MEDICINĂ INTERNĂ ȘI NURSING SPECIFIC I

AFECȚIUNILE APARATULUI RESPIRATOR

APARATUL RESPIRATOR

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

Noțiuni de anatomie
 Căi extrapulmonare- cavitate nazală, faringe, laringe, trahee, bronhii
 Plămâni –structura internă: căi aeriene intrapulmonare (arbore
bronșic), parenchim pulmonar, rețea sangvină și limfatică, rețea nervoasă.
- la exterior plămânul este învelit într-o membrană
seroasa numită pleură

Noțiuni de fiziologie

RESPIRĂŢIA – funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat aportul de oxigen din
aerul atmosferic necesar proceselor de oxidare din organism, și de a elimina dioxidul de carbon
rezultat din arderile celulare.

Etapele respirației:

1
 a) Ventilația – reprezintă pătrunderea aerului cu oxigen în plămâni și eliminarea
aerului încărcat cu dioxid de carbon.

Ventilația are doi timpi: inspirația și expirația;

Factorii care influențează ventilația:

- permeabilitatea căilor respiratorii;

- concentrația oxigenului în aerul respirat;

- maturitatea centrului respirator bulbar;

- expansiunea cutiei toracice;

- funcționarea normală a centrilor care reglează respirăția.

b) Difuziunea gazelor – este procesul prin care oxigenul din alveolele pulmonare
trece în capilarele perialveolare și CO2 din capilare trece în alveolele pulmonare.

Factorii care influențează difuziunea gazelor:

- diferența de presiune a O2 în aerul alveolar și concentrația O2 din sânge;

- starea peretelui alveolar;

- mărimea suprafețelor alveolare.

c) Etapă circulatorie – constă în conducerea O2 prin vasele arteriale la țesuturi și a

CO2 adus de la țesuturi, prin vasele venoase, la plămân, pentru a se elimina.

Factorii care influențează etapă circulatorie:

- cantitatea de hemoglobina din sânge;

- debitul cardiac;

2
 - numărul de hematii;

- permeabilitatea rețelei periferice arteriale.

d) Etapă tisulară – reprezintă schimbul de gaze dintre sânge și țesuturi, cu ajutorul

unui sistem enzimatic complex.

Parametrii funcționali respiratori:

Capacitatea vitală (CV)=volumul maxim de aer care poate fi eliminat din plămâni
printr-o expirație maximă după o inspirație maximă (profundă).

=suma a trei volume: - volumul de aer curent (VC)

- volumul de rezervă inspirator (VRI)

- volumul de rezervă expirator (VRE)

Volumul rezidual (VR)=aerul care umple alveolele și care nu poate fi eliminat nici după
o expirație forțată.

Capacitatea pulmonară totală (CPT)=suma dintre capacitatea vitală (CV) și volumul

rezidual (VR).

Valori normaleALE RESPIRĂȚIEI:

30-50 respirății – nou născut
25-35 resp – până la 3 ani
16-18 resp – adult
15-25 – vârstnici
Amplitudinea este dată de volumul de aer care pătrunde și iese din plămâni. Mucoasa
trebuie să fie umedă.
Există trei tipuri de respirăție:
1. Costal superior la femei, se dilată diametrul anteroposterior
2. Costal inferior la bărbați
3. Costal abdominal

3
 EDUCAȚIA PACIENTULUI PENTRU PREVENIREA

AFECȚIUNILOR RESPIRATORII

-menținerea unei poziții corecte a corpului-poziția încovoiată împiedică ventilația

pulmonară

-practicarea exercițiilor fizice, sport- înotul reglează eficient respirăția

-tratamentul deformărilor musculo-scheletice din regiunea toracică (scolioză)

-evitarea fumatului-nicotină produce vasoconstricție a vaselor coronariene și periferice

-evitarea consumului de alcool și droguri (inhibă centrii respiratori)

-evitarea mediului poluat-alergenii, fumul, substanțele toxice sunt iritante pentru mucoasa
cailor respiratorii

-evitarea respiratului pe gură în anotimpul rece și umed

-evitarea contactului cu persoane care prezinte afecțiuni respiratorii

-evitarea aglomerărilor în epidemiile virale

-tratmentul precoce al afecțiunilor caior respiratorii superioare

-tratamentul afecțiunilor care au răsunet și asupra aparatului respirator: anemia,

insuficientă cardiacă, infecții

-combaterea obezității-obezitatea reduce expansiunea cutiei tooracice; receptivitate

crescută la infecții deoarece plămânii nu se dilată în întregime și secrețiile nu se mobilizează; în
caz de imobilizare la pat prezintă risc de pneumonie

4
 PRINCIPALELE MANIFESTĂRI DE DEPENDENŢĂ ÎN

AFECŢIUNILE AP. RESPIRATOR

Principalele disfuncţii şi manifestări clinice

 dispnee, durere, expectoraţie, hemoptizie, oboseală, astenie.

 motivele prezenţei la medic  când au început problemele de sănătate  de cât timp se

manifestă  dacă s-au agravat progresiv.

Factori potenţiali ai unei suferinţe pulmonare  fumatul  antecedente

personale  expunerea la alergeni  factori poluanţi  f. psiho-sociali  condiţii de viaţă şi muncă.

 DUREREA TORACICĂ

 diferă că localizare, intensitate şi mod de apariţie în funcţie de regiunea afectată (schelet

toracic, pleură, parenchim pulmonar) şi întinderea leziunilor, creează disconfort, perturbă somnul
şi limitează mişcările.

 TUSEA

 uscată (seacă, iritativă) sau umedă (cu expectorație), dominantă în af. respiratorii, diferă
că frecvenţă şi mod de apariţie (matinală, vesperală, în anumite poziții)

 poate duce la epuizarea pacientului, la perturbarea somnului

 uneori este necesară provocarea tușei pentru a facilita evacuarea secreţiilor.

 EXPECTORAŢIA

 prezintă caractere diferite şi reprezintă un produs patologic care favorizează

propagarea infecţiei

 examenul macroscopic şi de laborator oferă informaţii referitoare la diagnostic şi

etiologie.

5
 DISPNEEA

 este consecinţa scăderii aportului de oxigen şi creşterea CO2

 a obstrucţiei cailor respiratorii, a comprimării traheei şi bronhiilor

 diferă în funcţie de tipul respirator afectat, de ritmul respirator şi circumstanţele de

apariţie. (efort, repaus)

 frecvent sugerează o afecțiune repiratorie

 poate fi însoțită de tiraj, cornaj, wheezing, bătaia aripiorelor nazale, turgescență

jugularelor

 determina anxietatea pacientului, intoleranță la efort, ortopnee

VOMICA

 secreţie din canalul respirator, care poate fi unică sau fracţionată.

HEMOPTIZIA

 eliminarea de sânge din caile respiratorii, dominantă în unele afecţiuni respiratorii.

SUGHIŢ

 apare prin iritatarea nervului frenic în pleurezii şi tumori pulmonare.

