-

NOŢIUNI GENERALE DESPRE CELULĂ

Celulele:
 sunt unităţile structurale ale lumii vii,
 se află permanent în relaţie de echilibru dinamic cu mediul
înconjurător,
 transformă elementele din mediu în elemente proprii:
o prin procese consumatoare de energie,
 au ca principale proprietăţi: creşterea, dezvoltarea, autoreproducerea.

Din punct de vedere structural există două tipuri fundamentale de celule:

procariotele şi eucariotele.

Procariotele (celulele fără nucleu propriu-zis) sunt:

 formele celulare de viaţă cele mai simple şi primitive,
 reprezentate în principal de bacterii şi alge,
 celule mici, cu lungimea de 1-5 μm,
 formate din puţine elemente structurale:
o membrana celulară alcătuită din:
 membrana internă ce trimite spre interior mici expansiuni,
 membrana externă cu rol protector,
 la exterior poate prezenta un perete celular,
o un nucleoid reprezentat de un lanţ de ADN fără histone asociate, ce
nu prezintă înveliş nuclear pentru a-l separa de ceilalţi constituenţi
celulari,
o numeroşi ribozomi liberi în citoplasmă.

Procariotele au capacitate de înmulţire deosebită şi se adaptează foarte

uşor la condiţiile de mediu. Procariotele sunt studiate în medicină doar ca
agenţi patogeni.

Eucariotele:
 sunt celule mai mari, cu diametrul peste 10 μm,
 sunt reprezentate de protozoare (ex. amoeba), celulele plantelor, ani-
malelor, omului,
 au o organizare complexă, cu trei componente principale:
o membrana (suprafaţa celulară),
o citoplasma, la nivelul căreia există numeroase organite delimitate
de endomembrane,

3
 o nucleul distinct, al cărui material genetic, cu histone asociate este
delimitat de înveluşul nuclear.

Organismul uman este alcătuit din 1012 – 1015 celule eucariote grupate
în numeroase (câteva sute) tipuri celulare, diferenţiate pentru a-şi realiza
funcţia cu o eficienţă mare. Ele pot prezenta o singură funcţie specifică, dar
frecvent au capacitatea de a realiza două sau mai multe funcţii:
 celulele glandelor mucoase au rol în sinteza şi secreţia unor substanţe
mucoase,
 celulele musculare au ca funcţie contractilitatea,
 celulele senzoriale, transformă stimulii fizici şi chimici în impulsuri
nervoase,
 polimorfonuclearele neutrofilele şi macrofagele, digestia intracelulară,
 celulele epiteliale din intestin au rol în absorbţie, dar sintetizează şi
enzime digestive (ex. dizaharidaze, peptidaze).

Celulele diferenţiate, de diferite tipuri (hepatocit, neuron, enterocit,

nefrocit), la aceeaşi specie prezintă diferenţe mari, fiind uşor de recunoscut.
Însă celule de acelaşi tip, care aparţin unor specii diferite (ex. hepatocitul de
şobolan şi cel de om), prezintă diferenţe mici.

FORMA CELULELOR

Celulelor eucariote au forme foarte diferite, determinate de:

 factori genetici,
 caracteristicile fizice şi chimice ale mediului în care se află,
 raporturile intercelulare,
 funcţiile pe care le îndeplinesc.

Celulele aflate în mediu lichid (ex. celulele sanguine) sunt de obicei de

formă rotundă sau ovalară, dar forma lor poate suferi modificări sub influenţa
factorilor:
 interni sau intracelulari,
 externi sau extracelulari.
Astfel, leucocitele din sânge, sferice sau ovale în plasma sanguină, îşi
modifică mult forma când străbat peretele vascular prin procesul de diapedeză.
La nivelul ţesuturilor şi organelor, celulele realizează contacte strânse
între ele, iar forma lor devine neregulată datorită compresiunilor reciproce.

4
 DIMENSIUNILE CELULELOR

La microscopul optic pot fi examinate structuri ale căror dimensiuni

sunt de ordinul micrometrilor. La microscopul electronic însă pot fi studiate şi
cele de ordinul nanometrilor sau chiar al angstromilor.
De obicei este apreciat diametrul celulelor, iar suprafaţa sau volumul
lor pot fi calculate.
Diametrul majorităţii celulelor din organism este cuprins între 10-30
µm:
 cele mai mici celule la mamifere sunt considerate celulele granulare
(neuronii granulari) din cerebel, cu diametrul de 3-4 µm,
 cele mai mari sunt ovocitele care au aproximativ 200 µm,
 unele celule nervoase pot depăşi 100 µm.
Nu există o corelaţie stânsă între mărimea celulei şi mărimea corporală
a individului din aceeaşi specie decât numai pentru celulele foarte specializate
cum sunt celulele nervoase.
Luând în considerare vârsta, se constată că celulele tinere au un
diametru mai mare decât cele îmbătrânite.
Volumul celulelor variază între 200-1500 µm3. Acelaşi tip celular are
un volum comparabil în seria animală.

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI EUCARIOTE

Elemente chimice care intră în alcătuirea celulelor eucariote sunt:

 macroelemente (95%): oxigenul, carbonul, hidrogenul şi azotul,
 microelemente reprezentate de Ca, P, K, S, Na, Fe, Mg şi Cl,
 oligoelemente:
o foarte importante pentru activitatea celulară chiar dacă sunt
prezente în cantităţi mici,
o se cunosc până în prezent peste 30 oligoelemente ce intră în
structura organismului animal,
 Cr, Co, Cu, I, Se, Vn şi Zn au rol esenţial în activitatea celulară.

Moleculele organice care intră în structura unor constituenţi de bază ai

celulei sunt: proteinele, lipidele, glucidele, acizii nucleici ADN-ul şi ARN-ul.
Proteinele sunt reprezentate de:
 proteinele structurale, cu rol central în realizarea structurii celulei,
 enzime, care au rolul de a cataliza reacţiile intra şi extracelulare.
Glucidele sunt prezente sub formă de glicogen, glicoproteine sau gli-
colipide. Ele intră în alcătuirea membranei celulare şi a unor organite.
Lipidele formează complexe lipoproteice care intră în structura cito-
membranelor, pot fi stocate ca rezerve şi servesc drept substrat energetic.

5
 Acizii nucleici deţin informaţia genetică.

Apa intră în alcătuirea celulei în proporţie de 60-90%, dar deşi este in-
dispensabilă activităţii celulare, ea nu constituie substratul acesteia.

DURATA VIEŢII CELULELOR

Durata vieţii celulelor diferă în funcţie de tipul celular. Astfel, celulele

epitelului intestinal trăiesc 48-72 ore, după care sunt înlocuite, iar pe de altă
parte celulele nervoase şi cele musculare cardiace au durata de viaţă egală cu
cea a individului.
Celulele epiteliale sunt elemente labile, cu o durată de viaţă relativ
scurtă. Celulele uzate sunt înlocuite în permanenţă cu celule tinere provenite
din diviziunea celulelor epiteliale din stratul bazal. Intensitatea procesului de
reînnoire celulară a diferitelor epitelii este variabilă. Astfel epiteliul intes-
tinului subţire se reînnoieşte la 4-6 zile, epiteliul de suprafaţă al stomacului la
3-4 zile, iar cel glandular anual. Studiul caracterelor morfologice ale celulelor
descuamate stă la baza citologiei exfoliative care permite depistarea precoce a
unor afecţiuni neoplazice (ex. studiul frotiului vaginal permite depistarea pre-
coce a cancerului de col uterin). Cheratinocitele au durata de viaţă de aproxi-
mativ 28 de zile, după care se descuamează.
Problema duratei în timp se pune şi pentru componentele structurale
ale celulei. Astfel, ADN (cromatina nucleară) persistă tot timpul vieţii celulei,
dar alte unităţi structurale sunt în continuă schimbare.

ORGANIZAREA MORFOLOGICĂ A CELULEI

EUCARIOTE

Structura celulei este diferită în raport cu:

 fazele ciclului celular,
 vârsta celulei (celulele tinere au talie mai mică şi structură mai simplă;
cele mature au structură complexă),
 fazele funcţionale ale celulei.
Astfel, o celulă adipoasă când se încarcă cu grăsime are un aspect, iar
când pierde grăsimea, alt aspect.
Toate celulele eucariote au în componenţa lor trei elemente structurale
de bază: membrana sau suprafaţa celulară, citoplasma şi nucleul.
Membrana celulară este foarte subţire şi de aceea nu poate fi observată
la microscopul optic.

6
 Citoplasma apare nestructurată la microscopul optic, cu aspect gra-
nular sau filamentos. La nivelul citoplasmei există organitele celulare:
 ribozomii, cu rol în sinteza proteinelor,
 reticulul endoplasmic, cu rol de sinteză şi de sistem microcirculator
intracitoplasmatic,
 aparatul Golgi, cu rol în procesul de secreţie celulară,
 mitocondriile, producătoare de energie,
 lizozomii, cu rol în digestia intracelulară,
 peroxizomii, cu rol în procesele de detoxifiere de la nivel celular,
 centriolul, ce iniţiază diviziunea celulară.
Pe lângă organite, în citoplasmă pot exista şi formaţiuni cu un caracter
tranzitor cum ar fi incluziunile celulare glucidice, lipidice, proteice, pigmen-
tare.
Nucleul este structura celulară care se evidenţiază cel mai uşor la mi-
croscopul optic. În interiorul nucleului se găseşte cromatina şi nucleolul, în-
corporate în matricea nucleară (suc nuclear, carioplasmă, cariolimfă).

7
 MEMBRANA CELULARĂ

.
Concepţia actuală privind structura membranei celulare a fost formu-
lată pe baza informaţiilor furnizate de teoriile precedente (modelul paucimo-
lecular, teoria "unităţii de membrană", teoria mozaicului fluid), completate cu
date noi oferite în primul rând de microscopia electronică.
S-a stabilit clar că structura fundamentală a membranelor celulare este
reprezentată de un bistrat lipidic continuu, situat la periferia celulei, cu
grosimea a două molecule lipidice, în care sunt interpuse molecule proteice
integrale şi periferice.

La nivelul celulelor există trei tipuri de membrane:

 membrana plasmatică, care delimitează celula şi intervine în:
 metabolismul celulei,
 schimburile dintre celule şi mediul extracelular,
 realizarea adezivităţii celulare şi a dispozitivelor joncţionale,
 imunitate,
 endomembrane care delimitează organitele (nucleul, reticulul endo-
plasmic, complexul Golgi, mitocondriile, lizozomii, peroxizomii),
 membranele speciale, cum este teaca de mielină.

În compoziţa chimică a membranelor celulare intră 30% apă, 70% sub-

stanţe organice şi cantităţi foarte mici de substanţe anorganice. Din masa us-
cată a membranelor, peste 90% o reprezintă lipidele şi proteinele (35-40%
lipide, 55-60% proteine), iar restul sunt glucide (1-9%).
Teaca de mielină conţine 80% lipide şi 20% proteine, în timp ce mem-
brana internă a mitocondriei este alcătuită în proporţie de 75% din proteine.
În structura membranei celulare:
 lipidele sunt localizate în totalitate în plasmalemă,
 glucidele sunt prezente doar în structura glicocalixului, pe frontul E
(extern) al plasmalemei,
 proteinele se găsesc sub formă de proteine globulare în plasmalemă şi
ca proteine fibrilare (ce formează reţele fine) în glicocalix şi mai ales
în citoscheletul membranei,
 apa este localizată în glicocalix, feţele hidrofile ale plasmalemei şi în
citoscheletul membranei; în toate zonele îmbibate cu apă vor pătrunde
ionii anorganici, substanţe cu rol funcţional foarte important.

8
 Suprafaţa celulară cuprinde:
 plasmalema, partea centrală a membranei celulare, cu grosimea de 7,5
nm, observată prima dată la microscopul electronic, constituită din:
o stratul bimolecular lipidic
o două straturi de proteine repartizate asimetric de-o parte şi de alta a
bistratului lipidic,
 glicocalixul (glicolema), o structură glicoproteică cu grosimea de 50
nm ce acoperă faţa externă (frontul E) a plasmalemei,
 cortexul celular cu grosimea de 5-9 nm, situat pe faţa internă (frontul
P) al plasmalemei.

PLASMALEMA

Plasmalema:
 este componenta principală a membranei celulare,
 are o structură lipoproteică trilaminată cu grosimea de 7,5 nm:
 aspectul trilaminat este conferit de cele două foiţe întunecate
între care se află o foiţă clară,
 are permeabilitate selectivă dată de distribuţia lipidelor şi proteinelor.

Lipidele, localizate în totalitate în bistratul lipidic sunt reprezentate de:

 fosfolipide: fosfatidilcolină, fosfatidiletanolamină, fosfatidilserină şi
sfingomielină,
 colesterol, mai abundent în stratul extern, împreună cu acizii graşi
saturaţi,
 glicolipide, care predomină în stratul intern, împreună cu acizii graşi
nesaturaţi.

Moleculele lipidice din plasmalemă au forma de cui, cu:

 un cap, numit grup polar, hidrofil (solubil în apă), purtător de sarcini
electrice,
 două cozi, segmentul apolar, hidrofob (solubil doar în lipide), format
din acizi graşi.

Având la un capăt grupările hidrofile, iar la celălalt pe cele hidrofobe,

moleculele lipidice sunt molecule bimodale.
Lipidele pot forma în soluţii apoase micelii sau agregate moleculare bi-
stratificate la care partea hidrofilă poate forma cu apa legături de hidrogen (sau
electrostatice), iar partea hidrofobă este orientată astfel încât să nu fie în
contact cu mediul apos. În laborator se pot crea bistraturi lipidice artificiale,
sub forma unor vezicule sferice, cu diametrul de 25 nm-1 μm, care poartă nu-
mele de liposomi.

9
 Datorită acestor proprietăţi lipidele din membrană se dispun în bistrat
cu o grosime de aproximativ 4 nm:
 cu partea hidrofilă (grupul polar) înspre exteriorul bistratului lipidic,
 cu partea hidrofobă înspre interiorul bistratului.
 astfel, zona centrală a bistratului lipidic este hidrofobă, iar cele
două zone periferice hidrofile.

Datorită acestei distribuţii a lipidelor, permeabilitatea plasmalemei

pentru diferite substanţe (molecule) este inegală:
 gazele şi solvenţii organici trec foarte uşor,
 glucidele, aminoacizii, acizii graşi trec lent,
 monozaharidele, electroliţii trec foarte lent,
 proteinele, polizaharidele şi acizii nucleici nu trec.

Bistratul lipidic:
 prezintă o asimetrie dată de compoziţia chimică diferită a mono-
straturilor,
 este fluid, iar moleculele sale pot efectua trei tipuri de mişcări:
o de condensare,
o de deplasare laterală,
o "flip-flop", adică sar dintr-un strat în altul.

Proteinele:
 constituie cea de a doua componentă de bază a plasmalemei,
 sunt de două tipuri:
o extrinseci sau periferice,
o intrinseci sau integrale.

Proteinele extrinseci se găsesc atât pe faţa plasmatică (P) cât şi pe cea

externă (E), fiind mai numeroase însă pe faţa P. Cele de pe faţa plasmatică se
mai numesc şi proteine membranare interne, iar cele de pe faţa externă,
proteine membranare de suprafaţă.

Proteinele intrinseci se extind în toată grosimea membranei, motiv

pentru care se mai numesc şi proteine transmembranare sau proteine integrale.
Aceste proteine pot delimita canale transmembranare prin care o serie de
molecule hidrosolubile pot difuza între lichidul intracelular şi cel extracelular.
Alte proteine structurale au funcţia de cărăuşi, sunt numite proteine carrier şi
sunt implicate în transportul activ al unor substanţe.

10
 Interacţiunile dintre moleculele lipidice şi cele proteice din plas-
malemă sunt de joasă energie, de aceea moleculele proteice pot fi extrase re-
lativ uşor.

GLICOCALIXUL

Glicocalixul sau glicolema:

 se afla pe faţa externă a plasmalemei,
 apare ca o structură fibrilară laxă la microscopul electronic,
 are grosimea de aproximativ 50 nm:
o nu este la fel de dezvoltat în cazul tuturor celulelor,
o o celulă poate prezenta zone cu grosime diferită a glicolemei, chiar
zone în care aceasta lipseşte:
 în cazul celulelor epiteliale, glicocalixul acoperă polul apical,
pe când la polul bazal lipseşte, aici aflându-se membrana ba-
zală,
 prezintă două componente:
o internă mai puţin densă, cu grosimea de 20 nm şi care poartă nu-
mele de înveliş de suprafaţă,
o externă, ceva mai densă, cu grosimea de 30 nm, numită lamina
externă.

Din punct de vedere chimic, glicocalixul este alcătuit în principal din

glicoproteine. Structura sa prezintă o ţesătură delicată şi laxă de lanţuri pro-
teice pe care sunt ancorate reziduuri glucidice. Partea proteică este repre-
zentată de proteinele extrinseci ale plasmalemei, care se prelungesc pe lun-
gimi diferite în glicocalix. Partea glucidică este reprezentată de fragmente
oligozaharidice formate în principal din galactoză şi cantităţi mici de manoză,
fructoză, glucoză, etc.
Între glicocalix şi matricea extracelulară nu se poate trasa o linie clară
de demarcaţie deoarece ele se întrepătrund, iar în compoziţia matricei extra-
celulare se găsesc molecule glucidice asociate cu proteine, formând proteo-
glicani şi glicoproteine.

Glicocalixul intervine în:

 controlul schimbului ionic transmembranar,
 facilitarea recunoaşterii şi interacţiunii intercelulare,
 aderenţa intercelulară, acţionând ca un ciment intercelular,
 ataşarea celulelor la componentele matricei extracelulare,
 legarea şi ataşarea antigenelor şi enzimelor la suprafaţa celulară.

11
 CORTEXUL CELULAR

Cortexul celular:
 este componenta cea mai subţire a suprafeţei celulare,
 are grosimea de aproximativ 5-9 nm,
 are aspect de reţea:
o la microscopul electronic apare ca o reţea anastomotică de micro-
filamente proteice (actină) orientate neregulat,
o nodurile reţelei sunt reprezentate de proteine globulare,
 legăturile dintre diferitele tipuri de proteine sunt modulate prin
procese de fosforilare şi prin intermediul gelsolinei, o proteină
reglatoare calciu-dependentă,
 se ancorează de plasmalemă prin intermediul capătului intern al pro-
teinelor extrinseci, iar pe de altă parte este în legătură cu citoscheletul,
 conferă membranei elasticitate şi rezistenţă:
o elasticitatea este dată de dispoziţia microfilamentelor proteice sub
formă de reţea,
o rezistenţa este asigurată de proteinele globulare ce se află la nivelul
nodurilor reţelei proteice,
 intervine şi în mecanismul de recepţie-transducţie care mediază trans-
ferul prin membrana celulară a unor semnale ajunse la celulă din ex-
terior.

RECEPTORII DE MEMBRANĂ

Receptorii sunt proteine specializate dispuse în structura membranei

celulare, cu ajutorul cărora celula interceptează mesaje sau semnale sosite la
nivelul ei pe cale umorală sau nervoasă.
Aceste mesaje sunt reprezentate de molecule-semnal numite liganzi
care ajunse la receptorii celulari se leagă specific de aceştia, determinând un
răspuns din partea celulei.
Liganzii sau mesagerii de ordinul I sunt produşi de celule specializate
şi acţionează specific asupra unor celule "ţintă".
În funcţie de originea substanţelor cu care receptorii sunt capabili să se
cupleze, deosebim:
 receptori pentru substanţe endogene,
 receptori pentru substanţe exogene.
Receptorii pentru substanţe endogene sunt:
 receptorii pentru neurotransmiţători, aşezaţi pe faţa externă a membra-
nei postsinaptice a neuronilor sau a celulelor musculare:

12
  ex. receptorii pentru acetilcolină, noradrenalină, serotonină, dopa-
mină, histamină, acid -aminobutiric, acid glutamic, encefalină,
 receptorii pentru hormone:
 ex. insulină, glucagon, adrenalină,
 receptorii pentru antigene endogene, de la suprafaţa celulelor implicate
în răspunsul imun:
 ex. receptorii de la suprafaţa limfocitelor T, codificaţi genetic
pentru recunoaşterea celulelor proprii organismului (self),
 receptori pentru anticorpi:
 ex. pentru IgE de la suprafaţa leucocitelor bazofile şi a masto-
citelor, receptorii pentru FC a IgG de pe suprafaţa fagocitelor,
 receptorii pentru complement, pe suprafaţa membranei celulelor fago-
citare,
 ex. cei pentru componenta C3 a sistemului complementului,
 receptorii pentru glicoproteine.

Receptorii pentru substanţe exogene sunt:

 receptorii pentru virusuri, recunos tipuri diferite de virusuri,
 receptorii pentru antigene, sunt aşezaţi pe suprafaţa celulelor imuno-
competente şi sunt asemănători imunoglobulinelor,
 receptorii pentru toxine microbiene, situaţi la suprafaţa celulelor din
diferite ţesuturi,
 receptorii pentru substanţe medicamentoase,
 receptori pentru lectine (fitohemaglutinina, concanavalina-A).
.

Mecanismul de acţiune al receptorilor

Ligandul sosit la nivelul membranei unei celule ţintă se va cupla cu re-
ceptorul lui specific, pentru o anumită perioadă de timp, fără să pătrundă în
celulă. El constituie pentru celulă un mesager şi în funcţie de mesajul pe care
îl conţine, va declanşa o serie de evenimente la nivelul acesteia.
Evenimentele complexe ce au ca finalitate modificări ale metabolismu-
lui celulelor ţintă, se derulează în trei etape şi anume:
 recunoaşterea şi ataşarea liganzilor la receptori,
 transferul semnalului prin membrana celulară,
 iniţierea unui răspuns biochimic în interiorul celulei.
Recunoaşterea şi ataşarea liganzilor la receptori au ca rezultat formarea
complexelor ligand-receptor, care induc la nivelul membranelor celulei două
tipuri de modificări:
 structurale, ce se traduc în general prin agregarea receptorilor de la
suprafaţa celulei în zone restrânse numite "plaje",

13
  atunci când "plajele" sunt mai dezvoltate, poartă denumirea de
"cupolă",
 funcţionale, dependente de natura ligandului:
o modificări de permeabilitate ale membranei, determinate în special
de liganzii din categoria neurotransmiţătorilor (ex. acetilcolina),
o inducerea endocitozei, când ligandul este vehiculat pe cale umo-
rală,
o pătrunderea de ioni din mediul extracelular,
o activarea unor enzime din membrana celulară, dacă liganzii sunt
hormoni, neurotransmiţători sau diverse droguri.

MOLECULELE DE ADEZIUNE

Moleculele de adeziune sunt proteinele exprimate la suprafaţa mem-

branelor celulare, capabile să asigure o adeziune selectivă (specifică) între
două celule sau între o celulă şi matricea extracelulară (membrana bazală sau
ţesutul de susţinere).
Selectivitatea unei molecule de adeziune este dată de capacitatea sa de
a interacţiona cu un număr limitat de molecule numite liganzi.
Moleculele de adeziune joacă două posibile roluri în organism:
 structural, prin asigurarea coeziunii ţesuturilor,
 funcţional tranzitor (limitat doar la perioada inducerii procesului) dând
posibilitatea unei celule de a efectua o funcţie biologică determinată.
Proprietatea fundamentală a proteinelor de aderenţă este de a pune în
relaţie mediile intracelular şi extracelular. Astfel, recunoaşterea ligandului
extracelular de către molecula de adeziune antrenează producerea de infor-
maţii destinate restului celulei şi susceptibilitatea de a modifica structura sau
funcţiile acesteia.
Aceste proprietăţi ale moleculelor de aderenţă se realizează datorită
sistemelor transmembranare de transducţie, sisteme membranare specializate
în transformarea unei informaţii extracelulare într-un mesaj intracelular recu-
noscut de către celule.
Influenţa moleculelor de aderenţă asupra mediului intracelular este a-
sigurată prin relaţia lor cu citoscheletul, ca în cazul moleculelor de aderenţă
implicate în aderenţa structurală sau prin capacitatea lor de a produce mesa-
geri intracelulari, cum se întâmplă în cazul numeroaselor proteine implicate în
aderenţa funcţională.
Moleculele de aderenţă sunt grupate în cinci familii principale: cade-
rinele, imunoglobulinele, integrinele, selectinele, moleculele CD44.

Caderinele:
 sunt o familie formată din numeroase molecule, principalele sunt:

14
 o caderina-E, prezentă în toate epiteliile,
o caderina-N, caracteristică ţesuturilor nervos şi muscular,
o caderina-P prezentă în mezoteliu şi epiderm,
 sunt glicoproteine monomerice ce asegura prin:
o domeniul extracelular, aderenţa intercelulară dependentă de calciu,
o domeniul intracitoplasmatic asociere la microfilamentele de actină
ale citoscheletului.

Imunoglobulinele:
 sunt caracterizate de prezenţa unuia sau mai multor domenii de struc-
tură moleculară caracteristică (legături antiparalele stabilizate prin
punţi de sulf),
 cuprind numeroase molecule cu funcţii foarte diverse:.
o unele joacă un rol major în răspunsul imun:
 imunoglobuline,
 moleculele HLA,
 receptori antigenici ai limfocitelor T,
o altele sunt molecule de aderenţă care se pot grupa în:
 familia N-CAM (neural cell adhesion molecule), care joacă un
rol important în embriogeneză şi care sunt exprimate în ţesutul
nervos la adult,
 familia antigenelor carcinoembrionare,
 proteinele de aderenţă endotelială reprezentate de I-CAM1
(intercellular adhesion molecule 1), I-CAM2 (intercellular
adhesion molecule 2) şi V-CAM (vascular cell adhesion
molecule),
 proteinele de aderenţă leucocitară CD2.

Integrinele sunt caracterizate printr-o structură heterodimerică şi pre-

zintă două lanţuri ß.
Natura lanţurilor ß permite clasificarea integrinelor în trei subfamilii
principale, cu distribuţie celulară şi cu funcţii particulare. Integrinele ß1 şi ß3
sunt principalele proteine implicate în adeziunea celulelor la matricea
extracelulară. Integrinele ß2 sunt caracteristice leucocitelor şi sunt implicate în
interacţiunile funcţionale cu endoteliul. Prin domeniul lor intracitoplasmatic
integrinele sunt asociate microfilamentelor de actină ale citoscheletului.

Selectinele sunt:
 glicoproteine monomerice transmembranare,
 reprezentate de trei molecule:
o E-selectina şi P-selectina exprimate la nivelul celulelor endoteliale,
o L-selectina, specifică unei subpopulaţii de limfocite.

15
  implicate în aderenţa leucocitelor circulante la celulele endoteliale.

Moleculele CD44 sunt glicoproteine de suprafaţă reprezentate de 10

molecule isomorfe implicate în aderenţa intercelulară şi aderenţa celulelor la
matricea extracelulară.

JONCŢIUNILE CELULARE

Pentru menţinerea integrităţii ţesuturilor ce sunt supuse unor solicitări

mecanice (ex. ţesuturile epiteliale) este necesară solidarizarea celulelor care le
constituie. În acest scop, celulele sunt prevăzute cu dispozitive care le asigură
ataşarea unele de altele, în strat compact.
Aceste dispozitive, care asigură solidarizarea celulelor între ele sunt
joncţiunile celulare.
După gradul lor de complexitate, joncţiunile celulare se împart în:
 joncţiuni simple;
 joncţiuni speciale.

Joncţiunile simple:
 sunt legaturi foarte slabe,
 se realizează atunci când între membranele a două celule alăturate
există o distanţă de cel mult 30 nm:
 rămâne un spaţiu intercelular îngust care nefiind închis va per-
mite circulaţia lichidului intercelular,
 sunt asigurate de forţe fizice care ţin de atracţia moleculară sau de
legături chimice realizate de anumitre substanţe prezente în glico-
calixul celulelor:
o forţe van der Waals,
o punţi de hidrogen,

Joncţiunile speciale sunt dispozitive de legătură care asigură o ataşare

a celulelor mult mai puternică în comparaţie cu joncţiunile simple. În raport cu
dispoziţia pe suprafaţa celulei întâlnim două tipuri de joncţiuni speciale:
 zonulae, formaţiuni în formă de panglică sau bandă, care înconjoară
celula ca un brâu, având o dispunere continuă,
 maculae, formaţiuni circumscrise, în formă de buton, pată, spot, cu dis-
punere discontinuă.
După modul de ataşare al celulelor între ele, joncţiunile speciale se îm-
part în:
 joncţiuni ocludente, impermeabile sau "tight junction", care leagă celu-
lele între ele şi obliterează spaţiul intercellular,

16
  joncţiuni de ancorare, care leagă celulele între ele, asigurându-le rezis-
tenţă la acţiunea unor factori mecanici,
 joncţiuni de comunicare, gap sau nexus, care asigură trecerea unor mo-
lecule dintr-o celulă în alta.

Joncţiunile ocludente (zonulae occludens):

 sunt dispuse pe marginile laterale, în treimea apicală a celulelor
epiteliale ce delimitează lumenul unor organe,
 formează un cordon circumferenţial complet, ca un brâu, în
jurul fiecărei celule,
 se realizează prin fuzionarea unor proteine (ocludine, claudine)
prezente în membranele plasmatice ale celulelor alăturate,
 punctele lor de sudură sunt separate de mici spaţii interstiţiale.
 se pot întinde pe o distanţă de 600 nm în care alternează por-
ţiuni de membrană fuzionate, cu porţiuni nefuzionate.
În zona de joncţiune spaţiul intercelular este închis pentru a nu permite
trecerea substanţelor.
Joncţiunile ocludente se realizează între celulele care alcătuiesc epitelii
impermeabile. Astfel, în cazul epiteliului din intestinul subţire, joncţiunile o-
cludente sunt dispuse înspre polul apical al enterocitelor, împiedicând pă-
trunderea prin spaţiul intercelular a conţinutului din lumenul intestinal, ab-
sorbţia se va realiza selectiv, transcelular.

Joncţiunile de ancorare asigură stabilitatea mecanică a grupurilor de

celule. De-a lungul suprafeţei interne a membranelor celulare există un cortex
celular (ce face parte din citoschelet) dispus sub formă de reţea, alcătuit din
filamente citoscheletale de actină, legate între ele prin intermediul unei pro-
teine numită filamină. Această reţea se leagă de reţeaua similară a celulei
învecinate prin intermediul unor proteine intercelulare de legătură.
Joncţiunile de ancorare sunt de mai multe tipuri:
 joncţiuni aderente (zonulae adherens);
 desmozomi (maculae adherens);
 hemidesmozomi.

Joncţiuni aderente (zonulae adherens):

 sunt situate în treimea apicală a celulelor, sub joncţiunile ocludente
 membranele celulelor învecinate sunt foarte apropiate (15-20
nm),
 se dispun sub formă de benzi de filamente de actină ce înconjoară
circumferenţial celula la interior, în citoplasmă,
 solidarizarea reţelelor filamentelor de actină din celulele
învecinate se realizează prin intermediul unei proteine de ade-
rare numită caderină.

17
 Astfel de joncţiuni sunt prezente şi la nivelul discurilor intercalare
(care sunt complexe joncţionale) existente între fibrele musculare cardiace.

Desmozomii (maculae adherens):

 sunt joncţiuni puternice în formă de buton,
 se formează între membranele celulelor aflate la 25-30 nm,
 în spaţiul intercelular există o substanţă proteică granulară, cu o
condensare centrală de natură glucidică,
 prezintă două discuri dense în citoplasma celulelor adiacente:
 constituite din proteine numite desmoplakine şi placoglobine,
 la ele sunt conectate reţelele de filamente intermediare de che-
ratină numite tonofilamente, ce aparţin citoscheletului
 prezintă proteine transmembranare desmogleine şi desmocoline, cu rol
de "linkeri", care leagă discurile din două celule învecinate

Desmozomii solidarizează între ele, celulele epiteliiilor stratificate

(epiderm, epiteliul mucoasei bucale, esofagiene), împotriva forţelor de frecare
ce acţionează asupra lor, iar la nivelul miocardului menţin ataşate capetele
celulelor musculare pentru a nu se îndepărta în timpul contracţiei.

Hemidesmozomii sunt joncţiuni de ancorare sub forma unor jumătăţi de

desmozomi, asigură contactul regiunii bazale a celulelor epiteliale cu mem-
brana (lamina) bazală. Prezintă în structura lor o placă citoplasmatică de care
se ancorează reţeaua de tonofilamente de la polul bazal al celulelor epiteliale,
iar legarea sa de membrana bazală se realizează prin intermediul unor gli-
coproteine transmembranare.
Celulele supuse acţiunii unor factori mecanici, cum sunt celulele epi-
teliale ale epidermului sau cele ale colului uterin, preuintă numeroşi desmo-
zomi şi hemidesmozomi.

Joncţiunile de comunicare (nexus sau gap junctions):

 conectează membranele laterale ale celulelor,
 spaţiul intermembranat este îngust de 2-3 nm,
 asigură transferul direct de substanţe (ioni, ATP) de la o celulă la alta,
 sunt realizate de nişte formaţiuni numite conexoni,
 străbat atât membranele celulelor adiacente, cât şi spaţiul dintre
ele, asigurând comunicarea între citoplasmele celor două ce-
lule,
 fiecare conexon este alcătuit din şase subunităţi proteice în
formă de bastonaşe, dispuse sub formă de inel, delimitând la
mijloc un canal de comunicare, cu diametrul reglabil, între 0,4-
2 nm.

18
 Complexele joncţionale sunt asocieri de două sau mai multe tipuri de
joncţiuni ce se stabilesc între celulele alăturate.
La nivelul epiteliilor simple cubice şi simple prismatice, aceste com-
plexe joncţionale sunt dispuse de regulă în treimea apicală a membranelor
celulelor învecinate şi ele cuprind joncţiuni ocludente (zonulae occludens), sub
care se dispun joncţiuni aderente (zonulae adherens), urmează apoi desmo-
zomii (maculae adherens), iar apoi joncţiuni de comunicare (gap junctions).
Între celulele musculare cardiace adiacente apar discurile intercalare,
numite şi strii Eberth, care sunt de asemenea complexe joncţionale. Discurile
intercalare sunt constituite din fascia adherens, desmozomi şi joncţiuni gap.
Întotdeauna între celule se stabilesc acele joncţiuni sau complexe jonc-
ţionale care sunt necesare celulelor respective pentru îndeplinirea funcţiilor lor
specifice.

