BIOFIZICĂ MEDICALĂ

Biofizica medicală cuprinde studiul şi aplicarea legilor fizicii în biologie şi medicină.

Biofizica→ fenomenele fizice implicate în funcţionarea sistemelor biologice, fiind o ştiinţă

care utilizează tehnici şi concepte fizico-chimice pentru cercetarea fenomenelor lumii vii.

Biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi moderne ale fizicii:

- Biomecanica

→ diferitele tipuri de locomoţie animală până la motilitatea celulară

-Bioelectricitatea

→ ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie, la nivel celular, tisular şi de organ

-Biotermodinamica şi bioenergetica

→ generarea, stocarea, conversia energiei la nivel celular

şi problemele energetice ale sistemelor biologice la nivel supraindividual

- Biocibernetica

→ mecanismele reglării şi transmiterii de informaţii în sistemele biologice

- Radiobiologia

→ fenomenele ce au loc la interacţiunea radiaţiei cu materia vie

Fenomenele fizice stau la baza funcţionării mecanismelor biologice

BIOFIZICA MOLECULARĂ

Materia este compusă din particule distincte numite atomi. Molecula reprezintă particula cea mai
mică a oricărui corp, ce are însuşirile caracteristice ale substanţei respective.

În cadrul biofizicii moleculare se studiază fenomene termice, mecanice, de energie superficială, de

atracţie intermoleculară, etc.

a)Mişcarea Browniană

Mişcarea browniană (numită după botanistul Robert Brown) este omişcarespontană,complethaoticăşi

dependentă detemperaturamediului, a unor particule aflate într-osuspensie coloidală saudispersie
gazoasă.
Moleculele lichidului aflate în permanentă mişcare, ciocnindu-se de o particulă solidă, îi transmit
acesteia o cantitate de mişcare oarecare. Dacă particula aflată în suspensie în lichid are dimensiuni
mari, numărul moleculelor de lichid care acţionează asupra ei din toate direcţiile este de asemenea
mare, atunci şi acţiunea lor se compensează practic menţinînd corpul într-o stare denemişcare
aparentă.Dacă particula este mică, echilibrul nu se mai realizează, astfel particula este pusă în
mişcare. Deci mişcarea browniană are loc sub influenţa mişcărilor dezordonate ale
moleculelor lichidului.

Caracteristica principală a mişcării browniene este neregularitatea.

Mişcarea browniană este condiţionată de energia cinetică a particulelor, viteza lor fiind micşorată faţă
de cea a moleculelor libere, din cauză că particulele în mişcare browniană sunt demilioane de ori mai
mari decît moleculele obişnuite.

 b)Coeziunea

Moleculele aceluiaşi corp se atrag între ele în virtutea unei forţe numită coeziune.

În toate stările de agregare moleculele exercită unele faţă de altele această forţă de atracţie.

Conform legilor atracţiei electrostatice oricare dintre stările de agregare a materiei sunt datorită

distanţei dintre molecule.

Asfel :

-substanţele solide avînd distanţa dintre molecule mai mică au forţa de coeziune mai mare

-la substanţele lichide distanţa intramoleculară este mai mare, deci forţa de coeziune este mai mică

-gazele au moleculele foarte îndepărtate deci coeziunea este foarte mică

Datorită dependenţei stării de agregare de distanţa dintre molecule, se poate folosi în

practică, de ex. pentru a avea CO2lichid se comprimă CO2gazos la 70 atmosfere deci se micşorează

de 70 ori distanţa dintre molecule mărindu-se coeziunea iar substanţa gazoasă devine lichidă.

Distanţa pînă la care se poate exercita coeziunea este limitată de raza acţiunii moleculare

numită sfera de acţiune moleculară.

c)Adeziunea

Adeziunea este forţa care ia naştere între moleculele superficiale a două corpuri diferite puse

în contact.