Manifestări clinice legate de:

-scăderea aportului de oxigen-cianoză, tahicardie, HTA, confuzie, delir, comă

-creșterea bioxidului de carbon în sânge- transpirații abundente, cefalee, agitație, acidoză

-prezența unui proces infecțios-frison, febra

6
 Probleme de dependență întâlnite în cadrul nevoii de a respiră
1. Alterarea vocii
2. Dispnee
3. Obstrucția cailor respiratorii

1. Alterarea vocii:
Manifestări de dependență: Disfonie – răgușeală
Afonie – răgușeală de
Senzația de sufocare – din cauza factorilor alergeni
Surse de dificultate: Inflamație, infecție
Reacție la alergeni

2. Dispnee:
Manifestări de dependență:
- Respirația de tip Kussmaul este o respirăție în patru timpi: inspirație-pauză-
expirație-pauză. Mișcările respiratorii sunt profunde și zgomotoase. Apare în comă diabetică.
- Ortopnee
- Hiperventilație
- Apnee
- Hipoventilatie
- Respirația de tip Biot se caracterizează prin cicluri de respirății întrerupte de
perioade de apnee de 5 până la 20 de secunde. Este o respirăție agonică.
- Bradipnee
- Hemoptizie
- Tahipnee
- Tușe
- Respirația de tip Cheyne-Stokes
- Sputa
Prodromul este un simptom care survine la începutul unei boli: durere retrosternală;
senzația de căldură; gust sărat, metallic; iritatie; tușe; expectorație cu sânge din plămân.
Surse de dificultate:
- Boli ale inimii
- Boli ale cailor respiratorii superioare

7
 Intervențiile AM:
- Repaus absolut
- Pacientul nu vorbește
- Cantități mici de gheață să suga
- Pungi de gheață pe piept
- Pacientul nu tușește
- Internare în spital
- Transfuzie de sânge în cazuri grave

3. Obstrucția cailor respiratorii

Manifestări de dependență:
- Secreție abundență
- Respirație dificilă pen aș
- Cornaj (zgomot suierator)
- Tiraj (depresiune respiratorie a părților moi ale toracelui, mai ales în epigastru,
supracostal, intercostal)
Surse de dificultate:
- Inflamație, infecție
- Corp străîn
- Deformări ale nasului
Obiective:
- Pacientul să respire normal/liber
- Umidificarea aerului
- Hidratarea pacientului
- Educarea pacientului pentru a evita contaminarea mediului sau a altor personae

Epistaxis – hemoragie nazală

Intervențiile AM:
- Comprimam cu policele timp de 10 min cu ochii pe ceas, pe nara care sângerează
- Comprese reci pe frunte, ceafă, nas
- Să nu vorbească
- Poziția pacinetului este șezând cu capul drept sau ușor aplecat în față.

8
EVALUAREA MORFO-FUNCȚIONALĂ A APARATULUI RESPIRATOR

1.Examen fizic

- inspecție-aspectul narinelor, faringelui, toracelui

-mișcările celor două hemitorace

-tipul respirăției

-culoarea tegumentului

-percuție-sonoritate sau matitate pulmonară

-auscultație- murmur vezicular, zgomote supraadăugate (raluri), frecătura pleurala

2. Examinări radiologice

-radioscopie toracică

-radiografie toracică

-angiografie pulmonară

-bronhografie

-tomografie

3. Examinări endoscopice

-bronhoscopia

-pleuroscopia

4.Examinări cu izotopi radioactivi

-scintigrafia pulmonară

5. Explorări funcționale

9
 -spirometria

-spirografia

-analiză gazelor sanguine

-teste farmacodinamice-test bronhoconstrictor, test bronhodilatator

6. Teste cutanate

-IDR la PPD, prick test

7. Examinări de laborator

-sputa-macroscopic, bacteriologic, citologic, test cantitativ/24 ore

-lichid pleural

-sânge și urină

Participarea asistentului medical la efectuarea radiografiei pulmonare standard

Este un examen radiologic static care permite vizualizarea prin „transparenţă” a

plămânilor, în principal, dar şi a conturului inimii precum şi a oaselor cutiei toracice (coaste şi
claviculă).

Indicaţii și Contraindicaţii

Indicații - în caz de simptome pulmonare persistente (tuse, expectoraţie);

- hemoptizie;

- bilanţul preoperator;

- localizarea exactă a punctului pentru toracocenteză în caz de pleurezie închisă;

- viraj tuberculinic la Reacţia Mantoux.

Contraindicaţii -gravide.

10
 Principii tehnice

Pentru a reda transparenţa structurilor pulmonare şi bronşice, clişeele radiografice vor fi

efectuate cu raze X (Roentgen) de intensitate mică. Radiografia pulmonară se face din două
incidenţe: din faţă, antero-posterior, în timpul inspiraţiei şi apoi din profil, latero-lateral, în
condiţii de obscuritate.

Pregătirea pacientului:

- se dezbracă în regiunea superioară a corpului;

- se îndepărtează obiectele metalice de la gât care pot da false imagini;

- se explică în mare în ce constă procedura, pentru a obţine colaborarea pacientului;

- se cere pacientului să execute comenzile medicului radiolog atunci când i se cere (să
inspire profund, să rămână în apnee, să-şi schimbe poziţia).

Interpretarea rezultatelor

Rezultate normale:

Interpretarea clişeului este făcută de medic la negatoscop (un panou iluminat electric). Pe
negatoscop, structurile mai puţin dense apar colorate în negru, iar structurile dense (oasele) apar
în alb. Se apreciază: conformaţia toracelui, înclinaţia şi spaţiile intercostale, silueta mediastinală,
transparenţa pulmonară.

Rezultate patologice:

- opacităţi (infiltrate) în masă – în pneumopatii virale, TBC pulmonară;

- opacităţi segmentare – în pneumonie, atelectazie;

- epanşamente (lichide) pleurale – în pleurezii purulente, serofibrinoase, hemotorax;

- transparenţe difuze – în emfizemul pulmonar;

- transparenţe localizate – în caverne tuberculoase drenate, în pneumotorax.

11
 Participarea asistentului medical la efectuarea bronhofibroscopiei

Este un examen endoscopic ce constă în explorarea mucoasei traheei şi a bronhiilor cu

ajutorul unui endoscop ce conţine fibre optice (bronhofibroscop).

Indicaţii și contraindicaţii:

Indicaţii

- hemoptizie;

- expectoraţie prelungită sau sanguinolentă;

- corpi străini intrabronşici;

- tumori mediastinale.

Contraindicaţii

- alergice la anestezicele locale;

- agitaţia pacientului şi întreruperea examenului prin intoleranţă la bronhoscop.

. Principii generale:

- se utilizează bronhoscoape flexibile, de calibru mic, bine tolerate de pacient, care permit
o explorare profundă;

- examinarea se face într-o cameră specială după ce pacientului i s-a efectuat anestezia
locală.

Pregătirea materialelor

Se vor pregăti materialele respectând regulile de asepsie:

- bronhoscopul cu anexele sale (pense pentru prelevări de ţesut, pentru îndepărtarea

corpilor străini) sterile;

- recipiente sterile etichetate cu numele pacientului pentru prelevări de secreţii bronşice;

- un vaporizor cu xilină pentru anestezia faringolaringiană;

12
 - medicamente pentru intervenţie rapidă în caz de şoc;

- seringi şi ace de unică folosinţă.

Pregătirea pacientului:

- se explică pacientului scopul și derularea procedurii;

- se obţine consimţământul informat.

Participarea asistentului medical la efectuarea bronhofibroscopiei

- se cercetează testele de coagulare de catre medic,

- se instruieşte pacientul să rămână “à jeun” şi să nu fumeze în dimineaţa examinării;

- se administrează premedicaţia conform indicaţiei medicului: antitusive, antisecretorii,

anxiolitice / tranchilizante (cu condiţia ca pacientul să nu aibă glaucom sau adenom de prostată,
fiindcă conţin atropină şi produc midriază şi retenţie de urină);

- se îndepărtează protezele dentare, dacă există;

- se introduce fibroscopul prin cavitatea bucală (după anestezia faringo-laringiană) sau pe

una din fosele nazale;

- medicul priveşte pe monitor imaginea internă mărită a căilor respiratorii;

- se fac prelevări de secreţii pentru examen bacteriologic, citologic, biochimic şi de ţesut

pentru examen anatomopatologic.