SCHIMBURILE PRIN MEMBRANA CELULARĂ

19
 Între celulă şi mediul extracelular există relaţii permanente concretizate
prin comunicări şi schimburi de substanţe, care sunt posibile datorită perme-
abilităţii selective a membranei celulare.
Membrana celulară este constituită dintr-un bistrat lipidic şi molecule
proteice care plutesc în aceste lipide. Multe dintre moleculele proteice pene-
trează bistratul lipidic. Permeabilitatea selectivă a membranei celulare se da-
torează permeabilităţii reduse a bistratului lipidic (care nu este miscibil cu
fluidele intra sau extracelulare), dar care datorită proteinelor ataşate, ce între-
rup continuitatea bistratului lipidic este mărită şi făcută selectivă. Multe
molecule proteice penetrante sunt proteine de transport.

Proteinele de transport transmembranar

Există mai multe tipuri de proteine de transport transmembranar:
 ATP-azele, care funcţionează ca pompe de transport a ionilor prin
membrane, împotriva gradientului de concentraţie chimică sau a gra-
dientului de potenţial electric, utilizând energia rezultată prin hidroliza
ATP,
 proteinele canal, pasaje care atunci când sunt deschise ca răspuns la
semnale specifice, permit trecerea prin membrane a moleculelor de apă
sau a unor tipuri specifice de ioni,
 proteinele cărăuş (carrier), care spre deosebire de proteinele canal,
leagă moleculele transportate, după care prin modificarea lor con-
formaţională vor elibera molecula legată pe partea opusă a membranei.
Atât proteinele canal cât şi proteinele cărăuş prezintă o mare selec-
tivitate privind tipul (sau tipurile) de molecule sau ioni cărora le permit
traversarea membranei celulare.

Permeabilitatea selectivă, o proprietate fundamentală a membranei ce-

lulare, permite:
 intrarea în celule a unor molecule esenţiale (glucoză, lipide, amino-
acizi),
 menţinerea în celulă în concentraţii constante a metaboliţilor interme-
diari şi a electroliţilor,
 eliminarea din celule a:
o substanţelor active metabolic (enzime, hormoni),
o deşeurilor rezultate în urma proceselor metabolice,
 crearea unui mediu adecvat desfăşurării activităţii enzimatice, prin
menţinerea pH-ului şi a compoziţiei ionice,
 reglarea volumului celular ca urmare a relaţiilor osmotice dintre celulă
şi mediul extracelular,

20
  crearea gradienţilor ionici necesari excitabilităţii celulelor nervoase şi
musculare.
Organitele celulare prezintă şi ele un mediu intern având caracteristici
diferite de cele ale citosolului înconjurător, menţinerea acestor diferenţe da-
torându-se endomembranelor.
Prin acest mecanism se asigură celulei un control permanent al compo-
ziţiei mediului ei intern, cu un înalt grad de specificitate.
Schimbul de substanţe prin membrana celulară implică mai multe
mecanisme de transport.

Diferitele tipuri de transport iau în considerare:

 dimensiunile moleculelor transportate:
 ionii şi moleculele mici traversează structurile membranei celulare
prin difuziune sau cu ajutorul proteinelor membranare,
 macromoleculele şi particulele sunt transportate prin vezicule
delimitate de membrane,
 consumul de energie:
 transportul pasiv, prin care moleculele sunt transportate în sensul
gradientului de concentraţie sau a gradientului electrochimic, se
realizează fără consum de energie,
 transportul activ, împotriva gradientelor de concentraţie sau
electrochimic, se realizează cu consum de energie rezultată prin
hidroliza ATP.

TRANSPORTUL PASIV

Transportul pasiv:
 asigură traversarea membranei celulare de către unele molecule mici,
în sensul gradientului de concentraţie sau al gradientului electrochimic
în cazul ionilor,
 se realizează fără consum de energie, deci nu este dependent de me-
tabolismul celular,
 se poate realiza prin două modalităţi:
o difuziunea simplă,
o difuziunea facilitată.

Difuziunea simplă
 se desfăşoară lent, respectând legile difuziunii şi ale osmozei,
 se realizează diferit în funcţie de natura chimică a moleculelor.

21
 o moleculele mici neionizate dar liposolubile vor străbate stratul
bimolecular lipidic, proporţional cu gradul lor de liposolubilitate
 oxigenul, azotul, dioxidul de carbon şi alcoolii, au o mare
liposolubilitate.
 moleculele de apă trec cu ajutorul unor proteine transmembranare
numite aquaporine,
 moleculele hidrosolubile, dacă sunt suficient de mici, trec prin protei-
nele canal.

Proteinele canal:
 sunt proteine transmembranare cu rol în difuziunea simplă,
 prezintă canale cu două extremităţi orientate una extracelular, iar
cealaltă intracelular,
 această organizare structurală permite moleculelor să treacă
prin difuziune simplă, în mod direct prin aceste canale, de pe o
parte a membranei, pe partea opusă.

Caracteristicile proteinelor canal sunt următoarele:

 au permeabilitate selectivă pentru anumite molecule,
 canalele pot fi închise sau deschise prin porţi.

Permeabilitatea selectivă a proteinelor canal, adică selectivitatea

pentru transportul unuia sau mai multor ioni sau molecule se datorează unor
caracteristici ale canalului: diametrul, forma şi tipul încărcăturii electrice de-a
lungul suprafeţei sale interne.
O importanţă deosebită o prezintă proteinele canal specializate în
transportul selectiv al unor ioni, proteinele canal de ioni:
 proteinele canal de sodiu permit trecerea selectivă a ionilor de sodiu
(Na):
o au diametrul canalelor de aprox. 0,3-0,5 nm,
o au suprafaţa internă încărcată negativ şi astfel exercită o puternică
forţă de atracţie,
 proteinele canal cu selectivitate pentru transportul ionilor de potasiu
(K):
o au diametrul canalelor de aproximativ 0,3 nm,
o suprafaţa lor internă nu este încărcată negativ,
 proteinele canal pentru ionul de calciu (Ca2) şi pentru ionul de clor
(Cl‾).

Porţile proteinelor canal:

 sunt extensii în formă de poartă ale moleculelor acestor proteine,

22
  se închid şi se deschid lor prin modificarea conformaţiei proteinelor
canal:
o poarta proteinelor canal de sodiu, se închide şi se deschide la
exteriorul membranei celulare,
o poarta proteinelor canal pentru ionii de potasiu, se închide şi se
deschide la interiorul membranei celulare.

În funcţie de mecanismul de închidere şi deschidere a porţilor există:

 porţi comandate de voltaj,
 conformaţia lor moleculară este dependentă de valoarea po-
tenţialului de membrană,
 porţi comandate chimic (de liganzi),
 modificarea lor conformaţională se produce în urma legării
unei molecule semnal de proteina canal.

În cazul difuziunii simple, sensul de deplasare al moleculelor prin

membrană este dinspre faţa cu concentraţie mai mare, înspre cea cu
concentraţie mai mică, până la egalizarea concentraţiilor. Cu cât diferenţa de
concentraţie a moleculelor existente de o parte şi de cealaltă a membranei este
mai mare, cu atât rata lor de difuziune este mai ridicată. Rata de difuziune este
mult influenţată de mărimea moleculelor. Astfel, moleculele mai mici de 0,8
Kdal trec uşor prin membrană, pentru ca rata de difuziune să scadă direct
proporţional cu creşterea dimensiunii moleculelor.

Difuziunea facilitată:
 este un tip de transport transmembranar pasiv prin care unele substanţe
greu solubile în lipide şi cu masă moleculară relativ mare (ex. glucoză,
aminoacizi, purine, glicerol), străbat membrana celulară mult mai
repede (de 100.000 ori) decât prin difuziune simplă,
 se realizează cu ajutorul unor molecule proteice transmembranare cu
rol de "cărăuşi":
 preiau substanţele de pe o faţă a membranei, le trec prin membrană,
apoi le eliberează pe faţa opusă.

Mecanismul prin care se realizează acest tip de transport transmembra-

nar s-ar putea explica prin existenţa la nivelul canalului proteinei cărăuş, a
unui situs de legare pentru molecula care urmează a fi transportată. Aceasta va
pătrunde în canal şi va fi legată la nivelul situsului. Proteina cărăuş va suferi o
modificare conformaţională, iar canalul său se va deschide pe partea opusă a
membranei celulare. Pentru că forţa de legare a moleculei transportate de situs
este slabă, aceasta va fi eliberată pe partea opusă a membranei.

23
 Prin difuziunea facilitată sunt transportate molecule, cum sunt glucoza
şi unii aminoacizi. Molecula cărăuş pentru glucoză poate transporta şi alte
monozaharide cu structură asemănătoare, cum este galactoza.
Transportul prin difuziune facilitată se efectuează în sensul gra-
dientului de concentraţie, rata de difuziune creşte până atinge un maximum
(Vmax.), fiind limitată de rata modificărilor conformaţionale a moleculelor
cărăuş.

TRANSPORTUL ACTIV

Transportul activ asigură trecerea foarte rapidă prin membrană a unor

molecule şi ioni, împotriva gradientului de concentraţie sau al celui electro-
chimic. Acest tip de transport se realizează cu consum de energie. Modul de
furnizarea a energiei utilizate a condus la descrierea a două tipuri de transport
activ:
 transport activ propriu-zis sau transportul activ primar, în care este
utilizată energia rezultată din hidroliza ATP;
 cotransportul sau transportul activ secundar, în care energia necesară
transportului unor ioni sau molecule împotriva gradientului este fur-
nizată de transportul pasiv al altor ioni sau molecule.

TRANSPORTUL ACTIV PROPRIU-ZIS

Pentru menţinerea gradientului ionic intracelular este necesară trecerea

ionilor prin membrane, de cele mai multe ori împotriva gradientului de con-
centraţie sau al celui electrochimic. Acest tip de transport este realizat de unele
protein-enzime din plasmalemă, numite pompe ionice, care au capacitatea de a
cupla transportul împotriva gradientului de concentraţie sau al celui
electrochimic, cu hidroliza ATP. Există pompele ionice care transportă un
singur ion (ex. pompa de Ca2, pompa de Mg2) sau concomitent doi ioni (ex.
pompa de Na - K ).

POMPELE IONICE

Până în prezent se cunsc trei clase de protein-enzime care cuplează

transportul unor ioni cu hidroliza ATP:
 pompe ionice (ATP-aze) P,
 pompe ionice (ATP-aze) V,
 pompe ionice (ATP-aze) F.
Toate aceste trei clase de ATP-aze prezintă la nivelul feţei interne
(citosolice) a membranei, unul sau mai multe situsuri de legare a ATP-ului,

24
care însă va fi hidrolizat (cu producerea de ADP, fosfat anorganic şi eliberarea
de energie), doar în prezenţa ionului transportat.

Pompele ionice din clasa P au structura cea mai simplă, constituită din
patru subunităţi transmembranare, două polipeptide  şi două polipeptide .
Se crede că ionii transportaţi trec prin subunitatea .
În această clasă de pompe ionice sunt incluse:
 Na-K ATP-aza, care se găseşte în membrana plasmatică;
 Ca2 ATP-azele, care se găsesc:
 în membrana plasmatică, unde transportă ionii de calciu (Ca2) afa-ră
din celulă;
 în membrana reticulului sarcoplasmic (la nivelul fibrei musculare
striate), unde are rolul de a pompa ionii de calciu din citosol în lu-
menul acestui organit, urmată de relaxarea musculară;
 pompe transportoare de protoni (ioni de H) care se găsesc în celulele
care secretă acid, la nivelul mucoasei gastrice şi a celulelor tubilor con-
torţi distali şi colectori din rinichi. H -K ATP-aza care se găseşte în
celulele epiteliale ale mucoasei gastrice are rolul de a transporta
protoni (H) în exteriorul celulei şi ionii de potasiu (K) în citosol.
Activitatea pompei de protoni la nivelul celulelor parietale ale
mucoasei gastrice stă la baza secreţiei de acid clorhidric de la acest
nivel.

Pompele ionice din clasa V au structura constituită din aproximativ 7

subunităţi (lanţuri polipeptidice). Rolul lor este de a transporta împotriva
gradientului electrochimic ionii de hidrogen (protonii). H ATP-azele se gă-
sesc în membrana plasmatică a unor celule secretoare de acid (ex. osteoclas-
tele din ţesutul osos), dar şi în membrana lizozomilor şi endozomilor, sau a
vacuolelor unor celule vegetale sau a unor fungi, unde au rolul de a menţine
un pH acid în lumenul acestora.

Pompelele ionice din clasa F au o structură asemănătoare cu cea a H

ATP-azelor, fiind constituite din 8 lanţuri polipeptidice. Rolul lor este de a
cupla transportul ionilor de hidrogen cu hidroliza ATP. Au fost identificate în
membrana mitocondriilor, a cloroplastelor şi în membrana plasmatică a
bacteriilor.
Recent a fost identificată a patra clasă de proteine de transport cu acti-
vitate ATP-azică, implicate în transportul activ al unor medicamente. Este
cunoscută o glicoproteină din membrana plasmatică (P170), care transportă
diferite medicamente din citosol în spaţiul extracelular, împotriva gradien-
tului de concentraţie, utilizând energia furnizată de hidroliza ATP. Această
proteină, cunoscută ca P170, este responsabilă de rezistenţa celulelor maligne
la acţiunea diferitelor chimioterapice, indiferent de concentraţia lor.

25
 POMPA DE SODIU - POTASIU (Na-K ATP-aza)

Dintre pompele ionice, cea mai importantă pentru activitatea celulară

este pompa Na- K. Prezentă în toate celulele organismului această pompă are
rolul de a menţine diferenţele de concentraţie ale ionilor de sodiu şi potasiu,
de-o parte şi de alta a membranei celulare, de a menţine potenţialul electric
negativ în interiorul celulei.
Prin activitatea sa, pompa de sodiu-potasiu controlează volumul
celular. Lipsa activităţii acestei pompe ar determina tumefierea celulelor, până
la distrugerea lor.
Concentraţia ionilor de Na din citoplasmă este mult mai mică decât în
mediul extracelular, de aceea pentru buna desfăşurare a activităţii celulare a-
ceştia trebuie să fie scoşi permanent din celulă. Ionii de K se află în con-
centraţie de 15 ori mai mai mică în mediul extracelular decât în citoplasmă,
dar vor fi introduşi în permanenţă în celulă. Astfel, ieşirea din celulă a ionilor
de Na se face împotriva gradientului de concentraţie şi împotriva poten-
ţialului electric, iar intrarea ionilor de K în citoplasmă din mediul extracelu-
lar se face în sensul gradientului electric, dar împotriva gradientului de con-
centraţie.
Transportul acestor ioni (Na şi K) prin membrană, împotriva gradien-
tului de concentraţie, este realizat de Na-K ATP-ază, care în prezenţa ioni-lor
de Na şi K şi a unei concentraţii corespunzătoare de ioni de Mg 2 hi-
drolizează ATP-ul.
Na-K ATP-aza este un tetramer ce prezintă două subunităţi  şi două
subunităţi . Subunitatea  prezintă:
 trei situsuri pentru legarea ionilor de Na, în porţiunea care pătrunde în
celulă,
 două situsuri de legare pentru ionii de K, situate în porţiunea externă,
 porţiune cu activitate ATP-azică, situată în porţiunea internă, în veci-
nătatea situsurilor pentru ionii de Na.
Legarea ionilor de Na la nivelul celor trei situsuri, va determina acti-
varea funcţiei ATP-azice a pompei, cu producerea hidrolizei ATP. Va rezulta
astfel energia necesară modificării conformaţionale a pompei de sodiu-potasiu,
care va permite ieşirea ionilor de Na  şi pătrunderea ionilor de K în
citoplasmă.
Hidroliza unei molecule de ATP va furniza enegia necesară pătrunderii
în celulă a doi ioni de K şi expulzării a trei ioni de Na.

26
 POMPA DE CALCIU (Ca2 ATP-aza)

Ionii de Ca2 din citosol sunt într-o concentraţie de 10.000 de ori mai
mică decât în spaţiul exrtracelular. Concentraţia scăzută a ionilor de Ca 2 liberi
de la nivelul citosolului este menţinută prin activitatea pompelor de calciu:
 din membrana celulară, care pompează ionii de Ca 2 în spaţiul extrace-
lular;
 din membranele reticulului sarcoplasmic (în cazul celulelor musculare
striate) şi mitocondriei, care pompează ionii de Ca 2 din citosol în inte-
riorul acestor organite.
În activitatea pompei de Ca2 din membrana plasmatică este foarte im-
portantă o proteină din citosol numită calmodulină. Concentraţia mare a io-
nilor de Ca2 din citosol determină legarea calciului de calmodulină, care va
suferi o modificare conformaţională şi se va lega de Ca 2 ATP-ază. În acest
mod Ca2 ATP-aza va fi activată şi va elimina ionii de Ca2 în spaţiul ex-
tracelular.
La nivelul celulelor musculare, eliberarea ionilor de Ca 2 în citosol este
urmată de contracţie, iar prin activitatea Ca 2 ATP-azei, ionii de Ca2 din ci-
tosol vor fi pompaţi în interiorul reticulului sarcoplasmic, urmarea fiind
relaxarea musculară. Pentru desfăşurarea activităţii pompei de Ca 2 este nece-
sară prezenţa ionilor de Mg2.
La nivelul suprafeţei citosolice Ca2 ATP-aza are o mare afinitate pen-
tru ionii de Ca2. Un singur polipeptid , prin hidrloliza unei molecule de
ATP, poate transporta doi ioni de Ca2.
Reticulul sarcoplasmic conţine două proteine, calsequestrina şi pro-
teina de legare cu mare afinitate pentru calciu, care au capacitatea de a lega
ionii de Ca2. Astfel, scade concentraţia ionilor liberi de Ca 2 din reticulul
sarcoplasmic, iar cantitate de energie necesară pentru pomparea lor din citosol
scade.

COTRANSPORTUL

Cotransportul este modalitatea de transport a unor substanţe (ex. gluco-

za, aminoacizii) în citosol, împotriva gradientului de concentraţie, utilizând
pentru aceasta energia stocată în gradientul transmembranar al ionilor Na sau
H.
Transportul activ al ionilor de Na  din citosol determină excesul
acestor ioni la nivelul spaţiului extracelular. Ionii de Na, în exces în spaţiul
extracelular, au tendinţa de a pătrunde în citosol (gradientul de concentraţie
stochează energie), iar energia de difuziune a acestor ioni poate fi utilizată

27
pentru transportul în celulă şi a unor substanţe cum sunt glucoza sau aminoa-
cizii. Ionii implicaţi în acest tip de transport poartă numele de ioni cotrans-
portaţi.
Există două tipuri de cotransport:
 simportul, când moleculele se deplasează în aceeaşi direcţie cu ionul
cotransportat,
 antiportul în care moleculele se deplasează în direcţie opusă ionului
cotransportat.

SIMPORTUL

Prin simportul Na-glucoză şi Na-aminoacizi se realizează transportul

împotriva gradientului de concentraţie a glucozei şi aminoacizilor din lume-
nul intestinului subţire în citoplasma enterocitelor şi a glucozei din lumenul
tubilor uriniferi în citoplasma nefrocitelor.
Simportul Na-glucoză. La nivelul regiunii apicale, prevăzută cu mi-
crovili a membranei plasmatice se află o proteină de transport ce realizează
simportul ionului de Na şi al glucozei. Proteina de transport prezintă un situs
de legare pentru ionul de Na  şi unul pentru glucoză, iar energia necesară
transportului este furnizată de diferenţa de concentraţie a ionului de Na  de-o
parte şi de alta a membranei plasmatice. După ataşarea ionului de Na  şi a
glucozei, proteina de transport va suferi o modificare conformaţională, care va
permite pătrunderea Na şi a glucozei în citosol.
Simportul Na-glucoză se realizează şi la polul apical al membranei
plasmatice (cu microvili) a nefrocitelor din tubii uriniferi.
Simportul Na-aminoacizi se realizează printr-un mecanism identic, dar
cu participarea altor proteine de transport.
În citosolul enterocitelor se acumulează ioni de Na, glucoză şi ami-
noacizi. În regiunea bazolaterală a membranei plasmatice a enterocitului se
află Na-K ATP-aza prin activitatea căreia ionii de Na sunt pompaţi în spa-
ţiul extracelular. Tot în regiunea bazolaterală a membranei enterocitului se află
proteine transmembranare care transportă moleculele de glucoză şi ami-
noacizii care se concentrează în citosolul enterocitelor prin procesul de sim-
port. Astfel, prin cele două procese desfăşurate la nivelul celor două regiuni
(apicală şi bazolaterală) ale membranei plasmatice a enterocitelor, ionii de
Na, glucoza şi aminoacizii ajung din lumenul intestinului subţire în circulaţia
sanguină.

ANTIPORTUL

28
 Antiportul este modalitatea de transport a unor ioni în celulă, cuplat cu
ieşirea în spaţiul extracelular a unor ioni sau molecule. Există două mecanis-
me importante de antiport: antiportul Na-Ca2 şi antiportul Na-H.
Antiportul Na-Ca2 este mecanismul prin care ionii de Na intră în
citosol, cuplat cu ieşirea ionilor de Ca2 din citosol în spaţiul extracelular.
Acest tip de transport este realizat de o proteină de care se leagă ambii ioni.
Antiportul Na-Ca2 constituie alături de transportul activ prin pompa
2
de Ca , un mecanism adiţional de transport al acestor ioni. La nivelul fibrei
musculare cardiace, antiportul Na-Ca2 este principalul mecanism de reducere
a concentraţiei ionilor de Ca2 din citosol, urmată de scăderea frecvenţei
cardiace.
Antiportul Na-H are o importanţă mare la nivelul tubilor contorţi pro-
ximali, unde prin participarea unei proteine de transport, ionii de Na  pătrund
din lumenul tubular în citosolul nefrocitelor (în sensul gradientului de con-
centraţie), în timp ce ionii de H trec prin antiport în lumenul tubilor uriniferi.
Prin acest mecanism este menţinut la un nivel normal pH-ul citosolic necesar
desfăşurării proceselor vitale.

TRANSPORTUL PRIN VEZICULE

Transportul prin vezicule este o formă particulară de transport, prin

care celula preia o serie de substanţe din mediul extracelular sau elimină
diferite particule în spaţiul extracelular. Mecanismul de transport include
formarea la nivelul membranei celulare a unor vezicule care încorporează
particulele ce urmează a fi transportate, înpreună sau fără lichid interstiţial. În
funcţie de sensul în care particulele urmează a fi transportate deosebim:
 exocitoza,
 endocitoza,
 transcitoza.
Prin exocitoză celula elimină la exteriorul ei diferiţi produşi de secreţie
sau substanţe rezultate din metabolism, fiind implicată în special în
mecanismul secreţiei celulare.
Prin endocitoză celulele introduc în citoplasmă particule din mediul
extracelular, prin vezicule formate din membrana celulară. După modul în care
particulele sunt interiorizate, deosebim două tipuri de endocitoză:
 fagocitoza, procesul prin care particulele sunt endocitate fără fluid
intercelular;
 pinocitoza, procesul de endocitare a unei cantităţi oarecare de lichid in-
terstiţial împreună cu particulele pe care le conţine.

29
 FAGOCITOZA

Fagocitoza este o modalitate de hrănire pentru anumite vieţuitoare

inferioare (protozoare). La mamifere fagocitoza joacă un rol important în pro-
cesele de apărare ale organismului, deoarece pe această cale sunt înglobate şi
apoi distruse intracelular bacteriile, unii paraziţi, substanţe străine, resturi
celulare, celule degenerate sau îmbătrânite, celule maligne, etc. Procesul de
fagocitoză este realizat la mamifere, în condiţii normale şi patologice de către
celulele specializate numite fagocite.
În funcţie de dimensiunea particulelor pe care sunt capabile să le înglo-
beze, fagocitele sunt clasificate în:
 microfage, reprezentate de granulocite, capabile să înglobeze numai
particule de dimensiuni mici;
 macrofage, reprezentate de celulele din sistemul fagocitelor mononu-
cleare (sistemul monocito-macrofagic), capabile să înglobeze şi
particule de dimensiuni mai mari.

Microfagele reprezentate de granulocitele neutrofile şi într-o măsură

mai redusă de granulocitele eozinofile, când ajung la nivelul ţesuturilor sunt
deja mature având imediat capacitatea de a fagocita. În mod normal, neutro-
filul are capacitatea de a fagocita până la 20 de bacterii, după care se va inac-
tiva şi va fi distrus.

Macrofagele sunt prezente în toate tipurile de ţesut conjunctiv, cu o

densitate mai mare în zone apropiate mediului extern, cum sunt corionul mu-
coaselor, dermul pielii, stroma organelor parenchimatoase sau în jurul vaselor
sanguine. Ele aparţin sistemului monocito-macrofagic. Originea lor este în
celulele stem existente în măduva hematogenă, care prin diferenţiere dau
naştere monocitelor. Acestea trec în sânge pentru aproximativ 60 ore, apoi
prin diapedeză trec în ţesutul conjunctiv, unde se transformă în macrofage
tisulare (histiocite) care desfăşoară activităţi specifice. Durata lor de viaţă este
de câteva luni.
Macrofagele au formă rotundă sau ovalară, prezintă prelungiri citoplas-
matice scurte, iar nucleul lor este relativ mic, rotund sau reniform, dispus
central sau excentric şi este heterocromatic. Nucleolii se disting greu. Cito-
plasma este abundentă şi conţine organite celulare numeroase, dintre care se
evidenţiază numărul mare de lizozomi (primari şi secundari). Pe suprafaţa lor
prezintă receptori pentru regiunea Fc a imunoglobulinei G (RFc) şi pentru cel
de-al treilea component al sistemului complementului (RC3).
Diferitele celule care sunt incluse în sistemul fagocitelor mononucleare
sunt următoarele:
 monocitele din sânge,
 macrofagele (histiocitele) din ţesutul conjunctiv,

30
  celulele Kupffer din ficat,
 microgliile din sistemul nervos central,
 macrofagele libere din fluidele pleurale, peritonele, sinoviale şi cele
din alveolele pulmonare şi splină,
 osteoclastele din ţesutul osos,
 celulele dendritice din epiderm (celule Langerhans) şi celulele similare
ramificate din ganglionii limfatici, splină şi timus, toate fiind celule
prezentatoare de antigene.
Macrofagele sunt celule mobile care se deplasează în ţesuturi cu ajuto-
rul pseudopodelor. Prin activitatea fagocitară a macrofagelor sunt îndepărtate
din ţesuturi: microorganisme (pot fagocita mai mult de 100 de bacterii), res-
turi organice, complexe imune multimoleculare, hematii, ocazional paraziţi
(protozoarele din genul Plasmodium, care determină malaria).
Recunoaşterea fagocitară se realizează la două niveluri: la nivel tisular,
cu ajutorul opsoninelor şi la nivelul celular, prin receptorii de suprafaţă. Op-
soninele pot fi neimunospecifice (fibronectina) şi imunospecifice (IgG, C3).
Astfel, macrofagul poate realiza două tipuri de fagocitoză:
 fagocitoza neimunospecifică mediată de opsonine neimunospecifice
(de tipul fibronectinei),
 fagocitoza imunospecifică mediată de opsonine imunospecifice (de tip
IgG şi C3).
În anumite situaţii patologice, ca răspuns la pătrunderea în organism a
unor microbi (bacilul tubeculos şi bacilul leprei) sau a unor corpi străini ma-
crofagele pot fuziona, dând naştere unor celule gigante multinucleate, cu 20-
50 de nuclei cuprinşi într-o masă citoplasmatică unică. Alteori ele se agregă şi
se unesc prin joncţiuni strânse, în jurul unor focare de infecţie. Aceste celule
poartă numele de celule epitelioide, datorită asemănării cu celulele epiteliale.
Fagocitele trebuie să fie selective în ceea ce priveşte materialul fagoci-
tat. Selectivitatea procesului se datorează faptului că:
 multe structuri tisulare (proprii organismului) au suprafaţa netedă, care
le conferă rezistenţă la fagocitoză,
 multe structuri proprii organismului au un înveliş proteic protector care
nu favorizează fagocitoza, în timp ce ţesuturile moarte şi multe par-
ticule străine nu au un astfel de înveliş,
 organismul are capacitatea de a recunoaşte materialele străine, prin sis-
temul imun.
Fagocitele prezintă la suprafaţa lor receptori cu ajutorul cărora ele
recunosc ceea ce este "self" de ceea ce este "non self" (antigeni). Fagocitele
sunt capabile să recunoască componentele structurale proprii alterate, cum
sunt celule degenerate, îmbătrânite, maligne, resturi celulare, etc.
După extravazare prin diapedeză, leucocitele se vor deplasa la locul a-
gresiunii, sub acţiunea unor agenţi chemotactici, în sensul gradientului chimic,
procesul numindu-se chemotaxie. Agenţii chemotactici pot fi de natură endo-

31
genă sau de natură exogenă. Dintre substanţele chemotactice de natură exo-
genă, cele mai obişnuite sunt produşii bacterieni solubili (peptide şi lipide), iar
cele de natură endogenă sunt reprezentate de:
 produşii de metabolism ai acidului arahidonic, în special de leucotriena
B,
 citokine, în special de cele din familia chemochinelor (IL-8),
 componentele sistemului complementului, în special de C5a.
Legarea agenţilor chemotactici la receptorii specifici de la nivelul
membranei celulare a fagocitelor va avea ca rezultat activarea fosfolipazei C,
care va conduce la hidroliza fosfatidilinozitolului-4,5-bifosfat, cu producerea
inozitolului-1,4,5-trifosfat şi a diacilglicerolului, cu eliberarea ionilor de Ca 2.
Creşterea concentraţiei de ioni de Ca2 la nivelul citosolului, prin eliberarea
din depozitele intracelulare şi prin influxul de Ca 2 extracelular, va declanşa
asamblarea elementelor contractile, care face posibilă mişcarea celulară prin
emiterea de pseudopode. La nivelul acestora există o reţea ramificată,
constituită din actină şi miozină. Mişcările de locomoţie implică asamblarea şi
dezasamblarea rapidă a monomerilor de actină. Aceste procese sunt controlate
de efectul ionilor de calciu şi a inozitolilor asupra unor proteine reglatoare ale
actinei cum sunt: filamina, gelsolina, profilina, calmodulina. Mecanismul prin
care actina va interacţiona cu miozina în interiorul pseudopodelor, în cursul
mişcărilor de locomoţie, este insuficient cunoscut.
Agenţii chemotactici induc şi activarea fagocitelor, caracterizată prin:
 producţia de metaboliţi ai acidului arahidonic,
 modularea moleculelor de adeziune leucocitară,
 degranularea şi secreţia de enzime leucocitare,
 activarea degradărilor oxidative.

ETAPELE FAGOCITOZEI

Fagocitoza se realizează în trei etape distincte, aflate în interrelaţie:

 recunoaşterea şi ataşarea particulei care urmează a fi fagocitată,
 înglobarea şi formarea fagozomului,
 degradarea materialului fagocitat.

Recunoaşterea şi ataşarea
Ocazional, neutrofilele şi macrofagele pot recunoaşte şi îngloba bac-
terii sau materiale de origine exogenă cu ar fi granulele de latex. Majoritatea
microorganismelor însă, nu sunt recunoscute decât după ce vor fi acoperite de
opsonine în procesul de opsonizare. Există două opsonine majore:
 fragmentul Fc al imunoglobulinei G (IgG);

32
  C3b (forma sa stabilă fiind C3bi), fragmentul opsoninic al compo-
nentei C3 a sistemului complementului.
Complementul reprezintă un sistem format din aproximativ 20 de pro-
teine prezente în plasmă, dintre care multe sunt precursori ai enzimelor. A-
ceşti precursori sunt în mod normal inactivi, dar pot fi activaţi prin două me-
canisme: clasic şi alternativ.
La nivelul membranei celulare a leucocitelor există receptori corespun-
zători opsoninelor. Aceştia sunt:
 receptorul RFc, care recunoaşte fragmentul Fc al IgG,
 receptorii complementului 1, 2 şi 3 (RC1,2,3), care interacţionează cu
C3b şi C3bi.
Receptorul RC3, are o importanţă particulară deoarece:
 este identic cu integrina-2-Mac-1, implicată în adeziunea la endo-
teliul vascular;
 recunoaşte lipopolizaharidele bacteriene fără intervenţia anticorpilor
sau complementului, rezultând fagocitoza nonopsonică;
 leagă unele componente ale matricei extracelulare, cum sunt fibro-
nectina şi laminina.

Înglobarea
Legarea particulei opsonizate la receptorul RFc este suficientă pentru a
declanşa înglobarea, care însă devine foarte intensă în prezenţa receptorilor
pentru complement.
În timpul înglobării pseudopodele emise de fagocite vor înconjura par-
ticula care urmează a fi înglobată pe toată suprafaţa, printr-un mecanism nu-
mit "în fermoar", rezultând în final internalizarea unei porţiuni din membrana
plasmatică (a celulei fagocitare), cu constituirea fagozomului. Membrana li-
mitantă a fagozomului va fuziona cu lizozomii (primari), cu constituirea fago-
lizozomilor (lizozomi secundari). Astfel conţinutul granulelor lizozomale va fi
descărcat în interiorul fagolizozomului, granulocitele şi monocitele degra-
nulându-se progresiv.
Multe dintre procesele implicate în fagocitoză şi degranulare sunt simi-
lare celor întâlnite în cazul chemotaxiei, fiind asociate cu:
 legătura ligand-receptor,
 activarea fosfolipazei C,
 producerea de diacilglicerol şi inozitol-1,2,3-trifosfat,
 activarea proteinkinazei C,
 creşterea concentraţiei citosolice de calciu.

Degradarea
Reprezintă ultima etapă a procesului de fagocitoză. În cazul fagocitării
bacteriilor, la nivelul fagozomilor (neutrofilelor sau macrofagelor), există a-
genţi bactericizi care omoară bacteriile înainte ca ele să fie digerate.

