PITIGA MIHAELA

REFERAT

REFERAT LA BIOCHIMIE

AMG ANUL 1
CLASA J
METODE IMAGISTICE DE INVESTIGATIE

RADIATILE X

Primele aplicații Wilhelm Roentgen a descoperit razele X în 1895

(pentru care a primit Premiul Nobel în 1901) și a deschis astfel o
nouă fereastră pentru lume. Pe 16 ianuarie 1896, New York Times
a publicat o radiografie a mâinii dnei Roentgen. În scurtă vreme
oamenii aveau să se minuneze la fotografii ce arătau structura
osoasă a corpului uman. Încă din februarie 1896, razele X aveau să
fie folosite în medicină pentru a observa oasele rupte. Prima astfel
de observație, a fracturii brațului unui pacient, a fost făcută de către
doi medici la colegiul Darmouth în SUA. Destul de repede, alte
aplicații ale razelor X au fost dezvoltate, incluzând scanarea
bagajelor de către agenții vamali. Razele X au atras atenția multor
medici, care le-au folosit pentru a diagnostica fracturile și obiectele
străine în interiorul țesutului. La sfârșitul sec. XIX, medicina era în
particular orientată către patologia organelor individuale.
Îmbunătățiri continue permiteau medicilor sa “fotografieze” cu faze
X toate organele interne cu ajutorul “mediilor de contrast” –
substanțe opace care se arătau la folosirea razelor X. Razele X
erau de asemenea folosite în terapie, de exemplu la tratarea
afecțiunilor pielii. Totuși, s-a constatat rapid că pentru această
terapie este necesară radiație cu energie mai mare. Razele X au
devenit cu adevărat importante în timpul Primului Război Mondial.
Marie Curie, împreună cu fiica sa Irene au pus bazele unei rețele de
centre medicale radiologice pentru a ajuta la îmbunătățirea
diagnosticării fracturilor și bolilor pulmonare în rândul soldaților. În
plus de aceasta, multe vehicule specializate cu aparate de raze X
(numite “Les Petites Curies”) acopereau zonele de bătălie. Marie
Curie a scris o carte despre acest subiect: “Radiologia în Război”
(1921). Cum se produc razele X Razele X sunt un tip de radiație
electromagnetică. Ele sunt produse artificial într-un tub catodic,
unde un catod fierbinte emite electroni ce sunt accelerați de o
tensiune electrică mare pentru a lovi o țintă metalică cu mare viteza
și a produce “raze invizibile”. Aceste raze sunt parțial rezultatul unei
fluorescențe excitate în metal, și parțial ceea ce este numit efectul
de radiație Bremsstrahlung. Cel din urmă apare ca rezultatul
schimbării rapide de direcție a electronilor în vecinătatea nucleelor
atomice ale metalului. Un alt mod în care razele X pot fi produse
este când energia inițială mare a unui electron scoate alt electron
din păturile interioare. Atunci un electron din păturile superioare va
trece în locul rămas vacant iar excesul de energie va fi emis sub
forma unei raze X. Într-un tub de raze X, electronii sunt accelerați la
o energie de 30 până la 150 de keV pentru a lovi o țintă de
Tungsten care produce radiație X de la 1 eV la 150 de keV cu o
intensitate maximă între aceste valori și două picuri la 59 și 67 de
keV (tranziții electronice în atomii de tungsten). Pentru aplicațiile
medicale sunt folosite raze X cu energii mai mici din motive de
siguranță. Pentru țesuturile moi, de exemplu la mamograme, o
energie tipică este 20 keV, pe când pentru cele tari (oase) se
folosesc totuși energii mai înalte (în jur de 150 keV). Cum este
caracterizată radiația electromagnetică Fiecare tip de radiație
electromagnetică este caracterizată de o lungime de undă (λ) sau
echivalent de o energie (E = hc/2λπ, unde h este constanta Planck
(h = 6.626×10-27 erg/s), c este viteza luminii în vid (c =
2.9979·1010 cm/s). Lungimea de undă a razelor X este între 0.01
nm și 10 nm, corespunzător unei plaje de energii de la 1keV la
150keV. Comparați cu lungimea de undă a luminii vizibile de la
Soare, între 400 și 750nm. Singurul tip de radiație electromagnetică
cunoscută cu o energie mai mare decât razele X sunt razele gama
(γ). Razele gama sunt folosite în medicina nucleară, unde se
utilizează o plaja de energii de la 60 la 510keV. Natura radiatiilor X
Radiatiile X sunt de natura electromagnetica, deosebindu-se de
lumina prin lungimea de unda mai mica.Radiatiile electromagnetice
sunt produse prin oscilatia sau acceleratia unei sarcini
electrice.Undele electromagnetice au atat componente electrice cat
si magnetice. Gama radiatiilor electromagnetice este foarte larga:
unde cu frecventa foarte inalta si lungime mica sau frecventa foarte