Îngrijirea pacientului după procedură:

- Se instruiește pacientul să nu bea nimic 2-3 ore după examen, fiindcă există riscul unei
căi false din cauza anesteziei;

- Se monitorizează tusea şi expectoraţia, pentru a surprinde o eventuală hemoptizie;

- Se observă culoarea tegumentelor şi se măsoară frecvenţa respiraţiei şi pulsului.

13
 PLEUROSCOPIA

Definiție: endoscopia cavităţii pleurale şi a suprafeţei unui plămân după insuflarea

prealabilă de aer în această cavitate.

Scop: stabilirea etiologiei proceselor inflamatorii pleurale şi diagnosticarea unor tumori.

Pregătirea pacientului:

 va fi încurajat, explicându-i-se pe înţeles manevrele la care va fi supus

 cu 1h înainte de instituirea pneumotoraxului se administrează un tranchilizant uşor, la

indicaţia medicului

 pacientul este poziționat în DL (decubit lateral) pe partea sănătoasă

 braţul de pe partea instituirii pneumotoraxului este adus în abducţie, iar antebraţul

flectat astfel încât palma să atingă urechea

 după spalarea mâinilor se dezinfectează regiunea indicată prin badijonare cu soluție

dezinfectantă pe bază de iod (betadină)

 as. medical servește medicul cu seringa, xilină pt. efectuarea anestezie

 medicul introduce intercostal acul Kuus, pe care-l conectează la aparat

 se introduc 300-400ml aer în cavitatea pleurală sub controlul continuu al presiunii

 după crearea pneumotoraxului asistentul va ajuta pac. să se aşeze în DD, iar după 15
min. în poziţie şezând

 pacientul va acuza o mică apăsare pe partea cu pneumotorax, medicul fiind anunţat

dacă apar complicaţii (dispnee, cianoză, stare de rău general)

 dacă nu apar probleme acesta va fii condus la serviciul de radiologie

 pt. pleuroscopie pacientul va fi sedat atât în preziua ex. cât şi înainte de ef. tehnicii

14
  în timpul examinării o asistentă va susţine braţul pacientului aflat în abducţie, o altă
asistentă servind medicul cu instrumentar şi materiale necesare

 după pleuroscopie se urmăresc parametrii vitali

 pt. a preîntâmpina deschideraea plăgii se închide cu agrafe sau este fixată de către
medic

 plaga operatorie va fii pansată destul de strâns cu feşe de tifon care vor înconjura cutia
toracică

 în primele 2 zile de la intervenţie se admin. un regim dietetic uşor de digerat, bogat în

carbohidraţi.

Participarea asistentului medical la efectuarea toracocentezei (puncția pleurală)

Definiție: Toracocenteza este pătrunderea cu un ac steril, printr-un spaţiu intercostal, în

cavitatea pleurală.

Indicații - prelevarea şi analiza lichidului pleural, care orientează medicul spre o maladie
bacteriană, virală, inflamatorie, de origine cardiacă sau neoplazică;

- evacuarea lichidului pleural în pleureziile masive;

- administrarea de medicamente în situ.

Incidente şi accidente - pneumotorax; şoc pleural.

Pregătirea materialelor

- ac Kuss, lung de 6-8 cm prevăzut cu mandren, sau un ac obişnuit de aceeaşi lungime şi

cu diametrul de ≈ 1 cm;

- materiale şi soluţii dezinfectante;

- recipiente pentru colectarea lichidului pleural (gradat) şi pentru prelevări de laborator;

15
 - materiale pentru Reacţia Rivalta în vederea cercetării naturii lichidului (exudat sau
transudat);

- mănuşi de unică folosinţă;

- mască protectie;

- seringă de capacitate mare, etanşă pentru aspirarea lichidului pleural;

- seringi de unică folosinţă şi fiole cu xilină pentru infiltraţii locale (anestezie locală).

Pregătirea pacientului:

- se explică în ce constă procedura şi se obţine consimţământul informat;

- se administrează premedicaţia (Diazepam şi atropina);

- se aşează pacientul în decubit lateral pe partea sănătoasă cu braţul ridicat deasupra

capului pentru îndepărtarea coastelor şi mărirea spaţiilor intercostale sau în poziţie şezând, pe
marginea patului sau pe un scaun, cu braţele sprijinite pe spătarul acestuia (pe care se aşează o
pernă, un material protector).

Participarea asistentului medical la efectuarea toracocentezei

- se dezinfectează locul ales pentru puncţie;

- se efectueaza anestezie locală (de catre medic) după ce se exclude un istoric de alergie
medicamentoasă, prin anamneză;

- medicul introduce acul, în plină matitate, în spaţiul 7-8 intercostal pe linia axilară
posterioară, de regulă deasupra marginii superioare a coastei inferioare pentru a evita atingerea
nervilor intercostali;

- se cere pacientului să rămână în apnee în timpul introducerii acului în cavitatea pleurală;

- se îndepărtează mandrenul (dacă s-a folosit acul Kuss) pentru a permite lichidului să fie
aspirat cu o seringă;

- se adaptează seringa la ac şi se aspiră primii mililitri de lichid ce vor fi repartizaţi în mai

multe eprubete pentru examene biochimice, cito-bacteriologice şi pentru reacţia Rivalta;

16
 - se evacuează restul de lichid (nu mai mult de 1l chiar în caz de pleurezie mare);

- se extrage acul şi se pansează steril locul puncţiei;

- se supraveghează aspectul pacientului, frecvenţa respiratorie, TA şi pulsul.

Îngrijirea pacientului după puncţie:

- se ajută pacientul să se îmbrace;

- se aşează în pat pe partea puncţionată, dacă tolerează, procliv;

- se supraveghează activ funcţiile vitale: frecvenţa respiraţiei, pulsului, T°, TA;

- se observă tusea şi expectoraţia, culoarea şi aspectul tegumentelor şi mucoaselor;

- se semnalează medicului orice modificare apărută în starea pacientului.

Interpretarea rezultatelor:

- lichid seros sau serofibrinos, poate fi exudat sau transudat, natura sa determinându-se
prin reacţia Rivalta;

- exudat hemoragic – se întâlneşte în pleurezia TBC sau neoplazică;

- exudat purulent – în pleurezii metapneumonice bacilare;

- lichid putrid, brun sau brun-cenuşiu – în supuraţiile pulmonare.

Participarea asistentului medical la efectuarea I.D.R. la tuberculină

Introducerea în stratul dermic, a unei cantităţi mici de tuberculină, cu ajutorul unei seringi
speciale/1 ml şi a unui ac steril 27 G.

17
 Indicaţii:

- supravegherea validităţii vaccinării antituberculoase prin BCG;

- depistarea cazurilor de tuberculoză.

Principii tehnice: Tuberculina este un filtrat obţinut din cultura de bacili Koch. Orice
alergie la tuberculină arată, de fapt, un contact prealabil al pacientului cu bacilul Koch (primo-
infecţia bacilară) sau cu bacilul Calmette - Guerin (vaccinarea BCG). Pentru a releva această
alergie este suficient să punem în contact organismul pacientului cu o mică cantitate de
tuberculină. Acest lucru se realizează prin I.D.R. (intradermoreactie) la tuberculină sau Reacţia
Mantoux. Doza de tuberculină administrată este de 10-50 unităţi.