33
 Omorârea bacteriilor se realizează printr-un mecanism dependent de
oxigen, care presupune intervenţia unor agenţi oxidanţi care se formează (sub
acţiunea unor enzime) la nivelul membranelor fagozomilor, sau a peroxi-
zomilor. Agenţii oxidanţi sunt: superoxidul (O 2-), peroxidul de hidrogen
(H2O2) şi ionul hidroxil (OH-).
Astfel, fagocitoza stimulează:
 arderile cu consum de oxigen,
 glicogenoliza,
 creşterea oxidării glucozei (pe calea şuntului hexozomonofosfat),
 producerea de metaboliţi reactivi ai oxigenului.
Producerea metaboliţilor de oxigen se realizează prin rapida activare a
NADPH oxidazei, care oxidează NADPH (nicotinamidadenin dinucleotid
fosfatul). În acest proces se produce şi reducerea oxigenului, cu generarea
ionului superoxid. Acesta va fi apoi convertit în H 2O2. Cantitatea de peroxid
de hidrogen (H2O2) produsă la nivelul fagolizozomilor este suficientă pentru a
omorî bacteriile.
NADPH oxidaza este un sistem enzimatic complex, constituit din fos-
foproteine citosolice şi componente proteice ale citocromilor membranari.
Activarea NADPH oxidazei necesită translocarea componentelor citosolice
pentru a interacţiona cu citocromii fixaţi la nivelul membranei, iar când
membrana este invaginată, la nivelul fagolizozomului. În această situaţie
peroxidul de hidrogen este produs în interiorul lizozomilor.
Granulele azurofile ale neutrofilelor conţin enzima numită mielo-
peroxidază, care în prezenţa unui halogen, cum este clorul, transformă pe-
roxidul de hidrogen în HOCl. Acesta este un agent antibacterian care distruge
bacteriile prin halogenare, sau prin oxidarea lipidelor şi proteinelor.
Importanţa mecanismului de distrugere a bacteriilor, dependent de oxi-
gen, este demonstrată de existenţa unui grup de defecte congenitale privind
omorârea bacteriilor, care determină boala cronică granulomatoasă caracte-
rizată prin predispoziţia unor pacienţi pentru infecţii bacteriene recurente.
Această afecţiune se datorează unor defecte genetice privind co-
dificarea unor componente ale NADPH oxidazei.
Omorârea bacteriilor se poate realiza în absenţa arderilor oxidative,
prin intervenţia unor substanţe conţinute în granulele leucocitelor. Aceste sub-
stanţe sunt: proteina creşterii permeabilităţii bactericide, lizozimul, lactofe-
rina, proteina bazică majoră (la nivelul eozinofilelor), defensina.
După omorâre, bacteriile vor fi degradate la nivelul fagolizozomilor de
către hidrolazele acide conţinute de granulele azurofile.
Materialele nedigerabile sunt reţinute în vacuole, constituind corpii re-
ziduali. În citoplasma unor celule cu viaţă lungă, cum sunt neuronii sau ce-
lulele musculare cardiace, se acumulează cantităţi mari de corpi reziduali care
conţin lipofuscina numită şi pigment de uzură.

34
 PINOCITOZA

Pinocitoza reprezintă procesul prin care se realizează pătrunderea în

celule a unor molecule împreună cu fluid extracelular, sub forma unor vezicule
extrem de mici. Pinocitoza reprezintă ingestia de substanţe aflate sub formă de
dispersie în fluidul extracelular, proces stimulat de modificările ionice.
Pinocitoza se realizează în mod continuu la nivelul membranei plas-
matice a celor mai multe celule. În unele cazuri procesul se desfăşoară cu mare
rapiditate. Astfel, în cazul macrofagelor, pinocitoza se desfăşoară extrem de
rapid, în fiecare minut până la 3% din membrana macrofagului fiind înglobată
sub formă de vezicule.
Pinocitoza este singura modalitate prin care multe macromolecule (ex.
moleculele proteice) pătrund în celule.
Există două forme de pinocitoză:
 pinocitoza independentă de receptori, cu producerea de vezicule pino-
citotice netede, proces relativ neselectiv;
 pinocitoza mediată de receptori, cu producerea de vezicule acoperite,
prin care se realizează un proces selectiv de absorbţie.

Pinocitoza independentă de receptori este o modalitate de interiorizare

(înglobare) a substanţelor existente în lichidul extracelular, cu ajutorul unor
vezicule formate prin internalizarea unei porţiuni a membranei celulare, fără
ca particulele să fie fixate în prealabil de receptorii membranari specifici.
Procesul se desfăşoară la nivelul endoteliului vascular, în celulele musculare
netede, dar este prezent la aproape toate tipurile de celule.
Veziculele pinocitotice se formează prin invaginarea membranei plas-
matice. Iniţial, membrana plasmatică se va invagina pentru a forma mici de-
presiuni proiectate în interiorul celulei. Apoi membranele se apropie, deschi-
derea depresiunii create se îngustează, formând un lumen îngust. În conti-
nuare membranele vor fuziona luând naştere vezicule numite pinozomi.
Continuarea constricţiei va determina separarea veziculei de mem-
brană. În faza următoare, pinozomii care se desprind de membrana celulară
vor fi antrenaţi de curenţii intracitoplasmatici. În citoplasmă pinozomii se vor
uni cu lizozomii, iar particulele endocitate vor fi digerate până la componente
simple.

Pinocitoza mediată de receptori se mai numeşte şi absorbtivă, selec-

tivă sau concentrativă şi este o modalitate de înglobare a unor particule pe care
celula le recunoaşte cu ajutorul unor receptori existenţi la suprafaţa membra-
nei celulare.

35
 În acest proces receptorii specifici de la suprafaţa membranei se leagă
strâns de macromoleculele extracelulare pe care le recunosc. Aceste molecule
poartă numele de liganzi.
În mod uzual, moleculele proteice se ataşează la membrana plasmatică
la nivelul unor receptori specializaţi, specifici pentru tipul de proteină absor-
bită. În general, aceşti receptori sunt concentraţi în mici depresiuni la nivelul
suprafeţei externe a membranei plasmatice. Acestea se numesc caveole aco-
perite, deoarece pe suprafaţa lor citosolică se găseşte o reţea a cărei compo-
nentă principală o constitue o proteină fibrilară, clatrina.
Clatrina este o proteină fibrilară, vizibilă în microscopia electronică ca
o reţea care acoperă faţa citosolică a caveolelor sau a veziculelor formate din
membrana plasmatică şi a celor formate la nivelul compartimentului trans al
complexului Golgi. Clatrina purificată are forma unui triskelion cu trei braţe,
fiecare lanţ fiind constituit dintr-un braţ lung (greu) şi un braţ scurt (uşor).
Polimerizarea spontană a acestor formaţiuni determină extinderea
caveolelor şi eventual formarea veziculelor acoperite.
După legarea moleculelor proteice la receptori se produce o modificare
a proprietăţilor membranei celulare, astfel că întreaga depresiune se invagi-
nează, iar proteinele care o înconjoară ca o reţea vor determina fuzionarea
marginilor acesteia, cuprinzând şi o mică cantitate de fluid extracelular.
Imediat după aceea porţiunea invaginată a membranei se va desprinde
de suprafaţa celulei, constituind vezicula acoperită. Veziculele acoperite cu
clatrină tipice au aspectul unor mingi de fotbal cu diametrul de 50-100 nm.
După endocitare veziculele acoperite pierd reţeaua de clatrină, formând
vezicule netede, numite receptozomi.
În afară de clatrină, care este componenta cea mai studiată a reţelei
proteice care acoperă veziculele, o altă proteină este dinamina. Aceasta este o
proteină citosolică, care leagă şi apoi hidrolizează GTP-ul. Perturbări ale ac-
tivităţii acesteia determină imposibilitatea legării GTP-ului, blocând formarea
veziculelor acoperite.
Între reţeaua de clatrină şi membrana veziculelor se găseşte un spaţiu
de aprox. 20 nm, care conţine particule de asamblare.
În afară de clatrină, dinamină, particule de asamblare, la acest nivel
există probabil şi filamente de actină şi miozină.
Astfel, acest proces de formarea al veziculelor se realizează în
următoarele etape:
 membrana acoperită formează o depresiune,
 apoi o caveolă acoperită,
 în final se va forma vezicula acoperită.
Pinocitoza mediată de receptori necesită:
 energie, care va fi furnizată de ATP;

36
  prezenţa ionilor de calciu în fluidul extracelular, care interacţionează
cu filamentele proteice contractile din jurul depresiunilor acoperite,
pentru a mobiliza veziculele de la nivelul membranei celulare.
Receptozomii vor fi antrenaţi de curenţii intracitoplasmatici şi se vor
uni cu lizozomii în vederea degradării (digestiei) particulelor endocitate.
Dacă în cazul pinocitozei independente de receptori concentraţia sub-
stanţelor în veziculele endocitate este aceeaşi ca şi în mediul extracelular, în
cazul pinocitozei mediate de receptori concentraţia este mult mai mare dato-
rită capacităţii receptorilor de a fixa un număr mai mare de particule. În acest
proces rata de endocitare a liganzilor este limitată de concentraţia de receptori
corespunzători de la suprafaţa membranei plasmatice, complexele ligand-
receptor fiind în mod selectiv încorporate în vezicule de transport intracelular
(multe alte proteine membranare fiind excluse).

TRANSCITOZA

Procesul de transcitoză (transportul transcelular):

 implică endocitarea substanţelor, iar apoi exocitarea lor:
 materialele endocitate traversează celula, fiind apoi exocitate la
nivelul membranei plasmatice pe partea opusă,
 se desfăşoară în unele ţesuturi unde celulele formează o barieră între
două medii extracelulare, unele molecule sunt transportate de pe o
parte a celulei pe cealaltă fără implicarea lizozomilor,
 ex. la nivelul celulelor endoteliale şi enterocitelor.
La nivelul celulelor endoteliale intensificarea transcitozei reprezintă un
mecanism potenţial de creştere a permeabilităţii vasculare, aspect evidenţiat la
nivelul neoplasmelor maligne. În cazul enterocitelor, imunoglobulina A care
este secretată de plasmocitele din matricea ţesutului conjunctiv al laminei
bazale (corion) se va lega de receptorii Fc de la nivelul membranei plasmatice
a acestor celule. Complexele IgA-receptor vor fi înglobate în enterocite prin
endocitoză, fiind apoi transportate sub forma veziculelor acoperite înspre polul
apical al acestora. La acest nivel, veziculele vor fuziona cu membrana plas-
matică unde IgA va fi eliberată în urma desfacerii complexelor IgA-receptor.

37
 EXPANSIUNILE MEMBRANEI CELULARE

Suprafaţa celulară nu este niciodată netedă. Există întotdeauna modifi-

cări sub forma unor prelungiri sau extensii, unele având caracter tranzitoriu,
iar altele fiind permanente. Aceste prelungiri sunt implicate în procesele de
motilitate celulară, absorbţie sau în realizarea fagocitozei.

EXPANSIUNILE TRANZITORII

Suprafaţa celulară poate să emită expansiuni care privite la microscop

apar ca valurile pe suprafaţa unei ape. Unele pot chiar să se desprindă pentru
ca imediat să fie încorporate din nou. Acest aspect, datorat fluidităţii cito-
plasmei, este foarte accentuat înainte de diviziunea celulară şi înainte de ex-
pulzarea nucleului eritrocitelor.
Alte expansiuni tranzitorii sunt pseudopodele, emise de obicei de către
celulele capabile să se deplaseze activ pe un suport solid. Emit pseudopode
celulele care se deplasează prin mişcări ameboidale şi celulele capabile de
fagocitoză (granulocitele neutrofile, macrofagele).

EXPANSIUNILE PERMANENTE

Expansiunile permanente ale suprafeţei celulare sunt structuri stabile,

susţinute de fascicule de filamente de actină în cazul microvililor şi stereoci-
lilor sau de microtubuli în cazul cililor şi flagelilor.
Microvilii sunt expansiuni cito-
plasmatice digitiforme, cilindrice, cu
lungimea de 0,5-1 m şi diametrul de
0,08 m, localizate la polul apical al
unor celule epiteliale, cum sunt entero-
citele, nefrocitele, hepatocitele, celulele
foliculilor tiroidieni.

Fig. 1. Enterocite cu platou striat

-microfotografie.

Rolul acestor prelungiri este de a mări de 10-20 de ori suprafaţa de ab-

sorbţie a celulelor, dar şi de a pompa în interiorul celulei substanţele absor-
bite.
În microscopia optică microvilii nu pot fi identificaţi separat, ci apar ca
o dungă mai intens colorată, cu aspect striat, dispusă la polul apical al celu-

38
lelor, constituindu-se aspectul de platou striat la enterocite (fig. 1) şi mar-
ginea în perie în cazul nefrocitelor.
La microscopul electronic se constată că microvilul este delimitat de
membrana plasmatică, iar în interiorul lui se găsesc 20-30 de filamente de
actină organizate în mănunchi (fascicul), care-i conferă rigiditate.
Filamentele care constituie fasciculul sunt paralele şi sunt legate trans-
versal prin proteine asociate, cum sunt fimbrina şi vilina. Rolul acestor pro-
teine asociate este de a stabiliza filamentele în mănunchi.
Filamentele de actină au aceeaşi polaritate şi se termină la polul apical
într-o zonă amorfă care conţine o proteină de acoperire neidentificată şi care
realizează legarea filamentelor de membrana plasmatică. În regiunile laterale
ale microvilului, mănunchiul de filamente se leagă de membrana plasmatică
prin calmodulină şi printr-o proteină similară miozinei de tip I. La polul ba-
zal, filamentele de actină din microvil se ancorează în regiunea apicală a
celulelor epiteliale de reţeaua terminală (regiune specializată a citoscheletu-
lui) constituită din filamente de actină şi proteine asociate.
Stereocilii sunt microvili foarte lungi, vizibili în microscopia optică.
Pot fi observaţi la nivelul tractului genital masculin, în epididim (fig. 2), dar şi
la nivelul urechii interne.

Fig. 2. Stereocili în epididim-microfotografie.

39
 Cilii sunt formaţiuni filiforme lungi de 5-15 m, cu diametrul de 0,5
m, prezente la polul apical al unor celule, întotdeauna cubice sau prismatice
(fig. 3). Cilii sunt prezenţi la nivelul celulelor epiteliului mucoaselor: nazală,
faringiană, traheei, bronhiilor, trompe-
lor uterine, uterului, căilor spermatice,
etc.

Fig. 3. Epiteliu respirator ciliat-

microfotografie.

Numărul cililor la suprafaţa apicală a unei celule este de ordinul sute-

lor. Fiecare cil prezintă un corpuscul bazal situat în citoplasmă, care se con-
tinuă în profunzime cu o rădăcină, iar la suprafaţa celulei cu o tijă. Membrana
celulară acoperă cilul la exterior, iar la interior conţine axonema şi citoplasmă
lipsită de organite (fig. 4).

Fig. 4. Schema unui cil în secţiune transversală. 1-membrana celulară; 2-

dublete periferice de microtubuli; 3, 4-braţe de dineină; 5-nexină; 6-teaca
centrală; 7-spiţe radiale, cu capul de legătură (8); 9-perechea centrală de
microtubuli.

La microscopul electronic, pe o secţiune transversală, se constată că a-

xonema cililor (Fig. 19) este constituită din:

40
  20 de microtubuli cu configuraţia 92, adică la periferie se află 9
dublete de microtubuli, iar în centru doi microtubuli aşezaţi mai
distanţat;
 braţele de dineină, care pornesc unidirecţional de la un dublet spre cel
învecinat; dineina este o proteină cu proprietăţi enzimatice (este o
ATP-ază) ce asigură energia necesară mişcării cililor;
 spiţele radiale, care se întind de la dubletele periferice, la teaca
centrală;
 teaca centrală, care înconjoară cei doi microtubuli centrali; împreună
cu spiţele radiale intervin în reglarea mişcărilor ciliare;
 nexina, care este o proteină elastică ce conectează dubletele adiacente
de microtubuli, contribuind la menţinerea formei cililor.
Dacă secţiunea transversală se face la nivelul corpusculului bazal (Fig.
20) se constată că aici cei doi tubuli centrali lipsesc, iar dubletele de la peri-
ferie devin triplete (configuraţia 90), rezultând o structură care se aseamănă
până la identitate cu centriolii.
Cilii se găsesc la nivelul unor celule epiteliale pe suprafaţa cărora
există un strat de lichid. Funcţia cililor este aceea de a deplasa lichidul care îi
scaldă, într-un singur sens, de regulă înspre exterior, datorită faptului că
mişcarea lor ordonată şi succesivă într-o direcţie este lentă, iar în cealaltă este
rapidă. Prin deplasarea lichidului care îi scaldă, cilii realizează curăţirea
epiteliului (ex. epiteliul traheal), fiind îndepărtate o serie de substanţe sau
particule care au pătruns accidental sau care au rezultat din metabolismul sau
moartea unor celule. În cazul trompelor uterine, cilii facilitează deplasarea
ovocitului înspre uter.
Mecanismul mişcării cililor. Sub acţiunea dinein ATP-azei are loc eli-
berarea energiei ATP-ului, care imprimă braţelor de dineină o mişcare de
alunecare în lungul suprafeţei perechilor adiacente de microtubuli. Când mi-
crotubulii frontali alunecă în afară spre vârful cilului, iar cei posteriori rămân
nemişcaţi, cilul se va înclina.
Flagelii sunt formaţiuni cu lungimea de aprox. 80-100 m, prezente la
suprafaţa unor celule. Structura flagelului nu diferă de cea a cilului dar lun-
gimea sa este mai mare. În majoritatea cazurilor o celulă prezintă un singur
flagel. În organismul uman singura celulă cu flagel este spermatozoidul.
Mişcarea ondulatorie a flagelului permite celulei să se deplaseze în mediul
lichid, flagelul fiind componenta sa locomotorie. În acest mod, flagelul per-
mite deplasarea spermatozoidului spre ovocit în vederea fecundării.

41
 CITOPLASMA

Citoplasma reprezintă spaţiul aflat între membrana celulară şi învelişul

nuclear. Ea cuprinde două componente majore:
 matricea citoplasmatică;
 organitele celulare.
Matricea citoplasmatică se mai numeşte citosol, matrice fundamen-
tală, substanţă fundamentală a citoplasmei sau hialoplasmă, toate semnificând
însă aceeaşi realitate biologică. La microscopul optic, matricea citoplasmatică
apare astructurată, cu grade diferite de acidofilie sau bazofilie. Ea se prezintă
ca o "reţea" microtrabeculară cu două faze:
 faza polimerizată sub formă de reţea bogată în proteine structurale şi
protein-enzime;
 faza fluidă, bogată în apă, ce se află în ochiurile reţelei microtrabecu-
lare.
În faza lichidă se găsesc diferite molecule ca: glucoză, aminoacizi, ioni
sau gaze dizolvate (oxigen, dioxid de carbon, etc.).
Matricea citoplasmatică este sediul unor procese metabolice esenţiale
pentru celulă ca: glicoliza, calea pentozo-fosfatică, glicogenogeneza, glico-
genoliza, metabolizarea aminoacizilor, biosinteza acizilor graşi şi a nucleoti-
delor.
La nivelul matricei citoplasmatice există o serie de diferenţieri care la
celula animală cuprind: filamentele de miozină, filamentele de actină, fila-
mentele intermediare, microtubulii.

FILAMENTELE DE MIOZINĂ

Miozina este o proteină răspândită în celulele eucariote. Până în

prezent se cunosc două specii moleculare ale acestei proteine. Miozina de tip I
nu este prezentă în celulele musculare, fiind implicată în celulele nemusculare
în fenomene de motilitate ce au la bază mecanismul actină-miozină (ex. mişcă-
rile din microvili sau transportul veziculelor şi organitelor învelite în mem-
brane, de-a lungul filamentelor de actină). Miozina de tip II formează miofi-
lamente în celulele musculare din muşchii striaţi şi netezi.
Molecula de miozina de tip II este alcătuită din:
 două lanţuri polipeptidice grele, fiecare cu greutatea moleculară de
aprox. 200.000 daltoni, dispuse sub forma unui dublu helix; fiecare
lanţ are mici capuri globuloase dispuse în unghi drept la un capăt al
moleculei, acestea având activitate ATP-azică;
 patru lanţuri uşoare, fiecare cu greutatea moleculară de aprox. 20.000
daltoni sunt de asemenea componente ale capurilor miozinei, câte două

42
 pentru fiecare cap; au rol în controlul funcţiei capului în timpul con-
tracţiei musculare.
Moleculele de miozină polimerizează, generând filamente de miozină.
Prin împletirea cozilor moleculelor de miozină rezultă corpul filamentului, iar
capetele globuloase sunt proiectate în afară, fiind legate de corpul fila-
mentului prin expansiuni sub formă de braţe, desprinse din fiecare moleculă
(sunt porţiuni de helix). Aceste expansiuni se numesc punţi transversale. Fie-
care punte transversală prezintă câte două puncte unde este flexibilă. Unul este
la locul de emergenţă al braţului din corpul filamentului de miozină, iar cel de-
al doilea la locul joncţiunii braţului cu cele două capete globuloase. Cele două
zone flexibile ale punţilor au rol în contracţie/relaxare pentru că permit
îndepărtarea/apropierea capetelor faţă de corpul filamentului de miozină.
O proprietate importantă a capului miozinei este funcţia sa ATP-azică,
care permite capului să descompună molecula de ATP. Va rezulta astfel e-
nergia necesară în procesul contractil.
În celulele nemusculare filamentele de miozină au dimensiuni mici şi
un caracter tranzitoriu.

FILAMENTELE DE ACTINĂ

Actina, cea mai bine reprezentată proteină a citoscheletului este

prezentă în celulele musculare unde reprezintă aproximativ 20% din proteine,
dar şi în celulele nemusculare, unde constituie 5-10% dintre proteinele ce-
lulare.
Actina se prezintă sub formă de:
 actină-G sau globulară, care este forma monomerică;
 actina-F sau forma filamentoasă, care rezultă prin polimerizarea
actinei-G.
Polimerizarea actinei-G este posibilă datorită unor situsuri de legare pe
care le posedă şi care permit interacţiuni cap-coadă cu alte două molecule de
actină-G. Vor rezulta astfel filamentele de actină, care la microscopul elec-
tronic apar ca structuri ale căror subunităţi sunt dispuse în α-helix.
Energia necesară procesului de polimerizare al monomerilor este furni-
zată de hidroliza ATP.
Lungimea filamentelor de actină este controlată de unele proteine care
influenţează asamblarea şi dezasamblarea monomerilor de actină. Aceste
proteine sunt: proteinele care leagă actina, reprezentate de timozină şi profi-
lină şi proteinele de acoperire care conservă lungimea filamentelor, repre-
zentate de proteina cap Z, tropomodulina, gelsolina.
Filamentele de actină formează:
 fascicule alcătuite din filamente paralele solidarizate de fimbrină la ni-
velul microvililor, sau de α-actinină, în această situaţie spaţiile mai

43
 mari dintre filamente permit interacţiunea cu miozina în fasciculele
contractile;
 reţele alcătuite din filamente de actină dispuse în zig-zag, legate printr-
o proteină numită filamină.
Rolul fasciculelor şi reţelelor de filamente de actină este de a susţine
membrana celulară, contribuind astfel la menţinerea formei celulelor. La pe-
riferia celulelor, sub membrana plasmatică se află cortexul celular, cu aspec-
tul unei reţele tridimensionale. De asemenea, la locul unde celulele stabilesc
legături cu alte celule sau cu matricea extracelulară, membranele celulare
prezintă regiuni specializate numite plăci de adeziune.
În celulele nemusculare filamentele de actină au un caracter tranzitoriu,
profilina fiind o proteină ce influenţează procesul de polimerizare al actinei.
Vilina şi gelsolina sunt proteine care reglează procesele de polimerizare a ac-
tinei prin ionii de Ca2, în acelaşi timp interconectând filamentele de actină în
mănunchiuri.

MICROTUBULII

Microtubulii, formaţiuni filamentoase formate din tubuline, sunt com-

ponente principale ale citoscheletului.
Tubulinele sunt de două tipuri: α-tubulina şi β-tubulina. Sunt proteine
globulare cu diametrul de aprox. 5 nm, ambele au aceeaşi masă moleculară
(aprox. 50 kdal), dar cu secvenţe diferite ale aminoacizilor.
Cele două subunităţi formează dimeri, care prin polimerizare vor
alcătui protofilamente (protomicrotubuli), iar apoi 13 protofilamente prin
aranjare sub formă de cilindru cu interiorul aparent gol, vor forma un
microtubul cu diametrul de 24 nm (fig. 5).
Asamblarea şi polimerizarea tubuline-
lor este controlată de unele proteine asociate
microtubulilor, cum sunt: proteina MAP
(microtubule - associated protein), care favori-
zează polimerizarea tubulinelor şi leagă mic-
rotubulii de alte componente celulare şi pro-
teina tau.

Fig. 5. Asamblarea şi polimerizarea

tubulinelor.

44
 Mirotubulii din structura citoscheletului sunt aranjaţi sub formă de
bandelete, generate şi centrate de centrozom. Acesta este centrat de doi
centrioli formaţi din 9 triplete de microtubuli.
Diferenţierea celulelor ciliate este însoţită de deplasarea centriolilor
spre polul apical, unde formează sateliţii centriolari care devin corpii bazali ai
cililor.
Microtubulii citoscheletului suferă continuu procese de asamblare şi
dezasamblare prin polimerizare şi depolimerizare. Astfel, 50% din tubuline
sunt în stare de sol la nivelul citosolului, constituind rezerva utilizată în pro-
cesele de asamblare-dezasamblare desfăşurate în formarea citoscheletului, a-
paratului mitotic sau a inelului de citodiereză.
Există unele substanţe cum sunt vinblastina şi colchicina, care interfe-
rează cu asamblarea sau dezasamblarea microtubulilor. Vinblastina inhibă
formarea microtubulilor şi blochează formarea fusului mitotic prin fragmen-
tarea microtubulilor, iar colchicina se leagă de dimerul tubulinic şi blochează
procesul de polimerizare.
Microtubulii intervin în:
 alcătuirea axonemei cililor şi flagelilor;
 menţinerea formei celulare;
 transportul intracelular al unor organite;
 transportul intracelular al veziculelor;
 transportul granulelor de melanină în celulele pigmentare;
 alcătuirea fusului de diviziune şi în transportul cromozomilor de-a lun-
gul acestuia;
 formarea centriolilor.

FILAMENTELE INTERMEDIARE

Denumite astfel datorită diametrului lor care are valori între cele ale
microfilamentelor (aprox. 10 nm) şi cele ale microtubulilor (aprox. 25 nm), fi-
lamentele intermediare rezultă prin polimerizarea unor subunităţi proteice,
care diferă în funcţie de tipul celular.

Tabel. 1. Localizarea şi funcţiile filamentelor intermediare.

Proteină Localizare Funcţii
citocheratină cu celulele epiteliale suport structural; markeri pentru
cele 20 forme dis- tumorile de origine epitelială.
tincte (acide, bazi-
ce, neutre) • sunt asociate desmozomilor şi
hemidesmozomilor
• tonofilamentele
desmină muşchi scheletali, muşchi formează o reţea care leagă miofi-
cardiac, muschi neted brilele/miofilamentele; marker pen-

45

vimentină fibroblaste, celule endote-
liale; condroblaste, macrofa-
ge, celule mezenchimale,
celule musculare netede din
peretele vacular
proteina glială fi- astrocite, oligodendrocite, ce-
brilară acidă lule Schwan
neurofilamente neuroni
lamininele A, B, C lamina nucleră
tru tumorile de origine musculară
sunt asociate cu învelişul nuclear şi
cu porii nucleari; marker pentru
tumorile ţesutului conjunctiv
suport structural; marker pentru
tumorile gliale
suport structural pentru axon şi
dendrite; facilitează starea de gel a
citosolului
organizarea cisternei perinucleare şi
a cromatinei perinucleare

Aceste proteine sunt (tabel 1.) :

 citocheratinele (familie de 20 de polipeptide), în celulele epiteliale;
 neurofilamentele din citoscheletului neuronilor;
 proteina glială fibrilară acidă, în astrocite;
 laminina, în lamina nucleară;
 vimentina, în celulele de origine mezenchimală;
 desmina, în fibrele musculare netede şi în membrana Z din fibrele mus-
culare striate.
Funcţiile filamentelor intermediare diferă în raport cu tipul celular
unde se găsesc, astfel:
 intervin în ataşarea celulelor între ele prin ancorarea de proteinele
transmembranare ale desmozomilor;
 intervin în legarea celulelor epiteliale de elementele matricei extrace-
lulare, în cazul hemidesmozomilor;
 la nivelul fibrelor musculare (de toate tipurile), filamentele de desmină
au rol structural, susţin discurile Z şi miofibrilele.

CITOSCHELETUL

Celulele eucariote prezintă în matricea citoplasmatică în plus faţă de

organitele celulare delimitate de endomembrane şi o reţea complexă de fila-
mente proteice care constituie citoscheletul .
Filamentele proteice ale citoscheletului sunt reprezentate de:
 microfilamente (filamentele de actină);
 microtubuli;
 filamentele intermediare.
Filamentele proteice ale citoscheletului sunt legate între ele, sau de or-
ganite, prin intermediul unor proteine de asociaţie.

46
 Citoscheletul este o structură dinamică, într-o continuă reorganizare, cu
rolul în:
 menţinerea formei celulelor,
 compartimentarea funcţională a citosolului,
 realizarea mişcărilor celulare (emiterea de pseudopode),
 fagocitoză,
 diviziune celulară (aparatul mitotic, inelul de plasmadiereză),
 ancorarea celulelor între ele.

MIŞCĂRILE CELULARE

Motilitatea celulară, o proprietate esenţială a celulei, are la bază in-

teracţiuni în:
 sistemul actină-miozină prin activitatea căruia se produc contracţia
musculară şi mişcările ameboidale;
 sistemul microtubul-dineină prin funcţionarea căruia se produc mişcă-
rile cililor şi ale flagelilor.
Dintre mişcările realizate la nivel celular, o importanţă deosebită o are
contracţia celulelor musculare cardiace, scheletale şi a celor netede.

CONTRACŢIA MUSCULARĂ

Interacţiunea actină-miozină realizată de structuri specializate din muş-

chii striaţi şi netezi determină un tip particular de mişcare celulară care poartă
numele de contracţie musculară.
Din punct de vedere histologic se pot recunoaşte trei tipuri distincte de
celule sau fibre musculare:
 fibra musculară striată scheletală care intră în alcătuirea musculaturii
scheletului, limbii, faringelui, diafragmului, muşchilor extrinseci ai
globului ocular, prezintă un aranjament ordonat al miofibrilelor res-
ponsabile de contracţia musculară, sub forma unor benzi transversale
clare ce alternează cu benzi întunecate ce-i conferă acestui tip de fibră
musculară numele de striat (fig. 6); contracţia fibrei musculare striate
scheletale este voluntară;
 fibra musculară striată cardiacă ce alcătuieşte musculatura involun-
tară a inimii; are aspect striat în microscopia optică şi se află sub con-
trolul inervaţiei vegetative;
 fibra musculară netedă sau viscerală ce se găseşte în structura organe-lor
cavitare sau tubulare, cum ar fi tractul gastrointestinal, aparatul uro-genital,
căile respiratorii, vasele de sânge, dar şi în structura irisului şi a corpului ciliar;

47
nu prezintă striaţiuni în microscopia optică, iar acţiunea sa este involuntară,
fiind sub controlul sistemului nervos vegetativ.

Fig. 6. Fibre musculare striate

scheletale-microfotografie.

Organizarea fibrei musculare striate scheletale

Fibra musculară striată scheletală este o celulă alungită, cilindrică, cu o

lungime variabilă de la un muşchi la altul. Se întinde pe toată lungimea muş-
chilor scurţi, iar uneori poate ajunge până la 50 cm lungime (m. croitor). Ce-
lulele musculare striate sunt dispuse paralel în lungimea muşchiului şi nu se
ramifică.
Fibra musculară striată este învelită de o membrană plasmatică
lipoproteică cu grosimea de 15 nm, înconjurată de un glicocalix bogat în
glicozaminoglicani, iar la exterior de o teacă conjunctivă impropriu denumită
şi membrană bazală, alcătuită din lamina bazală şi lamina reticulară. Toate a-
ceste structuri formează învelişul celular sau sarcolema, rezistentă, groasă de
0,5-1 µm, ce înveleşte fibra musculară striată.
Celula musculară striată scheletală este o celulă multinucleată, are sute
de nuclei dispuşi în axul lung al fibrei, situaţi la periferie, imediat sub plas-
malemă. Nucleii au lungimea de aprox. 10 µm, sunt ovoizi, uşor aplatizaţi,
hipercromatici şi conţin 1-2 nucleoli.
Sarcoplasma, citoplasma fibrei musculare, este semifluidă, acidofilă,
mai abundentă şi mai densă la periferie. Ea conţine proteine necontractile (ca
miogenul şi mioglobina), numeroşi sarcozomi (mitocondrii), complex Golgi
slab dezvoltat, lizozomi, incluziuni de glicogen, lipide, pigment de uzură.
În citoplasma fibrei musculare există numeroase miofibrile alcătuite
din proteine contractile care ocupă aprox. 80% din volumul fibrei, dispuse
paralel în lungimea fibrei musculare, sub forma unor fascicule denumite co-
loanele lui Leydig.
Miofibrilele apar în microscopia optică (fig. 6) ca o succesiune ordo-
nată de:

48
  discurile întunecate denumite discurile A, care sunt anizotropice, bire-
fringente în lumina polarizată, mai intens colorate cu eozină sunt stră-
bătute de o zonă clară, banda H sau striaţiunea lui Hensen, care la
rândul ei este străbătută la mijloc de linia M,
 discurile luminoase sau discurile I, care sunt izotropice şi monorefrin-
gente în lumina polarizată; sunt mai slab colorate cu eozină şi sunt stră-
bătute la mijloc de membrana Z sau stria lui Amici.
Între două membrane Z succesive se delimitează un sarcomer care re-
prezintă unitatea structurală şi funcţională a miofibrilei. Un sarcomer măsoară
2-3 µm în repaus, iar în contracţie extremă se poate scurta până la 1µm. El
cuprinde câte două jumătăţi de bandă I ce flanchează banda A. În timpul
contracţiei, datorită glisării miofilamentelor, membranele Z se deplasează spre
banda A, astfel încât în contracţie completă benzile I nu mai sunt vizibile. Deşi
membrana H din discul A se scurtează, discul întunecat A îşi păstrează
lungimea constantă.
În muşchiul contractat miofibrilele rămân la lungimea iniţială, iar sar-
comerul se scurtează şi se îngroaşă. Fibra musculară scheletală prezintă o
dublă striaţiune, una longitudinală dată de miofibrilele dispuse în fascicule
paralele cu axul fibrei şi alta transversală dată de discurile clare şi întunecate
din structura miofibrilelor.
La baza contracţiei fibrei musculare stau elementele contractile sau
miofilamentele, vizibile doar în microscopia electronică, organizate sub forma
unor filamente groase de miozină sau subţiri de actină, de natură proteică (Fig.
25).
Miofilamentele groase de miozină au lungimea de aprox. 1,5 µm şi
grosimea de 12-15 nm. Sunt situate în porţiunea centrală a sarcomerului, adică
în banda A. Aceste miofilamente sunt menţinute în mijlocul discului A de
membrana H ce conţine filamente transversale de miomesină (localizate în
linia M). Fiecare miofilament este alcătuit din aprox. 300 de molecule de mi-
ozină.
Miofilamentele subţiri se prind pe linia Z cu un capăt, iar cu celălalt ca-
păt pătrund în banda A până la limita striei H. Astfel, porţiunile învecinate din
două sarcomere conţin numai miofilamente subţiri. Acestea au lungimea de 2
µm, grosimea de 6-7 nm şi sunt alcătuite din actină, tropomiozină şi tro-
ponină, care sunt asociate la nivelul discului Z (ce apare ca o linie în zig-zag)
cu α-actinină.
Actina filamentoasă (actina-F) este alcătuită din două lanţuri rezultate
prin polimerizarea moleculelor de actină G (globuloasă), lanţuri ce sunt dis-
puse sub formă de dublu helix. Fiecare moleculă de actină globuloasă are un
loc de legare pentru miozină.
Tropomiozina este o proteină filamentoasă dispusă în jurul moleculelor
de actină, pe care le stabilizează.