La contactul între un corp solid şi unul lichid cel mai des este cazul cînd lichidul udă solidul
(apă – sticlă). O picătură de apă rămîne de ex. lipită de sticlă deşi greutatea ei ar trebui să o facă să se

rostogolească şi să cadă. În acest caz forţa de adeziune este mai mare ca forţa de coeziune, pentru că

adeziunea a împiedicat menţinerea corpului lichid în forma iniţială şi a produs despărţirea unor

picături din masa lichidului. O picătură de apă pe o sticlă nu rămîne sferică ci se turteşte, fiindcă

moleculele plăcii atrag puternic pe cele ale apei.

În cazul lichidelor în care coeziunea dintre molecule este mai puternică (ex. mercurul),

atunci lichidul respectiv nu mai udă sticla, adeziunea dintre mercur şi sticlă fiind mică.

Un alt caz de adeziune este cel al lichidelor în vase. Observînd apa dintr-un vas, se constată

că suprafaţa ei este un plan orizontal, dar în apropiere de pereţii vasului apa se ridică datorită faptului

că un strat de molecule aderă la sticlă, prin coeziune acest strat atrage altul, şi în continuare.

Dacă în vas se află mercur adeziunea nu predomină, iar coeziunea dă formă concavă

suprafeţei.

d)Tensiunea superficială a lichidelor din organism

Suprafaţa de separare dintre două medii are caracterul unei membrane elastice.

Lichidele din organism fiind în general soluţii apoase, au o tensiune superficială mai mică

decît a apei curate. Suprafaţa lichidelor organice din celulele şi capilarele corpului este foarte mare

faţă de volumul lor. Proteinele trebuie deci să fie concentrate la suprafaţa acestor lichide în straturi

monomoleculare, al căror rol are o importanţă deosebită pentru schimbul de substanţe.

e)Capilaritatea

Este fenomenul de ridicare în tuburi capilare a nivelului lichidului care udă vasul şi de

coborîre a acestui nivel la lichidele care nu udă pereţii vasului. Capilarele sunt tuburile care au

lumenul mai mic de 1mm.

În vasele comunicante cu un diametru destul de mare, lichidele au acelaşi nivel. Dacă unul

din vasele comunicante are dimensiuni capilare, atunci lichidul care udă vasul se urcă în capilare mai

mult ca în vasul cu diametrul mare.

În biologie şi medicină, capilaritatea este aplicată în fenomenele de pătrundere a lichidelor

prin corpurile poroase, porii fiind ca nişte canale capilare care favorizează adeziunea lichidelor.

Ex. emboliile gazoase: într-un capilar coloana de lichid este greu pusă în mişcare chiar

exercitîndu-se asupra ei o presiune, dacă din loc în loc este întreruptă de mici cantităţi de gaz numite

embolii gazoase. Asfel prezenţa aerului sau azotului în vasele capilare opreşte circulaţia din ele.

Acest fel de embolii se produc de ex. cînd se deschid venele gîtului unde presiunea sanvină este

inferioară celei atmosferice şi aerul este absorbit în vasele sangvine.

f)Vîscozitatea

Lichidul în mişcare este compus din mai multe straturi care prin mişcarea lor determină o

frecare interioară care constituie vîscozitatea.

Vîscozitatea este o proprietate generală a fluidelor şi depinde de temperatură ( la

temperatură scăzută vîscozitatea creşte).

Vîscozitatea sîngelui

La temperatură normală vîscozitatea este 3,8-5,5. Sîngele fiind o suspensie, vîscozitatea este

cea a sistemelor heterogene, iar creşterea ei depinde de volumul total al particulelor.

Astfel prezenţa unei cantităţi crescute de CO2 în sînge are ca efect umflarea Celulelor sangvine deci
mărirea volumului lor total în consecinţă creşterea vîscozităţii. De aceea

sîngele venos este mai vîscos decît cel arterial. Vîscozitatea mai creşte în : HTA, consum de alcool,

oboseală, etc.

g)Difuziunea

BIOFIZICA STRUCTURILOR SUPRAMOLECULARE NOŢIUNI DE BIOENERGETICĂ

Cuvinte cheie:

-membrana celulară

-microtransport
-difuzie facilitate

-canale ionice

-pompe ionice

-simport

-antiport

-potenţial de repaus

-potenţial de acţiune

-energetică celulară

Obiective:

-alcătuirea şi funcţiile membranei celulare-transportul prin membrana celulară-activitatea electrică a

membranei celulare-energetica celulară; aplicaţii

6.1. Membrana celulară

Membranele celulare reprezintă un mod de organizare fundamental al materiei, un tip de structură

supramoleculară definitoriu pentru aceasta.