Pregătirea pacientului:

- se explică în termeni accesibili procedura şi se obţine consimţământul informat;

- se descoperă membrul superior numai antebraţul.

Efectuarea procedurii:

- se alege zona pentru injecţie;

- se dezinfectează pielea;

- seringa se ține cu mana dreaptă între police, index și degetul mediu și se introduce într-
un unghi de 10-15 grade față de planul cutanat;

- se pătrunde în grosimea dermului cu bizoul acului îndreptat în sus, tangențial pe

suprafața pielii, și se injectează lent substanța cu policele mâinii drepte;

- se observă la locul de injectare formarea unei papule, cu aspect de coajă de portocală

cu diametrul de 5-6 mm și înălțime de 1-2 mm la 0,1 ml de substanță injectată;

- se retrage acul brusc fără a se aplica tampon la locul puncției;

- nu se tamponează, nu se freacă locul inoculării;

- se educă pacientul să nu se scarpine, să nu se spele pentru a nu influenţa reacţia locală;

- se citeşte, prin măsurare, reacţia locală, la 72 de ore după inoculare.

18
 Interpretarea rezultatelor:

Reacţia negativă - dacă la locul inoculării nu apare nici un halou, culoarea şi aspectul
pielii fiind nemodificate; această reacţie negativă înseamnă că pacientul n-a avut nici un contact
cu bacilul koch sau cu bacili de tip Calmette - Guerin.

Reacţie pozitivă - se produce aşa-zisul „viraj tuberculinic”, când la locul inoculării

diametrul induraţiei depăşeşte 5-6mm. În acest caz se recomandă radiografie pulmonară pentru
decelarea eventualelor leziuni produse de infecţia bacilară. Pacientul este luat în evidenţa TBC şi
se aplică măsuri de izolare şi de prevenire a răspândirii infecţiei la cei din jur.

Participarea asistentului medical la efectuarea spirometriei

Spirometria este o metodă neinvazivă şi foarte precisă de apreciere a funcţiei pulmonare.

Acest test simplu măsoară cantitatea de aer pe care o persoană o poate inspira sau expira într-o
unitate de timp.

Indicaţii:

- diagnosticarea afecţiunilor cronice ale bronhiilor şi ale plămânului: astm, BPOC,

pneumopatie interstiţială, emfizem;

- evaluarea gravităţii şi evoluţiei acestor boli.

Pregătirea materialelor:

- spirometre de dimensiuni şi capacităţi mari disponibile în laboratoarele de explorări

funcţionale şi respiratorii;

- spirometre mici, portabile de obicei, calibrate prin sisteme electronice;

- piese bucale de unică folosinţă;

- spirometrul este racordat la un computer ce înregistrează rezultatele şi le reprezintă

grafic (spirograma) şi numeric;

19
 - spirometria se efectuează numai la cabinete medicale şi în servicii de explorări
funcţionale, iar tehnica este complet diferită de cea folosită pentru măsurarea debitului expirator
de vârf.

Pregătirea pacientului:

Psihică - explicarea testului şi demonstrarea procedurii corecte;

- obţinerea consimţământului informat.

Fizică - să nu fumeze şi să nu consume băuturi alcoolice cu cel puţin 4 ore înainte de

testare;

- să nu facă efort fizic important cu cel puţin 30 de minute înainte de testare;

- să evite să mănânce copios şi să bea băuturi acidulate cu cel puţin 2 ore înainte de
testare;

- să nu poarte haine care împiedică expansiunea toracelui/abdomenului.

Efectuarea procedurii

- se întreabă pacientul despre simptome curente, medicaţie inhalatorie administrată

recent, dacă este fumător;

- se cere să-şi golească vezica urinară;

- se măsoară greutatea şi înălţimea pacientului (fără încălţăminte, cu picioarele apropiate,

capul drept);

- se recomandă poziţia şezând, ca poziţie de siguranţă;

- se ataşează clipul nazal pentru pensarea nărilor;

- se cere pacientului să efectueze o inspiraţie maximală rapidă şi completă;

- se introduce piesa bucală în gură, având grijă ca buzele să fie lipite în jurul tubului, iar
pauza să dureze maxim 1-2 secunde;

- pacientul suflă cu putere prin tub, expirând tot aerul din plămâni; durata minimă a
expiraţiei forţate trebuie să fie de 6 secunde;

20
 - se va încuraja permanent pacientul să înspire şi să expire puternic şi prelungit; în tot
acest timp pacientul va respira numai pe gură;

- de obicei sunt necesare minim 3 măsurători corect executate, timpul necesar pentru
spirometrie variind între 5 minute şi 30-45 minute;

- testarea se poate încheia prematur dacă pacientul nu mai poate continua.

Îngrijirea pacientului după procedură

- este necesară deplasarea cu fotoliul rulant la pat dacă este internat, sau cu un mijloc de
transport sigur dacă efectuează testul în ambulatoriu;

- se recomandă repaus fizic întrucât spirometria implică efort respirator şi unii pacienţi
acuză greutate în respiraţie şi senzaţie de oboseală.

Notarea rezultatelor testului:

Pentru validarea testării funcţiei pulmonare este necesară obţinerea a minim 3 manevre
expiratorii acceptabile din punct de vedere tehnic.

Se notează cele mai mari valori obţinute la:

- FVC sau CV (capacitatea vitală)

- FEV1 (volumul expirator maxim în prima secundă sau VEMS)

- IPB (indicele de permeabilitate bronşică) care se calculează manual prin formula IPB =
(FEV1 / FVC)×100.

Participarea asistentului medical la efectuarea aspiraţiei traheo-bronşice

Aspiraţia traheobronşică constă în îndepărtarea secreţiilor din trahee şi bronşii prin

introducerea unei sonde cuplate la aspirator fie prin cavitatea bucală, fie prin fosele nazale, prin
traheostomă, prin canula traheală sau prin sonda endotraheală.

21
 Scop

Prevenirea pneumoniei determinată de stagnarea secreţiilor în căile aeriene la pacienţii

imobilizaţi, la care reflexul de tuse este diminuat sau abolit sau care nu pot să tuşească.

Pregătirea materialelor

- sursă de oxigen portabilă sau pe perete;

- balon Ruben cu mască detaşabilă;

- aspirator de perete sau portabil;

- sonde de aspirare de diferite mărimi;

- mănuşi sterile şi nesterile, mască facială;

- seringă pentru umflarea balonaşului;

- soluţie cu ser fiziologic, flacon cu apă sterilă;

- comprese sterile;

- seringă de 10 ml;

- recipient de colectare.

Linii directoare

- se verifică semnele vitale ale pacientului (P., R., T.A.), zgomotele respiratorii (cornaj,
tiraj, respiraţie stertoroasă) şi starea generală pentru a putea face comparaţie cu starea sa după
aspirare;

- se verifică, la indicaţia medicului, concentraţia gazelor sanguine prin recoltarea de

sânge arterial;

- se verifică capacitatea pacientului de a respira profund şi de a tuşi, deoarece aceste

manevre ajută la mobilizarea secreţiilor spre partea superioară a arborelui traheobronşic,
facilitând aspirarea lor;

- în cazul în care se efectuează aspiraţie nasotraheală, se va face un istoric al pacientului

în ceea ce priveşte deviaţia de sept, polipii nazali, epistaxisul, traumele nazale, etc.;

22
 - diametrul sondelor se aspiraţie trebuie să fie mai mic de jumătate din diametrul
traheostomei sau sondei de intubaţie pentru a minimaliza hipoxia în timpul aspirării;

- aspiraţia trebuie efectuată regulat, din 3 în 3 ore sau mai des dacă pacientul este foarte
încărcat.