49
 Complexul troponinic ce reglează legarea actinei de miozină este ataşat
de tropomiozină, fiind format din trei subunităţi denumite:
 troponina T, care leagă complexul troponinic de tropomiozină în locul
unde actina se va lega de miozină,
 troponina I, care previne legarea miozinei de actină,
 troponina C, care leagă calciul ce va modifica aranjamentul spaţial al
complexului troponinic, permiţând accesul miozinei la actină.
Miozina, actina, tropomiozina şi troponina constituie mai mult de 75%
din proteinele totale ale fibrei musculare.
Proteinele accesorii cu rol în ataşarea, dispunerea şi alinierea spaţială a
miofilamentelor includ:
 titina (conectina), o proteină elastică care conectează filamentele
groase (din linia M) de discul Z,
 nebulina, o proteină ataşată de discul Z, dispusă paralel cu miofila-
mentele de actină,
 α-actinina, o moleculă alungită care ajută la ancorarea filamentelor de
actină de discul Z,
 miomesina, o proteină care contribuie la ataşarea filamentelor groase la
nivelul liniei M,
 proteina C, o proteină cu funcţii asemănătoare cu cele ale miomesinei.
Se pare că există peste 20 tipuri de proteine reglatoare care contribuie
la menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale ale sarcomerului.
Într-o secţiune longitudinală prin fibra musculară scheletală, miofibri-
lele dispuse în coloane paralele formează coloanele lui Leydig, iar în secţiune
transversală ele apar grupate în câmpurile Conheim, cu dispunerea miofila-
mentelor sub formă hexagonală.

Mecanismul contracţiei musculare în fibra musculară

striată scheletală

Contracţia voluntară a musculaturii striate scheletale este sub influenţa

sistemului nervos somatic.
Fiecare fibră musculară striată este inervată de fibre nervoase motorii
cu origine în motoneuronii  din coarnele anterioare ale măduvei spinării, care
îşi trimit axonii spre fibrele musculare scheletale unde vor stabili un tip special
de sinapsă, denumită placă neuromotorie .
La acest nivel fibra nervoasă îşi pierde teaca de mielină, fiind acoperită
numai de celula Schwan şi lamina sa bazală, iar axonul se ramifică într-un
număr de ramuri terminale, fiecare dintre acestea fiind situate în depresiuni ale
membranei celulei musculare.

50
 Acetilcolina eliberată în spaţiul sinaptic se leagă de receptorii specifici
de la nivelul sarcolemei, care devine mai permeabilă pentru ionii de sodiu şi se
va depolariza.
Impulsul nervos ce determină depolarizarea membranei plasmatice se
propagă de-a lungul celulei musculare şi se continuă, via sistemul "T" tubu-
lar, spre interiorul fibrei musculare.
La nivelul triadelor, unda de depolarizare propagată determină deschi-
derea canalelor de calciu din membrana reticulului sarcoplasmic şi eliberarea
în citoplasmă a ionilor de calciu stocaţi în cisternele reticulului sarcoplasmic
(Fig. 27).
Ionii de Ca2 difuzaţi se vor lega de subunitatea C a troponinei, iar
complexul troponinic va suferi o modificare conformaţională ce va deplasa
tropomiozina în profunzime, eliberând astfel locurile de legare ale miozinei de
pe molecula de actină.
Mecanismul molecular al contracţiei musculare constă în glisarea fila-
mentelor groase de miozină de-a lungul filamentelor subţiri, cu scurtarea sar-
comerelor prin apropierea discurilor Z, proces care se realizează cu consum de
energie metabolică furnizată prin hidroliza legăturilor macroergice din mo-
lecula de ATP.
Premergător contracţiei, capetele globuloase ale moleculei de miozină
vor fixa ATP; datorită activităţii lor ATP-azice vor hidroliza imediat ATP-ul,
energia rezultată va fi înmagazinată, iar produşii de clivaj ADP şi Pi vor ră-
mâne ataşaţi de cap, care în această etapă este perpendicular pe filamentul de
actină, fără a se leaga încă de acesta.
Eliberarea situsurilor active de pe filamentul de actină (prin legarea io-
nului Ca2 la troponina C) va permite legarea complexului miozină-ATP de
subunitatea G a filamentului de actină. Interacţiunea dintre capul moleculei de
miozină şi situsul activ al filamentului de actină determină eliberarea fos-
fatului anorganic care generează o forţă ce roteşte capul miozinei cu 45˚ şi
împinge filamentele subţiri printre cele groase, spre centrul sarcomerului.
La sfârşitul ciclului, pe locul eliberat se va lega o nouă moleculă de
ATP, care va provoca detaşarea capului miozinei de pe monomerul filamen-
tului de actină.
Noua moleculă de ATP care a fost legată, va fi la rândul său descom-
pusă, iar energia degajată va fi înmagazinată şi va aşeza capul miozinei în
poziţia sa iniţială, gata pentru a începe un nou ciclu.

Desfăşurarea unui ciclu necesită hidroliza unei molecule de ATP, care

asigură o deplasare a filamentului subţire cu 7 nm, iar pentru producerea unei
contracţii musculare sunt necesare sute de astfel de cicluri.

51
 Organizarea şi contracţia fibrei musculare
striate cardiace

Muşchiul cardiac este format din celule musculare scurte care se ra-
mifică şi se anastomozează între ele, formând o reţea. Contracţia fibrei
musculare cardiace este ritmică, automată şi involuntară.
Celule au lungimea de aprox. 100 µm şi diametrul de 15-20 µm. În mi-
croscopia optică prezintă striaţiuni transversale şi longitudinale date de un a-
ranjament al filamentelor de actină şi miozină similar celui din fibra muscu-
lară striată scheletală. Învelişul celular este asemănător ca structură cu cel al
fibrelor musculare striate scheletale (alcătuit din plasmalemă, glicocalix şi
reţeaua conjunctivo-reticulară), dar este ceva mai subţire. Plasmalema pre-
zintă invaginări sub forma caveolelor şi a tubilor transversali "T". În contrast
cu fibrele musculare striate scheletale, celulele cardiace sunt solidarizate la
extremităţi prin joncţiuni intercelulare alcătuite din desmozomi, ce solidari-
zează celulele între ele, fascia adherens şi joncţiuni de comunicare, ce facili-
tează comunicarea între celule şi sincronizarea contracţiei acestora. Aceste
structuri sunt vizibile în microscopia optică sub forma unor benzi groase,
hipercrome, dispuse transversal, denumite discuri intercalare sau striile sca-
lariforme ale lui Eberth.
Fibra musculară cardiacă prezintă un singur nucleu dispus central, cu
formă de bastonaş, cu axul mare orientat în lungul celulei, ceea ce permite
diferenţierea acesteia de celula musculară striată scheletală, care este multi-
nucleată şi prezintă nucleii dispuşi periferic.
Sarcoplasma este acidofilă şi mai abundentă decât la fibrele musculare
scheletale.
În regiunea juxtanucleară există un spaţiu în care sunt concentrate
organitele celulare (mitocondriile, aparatul Golgi) şi lipofuscină, dar lipsesc
miofibrilele. În atrii, în regiunea juxtanucleară sunt concentrate granule atriale
cu diametrul de 0,3-0,4 µm, ce conţin doi hormoni polipeptidici: factorul na-
triuretic atrial şi factorul natriuretic cerebral. Ambii hormoni au efect diuretic,
inhibă secreţia de renină din rinichi şi a aldosteronului din glanda suprarenală.
Reticulul sarcoplasmic nu este atât de bine organizat ca cel al fibrei
musculare scheletale. O cisternă terminală a reticulului sarcoplasmic formea-
ză împreună cu un tub T, la nivelul discului Z, o diadă. Sistemul T tubular este
mai larg şi mai bine reprezentat decât în muşchiul scheletal (Fig. 29).
Contracţia fibrei musculare cardiace se face după un mecanism depen-
dent de concentraţia Ca+2 din citosol, asemănător cu cel din fibra musculară
scheletală.

52
 Organizarea fibrei musculare
netede

Fibrele musculare netede formează musculatura intrinsecă a tractului

digestiv şi genitourinar, tunica medie a vaselor de sânge, musculatura căilor
respiratorii. Fibre musculare organizate în fascicule sunt întâlnite în iris şi
corpul ciliar al ochiului, formează muşchiul erector al firelor de păr, de ase-
menea apar în capsula unor organe (ex. splina, prostata).
Celula musculară netedă are formă de fus şi poate avea lungimi cu-
prinse între 20 µm în peretele vaselor mici şi 500 µm în peretele uterului
gravid şi grosimea de 3-8 µm. Fiecare celulă are un singur nucleu eucromatic,
dispus central, în formă de bastonaş, cu capetele rotunjite, cu 1-2 nucleoli.
Când celula se află în stare de contracţie nucleul devine spiralat ca un tirbuşon.
Învelişul celular asemănător ca structură cu cel al fibrei musculare striate
prezintă câteva particularităţi. Astfel, în relaţie cu membrana plasmatică s-au
pus în evidenţă trei zone de specializări morfofuncţionale: caveolele, ariile
dense şi joncţiunile intercelulare.
Caveolele sunt microvezicule (aprox. 7.000-15.000/celulă) formate
prin invaginarea plasmalemei. Sunt dispuse în benzi paralele cu axul lung al
celulei şi asociate cu mitocondriile şi cisternele reticulului endoplasmic. Se
pare că acestea au o funcţie similară cu sistemul tubular din fibra musculară
striată şi controlează influxul ionilor de calciu în urma depolarizării mem-
branei.
Ariile dense sunt zone de material electronodens, ce conţin α-actinină
(întâlnită şi la nivelul discului Z din fibra musculară scheletală) cu rol în an-
corarea filamentelor de actină. Se pare că aceste arii dense îndeplinesc un rol
asemănător cu cel al discurilor Z din fibra scheletală.
Joncţiunile intercelulare de tip gap (nexus) şi de tip macula adherens,
existente între fibrele musculare netede, permit răspândirea undei de depolari-
zare de la o celulă la alta şi reprezintă substratul morfologic implicat în con-
ductibilitate.
Sarcoplasma acidofilă conţine concentrate la capetele nucleului mito-
condrii abundente, ribozomi liberi, aparatul Golgi şi granule de glicogen. În
restul citoplasmei se află răspândite filamentele de actină cu diametrul de 6-8
nm, printre filamentele de miozină cu diametrul de 8-10 nm.
Aparatul contractil al fibrei musculare netede este mai puţin structura-
lizat decât în fibra musculară scheletală sau cardiacă. Contracţiile lente ale
fibrelor musculare netede se află sub controlul sistemului nervos vegetativ şi a
unor hormoni.

53
 Contracţia fibrei musculare netede

Fibra musculară netedă este specializată pentru contracţia lentă,

prelungită. Mecanismul prin care aceasta se realizează diferă de cel al fibrelor
musculare striate. Astfel:
 filamentele de actină au asociată tropomiozina, dar nu şi troponina;
 filamentele groase sunt alcătuite din alt tip de miozină decât cel
prezent în fibra musculară striată, ce se va lega de actină numai dacă
lanţul uşor este fosforilat;
 când fibra musculară netedă este relaxată, ionii de calciu sunt seches-
traţi în reticulul sarcoplasmic, iar când fibra musculară netedă este în
stare de contracţie, calciul difuzează în citoplasmă şi se fixează pe cal-
modulină; în urma acestei interacţiuni sunt activate enzime ce fosfori-
lează lanţurile uşoare ale miozinei şi îi permite să se fixeze de actină;
 fibra musculară netedă poate rămâne în stare de contracţie pentru pe-
rioade mai lungi de timp, fără să obosească.
Deoarece proteinele contractile sunt dispuse în reţea, celula în stare
con-tractată are o formă globuloasă, iar în stare relaxată este alungită.
Pe lângă contracţie, fibrele musculare netede pot secreta componente
ale matricei ţesutului conjunctiv. Astfel, în peretele vaselor sanguine, în uter,
celulele musculare netede au organite dezvoltate pentru a îndeplini funcţia
secretorie şi pot produce colagen, elastină; în unele cazuri pot sintetiza lami-
nină, proteoglicani, colagen de tip IV. În peretele arteriolei aferente din glo-
merulii renali, celule musculare netede din aparatul juxtaglomerular secretă
renina, componenta importantă a sistemului renină-angiotensină ce reglează
presiunea sanguină.

MIŞCAREA AMEBOIDALĂ

Mişcarea ameboidală întâlnită frecvent la protozoare este întâlnită şi la

unele celule din organismul omului, cum sunt leucocitele sau fibroblastele.
Locomoţia ameboidală începe cu emiterea la unul dintre capetele celulei a u-
nui pseudopod ce se fixează pe suprafaţa tisulară, iar apoi restul celulei se de-
plasează în direcţia pseudopodului.

Mecanismul locomoţiei ameboidale

Emiterea şi retracţia pseudopodelor se bazează pe trecere citosolului
din stare de gel în stare de sol şi invers.
Prin utilizarea microscopiei electronice s-a constatat că citoplasma pre-
zintă două regiuni cu caracteristici diferite:

54
  endoplasma, situată central, în stare de sol,
 ectoplasma, situată imediat sub membrana plasmatică, în stare de gel,
 nu conţine organite,
 conţine o reţea tridimensională de filamente de actină interco-
nectate de proteinele asociate: filamina, gelsolina, α-actinina.

În procesul de emitere a pseudopodelor endoplasma care este în stare

de sol se deplasează la nivelul prelungirilor celulare unde se va transforma în
gel. Această modificare reversibilă a citoplasmei din stare de sol în stare de gel
se realizează prin depolimerizarea şi polimerizarea filamentelor de actină care
intră în alcătuirea citoscheletului. Un rol important în acest proces îl au ionii
de Ca2. Creşterea concentraţiei acestora determină scindarea filamentelor de
actină de către gelsolină şi astfel citoplasma trece în stare de sol.
Înaintarea celulei presupune şi aderarea pseudopodului la structurile
tisulare. Astfel, porţiunea conducătoare devine fixă, iar restul celulei este tras
înainte spre punctul de fixare.
Fibroblastele atunci când prezintă mişcări ameboidale, emit în direcţia
de deplasare nişte prelungiri celulare numite lamelipode. Aderenţa la substrat
este realizată de structruri speciale numite plăci de adeziune. La extremitatea
opusă a celulei rămâne fibra de retracţie, care se poate rupe şi rămâne ataşată
la substrat. În timpul deplasării, pe suprafaţa membranei celulare apar
ondulaţii ce favorizează înaintarea celulei.

MIŞCAREA CILILOR

Mişcările ciliilor de la suprafaţa mucoasei respiratorii sau a mucoasei

trompelor uterine ale tractului genital sunt mişcări sacadate.
La nivelul căilor respiratorii mişcările sacadate ale cililor deplasează în
direcţia faringelui mucusul şi particulele pe care le conţine, cu o viteză de 1
cm pe minut, realizând curăţirea permanentă a acestor căi. În trompele uterine
cilii mobilizează lichidul şi ovulul către cavitatea uterină.
În aceste procese cilul execută o mişcare rapidă spre înainte, în-
clinându-se în unghi ascuţit faţă de suprafaţa celulei şi împinge lichidul aflat la
suprafaţa celulei în direcţia deplasării cilului. După fiecare înclinare cilul se
retrage lent spre înapoi, realizând o mişcare de unduire, care nu are însă nici
un efect asupra lichidului.
Mecanismul mişcării cilului. Nu toate aspectele legate de mişcările ci-
lului sunt clare, dar s-a constatat că:
 îndepărtarea membranei cilului şi a altor elemente structurale, dar cu
păstrarea axonemei nu afectează mişcarea cilului,
 mişcarea cililor necesită prezenţa ATP şi concentraţii adecvate ale
ionilor de Mg2 şi Ca2,

55
  dineina are proprietăţi ATP-azice,
 pentru realizarea mişcării spre înainte a cilului, microtubulii din regiu-
nea frontală a cilului alunecă în afară spre vârful cilului, iar cei din par-
tea opusă rămân pe loc.
Există defectele genetice privind codificarea proteinelor ciliare. În
aceste condiţii elementele structurale ale cililor sunt afectate sau chiar lipsesc.
Aceste modificări determină perturbări de coordonare a mişcării cililor, cu
apariţia sindromului cililor imobili. Tulburări ale motilităţii cililor pot deter-
mina: dextrocardia (cordul se găseşte în dreapta), când în timpul embrioge-
nezei datorită defectelor cililor se produce o deplasare anormală a celulelor
foiţelor embrionare; infertilitatea, prin afectarea transportului ovocitului prin
trompa uterină; infecţii ale căilor respiratorii, prin stagnarea mucusului, ur-
mată de multiplicarea bacteriilor.

NUCLEUL

Nucleul este o componentă celulară prezentă în toate celulele

eucariote, cu excepţia hematiilor adulte şi a trombocitelor. El a fost descoperit
în urmă cu peste două secole (1781) de către Fontana, dar conceptul de celule
nucleate a fost enunţat abia în secolul următor (1833) de către Brown.
Nucleul are un rol primordial în viaţa celulei, îndeplinind în esenţă
două funcţii foarte importante:
 stocarea codului genetic şi transmiterea (perpetuarea) informaţiei gene-
tice de-a lungul generaţiilor, la nivelul său aflându-se marea majoritate
a ADN-ului celular, care reprezintă aprox. 20% din masa nucleului;
 reglarea şi controlul tuturor proceselor vitale care au loc la nivel
celular.
Structura nucleului diferă în funcţie de fazele ciclului celular. Astfel, în
interfază (perioada dintre două diviziuni) se descrie nucleul interfazic sau
metabolic, alcătuit din:
 învelişul nuclear, care separă conţinutul nucleului de cel al cito-
plasmei;
 matricea nucleară, care conţine încorporate în ea alte două compo-
nente ale nucleului: nucleolul şi cromatina.
În timpul diviziunii celulare învelişul nuclear dispare, nucleolul de ase-
menea, iar cromatina se organizează sub formă de cromozomi.
Marea majoritate a celulelor eucariote prezintă un singur nucleu, dar e-
xistă şi celule binucleate cum ar fi hepatocitele, dintre care 7-10% prezintă doi
nuclei. Există şi celule care în mod normal sunt multinucleate. Unele dintre
acestea prezintă zeci de nuclei, ca osteoclastele, care au până la 60 de nuclei,
sau chiar sute, cum sunt fibrele musculare striate, ce au până la 200 de nuclei.

56
 Celule multinucleate pot apare însă în diferite situaţii patologice, cum
ar fi celulele Langhans din infecţia tuberculoasă sau celulele de corp străin.
Celule pot deveni multinucleate prin unul din cele două mecanisme:
 nucleul unei celule se divide de mai multe ori fără ca aceste diviziuni
să fie urmate de diviziunea citoplasmei şi separarea în celule fiice,
rezultând astfel un plasmodiu;
 mai multe celule uninucleate pot fuziona formând un sinciţiu.
Forma nucleului este adaptată în funcţie de forma celulei, astfel:
 celulele sferice, cubice, poliedrice au nucleul sferic;
 celulele prismatice au nucleul oval;
 celulele pavimentoase au nucleul aplatizat;
 celulele fusiforme au nucleul alungit.
Există însă şi excepţii de la această regulă. Astfel, leucocitele granulare
din sânge sunt celule sferice şi au un nucleu lobat, format din mai mulţi lobi
uniţi între ei.
În cele mai multe cazuri, nucleul este dispus central în celulă, dar în a-
numite stări funcţionale el poate ocupa şi alte poziţii. Astfel, în celulele glan-
dulare, în care la nivelul polului apical se acumulează granule de secreţie,
nucleul este împins înspre polul bazal, iar în celulele adipoase nucleul este
împins la periferie de către lipidele acumulate în citoplasmă.
Dimensiunile nucleului diferă în funcţie de tipul celular, vârsta celulei,
activitatea sa metabolică, etc. În medie, nucleul celulelor eucariote are di-
ametrul cuprins între 5-25 m. Celulele tinere, cu metabolism activ au nucleu
mare, eucromatic, iar celulele îmbătrânite au nucleu mic, heterocromatic.
Între volumul nucleului şi volumul citoplasmei se stabileşte un raport
cunoscut sub numele de raport nucleo-citoplasmatic, care poate varia în limite
largi, de la 1/3 la 1/10. Cu cât celula este mai tânără şi mai activă, cu atât
nucleul este mai mare. În anumite situaţii patologice, cum ar fi cazul
formaţiunilor tumorale (în care toate celulele sunt tinere), determinarea aces-
tui raport reprezintă un test cu valoare de diagnostic.
Valoarea raportului nucleo-citoplasmatic (RNC) se determină după
for-mula:
Vn
RNC  -----------
Vc - Vn

în care: Vn  volumul nucleului; Vc  volumul celulei.

Când raportul nucleo-citoplasmatic al unei celule atinge valoarea maxi-
mă, celula intră în diviziune, în urma căreia se restabileşte RNC normal.

57
 STRUCTURA NUCLEULUI INTERFAZIC

Nucleul interfazic sau metabolic prezent în celulele eucariote aflate în

interfază are o structură tipică, constituită din:
 învelişul nuclear;
 matricea nucleară (nucleoplasma).
Învelişul nuclear este un sistem special de endomembrane, care separă
conţinutul nuclear de citosol. El este alcătuit din cisterna perinucleară, conti-
nuă, străbătută din loc în loc de porii nucleari. Cisterna perinucleară este for-
mată din următoarele componente:
 membrana nucleară externă;
 membrana nucleară internă;
 spaţiul cisternal (spaţiul perinuclear intermembranar);
 porii nucleari.
Cele două membrane au structura similară tuturor endomembranelor
(lipoproteice) dar compoziţia lor chimică este puţin diferită în sensul că în
structura lor predomină proteinele, aprox. 70%. Lipidele reprezintă 20%, iar
restul sunt glucide.
Membrana nucleară externă are grosimea de 6 nm. Ea este în continui-
tate din loc în loc cu membranele reticulului endoplasmic rugos şi poate avea
ataşaţi ribozomi pe faţa ei dinspre citoplasmă. Pe lângă ribozomi, membrana
nucleară externă mai prezintă numeroase puncte de ancorare ale citoschele-
tului, respectiv pentru ancorarea microtubulilor şi a filamentelor de actină.
Membrana nucleară internă are grosimea de 7-8 nm. Ea are un contur
continuu şi mai rigid decât membrana externă, deoarece sub ea, pe faţa nu-
cleoplasmatică, există o reţea proteică cunoscută sub denumirea de lamina
fibrosa sau lamina nucleară, asemănătoare unui citoschelet. Această forma-
ţiune are o grosime variabilă şi este compusă dintr-o reţea fibroasă de natură
proteică, în care intră trei polipeptide denumite laminele A, B şi C, care au
capacitatea de a se lega specific de proteinele membranei nucleare interne.
Secvenţa aminoacizilor acestor lamine este analoagă cu cea a proteinelor fi-
lamentelor intermediare ce intră în componenţa citoscheletului. Laminele au şi
capacitatea de a se lega de regiunile de cromatină nucleară, ancorând astfel
cromozomii interfazici de învelişul nuclear (membrana internă).
Spaţiul cisternal este delimitat de cele două membrane (internă şi
externă) şi are o grosime variabilă cuprinsă între 10-60 nm, care poate creşte
mult în unele situaţii patologice. În acest spaţiu au fost puse în evidenţă
histone, imunoglobuline, apă, molecule mici solubile şi uneori chiar virusuri
încapsulate. Din loc în loc, spaţiul cisternal comunică cu reticulul endoplasmic
rugos.
Porii nucleari sunt orificii ce străbat din loc în loc învelişul nuclear la
toate celulele eucariote. La nivelul porilor membrana nucleară externă fuzio-

58
nează cu membrana nucleară internă, astfel încât cele două membrane se află
în continuitate.
Numărul şi distribuţia porilor diferă în funcţie de specie şi de tipul
celular. La mamifere constituie 10% din suprafaţa învelişului nuclear şi au o
distribuţie ordonată.
Arhitectura porilor a determinat introducerea termenului de complex al
porului sau complex por.
În structura complexelor porale intră niste proteine numite nu-
cleoporine, care sunt grupate în:
 componenta columnară ce constitue suprafaţa internă a porului nuclear,
 componenta anulară care este constituită din două octogoane, unul pe
frontul citoplasmatic si unul pe frontul nuclear al porului nuclear:
 octogoanele sunt realizate de câte opt nucleoporine şi sunt
concentrice,
 componenta luminara este reprezentata de proteine transmembranare
care leaga complexul poral la invelisul nuclear.
De la periferia porului nuclear pornesc niste filamente spre citoplasmă,
iar altele spre interiorul nucleului. Aici se ancoreaza la o structura în forma de
inel.
Porii nucleari sau complexele porale au o mare importanţă pentru că
permit transportul selectiv al unor molecule sau ioni din interiorul nucleului în
citosol şi invers, din citosol în nucleu. Astfel, în interiorul nucleului vor
pătrunde prin complexele porale enzime necesare sintezei ADN, proteine,
aminoacizi, ioni. Invers, din nucleu în citoplasmă sunt transportaţi precursori
ribozomali sintetizati sau produsi în nucleol.
Complexele porale au în general un diametru de aproximativ 9 nm, de
aceea molecule sau ioni cu dimensiuni mai mici trec liber prin complexele
porale. Molecule mai mari însă pot să treaca printr-un transport activ într-o
direcţie sau în cealaltă. În acest proces de transport intervin două tipuri de
moelecule, RAN şi karioferine (importine, exportine).
Pentru a fi recunoscute moleculele ce urmează a fi transportate prin
porii nucleari intervin nişte semnale şi anume semnalul de localizare nucleara
(NLS) şi semnalul de export nuclear (NES). NLS-ul este o secvenţă de 3, 4
aminoacizi (de obicei lizina, arginina, prolina) aflată în structura unor peptide.
Importinele prezintă o porţiune α şi o porţiune β. Porţiunea α recunoaşte NLS-
ul din structura proteinei şi leagă proteina respectivă. În prezenţa Ran-GTP,
complexul realizat se leaga la nucleoporine apoi patrunde în interiorul
nucleului. În mod asemănător exportinele recunosc proteinele care au în
structura lor NES-ul, complexul format se ataşază la nucleoporine. Molecula
respectivă va fi exportata astfel în citosol. Energia necesară procesului este
stocata în gradientul transmembranar, Ran-GDP ce se află în concentraţie mai
mare în citosol, iar Ran-GTP în nucleu.

59
 Matricea nucleară (carioplasma, cariolimfa) reprezintă acea parte a
nucleului care în mod aparent este lipsită de structură. Ea apare ca o masă
incoloră în care se evidenţiază alte două componente nucleare: nucleolul şi
cromatina.
După extragerea cromatinei şi a nucleolului, rămâne matricea nucleară
propriu-zisă, alcătuită dintr-o reţea proteică stabilă, cu greutate moleculară
mare. Cea mai mare parte a proteinelor o reprezintă proteinele nonhistonice,
urmate de nucleoplasmină.
Matricea nucleară este o structură labilă, dinamică, capabilă de
contractilitate. Ea reprezintă, prin analogie cu citoscheletul, un adevărat
nucleoschelet. În afară de această reţea proteică, matricea nucleară mai
conţine: apă, ioni, molecule mici, enzime specifice, etc. Matricea nucleară are
rol esenţial în:
 determinarea formei nucleului;
 medierea acţiunii unor hormoni;
 medierea acţiunii unor enzime specifice ale unor procese glicolitice, în
sinteza NAD (nicotin adenin dinucleotid) şi altele.

NUCLEOLUL

La microscopul optic, în celulele fixate, nucleolul apare ca un

corpuscul bazofil, mai refringent decât carioplasma înconjurătoare. Nucleolul
este evident numai în nucleul interfazic, dispare în timpul diviziunii celulare şi
reapare la sfârşitul mitozei, când se reorganizează din componente ale unor
cromozomi care poartă numele de organizatori nucleolari. El este prezent în
nucleul tuturor celulelor eucariote nucleate, lipsind doar în celulele embrionu-
lui (nu se produce încă sinteză proprie).
Nucleolul nu este delimitat de membrană. În general are forma sferică
şi este dispus mai mult sau mai puţin central în nucleu, dar în momentul când
se eliberează în citoplasmă ARN-ul, el se deplasează spre învelişul nuclear.
Odată cu îmbătrânirea, nucleolul capătă o formă din ce în ce mai neregulată.
Nucleolul are densitatea cea mai mare dintre toate structurile celulare.
Dimensiunea medie a nucleolului este de 1-3 m. Este mai mare şi mai
dens în celulele cu activitate metabolică intensă (ex. celule secretorii, neuroni)
şi mai mic în cele cu activitate mai redusă (ex. celule epiteliale). În general,
nucleolul are dimensiuni mari în celulele care prezintă creştere rapidă. Cei mai
mari nucleoli se întâlnesc în celulele maligne, unde poate ajunge să ocupe
până la 30% din masa nucleului şi să prezinte forme aberante.
Numărul nucleolilor este variabil. Cel mai frecvent într-un nucleu
există un singur nucleol, dar uneori pot fi prezenţi mai mulţi. În anumite limite
numărul nucleolilor este corelat cu gradul de ploidie, existând de obicei câte
un nucleol pentru fiecare set cromozomial.

60
 La microscopul electronic, nucleolul prezintă trei componete:
 componenta granulară (pars granulosa) alcătuită din granule mici cu
diametrul de 15-20 nm; este componenta majoritară a nucleolului, fiind
formată din precursorii ribozomilor, respectiv particule ale subuni-
tăţilor ribozomale aflate în diferite stadii de maturare;
 componenta fibrilară (pars fibrosa) numită şi nucleonemă, alcătuită
din:
o fibrile fine, cu diametrul de 5 nm, reprezentând ADN-ul com-
plementar pe baza căruia se induce sinteza ARNr, ele corespund
transcripţiei genelor ARN-ului ribozonal, de la care începe for-
marea ribozomilor,
o subunităţi de 45 S, reprezentând produsul primar rezultat în urma
transcripţiei,
 componenta amorfă (pars amorpha) constituită din elemente ale cario-
plasmei, respectiv apă, molecule mici, electroliţi şi care ocupă zonele
libere dintre granulele şi filamentele nucleolului.
În compoziţia chimică a nucleolului intră ADN, ARN şi proteine.
ADN-ul reprezintă 3% din masa nucleolului. El intră în alcătuirea
organizatorilor nucleolari, care sunt nişte bucle ale perechilor de cromozomi
13, 14, 15, 20 şi 21, care pătrund în nucleol şi sunt răspunzătoare de sinteza
ARNr şi a proteinelor ribozomale. Organizatorii nucleolari controlează şi
formarea nucleolilor. Astfel, la sfârşitul mitozei se formează 5 nucleoli co-
respunzând câte unul pentru fiecare din cei 5 cromozomi mai sus menţionaţi şi
care ulterior vor fuziona într-un singur nucleol.
ARN-ul ocupă 7% din masa nucleolului, fiind constituit din ARNm
(ARN mesager), ARNr (ARN ribozomal) care se sintetizează în nucleol şi
ARNt (ARN de transfer sau de transport) aflat în tranzit prin nucleol.
Proteinele ocupă 90% din masa nucleolului. Aceste proteine provin din
citoplasmă şi ele sunt reprezentate de enzimele implicate în transcriere şi de
precursorii ribozomali.
Funcţiile nucleolului sunt următoarele:
 biogeneza subunităţilor ribozomale, funcţia principală a nucleolului,
ca-re începe prin copierea de pe buclele cromozomilor (organizatorilor
nucleolari) a genelor care codifică ARNr şi proteinele ribozomale şi
apoi urmează sinteza ARNr şi stocarea precursorilor ribozomali înainte
de a fi transportaţi în citosol;
 stocarea şi transferul ARNt şi mai ales ARNm, prin care codifică sec-
venţialitatea proteinelor celulare şi extracelulare, astfel că nucleolul re-
prezintă o staţie de tranzit în transmiterea ARNm şi ARNt în citoplas-
mă;
 pregătirea celulelor pentru diviziunea mitotică, fiind demonstrat faptul
că celulele cărora li s-a distrus nucleolul nu se mai divid.