Biofizica membranelor celulare (mai general, a biomembranelor) a pus în evidenţă, prin metode
specifice, faptul ca acestea definesc spaţiul în care au loc procesele metabolice şi asigură
compartimentarea şi anizotropia materiei vii, fără de care nu ar fi posibilă desfăşurarea simultană şi
coerentă a ansamblului extrem de complex de transformări chimice şi conversii energetice implicate în
metabolismul celular.

Membranele reprezintă, de asemenea, sediul iniţial al recepţiei stimulilor din mediu şi cadrul specific
pentru realizarea principalelor transformări (foto - chimice, chemo - chimice,chemo - electrice).

Dar, funcţia lor primară definitorie este reglarea schimburilor de substanţe ale celulelor cu exteriorul.
Cercetările de biofizică arată că structura membranelor biologice constă dintr-o matrice lipidică

bimoleculară, traversată de agregate moleculare proteice care constituie zone hidrofile (fig. 6.1).

Fig. 6.1. Organizarea membranei celulare

Stabilitatea sa este datorată unei stări fizice foarte particulare, aceea de cristal lichid, în care
moleculele lipidice şi proteice, toate aflate într-o ordine riguroasă,sunt capabile să se deplaseze unele
în raport cu altele. Acest model de membrană este denumit mozaic fluid de proteine globulare într-un
dublu strat lipidic (Maria Luiza Flonta, ş.a., 1992, Popescu, A., 1994).

Membranele biologice iau naştere prin autoasamblare, pe baza efectului hidrofob, la limita de
separaţie între două medii apoase lipidele formând spontan structuri bimoleculare, pe care proteinele
se absorb de asemenea spontan.

Această dispunere se realizează în virtutea tendinţei termodinamice a oricărui system de a atinge stări
cât mai stabile. Prezenţa membranelor biologice este aceea care face să existe organizarea cu adevărat
caracteristică pentru materia vie: compartimentarea în medii apoase,de compoziţii şi funcţii specifice,
care nu se află în contact unele cu altele şi cu lumea exterioară decât prin intermediul acestor structuri
membranare care asigură integritatea şi permanenţa identităţii lor atunci când sunt traversate de fluxuri
intense de substanţă şi energie.

Pe scurt, câteva din funcţiile specifice ale membranelor celulare sunt acelea de

–bariere selective pentru solviţii şi apa din cele două compartimente,

- cale de comunicare, support structural,

- reglor al tonicităţii, pH – ului, etc.

Studiul mecanismelor de transport prin membranele celulare constituie un aspect important al

cercetării biofizice.

Fig. 6.1. Organizarea membranei celulare

6.2. Transportul prin membrana celulară

Există două modalităţi de transfer prin membranele celulare:

•microtransport (transportul prin membrană a unor particule individuale, ioni,micromolecule, apă) şi

•macrotransport (transportul „în bloc” a unor ansambluri moleculare – ca de exemplu în cazul

fenomenelor de fagocitoză sau pinocitoză sau transportul de macromolecule).

La rândul lui, microtransportul, cel de care ne vom ocupa în continuare, este de următoarele tipuri:

1. Pasiv – prin difuzie simplă (prin matricea lipidică sau prin canale ionice)- prin difuziune mediată
(facilitată)

2. Activ – primar (pompe ionice)- secundar (simport sau antiport)

Transportul pasiv prin membrana celulară

Decurge în sensul tendinţei spontane de egalizare a diferenţelor de concentraţie, de potenţial electric,

etc., fără consum de energie metabolică.

