Sunteți pe pagina 1din 85

Dr.

Adela Laura Deac

BIOFIZICĂ ȘI IMAGISTICĂ
MEDICALĂ

2015
CUPRINS

I. ELEMENTE DE BIOFIZICĂ

II. BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE

III. NOȚIUNI DE RADIOBIOLOGIE

IV. RADIOTERAPIA ȘI ALTE PROCEDEE


TERAPEUTICE CARE UTILIZEAZĂ FACTORI FIZICI

2
I. ELEMENTE DE BIOFIZICĂ

Definitii:
1. Stiinta care utilizează tehnici şi concepte fizice pentru cercetarea fenomenelor lumii vii.
2. Stiinta care studiaza aspectele fizice ale structurilor si fenomenelor biologice.
3. Stiinta care studiaza diferite procese si fenomene care au loc intr-un organism viu si care
stabileste legaturi intre diferite marimi fizice.
Biofizica este o stiinta de granita, cu caracter interdisciplinar, avand relatii cu biologia,
matematica, biochimia, fizica, etc.

Caracter interdisciplinar

Obiectivele biofizicii:
- Să înţeleagă structurile şi fenomene fizice ale corpului uman (normale si patologice)
folosind metode şi concepte fizice - ex: rolul biofizicii in cunoasterea unor boli
- Să contribuie cu tehnici fizice şi dispozitive la diagnostic, tratament şi cercetarea medicală -
ex : bazele fizice ale imagisticii medicale
- Studierea acţiunii factorilor fizici din mediu asupra organismului uman - ex : accidentul de la
Chernobyl si urmarile acestuia
Domeniile biofizicii - luând drept criteriu de clasificare nivelul de organizare a materiei vii,
domeniile (ramurile) principale ale biofizicii sunt urmatoarele:

3
- biofizica moleculara – studiaza proprietatile moleculelor (substantelor) care alcatuiesc materia
vie si fenomenele la care iau parte acestea;
- biofizica celulara – studiaza aspecte mecanice (biomecanica), electrice (bioelectricitate si
bioexcitabilitate), termice (termodinamica) - comportamentul din punct de vedere fizic al
celulelor individuale: limfocite, eritrocite, neuroni, fibre musculare, etc;
- biofizica sistemelor complexe – studiaza fenomenele fizice care intervin in mecanisme
complexe cum sunt: receptia vizuala si auditiva, functia neuronilor, contractia musculara, etc.

BIOFIZICA MOLECULARA

1. Apa şi importanţa ei în lumea vie


a. Clasificarea apei din organismele vii
- În raport cu celulele există apă intracelulară şi extracelulară, care poate fi
interstiţială şi circulantă (intravasculara).
- După starea de fixare în organism, apa poate fi legată (conţinută în structuri
moleculare) şi liberă.
- În funcţie de provenienţă, apa poate fi exogenă (adusă din exterior) sau endogenă
(rezultată din procesele metabolice).
b. Prin proprietăţile ei fizice (vezi Anexa 1) apa influenteaza existenţa, conformaţia şi
funcţiile organismelor vii. Mai mult de jumatate din masa corporala este reprezentata de apa
(intre 55-70%, in functie de cantitatea de tesut adipos, in relatie invers proportionala). Variaţia
densităţii apei cu temperatura: spre deosebire de celelalte lichide, apa îşi măreşte volumul prin
solidificare şi îşi micşorează densitatea. Ea are densitatea maximă la 4°C. Prin răcire, între 4°C
şi 0°C apa se comportă anormal, dilatându-se. Ca urmare, gheaţa are densitatea mai mică
decât apa la 4°C şi de aceea pluteşte pe apă. Această anomalie se explică prin faptul că, o dată
cu scăderea temperaturii, creşte gradul de ordonare al moleculelor de apă, prin creşterea
numărului de legături de hidrogen, reţeaua moleculară devine tot mai structurată, ceea ce
determină mărirea volumului gheţii şi scăderea densităţii.
c. Proprietăţile termice ale apei
Apa are un rol deosebit de important în procesele de termoreglare ale organismului (rol
termoreglator).
Ca urmare a activităţii metabolice, organismele vii produc energie, mai ales sub formă de
căldură. De asemenea, organismele vii pot primi din exterior cantităţi însemnate de căldură,
care produc in organism încălziri mici. Sângele, prin conţinutul lui ridicat de apă, transportă o
mare cantitate de căldură din locul unde aceasta se produce în tot organismul, uniformizând
astfel temperatura acestuia iar prin intermediul vaselor sanguine din apropierea suprafeţei
corpului, sângele cedează căldură mediului exterior. Conductivitatea termică a apei este mare în
comparaţie cu alţi constituenţi organici şi, datorita asectui fapt, organismele vii pot evita
hipertermiile locale prin transport rapid al căldurii.