61
 CROMATINA NUCLEARĂ

Cromatina este un material nuclear care pe coloraţiile histologice are o

mare afinitate faţă de coloranţii bazici. Când cromatina este rarefiată nucleul
se colorează slab (nucleu eucromatic), iar când este mai condensată se colo-
rează intens bazofil (nucleu heterocromatic). Cromatina reprezintă partea vi-
zibilă la microscopul optic a cromozomilor în interfază. Cromatina şi cromo-
zomii sunt de fapt două aspecte ale aceluiaşi material nuclear şi anume ADN
(cromozomii reprezintă aspectul din mitoză şi cromatina aspectul din inter-
fază).
În interfază cromatina reprezintă forma relaxată (desfăşurată) a cromo-
zomilor, iar în cursul diviziunii cromatina formează structurile condensate ale
cromozomilor.
În interfază cromatina se prezintă sub două aspecte:
 eucromatina, o reţea de filamente fine, mai slab colorate;
 heterocromatina, blocuri condensate şi intens colorate.
Din punct de vedere biochimic, cele două tipuri de cromatină au
aceeaşi compoziţie: ADN, proteine histonice şi nonhistonice şi cantităţi foarte
mici de ARN. Diferenţa morfologică dintre ele este dată de gradul diferit de
spiralizare a ADN-ului. Acesta este intens spiralizat în heterocromatină şi slab
spiralizat în eucromatină.

Eucromatina fiind mai laxă este accesibilă transcrierii mesajului deţi-

nut de moleculele de ADN. Ea este de două feluri:
 eucromatina activă, care este transcrisă continuu;
 eucromatina permisivă, care este transcrisă cu intermitenţă, numai în
urma unei inducţii enzimatice.

Heterocromatina este înalt condensată şi inactivă pentru transcripţia

ADN-ului. Există două feluri de heterocromatină:
 heterocromatina constitutivă care este constant condensată şi conţine
gene care nu se transcriu; în cromozomi ea este situată pe lângă centro-
meri şi constituie 15% din ADN-ul repetitiv;
 heterocromatina facultativă prezintă regiuni condensate doar în anu-
mite celule, reflectând diferenţe stabile de activitate genetică între
diferitele tipuri de celule ale unui organism.
Celulele embrionare au o heterocromatină redusă pe când cele înalt
specializate au o cantitate mare, ceea ce înseamnă că pe măsură ce se dezvoltă
celulele, din ce în ce mai multe gene sunt inactivate. De regulă, heterocroma-
tina facultativă conţine gene structurale represate care s-au transcris sau se vor
transcrie într-un anumit stadiu evolutiv al celulei.

62
 Raportul eucromatină/heterocromatină reprezintă un indiciu al activită-
ţii metabolice. Astfel, un nucleu cu multă eucromatină are ADN-ul relaxat şi
aici sunt transcrise mai multe gene, fiind caracteristic unor celule cu activitate
metabolică intensă. Un nucleu cu multă heterocromatină are ADN-ul
condensat şi aici genele nu se transcriu, ceea ce caracterizează celulele cu ac-
tivitate metabolică redusă.

CROMOZOMII

În nucleul interfazic cromozomii sunt prezenţi la nivelul cromatinei

nucleare, respectiv în eucromatină şi heterocromatină. Ei se individualizează
în timpul diviziunii celulare când pot fi evidenţiaţi uşor, datorită unui fenomen
de condensare şi spiralizare. Cromozomii metafazici sunt cel mai uşor de ob-
servat la microscop şi ei au dimensiuni variabile între 1,5 şi 10 m.
Cromozomii reprezintă o caracteristică de specie, fiind în număr con-
stant la o anumită specie. Ei au rol important în transmiterea ereditară a ca-
racterelor. Acestea sunt determinate de gene, iar genele sunt localizate în
cromozomi. Genele sunt constituite din acizi nucleici, care reprezintă suportul
material al eredităţii. Fiecare specie şi fiecare individ are propriul său program
genetic înscris în genele din cromozomii săi. Materialul genetic este
reprezentat de ADN. Gena este o porţiune din molecula de ADN, iar in-
formaţia este stocată în genă sub formă codificată. O genă cuprinde 300-1.500
nucleotide, iar cromozomii umani conţin peste 30.000 de gene.
Marea majoritate a materialului genetic se găseşte în cromozomi şi o
parte foarte mică se află în mitocondrii. Transmiterea informaţiei genetice se
realizează astfel: în faza S (sintetică) a ciclului celular se produce replicarea
ADN-ului din cromozomi, ADN-ul nou sintetizat fiind o replică (o copie) a
secvenţei de nucleotide din ADN-ul iniţial şi conţine aceeaşi informaţie ge-
netică. În cursul diviziunii celulare, ADN-ul cromozomial se împarte în mod
egal la cele două celule fiice care vor avea aceeaşi informaţie genetică ca şi
generaţia precedentă.
Din punct de vedere biochimic, cromozomii sunt alcătuiţi din ADN,
proteine histonice şi nonhistonice precum şi o cantitate foarte redusă de ARN.
Din punct de vedere morfologic fiecare cromozom este format din
două cromatide surori absolut identice, fiecare cromatidă fiind o moleculă de
ADN. Cele două cromatide conţin aceleaşi gene structurale. Extremităţile
cromatidelor poartă numele de telomere. Locul în care cele două cromatide se
unesc poartă numele de centromer sau constricţie primară. Această zonă este
mai puţin colorabilă şi la microscopul elctronic s-a constatat că este constituită
din două formaţiuni cilindrice numite kinetocori, respectiv câte unul pentru
fiecare cromatidă.
După poziţia centromerului deosebim patru tipuri de cromozomi:

63
  metacentrici, cu centromerul situat în, sau imediat lângă centrul
cromozomului, ca urmare braţele unui astfel de cromozom sunt
aproape egale,
 submetacentrici, când centromerul este plasat excentric şi împarte cro-
mozomul în două braţe scurte şi două lungi,
 subtelocentrici (acrocentrici), cu centromerul astfel dispus încât braţele
scurte sunt puţin vizibile,
 telocentrici, cu centromerul dispus la unul dintre capetele cromozomu-
lui, deci nu există braţe scurte.
La nivelul telomerelor pot să mai existe strangulări care poartă
denumi-rea de constricţii secundare.

CICLUL CELULAR

Prin ciclul celular se înţelege perioada de timp scursă din momentul în-
cheierii diviziunii prin care a luat naştere o celulă şi până în momentul înche-
ierii propriei sale diviziuni.
Ciclul celular cuprinde două mari faze:
 interfaza (perioada dintre două diviziuni),
 mitoza (perioada diviziunii celulare).
Interfaza nu este o perioadă de repaus ci o perioadă de activitate meta-
bolică intensă în care celula îşi realizează funcţiile specifice şi în acelaşi timp
se fac şi pregătirile pentru o nouă mitoză.
Interfaza cuprinde trei perioade distincte:
 perioada G1 sau presintetică, în care ADN-ul cromozomial are o
funcţie heterocatalitică, adică în această perioadă participă la sinteza
tuturor tipurilor de ARN şi prin aceasta la sinteza diferitelor tipuri de
proteine la nivelul ribozomilor,
 perioada S sau sintetică, în care ADN-ul cromozomial are o funcţie au-
tocatalitică, adică are loc fenomenul de duplicare semiconservativă a
ADN-ului cromozomial (2C4C),
 perioada G2 sau postsintetică în care ADN-ul îşi reia funcţia heteroca-
talitică, masa citoplasmatică creşte, se acumulează substanţe energetice
necesare procesului de mitoză şi se sintetizează proteinele aparatului
mitotic.
În ciclul celular există anumite puncte de restricţie pe care celula
trebuie să le depăşească pentru a putea parcurge etapele următoare. Dacă
celula nu este capabilă să-l depăşească, evoluţia ei se opreşte în etapa ciclului
celular situată imediat înaintea punctului de restricţie. Cel mai important punct
de restricţie este situat la trecerea din perioada G1 în perioada S.
Ca durată în timp, ciclul celular este de aproximativ 16 ore în culturi
celulare (G1  5 ore, S  7 ore, G2  3 ore, M  1 oră). Între diferitele tipuri de

64
celule din organism există mari diferenţe în ceea ce priveşte durata ciclului
celular.

Astfel, există:
 celule cu ciclul celular scurt, de aproximativ 72 ore, cum sunt enteroci-
tele,
 celule cu ciclul mediu, cum sunt celulele epidermului, cu ciclul celular
de 30 zile, sau hepatocitele cu un ciclu de aproximativ 100 zile,
 celule au ciclul lung de mai multe luni de zile, cum sunt celulele
cartilaginoase,
 celule perpetue, cum ar fi neuronii sau fibrele musculare cardiace, a că-
ror ciclu durează cât viaţa individului.

Sub aspectul desfăşurării ciclului celular, celulele se împart în:

 celule statice,
 celule în transit,
 celule stem (matcă, suşă, precursoare).
Celulele statice sunt celule foarte specializate cum ar fi neuronii,
fibrele musculare cardiace şi scheletale, care sunt situate în faza G 1 a ciclului
celular, fază de care nu trec niciodată.
Celulele în tranzit cuprind cea mai mare parte a celulelor din organism.
Ele sunt capabile de 1-2 cicluri celulare, după care îşi pierd capacitatea de
diviziune. Ele sunt înlocuite mereu cu celule noi provenite din celule pre-
cursoare.
Celulele stem sunt reprezentate de un număr redus de celule, ce îşi păs-
trează proprietatea de diviziune pe tot parcursul vieţii individului. În mod
normal, aceste celule stem se află într-o fază blocată a ciclului celular (G 0) de
unde nu ies decât în urma acţiunii unor stimuli.
Ciclul celular poate fi influenţat de:
 factori generali ca: temperatura, lumina, ritmul circadian, hormoni (ex.
hipofizari, tiroidieni),
 factori intracelulari ca:
o modificarea raportului nucleo-citoplasmatic,
o factorii de creştere ai fibroblastelor, condrocitelor, celulelor epi-
dermice,
o factori genetici, în programul genetic fiind înscris numărul de
cicluri celulare pe care celula îl poate desfăşura (ex. fibroblastee au
50 de cicluri),
 factori intercelulari, adică mesageri chimici veniţi de la alte celule; în
vecinătatea unor celule care mor, alte celule intră în mitoză; există apoi
hormoni locali (chalone) care induc mitoze la distanţă, în celule din
acelaşi ţesut.

65
 Există o seama de antimitotice utilizate în scop terapeutic cum ar fi: ci-
tostaticele, radiaţii ionizante, etc.

MITOZA

Mitoza (mitos-filament) este modalitatea normală de diviziune a ce-

lulelor somatice. Ea se mai numeşte şi diviziune indirectă, pentru că mo-
dificările din nucleu le preced pe cele din citoplasmă. Mitoza este ecuaţională
pentru că celulele fiice dobândesc aceeaşi cantitate de ADN şi acelaşi cariotip
ca şi celula mamă (2n, 2C).
Mitoza este un proces biologic esenţial care stă la baza creşterii şi dife-
renţierii celulare, reînnoirii celulelor, reparării ţesuturilor, formării şi creşterii
tumorilor. Ea se împarte în patru faze (Fig. 35):
 profaza,
 metafaza,
 anafaza,
 telofaza.
Durata mitozei la om este de circa 60 minute, iar fazele au o durată
inegală. Astfel, profaza durează 30 minute, metafaza 8 minute, anafaza 4 mi-
nute, iar telofaza 18 minute.
Profaza debutează prin apariţia celui de-al doilea centriol, fără alte
modificări vizibile la nivelul nucleului sau citoplasmei. Apoi cei doi centrioli
migrează fiecare înspre un pol al celulei, iar între ei se dispun filamentele care
vor alcătui fusul de diviziune. Concomitent au loc fenomene nucleare, marcate
prin dispariţia nucleolilor, condensarea cromatinei şi individualizarea
cromozomilor, care se dispun cap la cap şi constituie o formaţiune numită
spirem. În continuare cromozomii se individualizează, învelişul nuclear se
dizolvă şi astfel nucleoplasma (împreună cu cromozomii) se amestecă cu
citosolul. După dezorganizarea nucleului, fusul de diviziune tinde să ocupe
poziţie centrală în celulă.
Metafaza se derulează în continuarea profazei şi începe prin ataşarea
cromozomilor la filamentele fusului de diviziune, în zona ecuatorială a aces-
tuia, alcătuind placa ecuatorială metafazică. La nivelul acesteia, axa lungă a
fiecărui cromozom este perpendiculară pe axa fusului mitotic, fiecare cro-
matidă fiind legată de o fibră din fus, prin intermediul kinetocorului. Ulterior
are loc clivarea (despicarea) longitudinală a cromozomilor cu separarea celor
două cromatide surori, rezultând astfel două seturi de cromozomi monocro-
matidici.
Anafaza se caracterizează prin faptul că în cursul ei cele două seturi de
cromozomi se vor deplasa treptat înspre polii celulei (unul spre un pol iar ce-
lălalt spre polul opus).

66
 Telofaza începe când cele două seturi de cromozomi ajung la cei doi
poli ai celulei. În continuare, fusul de diviziune se dezorganizează, iar cro-
mozomii se aşează cap la cap refăcând spiremul, care ulterior se va transfor-
ma într-o reţea de cromatină. Apoi, în jurul cromatinei se reorganizează în-
velişul nuclear şi se reface nucleolul. În zona centrală a celulei, citoplasma se
strangulează treptat, până la separarea completă a celor două celule, fenomen
numit citodiereză. Vor rezulta astfel două celule fiice, fiecare având o cantitate
de ADN egală cu aceea a celulei mamă.
Deşi în urma mitozei rezultă două celule cu aceeaşi cantitate de ADN
ca şi celula din care au provenit, celulele rezultate nu se vor asemăna întotdea-
una din toate punctele de vedere cu celula mamă şi uneori nici între ele. După
gradul de asemănare dintre cele două celule fiice şi celula mamă, se descriu
patru forme de mitoză:
 mitoza homoplastică numită şi homotipică, în cazul căreia celulele
fiice se aseamănă atât între ele cât şi cu celula mamă; această formă de
mitoză se întâlneşte numai la celulele nedifenţiate (celule foarte tinere),
 mitoza heteroplastică sau heterotipică, în cazul căreia celulele rezultate
se aseamană între ele, dar nu şi cu celula mamă; celulele rezultate sunt
mai mature (mai diferenţiate) decât celula din care s-au format, de
aceea această formă de mitoză se mai numeşte şi mitoză de di-
ferenţiere,
 mitoza homoheteroplastică sau asimetrică, în cazul căreia celulele fiice
nu se aseamănă între ele, una semănă cu celula mamă, iar cealaltă este
diferită,
 mitoza de dediferenţiere, care dă naştere la două celule fiice ce se asea-
mănă între ele dar nu şi cu celula mamă, acestea fiind mai tinere (mai
puţin diferenţiate); această diviziune apare frecvent la limfocite cu for-
mare de limfoblaşti.

Factorii care determină intrarea celulei în mitoză nu sunt încă toţi pe

deplin lămuriţi. Cei care participă într-o măsură mai mare sau mai mică la de-
clanşarea acestui proces pot fi împărţiţi în trei mari categorii:
 factori generali: temperatura, lumina, unii hormoni (tiroidieni, hipofi-
zari), vitamine, etc.
 factori intracelulari, dintre care cel mai important este modificarea ra-
portului nucleo-citoplasmatic şi a raportului nucleolo-nuclear; prin
creşterea volumului citoplasmei fenomenele celulare nu mai pot fi
controlate eficient de nucleu şi în acest caz se impune intrarea celulei
în diviziune cu refacerea unui raport nucleo-citoplasmatic normal,
 factori intercelulari, care se pare că sunt cei mai importanţi. În fiecare
organ sau ţesut se păstrează, în mod normal, un echilibru între celulele mature
(funcţionale), celulele uzate şi celulele care se divid pentru a le înlocui pe cele
care se distrug. Ori de câte ori o celulă sau un grup de celule moare, o altă

67
celulă sau alt grup de celule intră în diviziune, menţinând în condiţii normale
un raport corespunzător între cele trei categorii de celule.

MEIOZA

Meioza:
 este tipul de diviziune celulară prin care se formează celulele sexuale,
 ovulul şi spermatozoidul sunt celule haploide (n, C), prin unirea
lor se formează zigotul care este o celulă diploidă (2n, 2C).
 este alcătuită din două diviziuni succesive, meioza I şi meioza II.
o în meioza I are loc înjumătăţirea numărului de cromozomi
(diviziune reducţională) în
o în meioza II se aseamănă până la identitate cu o mitoză obişnuită
(diviziune ecuaţională).
Cele două diviziuni meiotice se deosebesc prin modul de repartizare a
materialului genetic la celulele fiice:
 în anafaza meiozei I migrează spre cei doi poli ai celulei cromozomi
întregi (bicromatidici), nu cromatide separate ca în mitoză.
 cromatidele surori ale unui cromozom bicromatidic se vor separa şi vor
migra spre cei doi poli ai celulei abia în anafaza celei de a doua
diviziuni meiotice.
Celulele care au calitatea de a parcurge diviziunea meiotică sunt sper-
matocitul şi ovocitul primar. După prima diviziune meiotică vor lua naştere
spermatocitul şi ovocitul secundar, care în urma celei de-a doua diviziuni
meiotice, vor deveni spermatozoid, respectiv ovul.
La fel ca şi în cazul mitozei, pentru ca o celulă să poată începe
procesul de diviziune meiotică, ea trebuie să parcurgă în prealabil faza S şi să-
şi dubleze cantitatea de ADN. Numai după aceasta va intra în profaza primei
diviziuni meiotice.
Meioza I cuprinde aceleaşi faze ca şi mitoza (profaza, metafaza, anafa-
za şi telofaza), dar care se realizează diferit.
Profaza I prezintă următoarele subfaze:
 leptoten, în care cromozomii sunt încă alungiţi şi greu de individua-
lizat, dar prin declanşarea procesului de spiralizare şi condensare, vor
deveni din ce în ce mai vizibili,
 zigoten, în care cromozomii omologi (din setul matern şi patern) se
aşează unul în dreptul celuilalt, parte corespondentă cu parte co-
respondentă se apropie, se alipesc, dar nu fuzionează,
 procesul poartă numele de conjugare,
 în anumite zon, cromozomii omologi stabilesc legături între ei,
numite sinapse.
 pachiten, în care se continuă procesul de spiralizare a cromozomilor,

68
 o devin scurţi şi groşi,
o legăturile dintre ei devin foatre stânse şi suprapunerea lor este
perfectă, aşa încât o pereche de cromozomi omologi se vede ca
unul singur,
 astfel de cromozomi omologi poartă numele de bivalenţi şi în
această situaţie celula pare haploidă,
 legătura foarte strânsă dintre cromatidele omologilor care
formează un bivalent permite schimbul de fragmente între
cromatidele nesurori, fenomen numit "crossing over".
 diploten, în care cromozomii încep să se separe longitudinal şi astfel
se evidenţiază din nou structura lor bicromatidică:
 separarea lor nu este completă, ei rămânând încă ataşaţi la
nivelul chiasmelor (poziţia de pe cromatidă unde a avut loc
fenomenul de crossing over), astfel perechile de omologi
formează tetrade cromozomiale.
 diachineza, în care segmentele cromatidice se dispun de o parte şi de
alta a chiasmei, se rotesc şi centromerii omologilor se îndepărtează,
determinând alunecarea chiasmelor spre telomeri.
În profaza I se produc astfel un număr mare de evenimente dintre care
trei sunt mai importante: condensarea cromozomilor, conjugarea şi crossing
over-ul.
Metafaza I se caracterizează prin dispariţia membranei nucleare şi for-
marea primului fus de diviziune pe filamentele căruia, la nivelul plăcii ecua-
toriale, se ataşază cromozomii.
În anafaza I fiecare omolog al unei perechi de bivalenţi se deplasează
spre unul din polii celulei (unul spre un pol, iar celălalt spre polul opus). Re-
zultă în acest fel două celule haploide, dar cu fiecare cromozom bicromati-dic.
Telofaza I nu este o fază obligatorie. Uneori la animale se formează o
membrană în jurul nucleilor şi celula revine la stadiul din interfază. Dar nici în
această situaţie celula nu intră în faza S şi nu îşi dublează cantitatea de ADN.

Meioza II (a doua diviziune meiotică) are loc imediat după meioza I,

iar ca desfăşurare se aseamănă cu mitoza. Există totuşi câteva diferenţe faţă de
mitoză astfel:
 meioza II nu este precedată de sinteză de ADN;
 în cursul meiozei II se divid celule haploide;
 în cursul meiozei II cromatidele surori nu mai sunt identice din punct
de vedere genetic, datorită schimbului de fragmente între cromatidele
nesurori din timpul profazei I (crossing over-ul).
Abia în cursul meiozei II cromatidele surori se despart la nivelul cen-
tromerului şi are loc deplasarea lor spre polii celulei deoarece în meioza I s-a
produs numai separarea cromozomilor omologi. La sfârşitul anafazei II re-
zultă patru nuclei haploizi în care fiecare cromozom este monocromatidic.

69
Astfel, prin două diviziuni succesive, meioza împarte cele patru cromatide ale
unui bivalent la patru celule distincte.

ORGANITELE CELULARE NEDELIMITATE

DE MEMBRANĂ

RIBOZOMII

Ribozomii reprezintă componente deosebit de importante ale comparti-

mentului matriceal, datorită rolului lor în sinteza proteinelor. Ribozomii sunt
de natură ribonucleoproteică şi sunt prezenţi în toate celulele, atât la proca-
riote, cât şi la eucariote, cu excepţia hematiilor adulte. Ei se mai numesc şi
citoribozomi, pentru a fi diferenţiaţi de ribozomii mitocondriali care se mai
numesc şi mitoribozomi.
Ribozomii au fost descoperiţi de George Emil Palade cu ajutorul mi-
croscopului electronic. Ei apar ca formaţiuni granulare cu dimensiunea de
aprox. 30 nm. Ribozomul este un complex format din două subunităţi inegale
ca dimensiuni şi inegale în privinţa constantei lor de sedimentare:
 subunitatea mare, cu diametrul de 30 nm şi cu o constantă de sedimen-
tare de 60 S, are formă sferoidală şi prezintă o mică depresiune înspre
subunitatea mică;
 subunitatea mică, cu diametrul de 10-20 nm şi cu o constantă de sedi-
mentare de 40 S, are o formă alungită, convex-concavă.
Cele două subunităţi reunite (adică întreg ribozomul) au constanta de
sedimentare 80 S.
Ribozomii sunt formaţi din ARN, proteine, cantităţi mici de apă, ioni
(calciu, magneziu), etc.
ARN ribozomal (ARNr) se găseşte în ambele subunităţi ribozomale.
Astfel, subunitatea mică conţine o moleculă de ARNr cu constanta de se-
dimentare 18 S, iar subunitatea mare conţine trei molecule de ARNr cu
constanta de sedimentare 5 S; 5,8 S şi 23 S.
Proteinele ribozomale sunt localizate în interiorul ambelor subunităţi
ribozomale, fiind legate mai strâns sau mai lax de moleculele de ARNr. Nu-
mărul lor este destul de mare la nivelul ambelor subunităţi ribozomale. Astfel,
subunitatea mare conţine 50 de proteine ribozomale, iar subunitatea mică 30.
Ribozomii se pot găsi liberi în citoplasmă, sau ataşaţi de membranele
reticulului endoplasmic rugos. Ei pot fi observaţi fie izolaţi, fie grupaţi în
poliribozomi (polizomi). Numărul de ribozomi ce intră în alcătuirea unui poli-
ribozom depinde de mărimea moleculei proteice ce urmează a fi sintetizată.

70
 Gruparea în poliribozomi se realizează cu participarea unei molecule
de ARNm, care are forma unui filament cu diametrul de 2 nm. Acest filament
înşiră ribozomii ca mărgelele pe aţă, trecând prin fiecare granulă ribozomală
între subunitatea mică şi subunitatea mare a acesteia. După ce proteina a fost
sintetizată lanţul polipeptidic se rupe, iar ribozomii se dispersează în cito-
plasmă. Marea majoritate a particulelor ribozomale la eucariote se găsesc a-
samblate tot timpul în poliribozomi şi numai un număr mic sunt dispersaţi în
citosol.
Poliribozomii pot fi:
 poliribozomi liberi,
 poliribozomi ataşaţi de membrana reticulului endoplasmic.
Poliribozomii liberi sunt responsabili de sinteza proteinelor structurale,
adică cele ce sunt utilizate pentru nevoile celulei. Ei sunt numeroşi în celulele
nediferenţiate care cresc rapid, precum şi în celulele diferenţiate (sau în curs
de diferenţiere) care au nevoie de o cantitate mare de proteine matriceale (ex.
mioblaştii, precursorii eritrocitelor, etc.).
Poliribozomii ataşaţi membranelor reticulului endoplasmic sunt re-
sponsabili de sinteza proteinelor pentru export ca şi a unor proteine de uz
intracelular cum ar fi enzimele lizozomale. Ei sintetizează şi proteinele
integrale ale membranei celulare. În celulele care sintetizează cantităţi mari de
proteine, poliribozomii ataşaţi membranelor reticulului endoplasmic sunt cei
care predomină. Exemple de astfel de celule ar fi: hepatocitele, plasmocitele,
celulele acinilor pancreatici şi ai glandelor salivare, etc.
În funcţie de necesităţile de moment, ribozomii trec din starea liberă în
cea ataşată şi invers. Ataşarea ribozomilor la membrana reticulului en-
doplasmic este dirijată de nişte molecule numite riboforine, existente în
membrana reticulului.
Biogeneza ribozomilor este iniţiată la nivelul nucleolului. Aici are loc
transcrierea ARN ribozomal de pe genele situate pe o porţiune cromozomială
comună cu organizatorii nucleolari. Imediat după sinteză, ARN-ul este parţial
asamblat cu proteine şi formează precursorii ribozomali, adică ai subunităţii
mici şi ai celei mari. Subunităţile ribozomale migrează separat în citoplasmă,
unde se maturează foarte repede, se asamblează şi asociază proteine
citoplasmatice specifice ribozomilor.
Principala funcţie a ribozomilor este aceea că ei reprezintă organitele
ci-toplasmatice responsabile de sinteza proteinelor, atât a celor structurale cât
şi a celor de export. La nivelul polizibozomilor liberi din citoplasmă se sinteti-
zează proteinele structurale, cele utilizate pentru diviziune, creştere, sau pro-
teinele necesare înlocuirii organitelor uzate. La nivelul poliribozomilor ataşaţi
membranelor reticulului endoplasmic rugos se sintetizează proteinele de
export, cum sunt enzimele, hormonii, anticorpii, etc., care vor fi eliberate din
celule, pentru a fi utilizate în altă parte.

71
 CENTRIOLII ŞI FUSUL DE DIVIZIUNE

În citoplasma din vecinătatea nucleului şi adeseori în apropierea com-

plexului Golgi se găsesc în mod normal doi centrioli, care împreună formează
un organit numit centrul celular. Centriolii sunt structuri microtubulare cu
diametrul de 0,15 m şi lungimea de până la 0,5 m, dispuşi perpendicular
unul pe celălalt. La microscopul electronic s-a constatat că peretele centri-
olului este format din nouă triplete de microtubuli dispuse în jurul unei zone
centrale cu aspect omogen. Pentru identificare, microtubulii din fiecare triplet
au fost notaţi: cel intern cu A, cel mijlociu cu B, iar cel extern cu C. Cu totul
excepţional pot fi observaţi şi centrioli al căror perete este format din nouă
dublete de microtubuli sau chiar nouă microtubuli simpli.
Fiecare microtubul intern (A) este conectat la un miez cilindric central
printr-o spiţă de natură fibrilară. Uneori s-au descris în jurul cilindrului două
rânduri de câte nouă sferule ataşate prin punţi individuale de peretele tubular,
aceste formaţiuni fiind numite structuri satelite.
Centrul celular este responsabil de iniţierea diviziunii celulare şi
formarea fusului de diviziune. Astfel, înainte de începerea profazei, centriolii
suferă un proces de duplicare şi fiecare din cele două perechi migrează înspre
unul din polii celulei. O serie de microtubuli se vor organiza în jurul fiecărei
perechi de centrioli sub forma unei structuri radiare ce poartă numele de aster.
Alţi microtubuli vor forma fusul de diviziune care se dispune între cele două
perechi de centrioli. O parte dintre microtubulii fusului de diviziune se întind
de la un pol la altul, dar mulţi microtubuli se întind de la unul dintre poli, până
la kinetocorul cromatidelor, legând astfel fiecare cromatidă de unul dintre poli.
Prezenţa microtubulilor este necesară în timpul diviziunii pentru mi-
grarea celor două seturi de cromozomi spre polii celulei, aspect demonstrat de
faptul că substanţele medicamentoase care interferează cu polimerizarea
tubulinelor (ex. colchicina, vinblastina, vincristina) blochează celulele în me-
tafază şi determină în final moartea celulelor.

INCLUZIUNILE CELULARE

Dacă organismul dispune la un moment dat de anumiţi produşi meta-

bolici în exces, există posibilitatea stocării (depozitării) lor temporare sau de-
finitive la nivelul citosolului unor celule. Aceste depozite intracitoplasmatice
poartă numele de incluziuni celulare. Pot fi depozitate intracitoplasmatic
substanţe diferite: glucide, lipide, proteine, pigmenţi, cristale, cristaloizi, etc.
Dacă acest fenomen depăşeşte anumite limite se poate ajunge în situaţii pato-
logice, unele cu un caracter reversibil, altele fiind ireversibile.

72
 Glucidele sunt depozitate în citoplasma celulelor animale sub formă de
glicogen. Depozite intracelulare de glicogen pot fi evidenţiate în hepatocite şi
celulele musculare prin metoda PAS sau prin colorarea cu carmin Best.
Lipidele sunt stocate în citoplasma celulelor ca trigliceride, sub formă
de picături sferice de diferite mărimi. Celulele care stochează lipide sunt ce-
lulele corticosuprarenalei, celulele corpului galben din ovar, nefrocitele, he-
patocitele.
Proteinele sunt depozitate aproape în exclusivitate sub forma gra-
nulelor secretorii.
Pigmenţii pot apare în mod normal sub formă de pigment brun-negru
(granulele de melanină) în celulele pigmentare, sau pigment galben (lipofus-
cină) în celulele nervoase, celulele corticosuprarenalei, etc. Pe măsură ce or-
ganismul îmbătrâneşte, lipofuscina poate apare ca pigment de uzură în celu-
lele musculare cardiace şi în neuroni.
Cristalele şi cristaloizii pot apare, în mod normal, în citoplasma unor
celule cum ar fi celulele Leydig din testicul sau chiar în nucleul unor hepato-
cite.
În unele situaţii patologice, la nivelul citoplasmei pot apare şi alţi pig-
menţi cum ar fi: pigmenţii biliari, hemosiderina. Atunci când nevoile celulei
(sau organismului) o impun, unele dintre aceste incluziuni pot fi mobilizate şi
utilizate până la epuizarea lor.

ORGANITELE CELULARE DELIMITATE

DE MEMBRANĂ

Subcompartimentele celulare delimitate de membrane sunt legate între

ele structural şi funcţional, alcătuind un sistem de endomembrane. Legătura
structurală între aceste formaţiuni este însă o legătură temporară. Din acest
sistem de endomembrane fac parte: reticulul endoplasmic, aparatul Golgi, li-
zozomii, peroxizomii, vacuolele, veziculele de exo- şi endocitoză şi chiar în-
velişul nuclear, deoarece acesta comunică cu reticulul endoplasmic.
Subcompartimentele celulare care alcătuesc sistemul de endomembra-
ne prezintă următoarele trăsături:
 membranele care delimitează subcompartimentele sunt asimetrice (ase-
mănător plasmalemei),
 legătura structurală (de cele mai multe ori temporară) dintre comparti-
mente este asigurată prin intermediul veziculelor, care pot fuziona fie
cu alte subcompartimente ale sistemului, fie cu membrana plasmatică
sau cu veziculele de endocitoză, fie pot fuziona între ele,

73
  prin intermediul veziculelor se realizează un flux al membranelor care
poate să fie orientat fie de la reticulul endoplasmic spre membrana
plasmatică, fie invers,
 prin intermediul veziculelor de exocitoză, subcompartimentele siste-
mului de endomembrane comunică cu mediul extracelular, dar aceste
vezicule nu comunică cu matricea nucleoplasmică (numai accidental).
Majoritatea organitelor celulare delimitate de membrane sunt cuprinse
în acest sistem de endomembrane (reticulul endoplasmic, aparatul Golgi, li-
zozomii, peroxizomii). Există însă şi organite celulare delimitate de membra-
ne, mitocondriile, care nu fac parte din acest sistem.

RETICULUL ENDOPLASMIC

Reticulul endoplasmic este un organit celular cavitar, răspândit în în-

treaga citoplasmă, fiind format din saci, cisterne, tubi, vezicule, anastomozate
între ele. Formaţiunile reticulului sunt delimitate de o endomembrană cu
grosime de aprox. 6 nm.
Reticulul endoplasmic, observat iniţial la microscopul optic, a fost des-
cris sub diferite denumiri: substanţă tigroidă sau corpi Nissl în pericarion,
corpi Berg în hepatocit şi ergastoplasmă în celula pancreasului exocrin. De-
numirea actuală şi prima descriere electronomicroscopică au fost făcute de
către Porter şi Kallman (1952). Organitul este prezent în toate celulele euca-
riote cu excepţia hematiei adulte.
Deoarece el a fost observat la început în partea internă a citoplasmei a
primit denumirea de reticul endoplasmic. Morfologia reticulului endoplasmic
diferă de la o celulă la alta. Astfel, celulele embrionare au un reticul en-
doplasmic rudimentar, care se dezvoltă pe măsura diferenţierii celulei. De a-
semenea, celulele aflate în interfază au un reticul endoplasmic mai bine dez-
voltat decât celulele aflate în diviziune.
Există două tipuri de reticul endoplasmic:
 reticul endoplasmic rugos sau granular (RE rugos sau RE granular);
 reticul endoplasmic neted (RE neted).
Membranele celor două tipuri de reticul endoplasmic sunt în conti-
nuitate, lumenele lor comunică, de aceea apar ca o unitate.
Reticulul endoplasmic rugos este format în principal din saci aplatizaţi
sau cisterne şi mai rar din canalicule. Pe suprafaţa plasmatică a membranei,
aceste formaţiuni prezintă ribozomi ataşaţi (de aici denumirea de rugos sau
granular). Reticulul endoplasmic rugos este dispus preferenţial în jurul nu-
cleului şi are legătură structurală directă cu cisterna perinucleară. Membranele
RE rugos sunt în relaţie de continuitate cu membrana nucleară externă, iar
lumenul în continuitate cu spaţiul cisternei. Lumenul reticulului este ocupat de
reticuloplasmă, o masă fluidă amorfă mai puţin densă decât hialoplasma.