Difuzia simplă prin matricea lipidică

Fenomenul se desfăşoară conform legii lui Fick. Ceea ce trebuie precizat aici este faptul că procesul este
condiţionat de solubilitatea substanţei de transportat fie în matricea lipidică (alcoolii, acizii graşi), fie în
matricea apoasă a canalelor ionice (ionii Na+,K +, Cl-, Ca++).

Canalele ionice

Canalele ionice sunt proteine integrale care au în centrul lor un „por” de dimensiunimici, moleculare, (10

-10m) şi care traversează stratul bilipidic. Porul constituie un mediu hidrofil prin care poate trece ionul
sau micromolecula în sensul gradientului său electrochimic.
Canalele ionice sunt în general selective:cele pentru cationic(ex Na+) au la intrare sarcini negative(Cl-)
iar cele pentru anioni au la intrare sarcini pozitive ceea ce face ca anionii,respectiv cationii, să fie
respinşi.

Aceste canale, prin intermediul unei comenzi, îşi pot modifica conformaţia ceea ce face ca ele să fie

închise sau deschise.

Difuzia mediată (facilitată)

Procesul decurge, ca şi în cazul difuziei simple, de la concentraţie mai mare spre concentraţie mai
mică. El este posibil datorită unor molecule numite ionofori.

Ionoforii sunt de două tipuri: transportori difuzabili(ex vit D) sau molecule formatoare de pori
(canale).

Se consideră că mecanismul acestui proces de transport este următorul: molecula transportatoare, cu

rol enzimatic, se poate afla în două stări conformaţionale, una din stări având un loc de legare a
substratului (molecula ce urmează să fie transportată) pe o faţă a membranei.

Modificarea conformaţională are drept rezultat transferul locului de legare pe cealaltă faţă a
membranei.Un caz particular îl constituie formarea în jurul ionului a unei structuri hidrofobe care
îi permite acestuia difuzia prin stratul bilipidic .

Transportul apei

Mecanismul prin care are loc transportul apei prin membrana celulară nu este încă explicat în toată
complexitatea sa. Se consideră că transportul se realizează prin difuziune simplă şi prin canale dar cu
certitudine un rol important îl joacă şi osmoza.

Transportul activ primar

Se realizează prin intermediul unei proteine transportatoare cu rol enzimatic cunoscută sub numele
de pompă ionică. Ea leagă ionul care urmează să fie transportat pe o parte a membranei şi, suferind
modificări conformaţionale, îl transferă pe cealaltă parte unde îl eliberează (Dimoftache, C., 1993,
Maria Luiza Flonta, ş.a., 1992, Popescu, A., 1994).Reacţia de transfer, endergonică (reacţie care
conduce la scăderea entalpiei libere), este cuplată cu o reacţie exergonică (ce conduce la creşterea
entalpiei libere), de obicei hidroliza ATP (adenozintrifosfat) în ADP (adenozindifosfat) şi Pi(fosfat
anorganic).Exemplul cel mai general îl constituie pompa de sodiu şi potasiu (fig. 6.2).

Pompa Na+/K +transportă sodiul din interiorul celulei unde se află în concentraţie scăzută spre
mediul extracelular unde concentraţia lui este mult mai mare şi ia potasiul din mediul
extracelular,unde este puţin, şi îl duce în interiorul celulei, unde se află mai mult.

Enzima transportatoare este în acest caz ATP–aza Na+/K +specifică; ea are două stări conformaţionale
distincte: una cu locuri de legare pe faţa internă a membranei, cu mare afinitate pentru Na+(notată cu
„X”) şi alta cu locuri de legare pe faţa externă a membranei, cu afinitate pentru K +(notată cu „Y”).

Stoichiometria pompei de Na+/K + se poate exprima prin reacţia:

iiieiei P  ATP  K  Na ATP  K  Na +++→++ ++++ 2323

(6.1)

unde indicii „i” şi „e” se referă la mediul intern, respectiv extern, în raport cu membrane celulară. Atât
reacţia cât şi figura pun în evidenţă şi un alt aspect şi anume: la fiecare ciclu de funcţionare are loc un
transfer net de sarcină pozitivă – un ion de Na spre exterior - ceea ce face ca membrana să se
polarizeze electric (pozitiv la exterior şi negativ la interior).