Participarea asistentului medical la procedură

- se spală mâinile şi se îmbracă echipamentul de protecţie;

- se pune masca facială, vizieră;

- se explică procedura pacientului chiar dacă nu este total conştient;

- se avertizează pacientul că aspirarea îi poate provoca tuse tranzitorie şi reflex de vomă

(uneori);

- se poziţionează pacientul în poziţie proclivă sau semişezândă pentru a uşura

expansiunea plămânilor şi tusea productivă;

- se pregătesc două recipiente: unul cu ser fiziologic, altul cu apă sterilă;

- folosind tehnica aseptică, se deschide folia protectoare a sondei de aspiraţie;

- se îmbracă mănuşi sterile considerând mâna dominantă sterilă şi cea nedominantă

nesterilă;

- cu mâna dominantă se scoate sonda de aspiraţie din ambalaj şi se înfăşoară în jurul

mâinii pentru a nu atinge obiecte sau suprafeţe nesterile cu ea;

- cu cealaltă mână, nesterilă se conectează se conectează capătul sondei la tubul de la

aspirator şi se setează acesta la valori cuprinse între 80-120 mmHg;

- cu mâna sterilă se introduce vârful cateterului în recipientul steril cu ser fiziologic

pentru a-l umecta;

- se introduce apoi cu seringa sterilă, soluţie sterilă prin lumenul sondei pentru a facilita
trecerea secreţiilor prin sondă;

- se oxigenează pacientul înainte de aspirare;

23
 - se introduce sonda de aspiraţie pe una din fosele nazale (dacă pacientul este neintubat)
pe sonda de intubaţie (dacă este intubat) sau pe canula traheală prin mişcări blânde, de rotaţie
pentru a-i facilita înaintarea, până când pacientul începe să tuşească (15-20 cm);

- se aspiră blând, intermitent câte 10-15 sec., nu mai mult; pentru a nu creşte timpul de
aspirare se recomandă ca cel care face aspiraţia să rămână în apnee;

- între retrageri, sonda se va înfăşura în jurul mâinii dominante pentru a preveni

infectarea;

- dacă secreţiile sunt abundente şi vâscoase, se va spăla sonda introducând-o în

recipientul cu apă sterilă şi se va aspira din nou; - se aspiră pe rând fiecare bronhie (dreaptă şi
stângă), bronhia stângă fiind mai greu de aspirat întrucât este mai lungă şi mai subţire decât cea
dreaptă;

- se repetă procedura de aspiraţie a pacientului până când nu mai sunt secreţii şi dispar
zgomotele hidroaerice şi semnele de tiraj;

- se evaluează aspectul secreţiilor bronşice.

- după aspirare se aruncă materialele şi echipamentele folosite în recipientele de colectare

specifice;

- se notează procedura în foaia de observație a pacientului.

BRONHOGRAFIA

Definitie=introducerea unei subst. de contrast fluide în arborele bronşic, printr-un cateter

sau bronhoscop, după care se efectuează radiografia toracică.

Materiale necesare: sedative, anestezice, expectorante, tusocalmante, sondă Metras,

subst. de contrast, scuipătoare.

Pregătirea pacientului: se explică necesitatea efectuarii tehnicii

 să nu bea şi să nu mănânce în dimineaţa examinării

24
  cu 1-3 zile înainte i se administrează expectoarante

 în ajunul ex. se admin. o tabletă de fenobarbital

 cu o jumătate de oră înaintea ex. i se admin. atropină precum şi calmante pentru tuse

 va fi ajutat să se dezbrace şi aşezat în DD, puţin înclinat spre partea care trebuie
injectată

 medicul efectuează anestezia căilor respiratorii, introduce sonda Metras în arborele

bronşic şi prin ea substanța de contrast uşor încălzită, încet cu presiune moderată

 în timpul injectării subst. de contrast, pac. va fi ajutat să-şi schimbe poziţia

 în timpul examinării RTG este aşezat în poziție Trendelenburg şi toracele uşor ridicat

 după examinareimbrăcarecondus la pat

 nu are voie să se alimenteze 2h până încetează efectul anestezicului

 va fi atenţionat să colecteze în scuipătoare subst. de contrast care se elimină prin tuse şi

să nu o înghită (prod. intoxicaţie cu iod)

EXAMENUL SPUTEI

este util în evaluarea pac. cu cu afecțiuni pulmonare şi include examenul macroscopic,

microscopic şi bacteriologic

 sputa este un lichid sau o secreţie gălbuie care se elimină cu saliva din căile respiratorii
prin tuse

 recoltarea se face dimineaţa când bolnavul elimină toată sputa acumulată în timpul
nopţii

 recoltarea se face în cutii Petri sau scupătoare speciale, după toaleta orofaringiană

25
 METODE DE EXPLORARE

 MACROSCOPICĂ: sputa se adună într-un scuipător de catre pacient  o cantitate de

2ml. de secr. bronho-alveolară este suficientă pt. ex. ulterioare  dacă se urmăreşte determinarea
cantitativă atunci se face într-un vas gradat timp de 24h  pacientul îndepărtează proteza, nu
înghite sputa, expectoreză conform instruirii efectuate  în cazul secrețiilor naso-faringiene
abundente să se spele bine pe dinţi doar cu apă fiartă şi răcită, fără pastă de dinţi.

 CITOLOGIC, BACTERIOLOGIC ŞI PARAZITOLOGIC: sputa se trimite la laborator

proaspătă  dacă pac. elimină puţin, se recoltează sputa pe 2-3 zile în vase închise, ţinute la
întuneric şi frig  expectorația poate fi activată prin aerosolizare timp de 15min. cu 10-15ml. de
ser fiziologic + 1ml sulfat de stricnină 1/1000  la copii se recoltează direct pe mediul de cultură,
cutia Petri fiind ţinută la o distanță de 10cm. timp de 1 min., în timpul acceselor de tuse.

 FROTIU FARINGIAN: se foloseşte un tampon steril umezit cu apă distilată sterilă 

cu o spatulă se apasă limba pac. introducându-se tamponul până in faringe  se solicită
pacientului să tuşească, sputa eliminată fiind captată pe tampon şi introdusă în eprubetă

 SPĂLĂTURĂ GASTRICĂ: utilizată pt. recuperarea sputei înghiţite  se aplică în

special pt. identificarea bacilului Koch, rezistent la acţiunea acidităţii stomacale  dimineaţa pe
stomacul gol se introduce sonda în stomac şi o seringă sau o pâlnie ataşată la aceasta  se
introduc 200ml de apă dicarbonată încălzită la temp. corpului  după câteva minute se
recuperează lichidul introdus prin aspiraţie, care antrenează şi sputa înghiţită.