4
2. Noţiuni de fizica a sistemelor disperse
Sistemul dispers reprezinta un amestec de două sau mai multe substanţe, având două
componente: dispersantă şi dispersată. Prima o conţine pe cealaltă, care se află sub formă de
particule, mai mult sau mai puţin fine.
În sistemele biologice prezintă interes deosebit cazul în care dispersantul este lichid.
În organism există mai multe tipuri de sisteme disperse: soluţii adevărate, coloizi,
suspensii. De exemplu, sângele este:
- soluţie pentru cristaloizi (contine electroliti : Na, Cl, K, etc)
- coloid (contine proteine: serumalbumine, globuline)
- suspensie (contine elemente figurate - hematii, leucocite, trombocite)

BIOFIZICA CELULARA

MEMBRANA BIOLOGICA (membrana celulara, plasmalema)


Se defineste ca fiind un ansamblu compus din proteine şi lipide care formează structuri continue
bidimensionale, cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, prin care se realizează
compartimentarea materiei vii (Componentele celulare - vezi Anexa 2).

Membrana celulara – Stuctura

1. Structură şi proprietăţi
Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana celulara sunt următoarele:
- delimitează celula de mediul exterior;
- prezintă permeabilitate specifică pentru ioni şi unele macromolecule;
- constituie locul unor reacţii enzimatice.
5
2. Compoziţia biochimică a membranelor celulare
Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural fundamental
al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o barieră impenetrabilă
pentru majoritatea moleculelor solubile in apa. Proteinele membranare, asociate dublului strat
lipidic, asigura funcționalitatea membranei.
In detaliu, componente ale membranelor biologice sunt:
- proteine (60-80 %) - conferă funcţionalitate membranei, au rol în transportul activ, îndeplinesc
funcţii enzimatice sau de receptori.
- lipide (40-20 %) - dublu strat - asigură funcţia de barieră a membranelor;
- resturi glucidice - care sunt întotdeauna ataşate proteinelor sau lipidelor;
- alte componente minore (ioni, apă, transportori, etc).
Principalele clase de lipide întâlnite în membranele celulare sunt:
- fosfolipidele (55 % din lipidele membranare);
- glicolipidele;
- steroli (colesterol si alte tipuri de steroli).
Dimensiunile proteinelor sunt mai mari decât ale lipidelor. Există doua categorii de
proteine: proteine periferice şi proteine integrate:
- Proteinele periferice - sunt extrinseci, ataşate la exteriorul stratului lipidic,
interacţionând în principal cu grupările polare ale lipidelor sau cu proteinele
intrinseci (integrate), prin forţe electrostatice.
- Proteinele integrate - aceste proteine sunt inglobate in dublul strat lipidic.
3.Caracteristicile fizice ale membranelor celulare
Fluiditatea membranelor - determina mobilitatea acestora. Lipidele și proteinele
membranare sunt antrenate în diferite tipuri de mișcări în interiorul membranei. Aceasta se
datorează:
- mobilității moleculelor lipidice si capacitatii acestora de a difuza în interiorul bistraturilor prin
difuziune laterala (in cadrul aceluiasi strat lipidic - frecventa si rapida) si prin difuziune
transversala (intre cele doua straturi lipidice - lenta si rara);
- proteinelor speciale denumite translocatori fosfolipidici sau flipaze care potențează o
mișcare „flip-flop” rapidă intre cele doua straturi lipidice.
Caracterul amfifil - membrana are atat caracter hidrofil, cat si lipofil. Se datorează
lipidelor care prezintă un „cap” hidrofil şi o „coadă” hidrofobă. Ele formează în mod spontan în
apă micelii şi lipozomi (unilamelari, multilamelari), ce au importanţă in cadrul fenomenelor de
transport prin membranele celulare.