Fig.6.2. Pompa Na+/K +

Funcţionarea pompei necesită alimentarea continuă cu ATP, deci consum de energie metabolică. De
aceea factorii care inhibă furnizarea de către metabolism a ATP-ului inhibă şi funcţia de transport
activ. Astfel, lipsa oxigenului sau inhibitorii metabolici generali determină şi scăderea intensităţii
transportului activ, până la blocarea sa.
Aceste pompe se găsesc localizate la nivelul plasmei, dar şi în membrane organitelor intracelulare; de
exemplu:

-pompa de Ca2 la nivelul reticulului endoplasmic, pompa de H+la nivelul diverselor vezicule

intracelulare.

Transportul activ secundar (cuplat)

Este transportul unei substanţe împotriva gradientului de concentraţie, cuplat cu transportul altei
substanţe în sensul gradientului ei, menţinut prin transport activ primar. Cele două fluxuri sunt
asigurate de aceiaşi moleculă transportatoare. Consumul de energie este mult mai redus decât în
cazul transportului activ primar deoarece se foloseşte gradientul electrochimic al uneia din
substanţele transportate.

Din punct de vedere al sensului fluxurilor, transportul activ secundar se clasifică în:

-transport antiport (când cele două substanţe sunt transportate în sensuri contrare) şi

- simport(cele două substanţe sunt transportate în acelaşi sens).

Transportul antiport

(fig. 6.3)In cazul acestui tip de transport o proteină transportatoare „T” leagă pe faţa 1 amembranei o
substanţă „S” pe care o transferă pe faţa 2. În acelaşi timp substanţa „P” estetransferată de pe faţa 2
pe faţa 1 a membranei. Un exemplu îl constituie antiportul Na+/Ca++: pentru fiecare ion de calciu scos
din celulă împotriva gradientului de concentraţie sunt introduşi în celulă trei ioni de sodiu, în sensul
gradientului menţinut de transportul activ

Transportul simport

(fig. 6.4)In acest caz enzima transportatoare „T” leagă pe aceiaşi parte a membranei două substanţe
„S” şi „P”. Una este transportată împotriva gradientului de concentraţie iar cealaltă în sensul
gradientului menţinut tot prin transport activ primar. Simportul Na+/glucoză prezentat în figura 6.4 b
constituie un exemplu de astfel de transport.
 6.3. 6.4

Transportul simport a) functionarea pompei

Transportul antiport a) functionarea pompei

Activitatea electrică a membranei celulare

6.3.1. Potenţialul de repaus

Pe plan funcţional, transporturile ionice prin membrane fac să rezulte proprietăţile de excitabilitate
electrică. Studiul proprietăţilor electrice ale membranelor reprezintă un capitol major al biofizicii.
Bioenergetica modernă a pus în lumină rolul capital jucat de asimetria structurală a membranelor care
permite definirea funcţională a unui "interior" şi a unui"exterior", riguros separate. Astfel, la nivel
celular, în stare de repaus, apare o diferenţă de potenţial electric (potenţial de repaus) între exteriorul
şi interiorul definit de membrane celulară, datorită unei distribuţii inegale a concentraţiei principalilor
ioni (Na+, K -, Cl-) înmediul intra- şi extracelular.
In stare staţionară, între cele două compartimente se stabileşte o relaţie bine determinată între toţi
parametrii si stemului şi anume potenţial electric, potential chimic, presiune, etc. Această situaţie
defineşte echilibrul de membrană. La stabilirea echilibrului de membrană intervin o serie de factori
din care unii au fost deja discutaţi şianume:-mediul intracelular cuprinde şi anioni nedifuzabili prin
membrana celulară ceea ce creează o diferenţă de potenţial între cele două feţe ale membranei,Φ
MR (Potenţial transmembranar dată de ecuaţia lui Nernst (Dimoftache, C., ş.a., 1993, Popescu, A.,
1994):A., 1994):