 SPĂLĂTURĂ BRONŞICĂ: utiliz. la bol. cu TBC cavitar care nu expectorează  se

pun în evidenţă bacilii încapsulaţi, care nu apar în mod normal în spută  bol. inhalează ăn mod
intermitent din ap. aerosol cu respiraţii adânci 5ml de ser fiziologic + 1ml sulfat de stricnină 
acesta ăncepe să tuşească, sputa fiind captată într-un vas steril  se repetă încă 3-4 zile

MĂSURĂRI ALE VENTILAŢIEI PULMONARE

 VOLUMUL CURENT (VC  500ml): cant. de aer mobilizată în timpul unui inspir-
expir normal  scade în resp. superficială şi creşte de 4-5X la efort fizic, resp. Kussmaull şi insuf.
respiratorie

26
  VOL. INSPIRATOR DE REZERVĂ (VIR=1500-2000ml): volumul de aer care mai
poate fii inspirat la sfârşitul unui inspir normal

 VOL. EXPIRATOR DE REZERVĂ (VER=1500ml): vol. maxim de aer ce poate fii

expirat

 VOL. REZIDUAL (VR=1000-1500ml / 1500/2000ml): cantitatea de aer care rămâne

în plămâni după un expir maxim  este format din aerul rezidual alveolar şi aerul aflat în spaţiul
mort(c. aeriane până la alveole, acesta neparticipând la schimburile gazoase)

 CAPACITATEA VITALĂ (CV= VC+VIR+VER  3500ml 500ml / 4000ml

500ml) vol. maxim de aer ce poate fi expirat forţat după o inspiraţie forţată

 CAPACITATEA REZIDUALĂ FUNCŢIONALĂ (CRF= VR+VER  3000-

3500ml): vol. maxim de aer ce poate rămâne în plămân după un expir normal

 CAPACITATEA PULMONARĂ TOTALĂ (CPT=CV+VER  4.500-6000ml): vol.

maxim de aer ce poate fi înmagazinat în plămâni

 VOL. EXPIRATOR PE SECUNDĂ (VEMS=2500-400+ml sau 75-80% din CV):

cantitatea maximă de aer expirat în prima secundă a unu expir forţat ce urmează unui inspir
maxim.

Intervenții pentru menținerea sau favorizarea expansiunii pulmonare

EXERCIȚII RESPIRATORII

Respirația profundă:

-favorizează oxigenarea și ventilația adecvată la pacienții anxioși; crește volumul curent

și diminuează spațiul mort

-pacientul efectuează o inspirație profundă și o expirație prelungită, cu buzele strânse

-este de preferat să se execute în poziție șezândă

Respirația diafragmatică:
27
 -pacientul este așezat în poziție semișezândă, cu genunchii flectați, susținuți în regiunea
poplitee cu o pătură rulată

-mâinile pacientului sunt plasate cu fața palmară, pe abdomen sub coaste

-se roagă pacientul să inspire adânc pe nas, cu gură închisă, să stea relaxat, să nu-și
arcuiască spatele, să sesizeze ridicarea abdomenului

-în timpul expirației pacientul își va contracta mușchii abdominali, va ține buzele strânse
și se va concentra asupra coborârii abdomenului

-timpul afectat exercițiului va crește progresiv de la 5 minute, la 10 minute

-exercițiul va fi efectuat de 3-4 ori/zi

-după învățarea exercițiului, pacientul îl poate efectua și în poziție șezând, ortostatica sau
în timpul mersului

INCITAȚIA SPIROMETRICĂ

Spirometrul de debit:

-cuprinde una sau mai multe recipiente din plastic, conțînând bile colorate

-pacientul se așază în poziție șezândă

-se introduce piesă bucală în gură pacientului, care va strânge buzele în jurul ei

-se solicită pacientului să inspire profund și lent pentru a ridică bilele și a ale face să
plutească cât mai mult timp (de la două la șase secunde)

-se scoate piesă bucală și se expiră normal

-înainte de repetarea procedurii, pacientul se va relaxa și va respiră normal

28
 Spirometru de volum:

-este prevăzut cu un burduf care se ridică la un volum predeterminat

-procedura cuprinde etapele prezentate anterior

Participarea asistentului medical la efectuarea drenajului pleural

Drenajul pleural este un dispozitiv de aspiraţie a aerului, sângelui, lichidului seros din
cavitatea pleurală și restabilirea unei presiuni negative care să faciliteze expansiunea plămânului.
El se compune dintr-un tub suplu de 1 cm. diametru, plasat între cele 2 foiţe pleurale şi dintr-un
sistem de aspiraţie exterior adaptat la o sursă de vid.

Drenajul pleural permite, prin exercitarea unei presiuni negative, să se solidarizeze cele 2
foiţe pleurale, care, din motive patologice, sunt decolate. În mod normal, cele 2 foiţe sunt
solidarizate şi interdependente. Drenajul pleural este un dispozitiv de aspiraţie montat, în
exclusivitate, de către medic.

Indicaţii și Contraindicaţii

Indicații

- pneumotoraxul spontan în care decolarea pleurală este prima indicaţie de montare a

unui dren pleural pentru aspirarea aerului conţinut între cele 2 foiţe pleurale;

- externe - efracţia prin armă albă sau alt obiect contondent;

- înţeparea accidentală a sacului pleural în timpul cateterizării venei subclaviculare;

- interne: - tumoră canceroasă a plămânului sau pleurei;

- fibroză pulmonară, care provoacă o fistulă pleuro-pulmonară;

- tuberculoza pulmonară.

Contraindicaţii - tulburări de coagulare.

Pregătirea materialelor
29
 Montarea unui drenaj pleural se practică în urgenţă, ceea ce necesită stocarea materialelor
necesare într-un singur loc, accesibil şi cunoscut de întreaga echipă medicală.

Pentru anestezia locală:

- seringi de 20 şi 50 ml;

- ace pentru injecţii subcutanate;

- ace intramusculare;

- fiole de xilină 2%;

- o cremă anestezică locală.

Pentru asepsie:

- soluţie de betadină;

- comprese sterile;

- aparat de ras;

- câmp steril pentru masă;

- câmp steril troné;

- tăviţă renală;

- pubelă pentru deşeuri;

- container pentru ace;

- mănuşi sterile;

- bluză sterilă;

- calotă, mască.

Pentru montarea drenajului:

- bisturiu;

- dren pleural (2, 10, 16, 18, 20, 22 G) conform prescripţiei;

30
 - ace şi fire de sutură;

- racord adaptat între sistemul de aspiraţie şi dren;

- aparat de aspiraţie;

- două flacoane cu apă sterilă de 500 ml, permiţând reglajul presiunii negative;

- dispozitivul de vidare şi tubul pentru aer.

Pentru pansament: - comprese sterile; leucoplast; soluție dezinfectantă;

Pentru supraveghere: - monitor cardiac; aparat de măsurat T.A.; pulsoximetru pentru

măsurarea saturaţiei de oxigen.

Pregătirea pacientului

- informarea pacientului despre beneficiile imediate ale drenajului;

- explicarea derulării procedurii;

- obţinerea consimţământului informat;

- crearea unui climat de încredere şi de linişte;

- practicarea unei anestezii de suprafaţă cu ½ - 1 h înainte prin utilizarea unei creme

anesteziante.

Participarea asistentului medical la procedură

Pregătirea aparatului de aspiraţie:

- se scoate din ambalajul steril, se verifică integritatea;

- se umplu rezervoarele (borcanele) cu apă sterilă (cel pentru aspiraţie la nivelul prescris
– 20 cm coloană de apă, celălalt care aspiră aerul conţinut în spaţiul pleural, 500 ml, în funcţie de
marca aparatului;

- se branşează la dispozitivul de vidare, se uneşte cu aparatul de aspiraţie, se verifică

funcţionalitatea sa;

31
 - se protejează extremitatea tubului steril care va fi racordat la drenul pus în spaţiul
pleural;

- se pregăteşte monitorul pentru supravegherea cardiacă, tensiometru şi pulsoximetru

Pregătirea pacientului:

- se ajută pacientul să se aşeze astfel încât zona în care se va monta drenul să fie degajată:
în decubit dorsal, capul uşor ridicat, antebraţul de partea drenajului plasat sub cap;

- poziţie şezândă pe marginea patului, gambele atârnate, spatele încovoiat, antebraţele

sprijinite în faţă pe o masă;

- decubit lateral, braţul ridicat, capul pe pernă;

Realizarea câmpului aseptic

–se reperează zona aleasă de medic pentru drenaj;

- se depilează larg zona toracică dacă este necesar;

- se spală, se decontaminează locul puncţiei cu betadină.