Micelii, lipozomi

6
FENOMENE DE TRANSPORT
La toate nivelele de organizare ale materiei se întâlnesc, sub diverse forme, fenomene de
transport de substanţă şi transfer de energie, care sunt indispensabile funcţionării organismelor
vii. Fenomenele moleculare de transport se manifestă în sisteme neomogene (asimetrice) şi se
desfăşoară în sensul diminuării şi eliminării neomogenităţilor sistemului respectiv.
Difuzia simplă. Legile lui Fick
1. Difuzia reprezintă fenomenul de pătrundere a moleculelor unui corp printre moleculele
altui corp aflat în aceeaşi stare de agregare.
Observaţie
La lichide fenomenul se produce cu o intensitate mai mică decât la gaze, datorită forţelor
intermoleculare mai mari şi a agitaţiei termice mai mici decât în cazul gazelor.
Două soluţii de concentraţii diferite (C 1>C2), separate printr-un perete despărţitor → flux de
substanţă de la concentraţie mare la concentraţie mică şi va înceta în momentul în care ele
devin egale.

Difuzia simplă

2. Fluxul de substanţă reprezintă cantitatea de substanţă care traversează unitatea de


suprafaţă în unitatea de timp.
3. Fluxul de substanţă transportată este proporţional cu diferenţa de concentraţie de-a
lungul direcţiei după care are loc.
4. Cantitatea de substanţă transportată în unitatea de timp este proporţională cu secţiunea
transversală prin care are loc difuzia, cu gradientul de concentraţie, depinde de natura
substanţei care difuzează şi de natura mediului în care are loc difuzia.
Clasificarea tipurilor de transport:
Tipurile de transport membranar pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
1. Din punct de vedere energetic:
- transport pasiv - fără consum energetic, în sensul gradientului de concentraţie sau al celui
electrochimic (de la concentratie mare la concentratie mica) - prin difuziune simpla sau difuziune
facilitata;
- transport activ - cu consum energetic, în sens opus gradientului de concentraţie sau al celui
electrochimic (de la concentratie mica la concentratie mare) - realizat de proteine-
transportatoare speciale.
2. După cinetică:

7
- difuzia simplă - pătrunderea substanţelor liposolubile conform coeficientului de partiţie între ulei
şi apă (cu cât coeficientul de partiţie are valoare mai mare, cu atât substanţa este mai
liposolubilă şi pătrunde mai repede în celule). Difuziunea simplă se realizează prin porii formați
de molecule proteice sau cu participarea componentelor lipidice ale membranei.
- difuzia facilitată - de la o concentraţie mai mare la una mai mică şi se opreşte în momentul
egalizării concentraţiilor de cele două părţi ale membrane dar substanţele trec mult mai rapid
(de aproximativ 100.000 de ori) decât ar fi de aşteptat pentru dimensiunea şi solubilitatea lor în
lipide. Difuziunea facilitată este asigurată de proteinele-transportatoare din membrană, care se
leagă selectiv cu anumiți ioni sau molecule, transportându-le prin membrană.
Sisteme de transport
 Macrotransport
 transport direct al unor macromolecule prin membrane (ex: la bacterii în cursul
procesului de transformare genetică, în care moleculele de ADN trec atât prin
peretele celular al bacteriei cât şi prin plasmalemă)
 transport prin vezicule:
- endocitoza (pinocitoza, fagocitoza)
- exocitoza
- transcitoza
Endocitoza: materialele pătrund în celulă înglobate în vezicule ce se desprind din plasmalemă.
- fagocitoza - pătrunderea particulelor solide în celulă
- pinocitoza - pătrunderea particulelor lichide în celulă
Exocitoza: se varsă în exteriorul celulei produsele secretate în celulă (se produce prin fuziunea
unor vezicule din citoplasmă cu membrana celulara şi materialele din vezicule sunt vărsate în
afara celulei)
Transcitoza: deplasarea unor vezicule independente sau care pot fuziona formând un canal
care străbate celula de la o extremitate la alta (ex: transportul proteinelor plasmatice prin
endoteliul capilar).
 Microtransport - asigura trecerea apei si a altor substante prin membrana
celulara.
Difuziunea apei prin membrana celulara se numește osmoză.
Transportul activ al substantelor se realizează prin intermediul pompelor ionice, reprezentate de
proteine transportoare înalt calificate. Se cunosc mecanismele de funcţionare ale pompelor de
Na-K, Ca-Mg (implicate in mecanismul molecular al contractiei musculare), Iod (implicate in
mecanismul molecular al sintezei hormonilor tiroidieni), etc