Φ =Vi-Ve=RT/nF logC2/C1

unde:

Vi– potenţialul intracellular

 VE=– potenţialul extracellular

 R – constanta gazelor perfecte

T – temperatura absolută

F - constanta lui Faraday (96 500 Coulombi)

n – valenţa ionului

c1şi c2– concentraţiile unui anumit tip de ioni de o parte şi de alta a membranei;

Ecuaţia care furnizează date teoretice asupra valorilor potenţialului transmembranar,ce corespund cu
cele determinate experimental, este ecuaţia Goldman – Hodgkin – Katz(scrisă mai jos pentru un
exemplu în care de o parte şi de alta a unei membrane există o repartiţie asimetrică de ioni de Na+,

K +şi Cl-, Popescu, A., 1994): transportul activ impune un raport bine determinat al concentraţiilor;

- membranele biologice au permeabilitate diferită pentru diferitele specii ionice; ioniicare difuzează
mai uşor determină apariţia unui gradient electric ceea ce determină difuzia ionului de semn opus;-
gradienţii de concentraţie, de potenţial şi de presiune, existenţi la un moment datdetermină un
transport pasiv care tinde să conducă sistemul spre echilibru termodinamic;

- transportul activ îndepărtează sistemul de echilibrul termodinamic, conducându-l către o stare

staţionară.
Potenţialul de repaus este legat de metabolismul celular pentru că s-a constatat că toţi factorii care
inhibă metabolismul reduc şi potenţialul de repaus celular, până la anulare.

6.3.2. Potenţialul de acţiune

Modificările electrice tranzitorii, localizate spaţial, ale potenţialului transmembranar, poartă numele

de potenţiale locale.Când în urma acţiunii unui excitant (stimul), apare o modificare tranzitorie
a polarizării membranei, care nu mai este localizată spaţial, apare aşa-numitul potenţial deacţiune.

Pe fondul excitabilităţii generale a materiei vii au apărut celulele excitabile, capabilesă răspundă la
stimuli externi printr-o degajare bruscă de energie sub forma acestei variaţii a potenţialului de
membrană.

Procesul, prezentat pe larg în literatura de specialitate (Popescu, A., 1994), poate fi descris astfel:Dacă
asupra membranei excitabile acţionează un agent depolarizant (de natură termică, electrică sau
chimică de exemplu), va apărea o diferenţă de potenţial tranzitorie care va dispărea (se va „stinge”)
dacă intensitatea agentului este mică.

Dacă însă, depolarizarea membranară indusă de stimul depăşeşte un prag (notat în cele ce urmează
cuϕP2), depolarizarea continuă ireversibil până când polarizarea membranei seanulează şi apoi îşi
schimbă sensul. Intervine apoi un alt proces care face ca depolarizareamembranei să fie limitată şi să
descrească rapid pentru ca, în final, membrana să se repolarizeze ca în starea de repaus (fig. 6.5).
Potenţialul de acţiune este propagabil pe distanţe mari şi constituie unitatea de bază a transmisiei

informaţiei propagată pe fibra nervoasă.

Fig. 6.5: Evoluţia temporală a potenţialului de membrană în apropierea stimulului S (după Popescu, A.,
1994):
PRPT- prepotenţial; PRA, PRR – perioade refractare absolute, respectiv relative;ϕS– potenţialul de
vârf;ϕMR - potenţial membranar de repaus;ϕP2– potenţial de prag; HPP– hiperpolarizare
membranară;τL– timp de latenţă;ST – secţiuni transversale prin axon.

Electroterapia

ocupa un loc important an cadrul terapiei moderne, cuprinzand metode care folosesc an scop
terapeutic diferite forme de curent electric (curent continuu, curenti de joasa frecventa, curenti de
medie frecventa), forme ale energiei electro-magnetice de analta frecventa (undele scurte), vibratii
mecanice (ultrasunetul), campuri electro-magnetice de joasa frecventa si vibratii electro-magnetice
(radiatii infrarosii si ultraviolete).