Pregătirea mediului:

- se aşează o masă adaptabilă la suprafaţa patului pe care se aşează materialul steril;

- se pregăteşte căruciorul cu materiale de urgenţă;

- toate persoanele prezente trebuie să poarte mască şi calotă;

Montarea drenului:

- pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă;

- asistentul oferă medicului comprese sterile, soluţia antiseptică pentru efectuarea asepsiei
terminale în zona de drenaj;

- se aşează câmpul steril pentru masa adaptabilă la suprafaţa patului;

- asistentul oferă medicului seringa, xilină pentru a efectua anestezia locală subcutanată şi
apoi în planurile profunde;

32
 - pentru reperarea corectă a zonei de drenaj, medicul prelevează lichid pleural sau aer cu
acul intramuscular;

- se practică o incizie în piele de 2 cm cu bisturiul şi se introduce drenul pleural; medicul

adaptează sistemul de aspiraţie la dren;

- asistenta pune în funcţiune sistemul, deschizând robinetul aspiraţiei de perete; - medicul

fixează drenul la piele, formând o bursă în jurul drenului pentru a permite închiderea pielii după
retragerea drenului, câteva zile mai târziu;

- medicul realizează pansamentul steril în jurul drenului; - se adună materialele folosite

şi se pun în containere speciale;

- în tot timpul punerii drenului, asistenta supraveghează faciesul pacientului, frecvenţa

respiratorie, saturaţia în oxigen, frecvenţa cardiacă, durerea, percepţia.

Îngrijirea pacientului după procedură

- se supraveghează drenul să nu fie cudat, încolăcit, debranşat, închis (clampat);

- aspiraţia să fie funcţională, se verifică presiunea de aspiraţie;

- se observă lichidul aspirat (sânge, transudat) se notează caracteristicile;

- bulele în compartimentul de aspiraţie indică prezenţa de aer în spaţiul pleural;

- se face imediat, la pat, o radiografie pulmonară, iar rezultatul se raportează medicului;

- se monitorizează funcţiile vitale: T°, P, T.A., R;

- se monitorizează durerea şi nivelul de anxietate al pacientului.

33
 RECOLTAREA SPUTEI

Recoltarea sputei prin expectoraţie

Scop/Indicaţii
- identificarea germenilor responsabili de infecţii respiratorii şi testarea sensibilităţii acestora
faţă de antibiotice;
- diagnosticarea tuberculozei;
- identificarea celulelor modificate de procese inflamatorii sau neoplazice.
Tipuri de examene
- examen bacteriologic;
- examen citologic.
Materiale necesare
- recipient steril cu capac etanş;
- pungi din material plastic;
- mănuşi de unică folosinţă;
- soluţie salină;
- apă simplă;
- pahar de unică folosinţă;
- colector pentru materialele folosite.

Pregătirea pacientului
- se explică pacientului importanţa efectuării determinării şi a respectării instrucţiunilor;
- se informează că proba se recoltează dimineaţa, deoarece se atenţionează pacientul să nu
mănânce, să nu fumeze, să nu-şi instileze picături în nas, să nu se spele pe dinţi, să nu-şi
clătească gura cu soluţii dezinfectante (apă de gură) înainte de recoltare;
- se informează pacientul că dacă va fi nevoie se va apela la metode care să stimuleze
expectoraţia şi se obţine colaborarea;
- testul se efectuează înaintea administrării de antibiotice.
Efectuarea recoltării
- se verifică dacă pacientul a respectat recomandările;
- pacientul este rugat să-şi clătească gura cu apă sau soluţie salină pentru a nu contamina sputa
cu bacterii din cavitatea bucală;
- pacientul aşezat pe scaun sau în ortostatism este rugat să respire adânc de 2-3 ori şi apoi să
tuşească puternic;
- sputa eliminată (echivalentul cel puţin al unei linguriţe) se colectează direct în recipientul
steril;
- folosind mănuşi de protecţie se închide recipientul, se şterge exteriorul cu un şerveţel şi se
introduce într-o pungă de material plastic;
- se etichetează produsul şi se trimite la laborator;
- după recoltare se oferă pacientului apă să-şi clătească gura.

34
 Dacă pacientul nu expectorează suficient
- se administrează 2 pahare cu apă care fluidifică secreţiile;
- se apelează la umidificarea aerului din încăpere, folosirea aerosolilor;
- la recomandarea medicului se administrează un expectorant cu cel puţin 2 ore înainte de
recoltare;
Colectarea materialelor folosite, respectarea normelor
- se colectează materialele în containere speciale conform precauţiilor universale;
- se spală mâinile;
- se atenţionează pacientul să colecteze sputa în continuare în recipientul oferit de personalul
de îngrijire.
Erori de recoltare
- sputa este amestecată cu salivă sau resturi alimentare când pacientul nu respectă
recomandările
- sputa este amestecată cu voma declanşată în timpul episodului de tuse
- produsul a fost suprainfectat în timpul manevrării
Observaţii
Pentru examenul citologic se recoltează 3 probe în momente diferite.
Pentru bacilul Koch se recoltează 3-5 probe matinale.
*
La recomandarea medicului se apelează la alte metode de recoltare:
→ aspiraţie transtraheală folosind un cateter subţire sau seringă;
→ spălătură bronşică efectuată în timpul bronhoscopiei.
Recoltarea sputei prin frotiu faringian si laringian
Material necesare
- tampon faringian montat pe porttampon
- spatula lingual
- apa distilata sterila
Tehnica recoltarii
- se umezeşte tamponul de vată cu apă distilată sterilă
- se apasă limba cu spatula
- se introduce tamponul în faringe cerând pacientului să tuşească
- sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată care se introduce imediat în eprubeta sterilă
- frotiul laringian se recoltează de către medic pătrunzând cu tamponul în laringe sub
control laringoscopic
Recoltarea sputei prin spalatura gastrica
- se recolteaza din stomac prin spalatura gastrica la bolnavii care nu pot expectora si inghit
sputa
- se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în stomac, dimineaţa, pe nemâncate
- se introduc prin sondă 200ml apă distilată, bicarbonatată2%, călduţă, care este evacuată
imediat sau extrasă cu seringa
- lichidul recoltat se trimite imediat la laborator pentru că germenii căutaţi pot fi distruşi
dacă stau mai mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric
- dacă recoltarea se face pentru însămânţare şi lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul
obţinut poate fi neutralizat cu bicarbonat de Na
Recoltarea sputei prin spalatura bronsica
- se utilizează la pacienţii cu TBC cavitară, care nu expectorează

35
 - se pun în evidenţă bacili încapsulaţi în submucoasă, care nu apar în mod obişnuit în spută
- se introduc în recipientul de aerosoli 5ml ser fiziologic si teofilină
- pacientul inhalează de cîteva ori prin inspiraţii adânci, repetate, urmate de expiraţii scurte
- se face o scurtă pauză de 4-5sec şi se repetă până la aerosolizarea întregii cantităţi de
lichid
- după aspiraţii, pacientul începe să tuşească chiar dacă nu a tuşit niciodată sputa
expectorată se recoltează în recipientul steril, recoltarea se repetă zilnic, în următoarele 4
zile, în recipiente separate.