74
 Reticulul endoplasmic rugos, datorită ribozomilor ataşaţi, este speciali-
zat în primul rând în sinteza proteinelor, motiv pentru care este mai dezvoltat
în celulele angajate în procese intense de sinteză, cum sunt celulele glandu-
lare exo- şi endocrine.
Membranele reticulului endoplasmic rugos conţin riboforine (proteine
specifice) care:
 facilitează ataşarea ribozomilor la membranele reticulului endoplasmic
rugos;
 asigură transferul prin membrană a lanţului polipeptidic nou format la
nivelul ribozomilor;
 contribuie la menţinerea formei caracteristice a cisternelor, deoarece ri-
boforinele formează o reţea extinsă în membrană.

Reticulul endoplasmic neted este format în principal din tubi, cana-

liculi sau vezicule şi nu are ribozomi ataşaţi.
Din punct de vedere topografic, reticulul endoplasmic neted este dispus
spre periferia citoplasmei, fără să vină în contact cu membrana plasmatică. El
este mai bine dezvoltat în celulele care secretă hormoni steroizi (celulele
glandelor suprarenale, celule interstiţiale din testicul şi ovar) precum şi în cele
care produc glucide (celulele hepatice).
În celula musculară există un organit asemănător reticulului endoplas-
mic neted, care are rolul de a stoca ionii de calciu, de a-i elibera în citosolul
fibrei musculare cu producerea contracţiei şi de a-i restoca prin intervenţia
pompei de Ca2 din membranele sale, cu inducerea relaxării musculare. Acest
organit este reticulul sarcoplasmic, ce reprezintă un tip special de re-ticul
endoplasmic neted. Studiul electronomicroscopic al acestuia a evidenţiat că
este dispus sub forma unei reţele de tubuli sau cisterne orientate de-a lungul
sarcomerului între şi în jurul miofibrilelor (sistemul tubular “L“). La nivelul
fiecărei zone H, aceşti tubuli orientaţi longitudinal trimit anastomoze laterale,
iar la nivelul joncţiunii dintre banda A şi I formează nişte saci sau cisterne
terminale unde sunt stocaţi ionii de calciu. Două asemenea cisterne terminale
se alătură la nivelul joncţiunii dintre banda I şi banda A, dar rămân separate de
sistemul tubular “T“ (transvesal) cu origine în plasmalemă. Această dispoziţie
particulară a reticulului sarcoplasmic în fibra musculară striată scheletală, ce
constă din alăturarea a două cisterne terminale ce aparţin sistemului “L“ şi a
unui tubul transversal “T“, formează o triadă. Astfel, la joncţiunea dintre
banda A-I de la nivelul fiecărui sarcomer, există două triade. Sistemul tubular
T cu origine în plasmalemă comunică cu spaţiul extracelular, pătrunde la
intervale regulate, se ramifică şi se dispune printre cisternele terminale pentru
a forma triade. Cele două sisteme tubulare T şi L joacă un rol important în
mecanismul contracţiei musculare, deoarece la nivelul triadelor are loc cu-
plararea excitaţiei cu contracţia.

75
 FUNCŢIILE RETICULULUI ENDOPLASMIC

Funcţiile reticulului endoplasmic pot fi grupate în funcţii comune

ambe-lor tipuri şi funcţii specifice RE rugos, respectiv RE neted.
Funcţii comune. Reticulul endoplasmic funcţionează ca un sistem circ-
lator intracitoplasmatic prin care sunt vehiculate în permanenţă diferite sub-
stanţe spre alte zone ale citoplasmei, spre cisternele aparatului Golgi prin mi-
crovezicule, sau spre spaţiul perinuclear cu care comunică.
Reticulul endoplasmic este implicat în sinteza componentelor structu-
rale ale membranelor şi a enzimelor prin care lizozomii şi peroxizomii îşi
desfăşoară activităţile specifice.
Reticulul endoplasmic rugos are ca principală funcţie biosinteza protei-
nelor de export. Pentru realizarea sintezei proteice, ribozomii se ataşază pe
membrana RE rugos prin subunitatea mare (60S), în timp ce subunitatea mică
(40 S) este orientată spre exterior. Legarea ribozomilor se realizează sub forma
polizomilor, unde mai mulţi ribozomi se înlănţuie pentru a citi mesajul de pe
molecula de ARNm şi pentru a începe sinteza lanţului polipeptidic. După
ataşarea ribozomilor, sinteza proteică se desfăşoară pe membranele RE rugos,
iar lanţul polipeptidic în formare este transferat prin membrană în lumenul
organitului.
Proteinele destinate exportului din celulă se vor acumula în lumenul
RE rugos şi vor fi împachetate în micovezicule ce se formează prin frag-
mentarea sau înmugurirea cisternelor. Microveziculele vor fuziona cu
membranele cisternelor complexului Golgi. Aici proteinele vor suferi un
proces complex de acumulare, maturare şi împachetare în vezicule de secreţie
ce se desprind din complexul Golgi şi vor fi eliminate din celulă prin exo-
citoză.
Proteinele destinate nevoilor proprii ale celulei (pentru alimentarea sis-
temului de endomembrane precum şi proteinele enzimelor lizozomale) vor
rămâne ataşate feţei interne a membranelor reticulului endoplasmic rugos sau
sunt integrate în bistratul lipidic al membranelor organitului. Pe lângă această
fucţie de bază, RE rugos mai are rol în sinteza unor fosfolipide (lecitina) sau a
unor glicoproteine integrale din membrană.
Reticulul endoplasmic neted are ca principală funcţie sintetiza şi meta-
bolizarea acizilor graşi şi a fosfolipidelor. Este implicat de asemenea şi în bi-
osinteza colesterolului şi a hormonilor steroizi. De aceea, reticulul endoplas-
mic neted este mai dezvoltat în celulele specializate în aceste procese de sin-
teză, din ficat, corticosuprarenală, gonade.
O altă funcţie importantă a reticulului endoplasmic neted o reprezintă
aceea de detoxifiere, adică de inactivare şi metabolizare a unor substanţe cum
sunt pesticidele, medicamentele, etc. Prin enzimele pe care le conţine

76
(citocromii P-450, glutation S-transferaze) reticulul endoplasmic neted deter-
mină metabolizarea acestor substanţe şi eliminarea lor prin urină. Pentru o
detoxifiere eficientă cantitatea şi activitatea enzimatică cresc. Astfel admi-
nistrarea unor doze mari de fenobarbital determină dublarea suprafeţei reti-
culului endoplasmic neted din hepatocite şi revine la normal (prin autofagie)
după aproximativ 5 zile de la încetarea adimistrării acestei substanţe.

COMPLEXUL GOLGI

Acest organit a fost descris prima dată de medicul italian Camillo

Golgi în anul 1898, ca o reţea de filamente fine pe care le-a observat în
citoplasma unor celule nervoase. El a denumit această formaţiune cu numele
de aparat reticular intern. În 1910 elevul lui Golgi, Aldo Peroncito a observat
că în timpul diviziunii celulei are loc o fragmentare a elementelor acestui
aparat şi a denumit aceste fragmente cu numele de "dictiozomi". Aceştia apar
la microscopul optic sub diferite aspecte: bastonaşe, tubi anastomozaţi,
cisterne, etc. În cinstea descoperitorului său, oamenii de ştiinţă au denumit
ulterior organitul cu numele de aparat Golgi.
Numărul complexelor Golgi într-o celulă diferă mult, de la unu la câte-
va sute, în funcţie de tipul, vârsta sau de activitatea funcţională a celulei.
Astfel, celulele tinere sau aflate în plin proces secretor au de regulă un nu-măr
mare de asemenea organite.
Poziţia organitului în celulă diferă după tipul şi activitatea acesteia.
Astfel, în neuroni complexul Golgi este dispus perinuclear, iar în celulele se-
cretorii exocrine apare supranuclear.
La microscopul electronic s-a constatat că în structura lui intră trei
componente de bază (fig. 7):
 pachete de saci turtiţi sau cisterne aplatizate,
 microvezicule,
 macrovezicule.
Cisternele aplatizate sau sacii turtiţi au formă curbată şi se dispun sub
formă de pachete. Numărul sacilor într-un pachet este variabil, în majoritatea
cazurilor fiind între 5 şi 11. Fiecare sac poate fi comparat cu o farfurie care are
partea centrală mai subţire şi periferiile mai dilatate.
În ansamblu, complexul Golgi are o polaritate morfofuncţională dis-
tinctă, prezentând:
 compartimentul "cis" orientat spre nucleu, reprezentat de faţa convexă,
numită şi faţă formatoare sau imatură, deoarece prin această faţă
organitul primeşte veziculele de transport a proteinelor sau lipidelor
sintetizate de reticulul endoplasmic;
 compartimentul "median", la nivelul căruia se realizează glicozilarea
lipidelor şi proteinelor;

77
  compartimentul "trans" orientat spre membrana plasmatică, reprezentat
de faţa concavă, numită şi faţa de elaborare sau matură, deoarece la a-
cest nivel are loc elaborarea granulelor de secreţie.

Fig. 7. Structura complexului Golgi-diagramă.

Microveziculele sunt mici vezicule (de ordinul nm) care se desprind

din reticulul endoplasmic şi se deplasează înspre sacii golgieni de pe faţa cis,
cu care fuzionează. Ele se mai numesc şi vezicule de transfer deoarece macro-
moleculele sintetizate în reticulul endoplasmic sunt "transferate" cu ajutorul
microveziculelor în sacii golgieni.
Macroveziculele sunt dispuse la periferia cisternelor şi pe faţa concavă
a organitului. Ele se formează prin înmugurirea la periferie a cisternelor gol-
giene şi sunt de fapt vezicule de secreţie care conţin proteine sau alte macro-
molecule ce au fost maturate la nivelul cisternelor golgiene şi care urmează să
fie eliminate din celulă prin exocitoză.
Grosimea endomembranelor care delimitează formaţiunile complexu-
lui Golgi este de aprox. 6-8 nm, mai mică la microvezicule şi mai mare la ma-
crovezicule.
Alte vezicule eliberate de pe faţa trans sunt de dimensiuni mai mici de-
cât cele ale veziculelor de secreţie. Ele conţin hidrolaze acide şi reprezintă li-
zozomi primari care prin enzimele pe care le conţin vor participa la procesul
de digestie intracelulară.
Complexele Golgi sunt structuri dinamice care prezintă o mare labilita-
te, o permanentă modificare şi o permanentă regenerare. Astfel, paralel cu
"dispariţia" cisternelor prin formarea de macrovezicule (pe faţa trans), noi
cisterne se formează pe faţa cis (faţa formatoare), din microveziculele venite

78
de la reticulul endoplasmic. Se apreciază că o cisternă sau sac golgian se for-
mează în 2-3 minute, iar ansamblul sacilor dintr-un complex Golgi se reîn-
noieşte în aproximativ 30 minute pe seama microveziculelor care vin de la
reticulul endoplasmic şi care fuzionează cu membranele compartimentului cis.

FUNCŢIILE COMPLEXULUI GOLGI

Funcţia de secreţie celulară, prin care produşii sintetizaţi în reticulul

endoplasmic, ce ajung la complexul Golgi prin intermediul microveziculelor
vor fi aici maturaţi, condensaţi şi împachetaţi în vezicule secretorii. Maturarea
lor se realizează prin prelucrare biochimică cum ar fi: glicozilarea terminală a
proteinelor, glicozilarea lipidelor, sulfatarea lipidelor, etc. Concentrarea pro-
duşilor de secreţie se realizează prin constituirea unor agregate sub influenţa
unor interacţiuni electrostatice între produşii de secreţie şi între complexe de
proteine-polizaharide cu sarcină contrară. Pentru desfăşurarea corespunzătoare
a acestor procese un rol important îl au ionii de Ca 2. Aceste agregate sunt
împachetate apoi în vezicule de secreţie ce se vor desprinde de pe faţa trans
sau de la periferia sacilor golgieni.
Biogeneza lizozomilor constă în separarea enzimelor lizozomale de alţi
produşi de sinteză şi împachetarea acestora în vezicule de dimensiuni mai mici
decât veziculele de secreţie. Aceste vezicule se desprind din formaţiuni-le
complexului Golgi tot de pe faţa trans sau de la periferia sacilor golgieni.
Dirijarea traficului endomembranelor se realizează sub forma vezicu-
lelor care vin şi pleacă de la complexul Golgi. Astfel, complexul Golgi pri-
meşte permanent vezicule de la reticulul endoplasmic, le modifică conţinutul
şi elaborează alte vezicule ce vor fi expediate înspre plasmalemă unde, după
exocitoză membranele veziculelor vor fi înglobate în structura plasmalemei
înlocuind porţiunile "consumate" prin crearea veziculelor de endocitoză. În
felul acesta suprafaţa plasmalemei se menţine constantă, deşi în permanenţă se
formează din ea vezicule de endocitoză, însă membranele consumate vor fi
înlocuite de cele ale veziculelor de exocitoză. Alte vezicule vor fi dirijate în
citosol, fie pentru asigurarea necesarului propriu de endomembrane, fie sub
formă de lizozomi primari.
Formarea acrozomului spermatozoizilor este o altă funcţie a acestui
organit. Complexul Golgi dispus supranuclear la aceste celule se modifică şi
realizează formaţiunea numită acrozom care conţine enzimele necesare lizării
membranei ovulului.

79
 LIZOZOMII

Lizozomii sunt organite în formă de vezicule, sferice sau ovale, au dia-

metrul cuprins între 0,2-1 m, sunt formaţi de aparatul Golgi şi conţin enzi-
mele hidrolitice necesare digestiei intracelulare a materialelor înglobate de
către celulă. Au fost descoperiţi de către Christian de Duve (1952) prin me-
tode biochimice şi apoi au fost vizualizaţi la microscopul electronic de către
Nivikoff (1956). Lizomii sunt prezenţi în citoplasma tuturor celulelor anima-
le, cu excepţia hematiei adulte. La microscopul electronic s-a observat că ei
sunt alcătuiţi din:
 membrana lizozomală,
 matricea lizozomală.
Membrana lizozomală are grosimea de 7-8 nm şi structura asemănă-
toare cu a celorlalte endomembrane.
Matricea lizozomală poate apare omogenă, fin granulară, sau heteroge-
nă, ceea ce determină un polimorfism lizozomal în fiecare celulă. În matricea
lizozomală există aprox. 50-60 enzime hidrolitice ca: proteaze, lipaze, nucle-
aze, fosfataze, sulfataze, etc., capabile să digere proteine, carbohidraţi, lipide
sau derivate ale acestora. Toate aceste enzime sunt hidrolaze acide, active la
un pH situat în jurul valorii de 5. Membrana lizozomală este în mod normal
impermeabilă pentru aceste enzime, prevenind astfel contactul şi digestia altor
structuri celulare. Ruperea din diverse motive a membranei lizozomale, va
determina eliberarea enzimelor, care vor produce liza citoplasmei învecinate.
Prin observaţii la microscopul electronic s-a stabilit că lizozomii pot fi
împărţiţi în trei categorii:
 lizozomi primari,
 lizozomi secundari,
 lizozozmi terţiari.
Lizozomii primari se prezintă sub forma unor vezicule sferice care au
la interior un conţinut bogat în hidrolaze acide. Enzimele lizozomale sunt sin-
tetizate în ribozomii ataşaţi membranelor reticulului endoplasmic, unde sunt
glicozilate cu manoză. Trec apoi în compartimentul cis al complexului Golgi,
unde moleculele de manoză sunt fosforilate în poziţia 6 (manozo-6-fosfat).
Aceste enzime trec apoi prin compartimentul median spre compartimentul
trans unde pe baza grupărilor manozo-6-fosfat (M6P) sunt direcţionate spre
lizozomi. Această selecţie este posibilă datorită unor receptori pentru M6P
localizaţi în membranele compartimentului trans şi care leagă doar proteinele
care au gruparea M6P. Astfel, enzimele lizozomale sunt separate de alte
proteine, vor fi concentrate în vezicule transportoare, care fuzionează cu
endolizozomii, iar apoi ajung la lizozomii maturi. La un pH acid se va produce
disocierea receptorilor pentru M6P, care apoi vor fi reciclaţi, ajungând din nou
la nivelul compartimentului trans al complexului Golgi (fig. 8). Lizozomii

80
primari sunt lizozomii care încă nu au fost angajaţi în activitate. Ei sunt de
talie mică şi au o matrice omogenă sau fin granulară.
Lizozomii secundari sau fagolizozomii se formează prin fuziunea
lizozomilor primari cu fagozomii.
Lizozomii terţiari sunt corpii
reziduali, care conţin material nedige-
rabil rămas în urma procesului de
digestie la nivelul lizozomilor secun-
dari.

Fig. 8. Diagrama sintezei şi

transportului enzimelor lizozomale

FUNCŢIILE LIZOZOMILOR

Funcţiile lizozomilor sunt:

 heterofagia, procesul de digestie intracelulară a substanţelor introduse
în citoplasmă prin endocitoză (celule neoplazice, bacterii, virusuri,
substanţe nutritive, etc.); procesul de heterofagie este legat de nutriţia
celulei şi de mecanismele de apărare;
 autofagia, procesul prin care organitele uzate, aflate în diferite grade de
dezintegrare vor fi înconjurate de citomembrane, se vor forma au-
tofagozomii care după fuziunea cu lizozomii primari formează auto-
fagolizozomii, în interiorul cărora sunt digerate structurile uzate;
 participarea la diferite procese fiziologice cum ar fi involuţia timusului,
apoptoza, reglarea nivelului unor hormoni aflaţi în exces în celulă (cri-
nofagia), etc.;

81
  participă în unele procese patologice cum ar fi inflamaţiile sau necro-
zele.
Imediat după moartea organismului are loc ruperea membranelor lizo-
zomale, cu răspândirea enzimelor în citoplasmă, ceea ce determină autoliza
post mortem.
Digestia intracelulară nu este în toate cazurile completă, uneori pot ră-
mâne resturi nedigerabile care se acumulează în vacuolele digestive transfor-
mându-le în corpi reziduali (lizozomi terţiari). Corpii reziduali sunt eliminaţi
în afara celulei prin exocitoză, dar uneori ei pot fi depozitaţi în citosol (ex.
granulele de lipofuscină în procesul de îmbătrânire) diminuând treptat capa-
citatea metabolică a celulelor respective.

PEROXIZOMII

Peroxizomii au fost descoperiţi la microscopul electronic de către

Rhodin (1954) în celulele renale, dar o descriere detaliată a lor a fost făcută
abia în 1966 de către Wattiaux. Peroxizomii sunt organite mici, sferice, cu
diametrul de 0,5-1,5 m şi se aseamănă fizic cu lizozomii. Se deosebesc însă
de aceştia prin următoarele:
 se presupune că se formează prin autoreplicare sau prin înmugurirea
reticulului endoplasmic neted,
 conţin în special oxidaze.
Peroxizomii sunt delimitaţi de o membrană lipoproteică, iar în interior
prezintă o matrice proteică mai densă decât cea a lizozomilor.
Matricea peroxizomilor conţine enzime implicate în oxidarea anumitor
substanţe, în special în -oxidarea unor lanţuri lungi de aminoacizi (care con-
ţin mai mult de 18 atomi de carbon). Dintre enzimele cele mai importante
amintim: urat-oxidaza, D-aminoacid-oxidaza şi catalaza.
Peroxizomii se găsesc în cantitate mai mare în celulele ficatului şi ri-
nichiului. În unele cazuri, peroxizomii prezintă în matricea lor un miez
electronodens ce are o structură paracristalină şi care a fost numit cristaloid.

FUNCŢIILE PEROXIZOMILOR

Peroxizomii intervin în metabolismul apei oxigenate (H2O2 sau peroxi-

dul de hidrogen) în două etape astfel:
 iniţial urat-oxidaza şi D-aminoacid-oxidaza catalizează diferite reacţii
oxidativ-catalitice, reacţii care utilizează oxigenul molecular şi produc
peroxid de hidrogen,

82
 Urat-oxidază sau D-aminoacid-oxidază
RH2  O2 -------------------------------------- R  H2O2

 în continuare, catalaza utilizează apa oxigenată pentru a oxida o mare

varietate de substraturi (fenoli, alcooli, formaldehidă etc.) printr-o
reacţie numită reacţie peroxidativă.

catalază
R’H2  H2O2 ----------------------- R’  2H2O

Surplusul de peroxid de hidrogen va fi oxidat de către catalază, deoare-

ce el este toxic pentru celulă, rezultând în final apă şi oxigen.

catalază
2H2O2 --------------------- 2H2O  O2

Peroxizomii joacă un rol important în procesele de detoxifiere, funcţie

facilitată de permeabilitatea foarte mare a membranei peroxizomilor pentru
ioni şi molecule mici. Catalaza peroxizomilor oxidează alcoolul, fenolul, aci-
dul formic, formaldehida, etc.
Peroxizomii conţin de asemenea un sistem enzimatic capabil de -oxi-
darea acizilor graşi, apreciindu-se că 1/4 din totalul acestor oxidări au loc în
peroxizomi, iar restul în mitocondrii.

MITOCONDRIILE

Pentru desfăşurarea complexelor activităţi ce se desfăşoară la nivelul

celulelor eucariote este nevoie în permanenţă de energie. Aceasta este asigu-
rată de sistemele generatoare de energie. În cazul eucariotelor, sursa de ener-
gie o reprezintă unii metaboliţi, iar energia metaboliţilor este convertită în e-
nergia chimică a legăturilor de ATP (adenozin-trifosfat). Aceste legături sunt
numite legături fosfat-macroergice şi reprezintă forma de energie chimică ce
poate fi utilizată cu promptitudine de către toate componentele celulare. Ce-
lulele eucariote folosesc concomitent două sisteme generatoare de ATP:
 glicoliza;
 fosforilarea oxidativă.
Glicoliza se derulează la nivelul citosolului şi foloseşte glucoza ca sub-
strat pentru generarea energiei. Aceasta este prelucrată enzimatic până la
piruvat, cu generarea a două molecule de ATP.

83
 Fosforilarea oxidativă se derulează la nivelul mitocondriilor şi folo-
seşte ca substrat energetic piruvatul, deci începe acolo unde se sfârşeşte gli-
coliza.
În felul acesta, cele două sisteme de conversie energetică, glicoliza şi
fosforilarea oxidativă sunt cuplate.
Mitocondriile sunt organite celulare prezente în citoplasma tuturor
celulelor eucariote, cu excepţia hematiilor adulte. Principala lor funcţie este a-
ceea de a produce energia necesară desfăşurării activităţilor celulare (creştere,
diferenţiere, diviziune, mişcare, etc.). Ele au fost descoperite la microscopul
optic de către Altman (1890) şi denumite astfel de către Benda (1897). La
microscopul electronic au fost descrise de Sjöstrand şi Palade (1952), in-
dependent unul de altul. Mitocondriile au lungimea cuprinsă în medie între 1-3
m, dar pot ajunge pâna la 7 m şi au diametrul 0,5 m.
Formă mitocondriilor poate fi sferică sau pot fi ca un bastonaş, filifor-
me, ramificate, curbe sau spiralate.
Numărul mitocondriilor în celule este variabil, depinzând de tipul celu-
lei şi de intensitatea proceselor sale energetice. Astfel, spermatozoidul are
aprox. 25 mitocondrii, nefrocitul în jur de 300, iar hepatocitul aprox. 2500.
De obicei mitocondriile sunt răspândite în întreg citosolul, dar au posi-
bilitatea să se grupeze la polul activ al unor celule. Astfel, în enterocite ocupă
în principal polul apical, în nefrocite polul bazal, în fibra musculară striată
scheletală şi cardiacă se dispun printre miofibrile, în hepatocit de jur îm-
prejurul nucleului, iar la spermatozoid în jurul axonemei flagelului. În general
mitocondriile ocupă aprox. 5-6% din volumul celular, dar în cazul fibrei
musculare striate scheletale şi al hepatocitului ocupă 20%, iar la fibra mus-
culară cardiacă 35%. Aceste valori sugerează importanţa mitocondriilor pentru
activitatea celulelor.
În compoziţia chimică a mitocondriei intră: proteine 60-70%, lipide
30-35% şi 0,5 % ADN, ARN, ioni, aminoacizi, glucide. Dintre proteine, 70%
au funcţie enzimatică şi 30% au funcţie structurală. Dintre lipide, 95% sunt
fos-folipide şi 5% colesterol.
La microscopul electronic, mitocondria apare constituită din următoa-
rele elemente structurale:
 membrana externă,
 membrana internă,
 spaţiul intermembranar (dintre cele două membrane),
 matricea mitocondrială.

Membrana externă are grosimea de aprox. 6 nm şi o structură lipopro-

teică. În compoziţia ei chimică intră 50% proteine şi 50% lipide, structura a-
cestei membrane fiind asemănătoare cu cea a reticulului endoplasmic. Mem-
brana externă conţine aproape tot colesterolul existent în mitocondrie. Ea es-te
relativ rigidă şi foarte permeabilă. La nivelul ei se realizează schimburile

84
dintre organit şi citosol şi se desfăşoară o serie de activităţi enzimatice, dar
nici una dintre acestea nu are legătură cu producerea de ATP.

Membrana internă are şi ea structură lipoproteică şi grosimea de 6

nm. Caracteristic este faptul că această membrană este plisată, formând nume-
roase creste (criste) mitocondriale care proemină în interiorul matricei mito-
condriale, mărindu-i de peste cinci ori suprafaţa, comparativ cu membrana
externă. Forma cristelor poate fi lamelară, aşa cum este în cazul majorităţii
mitocondriilor, sau poate fi tubulară în celulele care secretă hormoni steroizi
(celulele corticosuprarenalei, celulele interstiţiale din ovar şi testicul).
Compoziţia chimică a membranei interne se deosebeşte de cea a mem-
branei externe. Ea conţine 80% proteine şi 20% lipide, funcţia ei fiind pre-
ponderent metabolică. Membrana mitocondrială internă este străbătută de
proteine integrale. Ea prezintă un conţinut ridicat de cardiolipină ceea ce face
ca această membrană să aibă o permeabilitate foarte redusă (inclusiv pentru
ioni). Transportorii proteici existenţi în grosimea ei o fac să prezinte per-
meabilitate selectivă pentru acele molecule ce urmează să fie metabolizate în
spaţiul matricei mitocondriale sau pentru intermediari metabolici care ur-
mează să fie expulzaţi din mitocondrie.
În general, membrana mitocondrială internă conţine trei mari grupe de
proteine:
 proteinele lanţului respirator (respectiv lanţul transportor de electroni),
 proteine de transport specific (care reglează trecerea metaboliţilor sau a
ionilor spre interiorul sau exteriorul mitocondriei),
 un complex enzimatic responsabil de producerea şi eliberarea în matri-
cea mitocondrială a ATP-ului:
 aceste complexe enzimatice sunt dispuse pe faţa matriceală a
membranei interne,
 la microscopul electronic apar ca mici sfere cu diametrul de 10
nm, numite F1-ATP-ază, prinse cu un peduncul de o piesă
inclusă în membrana internă, numită particulă F0,
 întregul complex poartă numele de ATP-sintetază sau F0F1
ATP-ază.
Enzima marker a membranei mitocondriale interne este citocromoxida-
za. Alte enzime specifice sunt: succinat-dehidrogenaza, acil-carnitintransfe-
raza, enzimele -oxidării acizilor graşi, etc.

Spaţiul intermembranar mitocondrial are în medie grosimea de 8 nm.

La microscopul electronic, conţinutul acestui spaţiu apare clar şi omogen, fiind
constituit din soluţii apoase ce conţin ioni şi diferite molecule. Ca enzimă
marker este considerată adenilat-kinaza, care catalizează reacţia:

85
 adenilat-kinaza
ATP  AMP ----------------------------- 2 ADP

Această reacţie este necesară pentru recuperarea AMP-ului, deoarece

membrana mitocondrială internă este permeabilă numai pentru ADP şi ATP,
nu şi pentru AMP. Cele două molecule de ADP rezultate în urma reacţiei, vor
trece în matricea mitocondrială şi vor fi fosforilate la ATP. În afară de
adenilat-kinază, la acest nivel se mai găsesc şi alte enzime ca: nucleozid-
difosfatkinaza şi nucleozid-monofosfatkinaza.

Matricea mitocondrială este compartimentul delimitat de membrana

mitocondrială internă şi se mai numeşte substanţa fundamentală a mitocon-
driei. Datorită faptului că ea conţine o cantitate mare de proteine (60% din
substanţa uscată) starea ei fizică este apropiată de gel. La microscopul elec-
tronic, matricea mitocondrială apare fin granulară datorită prezenţei ribozo-
milor mitocondriali, care pot fi liberi sau grupaţi în polizomi, dar pot fi şi
ataşaţi pe faţa matriceală a membranei interne.
Porţiunea centrală a matricei apare ceva mai electronodensă şi aici este
localizat ADN-ul mitocondrial. Acest ADN este înfăşurat elicoidal şi dispus
circular. ADN-ul mitocondrial are aprox. 5 m lungime, fiind capabil să sin-
tetizeze aprox.35 de molecule, ceea ce îi conferă mitocondriei o autonomie
maximă de 35% faţă de materialul genetic nuclear. Acest lucru face ca
mitocondriile să fie organite semiautonome.
Matricea mitocondrială conţine două tipuri de proteine: proteine struc-
turale şi protein-enzime (aproximativ 200). Pe lângă acestea mai există: nu-
cleotide, aminoacizi, glucide etc.
În general, cele mai importante proteine din matrice sunt:
 enzimele oxidării piruvatului şi acizilor graşi cu producere de
coenzimă A (CoA);
 enzimele ciclului Krebs (ciclul acidului citric) responsabile de oxidarea
acetil coenzimei A;
 enzimele necesare replicării şi expresiei genelor mitocondriale.
Complexele enzimatice din matricea mitocondrială acţionează asupra
substratului în trei trepte, astfel:
 în prima etapă, piruvat dehidrogenaza converteşte piruvatul, la acetil
coenzimă A şi reduce NAD la NADH;
 în a doua etapă are loc o cascadă de reacţii ce formează ciclul Krebs.
Ciclul începe cu sinteza citratului din acetil coenzima A, după care ci-
tratul este oxidat şi decarboxilat în trepte, rezultând în final oxal-
acetatul :
 la fiecare parcurgere a ciclului, dehidrogenazele care oxi-
dează intermediarii succesivi, reduc trei molecule de NAD la
NADH şi o moleculă de FAD la FADH2;

86
 în a treia etapă acţionează lanţul mitocondrial transportor de electroni
care efectuează tranzitul electronilor de la NADH la NADH 2 şi ulterior la O2
molecular. Pentru fiecare pereche de electroni ce se mişcă de-a lungul lanţului,
pe întreaga sa lungime, sunt sintetizate trei molecule de ATP.
În urma parcurgerii întregului ciclu de la nivelul mitocondriei se obţin
34 molecule de ATP. În felul acesta, oxidarea completă a unei molecule de
glucoză (la CO2 şi H2O) generează 36 molecule de ATP: două în timpul gli-
colizei în citosol şi 34 în timpul fosforilării în matricea mitocondrială.
Mitocondriile uzate sunt îndepărtate prin autofagie şi în locul lor se
for-mează prin condriodiereză alte mitocondrii. Prin acest proces o
mitocondrie funcţională va da naştere la două organite asemănătoare.
Funcţia principală a mitocondriilor este generarea energiei necesare
des-făşurării activităţilor celulare, cum sunt: diviziunea, diferenţierea, secreţia,
contracţia musculară, etc. Prin acţiunea enzimelor oxido-reducătoare şi prin
procesul fosforilării oxidative iau naştere molecule de ATP (fosfat macro-
ergice). Sub acţiunea ATP-azei, moleculele de ATP vor fi scindate, cu elibe-
rarea unei cantităţi de energie ce va fi utilizată pentru desfăşurarea procese-lor
vitale din celulă.

TRANSMITEREA ŞI EXPRIMAREA
INFORMAŢIEI GENETICE

Genele controlează transmiterea caracterelor de la părinţi la copii, în-

mulţirea celulelor, dar în acelaşi timp coordonează sinteza elementelor struc-
turale şi a enzimelor.
Informaţia genetică este reprezentată de secvenţa ADN, iar perpetuarea
de la o celulă la alta se realizează prin replicare.
Dogma centrală a biologiei moleculare postulează că informaţia pentru
sinteza proteinelor este conţinută de secvenţa ADN şi este transmisă prin in-
termediul ARNm proteinelor.
Genele sunt constituite din ADN şi controlează sinteza de ARN. În
citoplasmă acesta coordonează sinteza proteinelor:
 structurale, care alături de lipide şi glucide întră în alcătuirea diferitelor
structuri celulare;
 enzime, care catalizează reacţiile chimice din celule.
Procesul de sinteză al proteinelor este denumit şi translaţie, deoarece
în acest proces are loc traducerea secvenţei nucleotidice a ARNm în secvenţa
aminoacizilor care formează proteina.
Sinteza unei proteine este controlată în general de o pereche de gene,
astfel, celula umană care are o sută de mii de perechi de gene, are capacitatea
de a sintetiza peste o sută de mii de tipuri diferite de proteine.

87
 În molecula de ADN, genele sunt ataşate cap la cap.
În structura ADN intră:
 acidul fosforic;
 dezoxiriboza (un zaharid);
 patru baze azotate, dintre care:
o două sunt purinice, adenina şi guanina;
o două sunt pirimidinice, timina şi citozina.
Molecula dublu-helicoidală de ADN are un ax de susţinere format din
două lanţuri helicoidale constituite din acid fosforic şi dezoxiriboza. Între cele
două lanţuri se află bazele azotate.
În procesul de sinteză a ADN sunt parcurse două etape:
 sinteza nucleotidelor, prin combinarea unei molecule de acid fosforic
cu o moleculă de dezoxiriboză şi cu una dintre cele patru baze azotate,
rezultând patru nucleotide diferite: acidul dezoxiadenilic, acidul
dezoxiguanilic, acidul dezoxitimidilic şi acidul dezoxicitidilic;
 asamblarea nucleotidelor, care se face astfel încât acidul fosforic şi de-
zoxiriboza să alterneze între ele la nivelul celor două lanţuri separate.
Între bazele purinice şi pirimidinice ale celor două lanţuri se stabilesc
legături slabe, astfel:
 adenina se leagă întotdeauna de timină,
 guanina se leagă întotdeauna de citozină.
Legături slabe de hidrogen ce se stabilesc între baze permit ca în
timpul funcţionării ADN în celulă, cele două catene să se separe cu uşurinţă.