Curentul electric se defineste ca miscare a particulelor ancarcate electric, iar mediul an care se produce
aceasta miscare constituie un conductor electric.

Organismul uman, datorita componentelor sale, intra an categoria conductorilor de gradul II. an
compozitia sa, apa este prezenta an procent de 75-80 %. La trecerea curentului se produce disocierea
ei an H+ si OH-, prezenta ionilor de H+ imprimand tesutului respectiv gradul de aciditate, iar prezenta
OH- gradul de alcalinitate; numeroase reactii din organism depind de ph-ul mediului. Sarurile minerale
sant an majoritate constituite din saruri de Na, K, Mg, Ca. Ionii de sodiu si potasiu cresc excitabilitatea
tesuturilor, ionii de calciu si magneziu o scad.

RASPANDIREA CURENTULUI IN ORGANISM

Modul an care curentii electrici terapeutici se raspandesc an organism are urmatoarele caracteristici:

• indiferent de locul unde sant amplasati electrozii, liniile de forta ale curentului se raspandesc an tot
corpul, cantitatea cea mai mare trecand ansa pe zonele ce opun rezistenta cea mai mica;

• pe regiunea cuprinsa antre electrozi, intensitatea curentului nu este egala, ci proportionala cu

conductibilitatea electrica a tesuturilor;

• cu cat un segment este situat mai departe de electrozi, intensitatea curentului ajuns la el este mai
mica;

• un tesut nu este un conductor uniform, deoarece membrana celulara si spatiile intercelulare opun
rezistente diferite trecerii curentului electric;

• conductibilitatea electrica a unui tesut este direct proportionala cu continutul lui an apa. Din acest
punct de vedere lichidul cefalorahidian, limfa, secretia biliara, sangele sant cele mai bune
conducatoare de electricitate; rau conducatoare sant tesutul gras si cel osos.

MODUL DE PENETRARE AL CURENTILOR IN TESUTURI

Curentii electrici penetreaza an mod diferentiat tesuturile an fuctie de tipul curentului:

– curentul galvanic si curentul alternativ de joasa frecventa se raspandesc exclusiv an spatiul
intercelular, deoarece membrana celulara le opune rezistenta;

– curentul alternativ de analta frecventa nu antampina rezistenta din partea membranelor celulare
ACTIUNE IN INTERIORUL CELUEI..

ELECTROFIZIOLOGIE

Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste iritabilitate; ca o reactie primara la un

stimul, apare un raspuns local.

Excitabilitatea este considerata ca o reactie secundara a tesuturilor si se traduce prin transmiterea mai
departe a stimulului de catre celulele si fibrele nervoase.

Pentru declansarea excitatiei, stimulul trebuie sa aiba o intensitate minima precisa, care se numeste
intensitate de prag a stimulului. Actiunea stimulului trebuie sa se exercite un anumit timp minim
pentru a se declansa excitatia.

Numai stimulii ”peste prag“ pot determina o reactie care se propaga ca unda de excitatie si care poate fi
masurata la distanta de locul excitatiei.

Stimulii sub nivelul ”pragului“ au o actiune limitata la locul unde sant aplicati; o crestere a intensitatii
stimulului peste valoarea ”pragului“ nu duce la o crestere a raspunsului. Acest comportament al
structurilor celulare la diferite grade de intensitate ale stimulului este cunoscut an fiziologie sub
denumirea ”legea totul sau nimic“. Daca prin stimuli electrici sant excitate mai multe celule, an functie
de intensitatea curentului si de suprafata stimulata apare un raspuns tisular variabil ca marime.

POTENTIALUL DE REPAUS

Membrana celulara, care este foarte subtire (70), fiind alcatuita din lipide si albumine si avand o
permeabilitate selectiva, joaca rolul hotarator atat an repaus cat si an timpul stimularii. La nivelul ei se
gaseste o repartitie caracteristica a ionilor, rolul principal avandu-l ionii de Na+ si K+, aflati an
concentratii diferite de o parte si de alta a membranei.