joasa si lungime mare. Lumina vizibila constituie numai o parte din
spectrul undelor electromagnetice. In ordine descrescatoare de
frecventa, spectrul undelor electromagnetice se compune din:
radiatii gama, radiatii X, radiatii ultraviolete, lumina vizibila, radiatii
infrarosii, microunde si unde radio. Undele electromagnetice nu au
nevoie de mediu pentru a se transmite. Astfel, lumina si undele
radio pot circula in spatial interplanetar si interstelar, la soare si
stele, pana la Pamant. Indiferent de frecventa si lungimea de unda,
undele electromagnetice au o viteza de 299.792km/s in vid.
Lungimea si frecventa undeleor electromagnetice sunt importante in
determinarea efectului termic, al vizibilitatii, al penetrarii si a altor
caracteristici. Radiatiile X sunt radiatii electromagnetice penetrante,
cu lungime de unda mai scurta decat a luminii si rezulta prin
bombardarea unei tinte de tungsten cu electroni cu viteza mare.Au
fost descoperite intamplator in anul 1895 de fizicianul german
Wilhem Conrad Roentgen, in timp ce facea experimente de
descarcari electrice in tuburi vidate, respectiv el a observat ca din
locul unde razele catodice cadeau pe sticla tubului razbeau in
exterior raze cu insusiri deosebite; aceste raze strabateau corpurile,
impresionau placutele fotografice, etc. El le-a numit raze X
deoarece natura lor era necunoscuta.Ulterior au fost numite raze
(radiatii) Roentgen, in cinstea fizicianului care le-a descoperit.
Radiatiile X sunt radiatii electromagnetice cu o putere de penetrare
indirect proportionala cu lungimea de unda. Cu cat lungimea de
unda este mai mica, cu atat puterea de penetrare este mai mare.
Razele mai lungi, apropiate de banda razelor ultraviolete sunt
cunoscute sub denumirea de radiatii moi.Razele mai scurte ,
apropiate de radiatiile gama, se numesc raze x dure. Radiatiile X se
produc cand electronii cu viteza mare lovesc un obiect material. O
mare parte din energia electronilor se transforma in caldura iar
restul se transforma in raze x, producand modificari in atomii tintei,
ca rezultat al impactului.Radiatia emisa nu este monocromatica ci
este compusa dintr-o gama larga de lungimi de unda. Primul tub
care a produs raze X a fost conceput de fizicianul William Crookes.
Cu un tub de sticla partial vidat, continand doi electrozi prin care
trece curent electric. Ca rezultat al ionizarii, ionii pozitivi lovesc
catodul si provoaca iesirea electronilor din catod. Acesti electroni,
sub forma unui fascicul de raze catodice, bombardeaza peretii de
sticla ai tubului si rezulta razele X. Acest tub produce numai raze X
moi, cu energie scazuta. Un tub catodic imbunatatit, prin
introducerea unui catod curbat pentru focalizarea fasciculului de
electroni pe o tinta din metal greu, numita anod, produce raze X mai
dure, cu lungimi de unda mai scurte si energie mai mare. Razele X
produse, depind de presiunea gazului din tub. Urmatoarea
imbunatatire a fost realizata de William David Coolidge in 1913 prin
inventarea tubului de raze X cu catod incalzit. Tubul este vacuumat
iar catodul emite electroni prin incalzire cu un curent electric
auxiliar. Cauza emiterii electronilor nu este bombardarea cu ioni, ca
in cazurile precedente. Accelerarea procesului de emitere a
electronilor se face prin aplicarea unui current electric de inalta
tensiune, prin tub. Cu cat creste voltajul, scade lungimea de unda a
radiatiei. Fizicianul american Arthur Holly Compton (1892 - 1962),
laureat al Premiului Nobel, prin studiile sale a descoperit asa
numitul effect Compton in anul 1922. Teoria sa demonstreaza ca
lungimile de unda ale radiatiilor X si gama cresc atunci cand fotonii
care le formeaza se ciocnesc de electroni. Fenomenul
demonstreaza si natura corpusculara a razelor X. Proprietatile
radiatiilor X Radiatiille X impresioneaza solutia fotografica, ca si
lumina.Absorbtia radiatiilor depinde de densitatea si de greutatea
atomica. Cu cat greutatea atomica este mai mica, materialul este
mai usor patruns de razele X. Cand corpul uman este expus la
radiatiii X, oasele, cu greutate atomica mai mare decat carnea,
absorb in mai mare masura radiatiile si apar umbre mai pronuntate
pe film. Radiatiile cu neutroni se folosesc in anumite tipuri de
radioagrafii, cu rezultate total opuse: partile intunecate de pe film
sunt cele mai usoare.Radiatiile X provoaca fluorescenta anumitor
materiale, cum ar fi platinocianidul de bariu si sulfura de zinc