CODUL GENETIC

Prin separarea celor două lanţuri ale ADN, baze purinice şi piri-
midinice proemină pe marginea fiecărei catene constituind codul genetic.
Fiecare catenă a moleculei de ADN posedă câte un cod genetic propriu. Prin
intermediul său, ADN controlează procesele de sinteza de la nivel celular.
Codul genetic cuprinde cuvinte de cod care sunt constituite din triple-
tele succesive de baze. Cuvintele de cod controlează secvenţa aminoacizilor în
procesul de sinteză a proteinelor.

ACIDUL RIBONUCLEIC (ARN)

Majoritatea ADN-ului celulei se află în nucleu, iar cea mai mare parte
a funcţiilor celulare se desfăşoară în citoplasmă. Controlul reacţiilor chimice
din citoplasmă se realizează prin intermediul ARN. Sinteza acestuia este

88
controlată de ADN. Astfel, prin procesul numit transcripţie codul genetic este
transferat ARN-ului, care trece în citoplasmă prin porii nucleari.
Sinteza ARN necesită separarea temporară a celor două catene de
ADN, rezultând:
 o catenă, folosită ca matriţă pentru sinteza ARN (transcripţia); tri-
pletele codului ADN determinând formarea tripletelor (codoni) codului
complementar al ARN, care controlează secvenţa aminoacizilor din
proteinele sintetizate;
 o catenă inactivă.
Fiecare catenă de ADN a fiecărui cromozom conţine codul pentru
aproximativ patru mii de gene.
Structura elementară a ARN este similară cu a ADN, cu două di-
ferenţe: riboza înlocuieşte dezoxiriboza, iar uracilul înlocuieşte timina.
Sinteza moleculei de ARN se realizează în două etape:
 sinteza nucleotidelor ARN (ca la ADN), pentru care sunt utilizate patru
nucleotide diferite care conţin bazele adenina, guanina, citozina, uraci-
lul (în locul timinei din ADN).
 activarea nucleotidelor, prin adiţia a câte doi radicali fosfat, cu
formarea trifosfaţilor.
Cei doi radicali fosfat se combină cu nucleotidul prin legături fosfat
ma-croergice provenite de la ATP-ul celular. Astfel, fiecare nucleotid dispune
de o mare cantitate de energie, necesară în următoarele etape ale sintezei
ARN.
Nucleotidele activate vor fi asamblate folosind ca matriţă catena de
ADN. În acest proces este implicată enzima ARN polimeraza.
Aceată enzimă are următoarele proprietăţi funcţionale:
 recunoaşte şi se fixează pe o secvenţă de nucleotide numită promotor,
din catena ADN, situată imediat înaintea genei iniţiale, aceasta fiind
eta-pa esenţială în sinteza ARN;
 după fixarea la promotor, determină "despletirea" a aproximativ două
ture din spirala helix a ADN cu separarea acestor porţiuni;
 se deplasează în lungul catenei ADN, nucleotidele complementare ale
ARN vor fi legate la catena ADN; iar prin legarea între ele a nu-
cleotidelor succesive ale ARN se va forma molecula de ARN.
 când polimeraza ARN ajunge la capătul genei sau al secvenţei de gene,
întâlneşte secvenţă de încheiere a lanţului; care determină desprinderea
polimerazei de pe catena de ADN şi eliberarea concomitent în nucleo-
plasmă a catenei de ARN.
Cele patru tipuri de baze ale ADN şi cele patru tipuri de baze ale ARN
se combină între ele într-un mod specific, codul de pe catena ADN fiind
transcris într-o formă complementară pe molecula de ARN, astfel:

89
 Baza ADN Baza ARN
guanina citozina
citozina guanina
adenina uracil
timina adenina

Există trei tipuri de ARN, cu rol în procesul de sinteză proteică.

Acestea sunt:
 ARN mesager (ARNm), ce transportă codul genetic la nivelul citoplas-
mei;
 ARN de transfer (ARNt), ce transportă aminoacizii activaţi către ribo-
zomi, unde suferă un proces de asamblare rezultând moleculele pro-
teice;
 ARN ribozomal (ARNr), care intră în structura ribozomilor.

SINTEZA PROTEINELOR

Proteinele sunt sintetizate din aminoacizi. Secvenţa în care sunt legaţi

este determinată de ordinea în care bazele sunt aranjate în catena ADN, fie-
care aminoacid fiind reprezentat de o secvenţă de trei baze (triplet).
Adenina, citozina, timina şi guanina, din molecula de ADN, funcţio-
nează ca literele într-un cuvânt. Prin aranjarea lor în combinaţii diferite, pot
forma mai mult de 64 de cuvinte de cod. Astfel pot fi codaţi până la 20 de
aminoacizi. Fiecare aminoacid poate avea mai mult de un codon.
Codul unui lanţ polipeptidic se formează prin aranjarea într-o secvenţă
proprie a aminoacizilor care intră în alcătuirea sa.

ARN mesager (ARNm)

Majorităţii aminoacizilor le corespund mai mult de un codon. Pe de
altă parte un anumit codon reprezintă comanda de începere a sintezei
proteinei, iar trei codoni reprezintă semnalul de încetare a sintezei proteinei.

ARN de transfer (ARNt)

ARN de transfer, indispensabil pentru sinteza proteinelor, are rolul de a
transfera aminoacizii pe catena de ARNm, pe măsură ce proteina este sinte-
tizată.
Fiecare tip de ARNt se combină specific cu unul din cei 20 de amino-
acizi comuni acţionând ca un cărăuş al aminoacidului specific spre ribozomi.
La acest nivel, fiecare tip specific de ARNt recunoaşte un anumit codon de pe

90
ARNm şi aşează aminoacidul la locul său în lanţul molecule proteice sin-
tetizate.
ARNt este o moleculă mică cu aspectul unui lanţ molecular plicaturat,
în formă de frunză de trifoi, fiind formată din 80 de nucleotide.
Rolul ARNt este de a ataşa aminoacizii la catena proteică. De aceea
este important ca pentru fiecare tip de aminoacid să existe numai un singur tip
specific de ARNt, care să corespundă în acelaşi timp unui anumit codon al
ARNm.
ARNt are capacitatea de a recunoaşte codonul specific al ARNm, dato-
rită unei triplete de nucleotide, numită anticodon. Acesta este localizat în
mijlocul moleculei ARNt, corespunzând petalei din mijloc a frunzei de trifoi.
În procesul de sinteză a moleculei proteice între bazele anticodonului şi
cele ale codonului se stabilesc legături slabe de hidrogen. Astfel, aminoacizii
corespunzători se aliniază într-o anumită ordine în lungul catenei de ARNm,
stabilindu-se astfel secvenţa aminoacizilor din molecula proteică.

ARN ribozomal (ARNr)

ARN ribozomal intră în structura ribozomului (60%) alături de protei-
nele structurale sau enzime, necesare sintezei proteice.
Ribozomii sediul sintezei proteice fcţionează întotdeauna în asociere
cu ARNt, care alege aminoacidul şi cu ARNm care indică locul acestuia în
lan-ţul proteic.

Sinteza proteinelor în ribozom. În procesul sintezei proteinelor mole-

cula de ARNm trece prin faţa ribozomului, începând de la un capăt predeter-
minat al moleculei de ARN, specificat de o anumită secvenţă de baze ale
ARNm, iar ribozomul va citi codul ARNm. Prin procesul de translaţie va avea
loc sinteza unei molecule proteice. În momentul în care prin dreptul ri-
bozomului trece codonul stop, sinteza moleculei proteice încetează, proteina
fiind eliberată apoi în citoplasmă.
Ataşarea ribozomilor de reticulul endoplasmic se produce la începerea
sintezei proteinei, deoarece capătul iniţial al unor molecule proteice în curs de
sinteză are o secvenţă de aminoacizi ce se leagă la receptorul specific de pe
reticulul endoplasmic.
Proteina nou sintetizată străbate membrana RE rugos şi apoi pătrunde
în matricea acestuia. În acest timp la nivelul ribozomului continuă sinteza pro-
teinei ce va favoriza tracţionarea şi ataşarea ribozomului la membrana re-
ticulul endoplasmic.
Acest proces se desfăşoară simultan în mai mulţi ribozomi ca răspuns
la aceeaşi moleculă de ARNm.
În realizarea lanţurilor proteice aminoacizii succesivi din lanţul
proteic se leagă conform următoarea reacţii chimice:

91
 H2N O2 H R H2N O2 H R
| || | | | || | |
R– C – C – OH + H– N– C–COOH → R– C– C – N – C– COOH
+ H2O

Radicalul hidroxil al grupării –COOH a unui aminoacid şi un ion de

hidrogen al grupării –NH2 de la celălalt aminoacid sunt îndepărtate şi vor
forma o moleculă de apă. Cele două situsuri reactive restante la cei doi ami-
noacizi vecini se leagă unul de altul într-o moleculă unică. Acest proces se
numeşte legătură peptidică.
Fiecare legătură peptidică necesită multă energie, furnizată prin hi-
droliza a patru molecule de ATP, procesul de sinteză proteică fiind printre pro-
cesele celulare cu cel mai mare consum energetic.

MATRICEA EXTRACELULARĂ

Matricea extracelulară realizează interacţiunea dintre celule şi alţi con-

stituenţi. Ea este alcătuită din fibre incluse într-o substanţă fundamentală al-
cătuită din glicozaminoglicani şi glicoproteine structurale.
Matricea extracelulară ocupă spaţiul interstiţial şi prezintă o compo-
nentă fluidă reprezentată de apă şi de molecule solubile şi o componentă solidă
alcătuită din molecule insolubile şi macromolecule ordonate în structuri.
Componentele matricei extracelulare sunt secretate de către celulele con-
junctive.
Până nu demult se considera că matricea extracelulară este alcătuită din
proteine structurale pasive. În prezent, ca urmare a progreselor din biochimia
şi biologia celulară şi moleculară a ţesutului conjunctiv, s-a schimbat con-
cepţiei privind matricea extracelulară. Acum este clar că matricea extrace-
lulară este implicată într-un număr tot mai mare de procese. Astfel, matricea
extracelulară stabilizează structura fizică a ţesuturilor, asigurând elasticitatea
ţesuturilor şi organelor; joacă un rol important în adezivitatea celulară;
îndeplineşte un rol metabolic şi nu în ultimul rând intervine în morfogeneză
prin influenţarea: formei celulelor, proliferării, migrării şi dezvoltării celulelor
la embrion.

SUBSTANŢA FUNDAMENTALĂ

Substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv este substanţa amorfă,

omogenă şi vâscoasă care umple spaţiul dintre fibrele şi celule ţesutului con-
junctiv. În compoziţia ei intră: glicozaminoglicanii, glicoproteinele structu-
rale şi lichidul tisular.

92
 Glicozaminoglicanii sunt polizaharide liniare formate din unităţi diza-
haridice repetitive şi caracteristice. Acestea sunt compuse din:
 acid uronic care poate fi acid glucuronic sau acid iduronic;
 hexozamină care poate fi glucozamina sau galactozamina.
Din grupul glicozaminoglicanilor fac parte: acidul hialuronic, condro-
itin sulfaţii, heparan sulfatul, keratan sulfatul, dermatan sulfatul şi heparina.
Cu excepţia acidului hialuronic, toţi ceilalţi glicozaminoglicani sunt legaţi
covalent de o proteină, rezultând molecule de proteoglicani.

Acidul hialuronic este bine reprezentat în: substanţa fundamentală a

cordonului ombilical, piele, ligamente, sinoviale, valvule cardiace şi în pereţii
vasculari. Cea mai mare parte a acidului hialuronic este legată de proteine.
Datorită numărului mare de grupări hidroxilice de pe suprafaţa sa, acidul
hialuronic are rol în retenţia apei, în controlul mecanismelor de difuzie şi este
reglator al unor activităţi enzimatice. Datorită structurii sale laxe şi poroase,
acidul hialuronic ţine la distanţă celulele, permiţându-le să se mişte liber şi să
prolifereze. Aceste funcţii ale acidului hialuronic sunt importante în procesul
de diferenţiere celulară, permiţând migrarea celulelor. Acidul hialuronic este
sintetizat de fibroblaste şi mastocite, cantitatea acestuia fiind mai mare la
tineri. Sinteza acidului hialuronic este stimulată de hormonii androgeni,
estrogeni, STH, ACTH, iar degradarea sa se face cu ajutorul hialuronidazei.

Condroitin sulfaţii apar ca amestecuri rezultate prin polimerizarea de

unităţi dizaharidice ce conţin o moleculă de acid glucuronic legată de N-acetil
galactozamina 4-sulfatată sau N-acetil galactozamina 6-sulfatată. Condroitin
4-sulfatul (denumit şi condroitin sulfat A) şi condroitin 6-sulfatul (denumit şi
condroitin sulfat C) sunt legaţi întotdeauna de proteine, fiind bine reprezentaţi
în cartilaj, piele, tendon, ligamente şi în pereţii vasculari. Condroitin sulfaţii
sunt implicaţi în stabilizarea fibrelor de colagen, prin formarea de punţi in-
terfibrilare.

Keratan sulfatul se găseşte în cornee, în nucleul pulpos şi în cartilaj. El

înlocuieşte condroitin 4-sulfatul pe măsură ce ţesuturile îmbătrânesc. Con-
centraţia de keratan sulfat este crescută în stările patologice ale ţesutului con-
junctiv.

Heparan sulfatul şi heparina au efecte anticoagulante şi de clarificare a

plasmei, participând la homeostazia mediului intern. Lanţurile de heparan
sulfat se leagă de: colagenii fibroşi de tipul I, III, V, fibronectină, laminină,
trombospondină, care sunt prezenţi în matricea interstiţială ce înconjoară
lamina bazală. Heparan sulfatul predomină în membranele bazale de la ni-
velul glomerulului renal şi din piele, unde îndeplineşte un rol specific în re-
cunoaşterea, ataşarea şi filtrarea unor substanţe anionice.

93
 Dermatan sulfatul este un proteoglican sulfatat prezent în piele, inimă
şi în vasele de sânge.

Glicoproteinele structurale sunt alcătuite dintr-un nucleu proteic şi din

polizaharide care se ramifică, se termină adesea cu acid sialic şi nu conţin
glucozamină. Glicoproteinele structurale mediază relaţiile intercelulare şi in-
fluenţează adezivitatea celulară. Din această categorie fac parte fibronecti-
nele, care pot fi identificate în matricea tuturor ţesuturilor conjunctive; con-
dronectinele, prezente în cartilaj şi lamininele, dispuse în membrana bazală.

Fibronectinele reprezintă o clasă importantă de proteine multiadezive,

identificate în matricea extracelulară conjunctivă şi în membrana bazală, fiind
sintetizate de fibroblaste, de celulele endoteliale şi în măsură mai mică de
unele celule epiteliale. În prezent se cunosc peste douăzeci de tipuri de lanţuri
polipeptidice diferite ce intră în alcătuirea fibronectinelor. Rolul principal al
fibronectinelor este în ataşarea celulelor la colagenul de tip I, II, III şi V,
precum şi în formarea de complexe cu fibrina, fibrinogenul, proteoglicanii,
heparina, acidul hialuronic şi cu unele componente ale complementului. De
asemenea fibronectinele au rol important în organizarea citoscheletului, în
migrarea şi diferenţierea celulară din timpul dezvoltării embrionare. În
anumite condiţii, fibronectinele pot suplini acţiunea factorului de creştere a
fibroblastului, a factorului de creştere a epidermului şi a prostaglandinei F.
Fibronectinele sunt proteine opsonizante care facilitează fagocitoza şi pro-
cesele de reparare tisulară. Ele sunt importante deoarece facilitează migrarea
macrofagelor şi a altor celule implicate în imunitate, în timpul reparării
rănilor. Sinteza şi cantitatea fibronectinelor sunt alterate în boala canceroasă,
reducându-se astfel aderenţa intercelulară şi favorizând metastazarea.

Entactina, componentă a laminei bazale, este o glicoproteină de ade-

ziune, sulfatată, legată de laminină. Rolul său este de a lega laminina cu
colagenul de tip IV al laminei densa.

Tenascina este o glicoproteină de adeziune, abundentă în ţesutul

embrionar. Este secretată de celulele gliale ale ţesutului nervos în dezvoltare.
Are rol în migrarea celulară, prin implicarea în adeziunea dintre celule şi
marticea extracelulară.

Condronectina este prezentă în cartilaj, unde mediază adeziunea con-

drocitelor la colagenul de tip II.

Laminina este o glicoproteină sulfatată, heterotrimerică care se găseşte

în mare concentraţie în membranele bazale.

94
 Osteonectina este o glicoproteină situată în matricea extraccelulară a
osului. Are rolul de a lega mineralele la colagenul de tip I; influenţează cal-
cificarea prin inhibarea creşterii cristalelor.

Lichidul tisular rezultă în urma trecerii din capilare în ţesutul conjunc-

tiv a apei, împreună cu molecule mici, inclusiv proteine cu masă moleculară
mică şi cu diferiţi ioni. Rezultă în felul acesta un lichid asemănător cu plasma
sanguină. În unele situaţii patologice, apa se acumulează în cantitate mare în
ţesuturile conjunctive, formându-se edeme.

FIBRELE CONJUNCTIVE

În substanţa fundamentală a ţesuturilor conjunctive se deosebesc trei

categorii de fibre: de colagen, elastice şi de reticulină. La microscopul optic
ele au aspect diferit, dar studiile biochimice şi cele de microscopie electronică
au scos în evidenţă faptul că între ele există asemănare ultrastructurală şi de
compoziţie în aminoacizi.

FIBRELE DE COLAGEN

Colagenii sunt o clasă majoră de proteine fibroase insolubile în

matricea extracelulară a ţesutului conjunctiv. Colagenul formează mai mult de
30% din greutatea proteinelor din ţesutul conjunctiv, iar în piele mai mult de
70% din greutatea dermului.
În funcţie de necesităţile structurale şi funcţionale ale ţesutului, ele-
mentele colagene pot fi abundente (ex. ţesut conjunctiv dens) sau slab re-
prezentante (ex. ţesutul conjunctiv lax) şi pot fi dispuse într-un mod distinct.
De exemplu în tendon şi ligamente, fibrele de colagen sintetizate de
fibroblaste sunt groase, lungi şi grupate în fascicule paralele, ce conferă
rezistenţa necesară la întindere. În contrast, fibrele de colagen au tendinţa de a
fi dispuse circular în jurul axului lung al unor structuri tubulare, extensive,
cum sunt vasele de sânge sau intestinul. În cartilaj şi os, fibrele de colagen
sintetizate de condroblaste respectiv osteoblaste, sunt dispuse astfel încât să
ajute la îndeplinirea rolului mecanic al scheletului.
Moleculele de colagen reprezintă o componentă majoră a laminei ba-
zale, care se găseşte interpusă între celulele epiteliale şi ţesutul conjunctiv
subiacent. În microscopia electronică, lamina bazală poate fi observată ca o
reţea de fibrile fine ce pierd modelul caracteristic reprezentat prin benzi în-
tunecate şi clare. Endoteliul capilarelor este de asemenea susţinut de o lamină
bazală. În acest caz (capilarele glomerulului renal) lamina bazală are o gro-

95
sime de 1500 Å. Colagenul serveşte pentru o varietate largă de funcţii struc-
turale şi mecanice, iar ca un component al laminei bazale joacă un rol
important în controlul permeabilităţii vasculare şi epiteliale.
Fibrele de colagen se colorează în roz în coloraţia uzuală cu hematoxi-
lină-eozină, albastru în coloraţia tricrom Malory sau cu albastru de anilină,
verde prin metoda tricrom Masson (modificată de Goldner), roşu aprins prin
metoda Van Gieson şi în mod specific roşu cu colorantul roşu Sirius.
Fibrele de colagen au diametrul de 10-15 µm, culoarea albă, sunt
drepte sau ondulate, nu se ramifică şi nu se anastomozează. Fiecare fibră este
alcătuită din fibrile fine de 0,3-0,5 µm, dispuse paralel, solidarizate între ele
prin proteoglicani.
Studiile de microscopie electronică au arătat că fiecare fibrilă este alcă-
tuită din protofibrile cu diametrul de 200-400 Å, cu un aspect ultrastructural
caracteristic, reprezentat printr-o periodicitate de 640 Å compusă dintr-o ban-
dă clară şi o bandă întunecată.
Unitatea de proteină care se polimerizează pentru a forma fibrilele de
colagen este o moleculă alungită denumită tropocolagen, care măsoară 280
nm în lungime şi 1,5 nm grosime. Tropocolagenul constă din trei subunităţi de
lanţuri polipeptidice alfa spiralate, dispuse sub forma unui triplu helix.
Diferenţele în compoziţia chimică a acestor lanţuri polipeptidice sunt respon-
sabile de existenţa diferitelor tipuri de colagen. Structura moleculară este de-
terminată de compoziţia în aminoacizi a fiecărui lanţ. Lanţurile de polipeptide
din colagen conţin secvenţa repetitivă de tipul (X-Y-Gly) n, în care cel mai
adesea prolina se află în poziţia X, iar hidroxiprolina în poziţia Y. Aceşti doi
aminoacizi reprezintă 22% din compoziţia în aminoacizi a colagenului.
Glicina reprezintă aproximativ 33% din conţinutul în aminoacizi a colagenu-
lui.
Toţi colagenii prezintă segmente helicale spiralate care constau din
lan-ţuri similare ca structură, dar proprietăţile unice ale fiecărui tip de colagen
se datorează în primul rând segmentelor care întrerup triplu helixul şi care se
plicaturează în alte tipuri de structuri tridimensionale.
Configuraţia sub formă de triplu helix îi oferă colagenului o serie de
proprietăţi unice şi este esenţială pentru fibrilogeneza normală. Mutaţiile care
afectează formarea unui triplu helix stabil, conduc la modificări funcţionale
ale ţesutului conjunctiv.
În colagenii de tip I, II şi III, moleculele de tropocolagen se agregă în
unităţi microfibrilare care se împachetează împreună pentru a forma fibrile.
Legăturile de hidrogen şi stabilirea de interacţiuni hidrofobe, reprezintă etape
importante în agregarea şi împachetarea acestor molecule. Într-o etapă
ulterioară, această structură este solidarizată prin formarea unei legături co-
valente, proces catalizat de lizil oxidază.

96
 În prezent este clară ideea potrivit căreia colagenii reprezintă o familie
de proteine foarte înrudite structural, dar care din punct de vedere genetic sunt
distincte.
În genomul uman există cel puţin 25 de gene diferite ce codifică lanţu-
rile alfa, care prezintă diferenţe minime în secvenţele de aminoacizi, iar aceste
lanţuri alfa corespund cel puţin pentru 16 tipuri diferite de colagen identificate
şi numerotate cu litere romane. În pielea umană s-au identificat 10 tipuri de
colagen distincte din punct de vedere genetic, iar localizarea precisă a genelor
pe cromozomi, pentru cei mai mulţi dintre aceştia, a fost făcută prin tehnici de
hibridizare in situ.
Segmente colagenice de tipul triplu helix au fost identificate şi în alte
proteine, ca: acetilcolinesteraza, fracţiunea C1q a complementului şi în recep-
tori ai macrofagelor.

FIBRELE ELASTICE

Fibrele elastice sunt alcătuite din elastină, o scleroproteină care spre

deosebire de colagen conţine în cantitate mai mică hidroxiprolina, dar în mod
caracteristic mai multă valină, dezmozină şi isodezmozină. Proprietatea e-
senţială a fibrelor elastice este elasticitatea, proprietate care diminuă odată cu
îmbătrânirea organismului, din cauza depunerii sărurilor de calciu şi a trans-
formării elastinei în elacină. Elastina este sintetizată de fibroblaste şi se agre-
gă în fibre cu diametrul de 0,5-2 µm, mai subţiri decât cele colagene, care se
ramifică şi se anastomozează. Precursorul intracelular al elastinei se numeşte
tropoelastină, care prin polimerizare dă naştere fibrelor elastice solidarizate
între ele prin legături covalente şi necovalente. Fibrele şi lamele elastice se
colorează slab prin metoda hematoxilină-eozină sau sunt cromofobe, fiind
evidenţiate cu orceină în roşu brun, în roşu cu rezorcină-fuxină sau în negru cu
aldehid-fuxină; sunt constant PAS+ datorită cimentului interfibrilar de natură
glicoproteică.
Examinate cu ajutorul microscopului electronic cu transmisie, fibrele
elastice mature prezintă două componente distincte:
 componenta majoră reprezentată de elastină (aproximativ 90%) care
este amorfă, electronodensă şi nu prezintă periodicitate distinctă în mi-
croscopia electronică;
 componenta microfibrilară care înconjoară elastina fiind reprezentată
de microfibrile cu diametrul de aproximativ 10-12 nm, alcătuite din
fibrilină, o familie de glicoproteine codificate de gene aflate pe cro-
mozomii umani 5, 15 şi 17; o caracteristicile fibrilinei este conţinutul
său mare în cisteină.
Fibrele elastice din ţesuturile conjunctive formează o reţea res-
ponsabilă de elasticitatea diferitelor organe.

97
 Distribuţia fibrelor elastice este variabilă în diferite ţesuturi: în plămâni
şi în aparatul cardiovascular sunt bine reprezentate (abundente); în aortă se
găsesc lamele elastice, iar în piele constituie o componentă minoră, elastina
reprezentând doar 1-2% din greutatea dermului.

FIBRELE DE RETICULINĂ

Fibrele de reticulină sunt formate din reticulină, substanţă asemă-

nătoare colagenului, denaturată de colagenază şi pepsină, dar rezistentă la
acţiunea tripsinei. Diferenţele faţă de colagen sunt legate de compoziţia în
aminoacizi, concentraţia mai mare de glucide şi prezenţa unei importante
fracţiuni lipidice (absente din colagen). Fibrele reticulare sunt mai numeroase
la tineri, aspect care pledează pentru transformarea lor în fibre colagene la bă-
trâni.
Fibrele de reticulină sunt foarte subţiri, cu diametrul cuprins între 0,5-
2 µm; se ramifică şi se anastomozează formând reţele. Nu se evidenţiază în
coloraţii uzuale, decât prin impregnaţie argentică şi sunt PAS+. Argirofilia şi
reacţia PAS+ sunt date de concentraţia mare de glicoproteine asociate acestor
fibre. Fibrele de reticulină conţin 6-12% hexoze faţă de numai 1% în fibrele de
colagen. Imunocitochimia şi histochimia evidenţiază că fibrele de reticulină
sunt alcătuite în principal de colagen de tip III în asociere cu alte tipuri de
colagen, glicoproteine şi proteoglicani. Ultrastructural, fibrele de reticulină
prezintă fibrile cu periodicitate axială specifică colagenului, dar cu o dispoziţie
particulară ce explică absenţa birefringenţei. Fibrele de reticulină sunt
sintetizate de fibroblaste, condroblaste, celule endoteliale, ca molecule de
colagen tip III, care exocitate vor polimeriza în spaţiul extracelular.

PROLIFERAREA ŞI DIFERENŢIEREA
CELULARĂ

Dezvoltarea organismului se realizează prin două procese fundamen-

tale:
 proliferarea celulară, prin care se produce creşterea numerică a
celulelor,
 diferenţierea celulară, prin care se produce specializarea celulelor
pentru îndeplinirea anumitor funcţii.
În perioada timpurie a dezvoltării embrionare se produce proliferarea
rapidă a celulelor, iar prin diferenţiere vor rezulta numeroase tipuri de celule
specializate. Organismul adult este alcătuit din mai multe sute de tipuri
celulare deosebite, majoritatea fiind blocat în faza Go a ciclului celular.

98
 Diferenţierea celulară:
 se desfăşoară pe tot parcursul vieţii (începe în momentul concepţiei şi
încetează la moartea individului).
 are intensitate maximă în timpul dezvoltării embrionare,
 este un proces ireversibil la om, deoarece nici o celulă diferenţiată nu
mai poate, în condiţii normale să-şi recapete caracterele embrionare
avute la începutul diferenţierii.

Desfăşurarea procesului de diferenţiere celulară are la bază anumite

mecanisme specifice. Astfel, la mamifere fertilizarea oului marchează înce-
putul procesului de diferenţiere. Oul fertilizat şi celulele rezultate din primele
două diviziuni (primele blastomere) pot genera prin diferenţiere oricare din
tipurile celulare funcţionale ale adultului. Acestea au deci un potenţial maxim
de diferenţiere, motiv pentru care sunt numite celule pluripotente sau
multipotente. În cazul celulelor pluripotente, întregul set de gene din nucleu
este funcţional, ele având astfel posibilitatea să urmeze orice traseu evolutiv de
diferenţiere.
Când celulele discului embrionar se dispun pe cele trei straturi
ectoderm, mezoderm şi endoderm, ele devin celule orientate. Din acest mo-
ment ele pot da naştere diferitelor tipuri de celule. Astfel, celulele ecto-
dermului vor putea forma celule nervoase, celule epiteliale.
Şi celulele orientate posedă întregul set de gene caracteristic speciei
res-pective însă nu toate sunt funcţionale, unele fiind represate. Vor rămâne
funcţionale acele gene care sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor
specifice, caracteristice tipurilor celulare spre care poate evolua o celulă
orientată.
Se formează mai târziu celulele stem, care au capacitate de înmulţire,
dar pot da naştere numai unui singur tip celular sau a unui număr mic de celule
înrudite. Astfel, celulele stem din măduva osoasă hematogenă reprezintă
celule cap de serie pentru leucocite, hematii şi trombocite; celulele stem din
epiteliu sunt celule cap de serie pentru celulele epiteliale. Celulele care se
formează din celulele stem nu mai au posibilităţi de diferenţiere, ele numindu-
se celule adulte specializate. Înlocuirea acestora se poate face doar pe baza
celulelor stem.
Organismul adult la mamifere nu posedă celule pluripotente sau celule
orientate, dar are rezerve de celule stem în toate ţesuturile care se autoîntreţin
prin diviziune. Excepţie fac ţesutul muscular cardiac şi ţesutul nervos ale căror
celule nu se mai divid.

FACTORII DE CREŞTERE

99
 Proliferarea celulară este controlată prin factorii de creştere care se
leagă la receptorii de pe suprafaţa celulară, care la rândul lor sunt conectaţi la
moleculele semnal care transmit mesajul la receptorii nucleari, unde factorii de
transcripţie se leagă la ADN, iar sinteza proteică va fi stimulată, determinând
astfel continuarea diviziunilor celulare (fig. 9).
Factorii de creştere sunt proteine care se leagă la receptorii de pe suprafaţa
celulelor, având ca principal rezultat activarea proliferării şi/sau diferenţierii
celulare (tabel. 2).
Mulţi factori de creştere sti-
mulează diviziunea celulară a
mai multor tipuri celulare, în
timp ce alţii sunt specifici unui
tip celular.

Fig. 9. Diagrama controlului

proliferării celulare.

Factorul de creştere al epidermului (EGF). Ca şi alţi factori, se leagă

de receptorii specifici de pe suprafaţa celulară. Receptorul pentru EGF conţine
un domeniu kinazic, cu activitate tirozin kinazică activat ca răspuns la legarea
EGF. Acest domeniu kinazic va fosforila receptorul EGF printr-un proces de
autofosforilare, ca la alte proteine, cu activarea receptorului. Experimental s-a
demonstrat că proto-oncogena Neu este omoloagă receptorului EGF.
Factorul de creştere al epidermului are efecte proliferative atât asupra
celulelor de origine mezodermală, cât şi asupra celor de origine ectodermală,
în mod particular asupra cheratinocitelor şi fibroblastelor. EGF are efect
negativ asupra unor carcinoame, cât şi asupra celulelor foliculului de păr.

