși au astfel o energie bine determinată.

Spectru de linii, frecventa depinde de elementul emitator (prin numarul atomic Z).
Față de spectrul radiațiilor X de frânare, radiația X caracteristică are frecvențe mai mari și
spectrul este mai simplu, având mai puține linii.
Această proprietate este utilizată ca o metodă de analiză chimică pentru identificarea unor
elemente.

Radiațiile X impresionează suportul fotografic, ca și lumina. Absorbția radiațiilor depinde

de densitatea și de greutatea atomică. Cu cât greutatea atomică este mai mică, materialul
este mai ușor pătruns de razele X.
Când corpul uman este expus la radiațiii X, oasele, cu greutate atomică mai mare decât
mușchii, absorb în mai mare măsura radiațiile și apar umbre mai pronunțate pe film.
Radiațiile cu neutroni se folosesc în anumite tipuri de radioagrafii, cu rezultate total
opuse.

Radiațiile X provoacă fluorescență anumitor materiale, cum ar fi platinocianidul de

bariu și sulfura de zinc. Dacă filmul fotografic este înlocuit cu un ecran tratat cu un
asemenea material, structura obiectelor opace poate fi observată direct. Această tehnică
se numește fluoroscopie.

Altă caracteristică importantă este puterea de ionizare, care depinde de lungimea de

undă. Capacitatea razelor X monocromatice de a ioniza este direct proportională cu
energia lor. Aceasta proprietate ne oferă o metodă de măsurare a energiei razelor X.
Când razele X trec printr-o cameră de ionizare, se produce un curent electric
proporțional cu energia fasciculului incidental. De asemenea, datorită capacității de
ionizare, razele X pot fi văzute într-un nor atmosferic. Alte proprietăți: difracția, efectul
fotoelectric, efectul Compton, și altele.

De la descoperirea lui Röntgen că razele X pot identifica structurile osoase, radiografiile

au fost folosite pentru imagistica medicală. Prima utilizare medicală a fost la mai puțin de
o lună după ce a fost publicată această lucrare. Până în 2010, au fost efectuate 5 miliarde
de examinări medicale la nivel mondial. De exemplu, expunerea la radiații din imagistica
medicală în 2006 a reprezentat aproximativ 50% din expunerea totală la radiațiile
ionizante din Statele Unite.