Astfel, Na+ se gaseste an exteriorul celulei an concentratie de 142-145 mEq/l, iar an interior an
concentratie de 10-12 mEq/l (raport 12/1).

K+ are o concentratie extracelulara de 4 mEq/l si intracelulara de 140-155 mEq/l (raport 1/38).

Aceasta diferenta este mentinuta prin mecanismul de ”pompa“, mecanism an cadrul caruia rolul
principal ai revine pompei de sodiu, care expulzeaza activ sodiul extracelular, potasiul intrand an
celula printr-un proces pasiv.

Datorita diferentei de concentratie a ionilor de Na+ si K+, la nivelul membranei celulare an repaus se
realizeaza o diferenta de tensiune numita potential de membrana sau de repaus, care masurat prin
tehnica microelectrozilor, are o valoare de -70 pana la -90 mV (interiorul celulei fiind ancarcat negativ.
Din calculul teoretic al potentialului de membrana an raport cu concentratia de Na+ si K+ din exteriorul
si interiorul celulei a rezultat o valoare de -86 mV.

POTENTIALUL DE ACTIUNE

Depolarizarea

Stimularea celulei prin agenti fizici sau chimici produce schimbari rapide si importante ale valorilor
potentialului de membrana. La nivelul ei se produc modificari ale permeabilitatii pentru ionii de sodiu
care migreaza masiv dinspre exterior spre interior. Are loc astfel procesul de depolarizare, prin care
partea externa a membranei devine negativa, iar cea interna pozitiva.

Ulterior are loc un flux invers al ionilor de potasiu, dar de mai mica amploare, viteza de migrare a
sodiului fiind de 7 ori mai mare decat cea a potasiului.

Datorita modificarilor de permeabilitate si concentratie ionica, stimulul cu nivel de prag reduce

potentialul de repaus cu 15-20 mV, acesta ajungand astfel la o valoare de -65 mV, numita potential
”critic“; este momentul depolarizarii membranei si declansarii potentialului de actiune.

Intensitate minima necesara pentru declansarea stimului se numeste reobaza.

Repolarizarea

an timpul fazei de repolarizare se produce o inactivare a mecanismului de transport al sodiului spre

interiorul celulei, cu cresterea permeabilitatii membranei pentru potasiu cu durata de 1 ms. Interiorul
celulei atinge an puctul maxim al acestui proces +40 mV fata de exteriorul celulei; cu aceasta procesele
declansate de stimulare anceteaza.

Modificarile de potential care au loc an timpul depolarizarii si repolarizarii alcatuiesc ”potentialul de

actiune“.

”Tensiunea de iesire “ era an timpul repausului membranal de -80 mV, iar tensiunea intracelulara
atinsa la sfarsitul repolarizarii era de +40 mV. ampreuna acestea realizeaza un potential de actiune de
120 mV.

Restitutia

Refacerea potentialului de repaus (restitutia) ancepe dupa terminarea fazei de repolarizare a

membranei celulare.

Prin pompa de sodiu-potasiu, Na+ suplimentar iese din celula, iar potasiul reintra an celula pana cand
potentialul atinge valoarea de repaus de -80 mV. In timpul potentialului de actiune (depolarizare)
membrana celulara nu poate reactiona la un alt stimul, motiv pentru care aceasta perioada se numeste
”refractara absoluta“. Pe parcursul fazei de repolarizare exista o perioada numita ”refractara relativa“,
cand pragul de excitare este mai scazut.
Prin masuratorile efectuate, s-a stabilit ca o fibra nervoasa mielinizata poate conduce cel mult 800-1000
de impulsuri pe secunda la o stimulare artificiala, dar dupa un timp scazut, la frecventele mari, perioada
refractara absoluta (1 ms) creste si frecventa maxima transmisa va scadea. Aceasta este ”oboseala“,
tipica unui sistem care functioneaza dupa legea ”totul sau nimic“.

La frecventele mai reduse (50-100 Hz) fibrele nervoase medulare pot fi ansa stimulate pe un timp mai
lung, fara a se instala fenomenul de oboseala.