100
 Tabel. 2. Factorii de creştere şi efectele lor.
Factor de
Sursa principală Activitate primară
creştere
stimulează proliferarea: ţesutului
trombocitele, celulele en-
PDGF conjunctiv, celulor glialele, celule-
doteliale, placenta
lor musculare netede
glandele submaxilare, glan- stimulează proliferarea celulelor
EGF
dele Brunner mezenchimale, gliale şi epiteliale
celule tumorale (carcinoa-
important în procesele de vinde-
TGF-α me), macrofage, cheratino-
care
cite activate
stimulează proliferarea diferitelor
diferite tipuri celulare, pro-
celule, inhibă unele celule stem,
FGF teine asociate matricei ex-
induce dezvoltarea mesodermului
tracelulare
în fazele embrionare precoce
stimulează creşterea neuritului şi
NGF –
supravieţuirea celulelor nervoase
Eritropo- stimulează proliferarea şi diferen-
rinichii
etina ţierea eritrocitelor
efect antiinflamator, stimulează
celulele TH1 (T-helper) ac- procesele de vindecare, inhibă
TGF-β
tivate şi celulele (NK) proliferarea macrofagelor şi lim-
focitelor
stimulează proliferarea diferitelor
IGF-I ficatul
tipuri celulare
stimulează proliferarea diferitelor
IGF-II diverse celule
tipuri celulare de origine fetală

Tot un răspuns la EGF este şi inducţia expresiei unor proto-oncogene

nucleare, cum sunt Fos, Jun şi Myc. EGF are de asemenea efect de scădere a
secreţiei gastrice acide.
Factorul de creştere derivat din plachete (PDGF) este alcătuit din
două lanţuri polipeptidice A şi B, care formează homodimerii AA sau BB, sau
hetero-dimeri (AB). Proto-oncogena c-Sis este omoloagă lanţului A al PDGF.
Doar forma dimerică a PDGF interacţionează cu receptorul PDGF. Se cu-nosc
receptori specifici homodimerului AA şi receptori pentru dimerii BB şi AB.
Ca şi receptorul EGF, receptorii PDGF au activitate tirozin kinazică intrinsecă.
După autofosforilarea receptorului PDGF, numeroase proteine semnal asociate
receptorului sunt în mod subsecvent tirozin fosforilate. Efectul proliferativ al
PDGF se exercită asupra mai multor tipuri de celule mezenchimale. Alte
răspunsuri la PDGF includ: remanierile citoscheletale şi intensificarea
turnoverului polifosfoinositolului. Ca şi EGF, PDGF induce expresia a
numeroase proto-oncogene localizate nuclear, cum sunt Fos, Myc şi Jun.
Factorul de creştere fibroblastică (FGFs). Sunt cel puţin 19 membrii
distincţi ai familiei FGF. Sarcomul Kaposi, prevalent la pacienţii cu SIDA,
secretă un omolog al FGF, numit proto-oncogena K-FGF. FGFs au un rol

101
important în dezvoltarea sistemului scheletal şi a celui nervos. FGFs au efect
neurotrofic pentru celulele sistemului nervos central şi periferic. De asemnea,
diferiţi membrii ai familiei FGF sunt inductori puternici ai diferenţierii
mezodermale în perioada timpurie a vieţii embrionare. Ca efecte non-
proliferative sunt reglarea funcţiei celulelor hipofizei şi ovarului.
Factorii de creştere fibroblastici interacţionează cu receptori celulari
specifici. Au fost identificate patru tipuri distincte de receptori FGFR1-
FGFR4. Toţi aceşti receptori au activitate tirozin kinazică intrinsecă, la fel ca
receptorii EGF şi PDGF.
Şi în acest caz, autofosforilarea este răspunsul imediat la legarea FGF.
După activarea receptorilor FGF numeroase proteine semnal asociate recep-
torului vor suferi procese de tirozin fosforilare.
Proto-oncogena Flg este omoloagă familiei de receptori FGF.
Receptorul FGFR1 este şi poarta de intrare în celule a herpes virusurilor. FGFs
se prinde la suprafaţa celulei de proteoglicanul heparansulfat. Scopul acestei
legături nu este clar, dar permite ca factorul de creştere să rămână asociat
suprafeţei extracelulare a celulei, care poate astfel stimulată în diferite con-
diţii.
Receptorii FGF au expresie crescută la osul în dezvoltare şi diferite
boli dominant autozomale rezultă în urma unor mutaţii ale genelor receptorilor
FGF. Cu prevalenţă mare este acondroplazia, la aceşti pacienţi producându-se
modificări ale domeniului transmembranar al FGFR3 (glicina înlocuieşte
arginina).
Alte tulburări ale creşterii oaselor cunoscute ca sindroame cra-
niosinostoză rezultă în mutaţii ale FGFR1, FGFR2 şi FGFR3. Uneori aceeaşi
mutaţie putând cauza două sau mai multe astfel de sindroame (tabel. 3).

Tabel. 3. Sindroame produse de mulaţii ale genelor

receptorilor FGF.
Receptor afectat Sindrom produs
FGFR1 Pfeiffer
FGFR2 Apert
FGFR2 Beare-Stevenson
FGFR2 Crouzon
FGFR2 Jackson-Weiss
FGFR2 Pfeiffer
FGFR3 Crouzon

Factorul de creştere transformator- (TGF-) a fost caracterizat ca o

proteină (secretată de celule tumorale) capabilă să inducă transformarea fe-
notipului celulelor non-neoplazice în cultură. Acest efect este reversibil, as-
pect demonstrat de revenirea celulelor la un fenotip normal după îndepăr-tarea
TGF-. Au fost identificate mai multe proteine omoloage TGF- (TGF--1 –

102
TGF--4). De asemenea există mai multe clase de receptori de suprafaţă care
leagă diferit TGF-.
TGFs- au efecte proliferative asupra multor celule mezenchimale şi e-
piteliale. În diferite condiţii TGFs- au efecte antiproliferative asupra celu-
lelor endoteliale, macrofagelor, limfocitelor T şi B. Unele efecte includ scă-
derea secreţiei de imunoglobuline, supresia hematopozei, miogenezei, adipo-
genezei, steroidogenezei. Diferiţi membrii ai familiei TGF- pot induce di-
ferenţierea mezodermală în perioada timpurie a embriogenezei.
Factorul de creştere transformator- (TGF-) ca şi forma β, a fost ini-
ţial identificat ca substanţă secretată de diferite celule tomorale. În conjuncţie
cu TGF--1, poate transforma reversibil diferite tipuri de celule normale în
cultură. TGF- se leagă la receptorii EGF ca şi de receptorii proprii pro-
ducându-se astfel efectul factorului de creştere. Sursa principală de TGF-
sunt carcinoamele, dar şi macrofagele şi cheratinocitele activate. În popu-
laţiile de celule normale, TGF- este un puternic factor de creştere al chera-
tinocitelor.
Eritropoietina (Epo) este sintetizat de rinichi, fiind reglator al eritropo-
iezei. Epo stimulează proliferarea şi diferenţierea eritrocitelor imature, sti-
mulează creşterea celulelor progenitoare eritroide şi induce diferenţierea uni-
tăţilor formatoare de colonii de eritrocite.
Factorul de creştere insulin-like (IGF-I), numit iniţial somatomedina
C, este un factor de creştere înrudit structural cu insulina. IGF-I este produs ca
răspuns la hormonul de creştere (GH) şi atunci induce activităţi celulare sub-
secvete, în mod particular în dezvoltarea osoasă.
Datorită faptului că IGF-I răspunde la hormonul de creştere a fost
numit somatomedină. Studiile ulterioare au demonstrat că IGF-I are activităţii
autocrine şi paracrine în plus faţă de activităţile endocrine observate iniţial.
Re-ceptorul IGF-I, ca şi receptorul pentru insulină, are activitate intrinsecă ti-
rozin kinazică. Datorită structurii similare, IGF-I poate să se lege de recep-
torii pentru insulină, dar cu o afinitate mai mică decât insulina.
Factorul de creştere insulin-like este aproape exclusiv exprimat în ţesu-
turile embrionare şi neonatale. După naştere nivelul detectabil al IGF-II scade
semnificativ. De aceea se consideră că este un factor de creştere fetal. Re-
ceptorii IGF-II sunt identici cu receptorii pentru manoză-6-fosfat, respon-
sabili pentru integrarea enzimelor în lizozomi.
Factorul de necroză tumoral- (TNF-) este produs de către macrofa-
gele activate. Ca şi IL-1, TNF- induce expresia altor factori de creştere au-
tocrini, intensificând răspunsul celular la acţiunea factorilor de creştere. TNF-
 acţionează sinergic ce EGF şi PDGF asupra unor tipuri celulare. Ca alţi
factori de creştere, TNF- induce expresia unor proto-oncogene nucleare şi a
unor interleukine.
Factorul de necroză tumoral- (TNF-) se caracterizează prin capaci-
tatea de a omorî diferite tipuri celulare şi de capacitatea de a induce diferen-

103
ţierea terminală în altele. Un răspuns semnificativ non-proliferativ ca răs-puns
la TNF- este inhibarea lipoprotein lipazei prezentă pe suprafaţa clulelor
endoteliale. Sinteza TNF- se realizează în principal în limfocitele T
citotoxice. Inducerea expresiei TNF- rezultă după creşterea nivelului IL-2, ca
şi prin interacţiunea antigenelor cu receptorii de pe celulele T.

Citokinele:
 reprezintă un grup de molecule cu rol regulator ce funcţioneaza ca
mediatori ai comunicării intercelulare, în condiţii normale cât şi în
condiţii patologice,
 sunt glicoproteine solubile, cu greutate moleculară mică,
 îşi exercită efectele prin intermediul interacţiunii cu receptori specifici
de pe suprafaţa celulelor circulante sau a celor tisulare,
 sunt secretate primar de către leucocito şi stimulează răspunsul imun
umoral şi celular şi celulele fagocitare:
o citokinele secretate de limfocite se numesc limfokine,
o cele secretate de monocite sau macrofage sunt numite monokine.
O mare familie de citokine sunt produse de diferite celule ale orga-
nismului. Multe dintre limfokine sunt cunoscute ca interleukine, care nu sunt
secretate doar de leucocite, dar sunt capabile să afecteze răspunsul celular al
leucocitelor. În mod specific interleukinele sunt factori de creştere orientaţi
spre celule de origine hematopoietică.

Interleukinele au un spectru mult mai larg de efecte biologice (tabel.

4). Au fost descrise până acum aproximativ 20 de tipuri de interleukine. IL-1,
IL-6 şi IL-8 sunt mediatori multifuncţionali nespecifici sintetizaţi de mai multe
tipuri celulare, printre care şi de keratinocite, cu rol în etapa precoce a re-
acţiilor de apărare a organismului împotriva diferitelor agresiuni. În ansamblu
rolul lor este de reglare a proliferării, diferenţierii şi migrării celulelor infla-
matorii şi non-inflamatorii.

Interleukina-1 (IL-1) este reprezentată de o familie de trei polipeptide

înrudite din punct de vedere structural. Acestea sunt IL-1a şi IL-1b, molecule
cu un spectru larg de efecte sistemice, locale (prin mecanism autocrin) şi
imunologice, acestea din urma cu rol în medierea mecanismelor de aparare ale
organismului gazda. A treia polipeptidă este antagonistul receptorului IL-1
(IL-1ra), inhibitor specific al activitaţii IL-1.

Tabel. 4. Citokinele şi rolul lor.

Interleukina Principala sursă Activitate primară
IL1-α şi macrofagele şi alte costimularea celulelor prezenta-

104
 toare de antigene şi a limfocitelor
celule prezentatoare
IL-1-β T; inflamaţie şi febră, hematopo-
de antigene
ieză
limfocitele TH1 şi proliferarea limfocitelor B şi a
IL-2
NK limfocitelor T activate, funcţii NK
limfocitele T activa- creşterea celulelor hematopoietice
IL-3
te progenitoare
proliferarea limfocitelor B, creş-
limfocitele TH2 şi terea şi funcţionarea eozinofilelor
IL-4
mastocitele şi mastocitelor, inhibarea produc-
ţiei de monokine
limfocitele TH2 şi creşterea şi funcţionarea eozino-
IL-5
mastocitele filelor
limfocitele TH2 ac-
tivate, celulele pre- proliferarea limfocitelor B, trom-
IL-6 zentatoare de anti- bopoieză, sinergic cu IL-1 şi TNF
gene şi alte celulele pe imfocitele T
somatice
celulele stromale ti-
IL-7 mice şi din măduva limfopoieză T şi B
osoasă
macrofagele şi alte chemoatractant pentru neutrofile şi
IL-8
celule somatice celule T
efecte hematopoietic şi timopo-
IL-9 limfocitele T
ietic
inhibă producţia de citokine, sti-
celulele TH2 activa-
mulează proliferarea limfocitelor
te, celulele TCD8+,
IL-10 B şi producerea de anticorpi, efect
celulele B, macrofa-
supresor asupra imunităţii celu-
gele
lare, creşterea mastocitelor
IL-11 celulele stromale efecte hemato- şi trombopoietice
proliferarea celulelor NK, produ-
limfocitele B, ma-
IL-12 cerea de INF-γ, stimulează imuni-
crofagele
tatea mediată celular
proliferarea limfocitelor B, creş-
terea şi funcţionarea eozinofilelor
IL-13 limfocitele TH2
şi mastocitelor, inhibarea produc-
ţiei de monokine

Principala funcţie a IL-1 este de a intensifica activarea limfocitelor T

ca răspuns la antigene. Activarea imfocitelor T de către IL-1 determină creşte-
rea de către limfocite T a producţiei de IL-2 şi de receptori a IL-2, care de-
termină intensificarea activării limfocitelor T (prin mecanism autocrin). IL-1
induce de asemenea creşterea expresiei interferonului-γ (IFN-γ) asupra lim-
focitelor T. Interleukinele-1 sunt secretate primar de către macrofage, dar şi de
către neutrofile, celule endoteliale, celule musculare netede, celule gliale,
astrocite, celule T şi B, fibroblaste şi cheratinocite. Producţia de IL-1 de către
aceste tipuri diferite de celule se produce doar ca răspuns la stimularea
celulară. În plus faţă de efectele asupra celulelor T, IL-1 poate induce pro-
liferarea celulelor non-limfoide.

105
 Interleukina-2 (IL-2) produsă şi secretată de limfocitele T activate, este
o interleukină majoră responsabilă pentru proliferare clonală a celulelor T. IL-
2 exercită efecte şi asupra limfocitelor B, macrofagelor şi celulelor natural
killer (NK). Producţia de IL-2 se realizează primar la nivelul limfocitelor T
helper CD4+ T. Expresia atât a IL-2, cât şi a receptorilor IL-2 este realiază de
celulele T, fiind indusă de IL-1.
IL-2 are rol în:
 stimularea proliferarii limfocitelor T cu receptori cu afinitate mare pen-
tru IL-2,
 stimularea proliferării şi diferenţierii limfocitelor B activate,
 stimularea activităţii celulelor NK,
 stimularea sintezei IFN-γ la nivelul celulelor T.

Interleukina-3 (IL-3) produsă de celulele T activate, este un membru al

familiei factorilor de stimulare a coloniilor (CSFs). Principala acţiune este
stimularea formării coloniilor de granulocite, macrofage şi a coloniilor de
granulocite-macrofage. În plus stimulează şi producţia de megacariocite.

Interleukina-4 (IL-4), denumită iniţial factorul de stimulare al limfoci-

telor B (BSF-1) are ca principale efecte:
 activarea proliferării celulelor B,
 inducerea expresiei antigenelor clasei a II-a a MHC,
 inducerea sintezei de IgG şi IgE,
 factor de creştere pentru unele limfocite T şi mastocite.

Interleukina-5 (IL-5) acţioneaza ca:

 stimulatoare a sintezei de imunoglobuline de către limfocitele B,
 activatoare a proliferării şi funcţiei eozinofilului.

Interleukina-6 (IL-6) apartine grupului de factori stimulatori ai celulei

B (BSF-2). IL-6 este produsă de macrofage, fibroblaste, celule endoteliale şi
celule T helper activate. IL-6 acţionează sinergic cu cu IL-1 şi TNF în reali-
zarea răspunsului imun, incluzând activarea celulelor T. Are multiple alte e-
fecte biologice:
 induce diferenţierea limfocitelor B şi sinteza consecutivă de imunoglo-
buline,
 este cofactor al proliferarii celulelor T,
 este cofactor al sintezei de IL-2,
 stimulează sinteza de glucocorticoizi,
 este principalul inductor al proteinelor de faza acută cu origine
hepatică,
 acţionează sinergic cu CSFs în diferenţierea celulelor hematopoietice.

106
 Interleukina-7 (IL-7) este un factor de creştere a celulelelor B imature,
timocitelor şi a unor limfocite T.

Interleukina-8 (IL-8) reprezintă o familie de proteine cu acţiune

chemo-atractantă asupra leucocitelor şi fibroblastelor. Această familie de
proteine se numesc chemokine. IL-8 este produsă de monocite, neutrofile,
celule NK şi are rol de chemoatractant pentru neutrofile, bazofile şi celule T.

Interleukina-9 (IL-9) stimuleaza proliferarea celulelor T, mastocitelor

şi celulelor leucemice megacarioblastice.

Interleukina-10 (IL-10) este o citokină pleiotropică produsă de limfoci-

tele Th2. Inhibă sinteza: IL-2, IL-3, TNF-, IFN- şi a GM-CSF.
Celelalte limfocite IL-11 – IL-20 sunt recent descrise, funcţiile lor
fiind încă incomplet elucidate.

Familia interferonilor (IFN) este formată din IFN-α produs mai ales de
leucocite; IFN-β, sintetizat de fibroblaste şi celulele endoteliale şi IFN-γ sin-
tetizat de limfocite. IFN-α şi IFN-β au un receptor comun, diferit de cel al
IFN-γ.
Acţiunile interferonilor sunt (tabel. 5):
 controlul creşterii şi diferenţierii celulare,
 modularea raspunsului imun celular şi umoral,
 modificări ale suprafeţei membranei celulare.

Tabel. 5. Interferonii şi rolul lor.

Interferonii Sursa principală Activitate primară
macrofagele, neu-
efect antiviral, activarea
INF-α şi INF-β trofilele şi unele ce-
celulelor şi macrofagelor
lule somatice
activarea macrofagelor,
limfocitele TH1
neutrofilelor, limfocitelor NK,
INF-γ activate şi celule
stimulează imunitatea mediată
NK
celular, efect antiviral

Factorii de stimulare a coloniilor (CSFs) sunt citokine care stimulează

proliferarea unor celule stem specifice pluripotente din măduva osoasă la a-
dult. Factorul de stimulare a coloniilor de granulocite (G-CSF) are efecte
proliferative asupra liniei granulocitare. Factorul de stimulare a coloniilor de
macrofage (M-CSF) este specific pentru linia macrofagelor. Există şi fac-torul
de stilulare a coloniilor de granulocite şi macrofage (GM-CSF) care sti-
mulează proliferarea ambelor tipuri celulare. Epo este considerat ca factor de
creşterea a coloniilor (CSF), pentru că stimulează proliferarea unităţilor for-

107
matoare a coloniilor de eritrocite. IL-3 este de asemenea cunoscut ca multi-
CSF, pentru că stimulează celulele stem să producă toate formele de celule
hematopoietice.

SEMNALIZAREA CELULARĂ

Celulele nu trăiesc izolat, comunicarea intercelulară ajungând în orga-

nismele superioare la o mare complexitate. Orice modificare aparută în
comunicarea intra- sau intercelulară ca urmare a unor disfuncţii ale unor căi de
semnalizare celulară, determină modificări în creşterea şi diferenţierea
celulelor.
Celulele semnalizatoare sintetizează moleculele semnal sau liganzii, c-
re vor ajunge la celulele ţintă, unde detecţia lor este realizată de receptori
specifici. Prin transducţie, semnalul captat de receptor este transmis,
declanşând răspunsul celular. Astfel, moleculele semnal pot declanşa: mo-
dificarea metabolismului celular (ex. glicozilarea în hepatocitele care de-
tectează adrenalina), o imediată modificare a încărcăturii electrice membra-
nare, sau modificarea expresiei unor gene (transcripţia) în nucleu.

În funcţie de distanţa la care sunt transmise semnalele, deosebim:

 semnalizarea endocrină, moleculele semnal sunt hormonii, ce
acţionează la distanţă,
 semnalizarea paracrină, realizată între celulele vecine prin intermediul
citokinelor,
 semnalizarea autocrină, în care celulele răspund la moleculele semnal
pe care le produc.

Liganzii sunt de două tipuri:

 unii trec prin membrana plasmatică, pentru a se lega la receptorii
intracelulari (ex. steroizii, monoxidul de azot),
 alţii se leagă la receptorii celulară de la suprafaţa celulei (ex. proteine).
Steroizii sunt mici molecule hidrofobe care pot difuza liber prin
membrana plasmatică, pentru a se lega la receptorii intracelulari. Receptorii
pentru steroizi sunt proteine ce se află în nucleu, cu excepţia celor pentru
glucocorticoizi, care se află în citosol înaite de a lega ligandul. După legarea
moleculei semnal, receptorii devin activatori sau vor represa genele ţintă.
Monoxidul de azot după ce este sintetizat, iese în afara celulei afectând
activitatea celulelor vecine prin mecanism paracrin. După ce difuzează liber
prin membrana plasmatică monoxidul de azot va acţiona pe enzimele
intracelulare. Cea mai frecventă proteină ţintă este guanil ciclaza, enzima care
generează mesagerul de ordinul II, cGMP.

108
 La cea de-a doua categorie de liganzi: hormonii peptidici (insulina,
glucagonul, hormonul de creştere, ACTH, etc.) sau factorii de creştere, legarea
se face la receptorii de la suprafaţa celulelor, ceea ce va declanşa un lanţ de
reacţii intracelulare.
Interacţiunile dintre receptorii de pe suprafaţă şi moleculele ţintă in-
tracelulare se realizează prin intermediul proteinei G. Receptorii cuplaţi cu
proteina G (RCPG) sunt asemănători din punct de vedere morfofuncţional,
prezentând şapte pasaje transmembranare. Proteina G sunt alcătuit din
subunităţile α, β, γ şi este în legătură cu membrana plasmatică. Legarea
liganzilor la RCPD va fi urmată de legarea acestuia de o proteină G, care va fi
activată, se va desprinde de receptor, transportând semnalul la o ţintă intra-
citoplasmatică, canal ionic, enzimă (fig. 10).

Fig. 10. Diagrama activităţii receptorilor legaţi de proteina G.

Există şi altfel de receptori celulari, receptorii tirozin kinazici, care

spre deosebire de cei descrişi mai sus se leagă la enzimele intracelulare. În
această categorie este inclusă majoritatea factorilor de creştere. Procesul de
fosforilare care urmează legării ligandului va cuprinde atât proteina receptor,
cât şi proteina ţintă intracelulară. Acest proces stă la baza răspunsului celular
la acţiunea factorilor de creştere.
Receptorii pentru citokine şi pentru unii hormoni peptidici func-
ţionează în asociere cu tirozin kinaze nereceptoare, care aparţin familiilor Src,
Janus sau Jak. Legarea ligandului va determina dimerizarea receptorului şi
fosforilarea încrucişată a tirozin kinazelor nereceptoare, care odată activate vor
fosforila receptorul, iar apoi tirozin fosforilarea moleculelor de semnalizarea
situate în aval.

ÎMBĂTRÂNIREA CELULARĂ

109
 Îmbătrânirea este rezultatul modificărilor continue acumulate în or-
ganismele vii, de la naştere până la moarte. Odată cu înaintarea în vârstă se
produc o serie de modificări morfologice şi funcţionale, iar alterările celulare
reprezintă o componentă importantă a îmbătrânirii organismului.
O serie de funcţii celulare suferă un declin progresiv, odată cu
înaintarea în vârstă. Fosforilarea oxidativă la nivelul mitocondriei se reduce,
ca şi sinteza proteinelor structurale şi a enzimelor, sau a receptorilor celulari.
Celulele senescente au o scăzută capacitate de a prelua nutrienţi, sau de
a repara defectele cromozomiale.
Fiecare celulă îmbătrâneşte specific, printr-un mecanism mai mult sau
mai puţin diferit de acela al altor tipuri celulare. Astfel, în cazul celulelor
diferenţiate şi care mai au capacitate de diviziune, se consideră că în cursul
vieţii lor, acestea sunt capabile de un număr precis de diviziuni programate
genetic. Pentru acest tip de celule, îmbătrânirea înseamnă în primul rând
scăderea sau chiar oprirea procesului de diviziune. Pentru celulele care nu se
divid (neuroni, celule musculare cardiace) îmbătrânirea înseamnă acumularea
de macromolecule cu proprietăţi diferite faţă de cele specifice acestor celule,
sau acumularea de substanţe nedegradabile în citoplasma lor, paralel cu scă-
derea capacităţii metabolice.
În procesul de îmbătrânire celulară apar o serie de modificări
morfologice ale celulelor, cum sunt:
 scaderea volumului celulei,
 scaderea volumului nucleului,
 scaderea raportului nucleu/citoplasmă,
 scaderea raportului nucleu/nucleol,
 scaderea ratei diviziunilor,
 hipercromia nucleului,
 nuclei neregulaţi şi anormal lobaţi,
 modificarea bazofiliei citoplasmei,
 mitocondrii vacuolate,
 reducerea reticulului endoplasmic şi a complexului Golgi,
 acumularea de reziduuri nemetabolizabile în lizozomii terţiari,
 acumularea de lipofuscină, un produs de peroxidare a lipidelor,
 vacuolizarea citoplasmei.

Ipoteze privind îmbătrânirea celulară

În procesul de îmbătrânire celulară sunt incriminate unele defecte

genetice induse de scurtarea telomerelor cromozomilor. Telomerele sunt
importante în stabilizarea porţiunii terminale a cromozomilor şi ancorarea lor

110
la matricea nucleară. Pierderea ADN din porţiunea terminală a cromozomilor,
cu scurtarea telomerelor, va determina deleţia unor gene esenţiale cu scăderea
duratei de viaţă a celulelor.
Se cunosc şi unele defecte dobândite în celulele senescente. O teorie
favorită invocă efectul progresiv al radicalilor liberi, datorat repetatei expuneri
la radiaţiile ionizante din mediu sau prin reducerea progresivă a mecanismelor
defensive antioxidante (ex. vitamina E, glutation peroxidaza), sau prin ambele
mecanisme.
Radicalii liberi determină afectarea acizilor nucleici, estimându-se că
speciile de oxigen sunt responsabile pentru 10.000 modificări ale ADN per
celulă, pe zi.
Nu doar ADN nuclear, ci şi cel mitocondrial va suferi mutaţii şi deleţii,
care cresc dramatic cu vârsta.
Radicalii liberi de oxigen catalizează de asemenea modificările oxida-
tive ale proteinelor, incluzând enzimele, favorizând degradarea lor de către
proteazele citosolice neutre sau alcaline, afectând funcţiile celulare.
Modificările posttranslaţionale a proteinelor intracelulare şi extrace-
lulare, care se cunoaşte că survin cu vârsta, determină modificări morfo-
funcţionale ale celulelor senescente.
O modificare care reţine atenţia este glicozilarea non-enzimatică a pro-
teinelor, care conduce la glicozilare avansată şi la apariţia de produşi capa-bili
să se lege de proteinele adiacente.

APOPTOZA

După 1980 s-a elaborat, în diferite variante, teoria morţii programate a

celulelor, conform căreia fiecare tip de celulă are înscrisă în programul său
genetic o anumită perioadă de viaţă, după care celula moare. Moartea celulară
programată poartă numele de apoptoză.
Apoptoza este o formă naturală de moarte celulară, care se produce în
procesele de dezvoltare a ţesuturilor şi organelor
Apoptoza este responsabilă pentru numeroase evenimente fiziologice
şi patologice, dintre care amintim:
 distrugerea programată a celulelor în cursul embriogenezei;
 involuţia hormon dependentă la adult (ex. distrugerea celulelor endo-
metrului în timpul ciclului menstrual, atrezia foliculilor ovarieni la
menopauză, regresia glandei mamare după lactaţie);
 eliminarea celulelor în proliferarea populaţiilor celulare;
 moartea:
 celulelor tumorale;
 celulelor imune, a limfocitelor T şi B, după depleţia limfochinelor;
eliminarea celulelor T autoreactive în timpul dezvoltării timusului;

111
  atrofia patologică a:
 ţesuturilor hormono-dependente (ex. prostata după castrare, scă-
derea limfocitelor din timus după administrarea de glucocorticoizi);
 organelor parenchimatoase după obstrucţia ductelor (ex. tiroidă,
pancreas, rinichi);
 lezarea celulelor în unele boli virale (ex. hepatita virală, în care la ni-
velul ficatului apar corpii apoptoici Councilman);
 moartea celulară produsă de stimuli capabili să producă necroză (ex.
radiaţii, medicamente, hipoxia) dar care dacă acţionează în doză redusă
determină apoptoză.

Modificările morfologice ale celulelor în apoptoză sunt următoarele:

 scăderea volumului celular, citoplasma devine densă, iar organitele
relativ normale apar îngrămădite;
 condensarea cromatinei este cea mai caracteristică trăsătură a apop-
tozei, agregate de cromatină apar dispuse periferic sub membrana
nucleară; nucleul se poate fragmenta;
 formarea corpilor apoptoici, iniţial pe suprafaţa celulei se observă
invaginări, se vor forma vezicule, apoi celula se fragmentează, rezul-
tând numeroşi corpi apoptoici delimitaţi de membrane, care conţin
citoplasmă, organite strâns împachetate, cu sau fără fragmente nu-
cleare;
 fagocitarea celulelor sau corpilor apoptoici de către macrofage şi vor fi
rapid degradate la nivelul lizozomilor secundari.
În coloraţia cu hematoxilină-eozină, celulele apoptoice apar rotunde
sau ovalare, intens eozinofile, cu fragmente de cromatină dense.

MECANISMELE APOPTOZEI

Există mai multe mecanisme diferite prin care se produce sinuciderea

celulelor prin apoptoză: unul este generat de semnale ce provin din interiorul
celulei; altul este declanşat de activatori ai morţii celulare care se leagă la
suprafaţa celulară cum sunt factorul de necroză tumoral α (TNF-α),
limfotoxina, ligandul Fas (FasL); un altul este declanşat de speciile reactive de
oxigen.

1. Apoptoza declanşată de semnale interne este calea intrinsecă sau

mitocondrială. La celulele sănătoase, pe membrana externă a mitocondriilor
este exprimată proteina Bcl-2, care este legată de o proteină Apaf-1. Afectarea
internă a celulei (ex. prin speciile reactive de oxigen) va cauza desprinderea
Apaf-1 de Bcl-2. O proteină înrudită, numită Bax, va penetra membranele
mitocondriale, determinând eliberarea citocromului-c. Acesta şi proteina

112
Apaf-1 se vor lega la moleculele de caspase 9. Va rezulta un complex
constituit din citocromul c, Apaf-1, caspasa 9 şi ATP, numit apoptosome, a-
gregat în citosol. Caspasa 9 face parte dintr-o familie de caspase, toate fiind
proteaze. Caspasa 9 va activa alte caspase. Această capacitate a caspaselor de
a activa alte caspase va produce o activitate proteolitică în cascadă, care va
determina digestia proteinelor structurale din citoplasmă, degradarea ADN şi
în final fagocitarea celulei.

2. Apoptoza declanşată de semnale externe este numită şi calea

extrinsecă. Receptorii Fas şi TNF sunt proteine membranare integrale, al căror
domeniu receptor se află la exteriorul membranei celulare. Legarea
activatorilor complementari ai apoptozei, ligandul Fas şi TNF, determină
transmiterea semnalului la citoplasmă şi va determina activarea caspasei 8,
care ca şi caspasa 9 va iniţia o activare în cascadă a caspaselor care în final va
duce la distrugerea şi fagocitarea celulei.

3. Apoptoza declanşată de factorul de inducere a apoptozei (AIF).

Neuronii şi probabil şi alte celule au o altă cale de sinucidere, care spre
deosebire de cele două precedente nu utilizează caspasele.
Factorul de inducere a apoptozei (AIF) este o proteină care în mod
normal este localizată în spaţiul intermembranar al mitocondriei. Când celula
va primi mesajul că este momentul sinuciderii, AIF va fi eliberat de către
mitocondrie, va pătrunde în nucleu, se va lega la ADN, va fi declanşată distru-
gerea ADN urmată de moartea celulară.

Apoptoza şi cancerul
Unele virusuri care cauzează cancere utilizează mijloace care previn a-
poptoza celulelor transformate. Unele papiloma virusuri sunt implicate în
producerea cancerului de col uterin. Unele dintre ele produc proteina E6 care
leagă şi apoi inactivează un promotor al apoptozei, numit p53. Virusul
Epstein-Barr, cauza mononucleozei şi a limfomului Burkitt, produce o pro-
teină similară Bcl-2, sau produce alte proteine care cresc producţia celulară de
Bcl-2. Aceste acţiuni vor face ca celulele să fie mai rezistente la apoptoză, iar
celulele canceroase vor putea prolifera.
Chiar şi celulele canceroase care apar fără implicarea virusurilor au căi
prin care evită apoptoza.
În unele leucemii şi limfoame celulele B prezintă un nivel crescut de
Bcl-2, care blochează semnalele ce induc apoptoza.
Celulele neoplazice ale melanoamelor evită apoptoza, prin inhibarea
expreziei genei proteinei Apaf-1.
Unele celule neoplazice, din cancerul pulmonar şi din cancerul de
colon, secretă la un nivel crescut unele molecule care leagă FasL, ce determină

113
blocarea legării acestuia la Fas. Astfel, celulele T citotoxice nu vor putea
distruge celulele maligne.
Alte celule canceroase au o expresie crescută a Fasl şi pot distruge
orice celulă T citotoxică care va încerca să le omoare.

Apoptoza în SIDA
Caracteristic pentru pacienţii cu SIDA este declinul numărului de
celule T CD4+ responsabile direct sau indirect pentru răspunsul imun. Când
numărul lor scade în jur de 200/µl, pacientul nu va mai avea un răspuns imun
eficient, cu producerea unor infecţii periculoase.
Apoptoza este cea care cauzează dispariţia celulelor T CD4 +. Virusul
HIV invadează celulele T CD4+ ceea ce va determina distrugerea acestora. Dar
mai puţin de 1 din 100.000 de celule T CD4+ din sângele pacienţilor cu SIDA
sunt infectate cu virusul HIV. Apoptoza este cea care omoară şi celulele CD4 +
neinfectate. Deşi mecanismele apotozei în această situaţie nu sunt clare, există
mai multe posibilităţi. Toate celulele T, atât cele infectate cât şi cele
neinfectate au crescută expresia Fas. Expresia genei HIV, numită Nef în
celulele infectate va cauza creşterea expresiei FsaL pe suprafaţa lor şi va fi
prevenită interacţiunea cu Fas care să cauzeze distrugerea.
Pe de altă parte, când o celulă T infectată va întâlni una neinfectată (ex.
în ganglionii limfatici) interacţiunea FasL cu Fas la nivelul celulelor
neinfectate va determina moartea acestora prin apoptoză.

Apoptoza în transplantul de organe

Se cunoaşte de mult timp că unele părţi ale corpului, cum sunt camera
anterioară a ochiului sau testiculul, sunt locuri privilegiate imunologic.
Antigenele din aceste spaţii nu reuşesc să inducă un răspuns imun. Celulele
din aceste locuri diferă de celulele din alte zone ale corpului prin faptul că un
nivel crescut al expresiei FasL tot timpul. Astfel, celulele T antigen reactive
care au expresie crescută a Fas vor fi omorâte când ajung în aceste spaţii. În
acest mod ar fi posibilă o nouă cale de prevenire a rejecţiei. Dacă la unele
celule ale rinichilor, ficatului sau cordului transplantat ar creşte nivelul
expresiei FasL, ar putea fi protejată rejecţia grefelor de atacul celulelor T ale
imunităţii mediate celular.
Cunoaşterea mecanismelor intime ale acestui important proces de
apoptoză ar deschide perspective pentru modularea lui. Modularea apoptozei
ar putea servi pentru inhibarea apoptozei în celulele normale şi inducerea ei în
celulele tumorale. Clarificarea mecanismelor biochimice ale procesului de
apoptoză ar putea schimba conceptul actual privind tratamentul bolilor în
general şi al neoplasmelor în special.

114