RECOLTAREA EXSUDATULUI FARINGIAN

Definitie Exsudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces

inflamator faringian
Explorator
-Depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui în vederea
tratamentului
-Depistarea persoanelor sănătoase purtătoare de germeni
Scop
Materiale(de  Masca ,manusi
protectie,sterile ,  Spatulă linguală
nesterile)  Eprubetă cu tampon faringian
 Eprubete cu medii de cultură
 Ser fiziologic sau glicerină 15%
 Tăviţă renală
 Tava medicala
 Sursa de lumina
 Bilet de trimitere la laborator

Pregatirea pacientului Pregătire psihică

 Se explică necesitatea recoltării

36
  Se anunţă şi i se explică tehnica
Pregătire fizică
 Se anunţă să nu mănânce, să nu bea apă,sa nu fumeaze.
 Să nu i se instileze soluţii dezinfectante în nas, să nu facă
gargară
 Nu se administreaza antibiotice inaintea recoltarii
 Nu face toaleta dintilor inainte de recoltare
 Se recolteaza inainte sau la 4 ore dupa toaleta gurii,
gargarisme sau ingestia de alimente
 Se aşează pacientul pe un scaun cu gatul in usoara extensie,
faringele bine expus prin iluminare si deprimarea bazei limbii
cu apasator de limba steril
Efectuare -asistenta se spală pe mâini şi se dezinfectează cu alcool,pune
manusile de protectite
-işi pune masca de protecţie
-invită pacientul să deschidă gura si sa pronunte vocala “a”
-deschide eprubeta cu tamponul faringian
-apasă limba cu spatula linguala
-cu tamponul faringian sterge depozitul de pe faringe si amygdale,
dezlipeşte o porţiune din falsele membrane (când este cazul)
-introduce tamponul faringian în eprubeta
-la indicaţia medicului, întinde produsul obţinut pe lame de sticlă
-pentru frotiuri colorate se însămânţează imediat pe medii de cultură,
succesiv două eprubete din aceeaşi recoltare
-se spală pe mâini cu apă şi săpun
Pregătirea produsului Transportul probelor si insamantarea trebuie realizate in cel mult 2
pentru laborator ore de la prelevare daca nu se utilizeaza medii de conservare si
transport si in maximum 24 de ore, daca se apeleaza la acestea;
dacă nu este posibilă însămânţarea la patul bolnavului, tamponul se
umezeşte în prealabil cu ser fiziologic sau glicerină 15%
Se reoraganizează locul
Notarea în foaia de  se notează data recoltării
observaţie  dacă s-au făcut însămânţări sau nu

Consideratii speciale  înainte de recoltare se inspectează regiunile de unde urmează să

se recolteze
 se evita imbibarea tamponului cu salivă si atingerea dinţilor
 recoltarea se face nu numai in angine ci si in alte boli care pot
fi declansate de o infectie faringiana( nefrite ,RAA)

37
 PULSOXIMETRIA-SATURAȚIA OXIGENULUI

Saturația în oxigen (SO2) reprezintă saturația procentuală a O2 legat de hemoglobina din

sângele arterial.
SpO2= saturația sângelui periferic cu oxigen
SaO2= saturația sângelui arterial cu oxigen
Pulsoximetria este o metodă noninvazivă pentru monitorizarea saturației de oxigen
a hemoglobinei din sângele a unei persoane (SO2).
Scopul măsurării este de estimare a saturației oxigenului în sangele arterial, pentru a
detecta prezența hipoxemiei înainte de apariția semnelor clinice.
Deși valoarea de saturație periferică de oxigen (SpO2) nu este întotdeauna identică cu
valoarea saturației de oxigen arterial (gazometrie SaO2) din analiza gazelor arteriale, cele
două sunt destul de bine corelate, astfel încât metoda de pulsoximetrie este:
 sigură, simplă,

 convenabilă,

 neinvazivă,

 ieftină,

 valoroasă pentru uz clinic.

Oxigenul intră în plămâni și apoi este transmis în sânge. Sângele transportă oxigenul la
diferitele organe din corpul nostru. Principalul mod în care oxigenul este transportat în sângele
nostru este prin intermediul hemoglobinei. Saturația de oxigen indică procentul din
hemoglobina totală care transportă oxigen.
Saturația în oxigen a hemoglobinei (SpO2), dă informații despre procesul
de respirație (dacă este eficientă) și dacă gazele sunt schimbate în mod normal.
Pulsoximetria folosește lumina pentru a determina saturația de oxigen. Lumina este
emisă de la surse care traversează sonda și ajunge la detectorul de lumină.

38
 Dacă un deget este plasat între sursa de lumină și detectorul de lumină, lumina va trebui
să treacă acum prin deget pentru a ajunge la detector. O parte din lumină va fi absorbită de
deget și partea care nu este absorbită ajunge la detectorul de lumină.

Pulsoximetrul măsuroară cât de multă lumină atinge detectorul de lumină. Dacă există
mai multă Hb în deget, mai multă este și lumina absorbită.

Valori normale
 Intervalele normale acceptabile SpO2 pentru pacienții fără patologie pulmonară
sunt de la 95% la 99%.

 La sugari si la copii valoarea SpO2 este cuprinsă între 97-100%.

 Scăderea SaO2 = hipoxemie

94-88% - hipoxemie ușoară

87-83% - hipoxemie moderată

83% - hipoxemie gravă

O valoare a SaO2 < 70% este amenințătoare de viață

Tipuri de pulsoximetru
Pulsoximetru digital
Poate fi folosit la domiciliu sau la spital. Pe ecranul său va afișa valoarea saturației în
oxigen și pulsul. Se montează cu lumina roșie pe unghie sau pe lobul urechii.

Pulsoximetru portabil
Folosit de obicei în spitale. Ecranul cu afișaj nu mai este situat pe clema, ci conține un
cablu care se va conecta șa un monitor. Se poate monta pe degetul de la mână, degetul mare de
la picior, pe lobul urechii sau în palmă la sugari.

Pulsoximetru integrat
Monitoare complexe care se regăsesc de obicei în zonele de triaj. Curba pulsoximetrică
este de evidențiată în culoare albastră.

39
 Pulsoximetru integrat pe mobil
Există aplicații de mobil care pot măsura saturația în oxigen cu ajutorul senzorului aflat
lângă camera foto a mobilului. Deși determinările nu pot fi considerate precise, în anumite
situații poate furniza informații care pot fi de ajutor.

Tehnica de măsurare
 se alege locul de măsurare în funcție de vârsta pacientului și de condiția fizică:

- degete membru superior- indexul (adult)

- lobul urechii (se evită partea cartilaginoasă)
- picior (nou-născut)
- nas
- frunte

 dezinfecție cu un tampon cu alcool înainte cu 15-30 s de a aplica senzorul

 se îndepărtează oja închisă la culoare, daca este necesar

 se așează capul senzorului pe deget, cu lumina roșie la nivelul unghiei

 poziționarea trebuie să fie potrivită, astfel încât să nu se producă vasoconstricție,

sau să fie prea larg.

 se citeste valoarea afișată

 se verifică poziția senzorului

 în caz de monitorizare continuă, se poate fixa cu leucoplast și se schimbă locul

senzorului la fiecare 4 ore pentru a evita iritarea tegumentului

 se compară valoarea actuală a saturației cu valorile precedente

 se evalueaza starea pacientului

 se ajustează oxigenoterapia și alte tratamente respiratorii

 Valorile obținute după masurarea SaO2 se trec în foaia de observație a pacientului

40
 Valoarea saturației se citește la intervale regulate indicate de medic și se noteaza în foaia
de observație.

41