BIOMECANICA
Mecanica studiază formele cele mai simple de mişcare ale materiei. Noţiunea de
mişcare, de deplasare a corpurilor cere existenţa unei poziţii de unde începe mişcarea, adică a
poziţiei de repaus.
Cinematica studiază mişcarea pe diferite traiectorii în raport cu timpul şi independent de
cauzele care provoacă mişcarea.
Dinamica studiază mişcarea corpurilor legată de cauzele care o produc, adică de forţe.
8
Statica studiază echilibrul corpurilor asupra cărora acţionează diferite forţe, precum şi
mijloacele de realizare a echilibrului.
Cinematica umană
Locomoţia umană se face sub formă de mers, alergare sau săritură. Ea se caracterizează prin
faptul că, la un moment dat picioarele se ridică de la sol:
-unul cate unul;
-amandouă deodată;
-într-o anumită fază a deplasării.
Mersul
Se compune dintr-o serie de perioade de spijin ale corpului pe un singur membru inferior,
despărţite de perioade de sprijin pe ambele membre inferioare. Faza de sprijin unilateral are loc
în cea mai mare parte a timpului, adică atunci cand corpul se sprijină pe un singur picior.
Sprijinul dublu este atunci cand piciarele se află în acelaşi timp pe sol.
În faza de sprijin unilateral se distinge:
- pasul posterior, cand piciorul oscilant se află în urma celui de sprijin;
- pasul anterior, cand piciorul oscilant se află înaintea celui sprijinit.
Alergarea
Se caracterizează prin faptul că în nici un moment picioarele nu se află pe sol amandouă
deodată. La o anumită viteză apare un interval în care corpul nu are contact deloc cu solul.
Alergarea se compune dintr-o serie de perioade de sprijin, alternate prin perioade de suspensie.
Săritura
Constă în deplasarea cu ambele picioare deodată, fazele de sprijin ale picioarelor pe sol fiind
separate de aflarea concomitentă a picioarelor în aer.
Dinamica corpului uman
Inerţia este o proprietate generală a tuturor corpurilor. Legea inerţiei sau legea fundamentală a
dinamicii a fost formulată de Newton: un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă, atata vreme cat acţiunea altor corpuri nu-l obligă să-şi modifice starea sa.
Influenţa unor corpuri asupra altora se manifestă cu ajutorul unor forţe. Gravitația este forţa pe
care o exercită pămantul asupra corpurilor din jurul lui. Astfel, orice corp aflat sub influenţa
gravitaţiei, în cazul în care nu intervin alte forţe, cade spre pămant. Centrul de greutate al
oricărui corp se află la intersecţia a cel puţin trei plane, faţă de care se compensează
momentele forţelor de gravitaţie. La corpul uman centrul de greutate depinde de poziţia corpului,
a membrelor, de încărcarea lor. Astfel se determină trei plane: unul orizontal, unul frontal şi unul
median antero-posterior (sagital), iar centrul de greutate se află la intersecţia acestor trei plane.
Statica corpului uman
Statica studiază echilibrul, adică starea în care se află un corp solicitat de mai multe forte, care-
şi anulează reciproc efectele. Astfel, considerand echilibrul unui corp asupra căruia acţionează
numai gravitaţia, se deosebesc:
- echilibrul de suspensie - cand corpul este mobil în jurul unei axe de rotaţie;
- echilibrul de sprijin - cand corpul se află pe un plan cu care are contact printr-o bază de
susţinere.
Există trei moduri de echilibru:
9
Stabil - atunci cand, daca actioneaza o forta asupra lui pentru a-l scoate din echilibru, el revine
la pozitia de echilibru initiala atunci cand forta nu mai actioneaza.
Instabil - atunci cand, daca se actioneaza cu o forta pentru a-l scoate din echilibru, corpul va
cadea si nu va mai regasi pozitia de echilibru initiala.
Indiferent - atunci cand, daca actioneaza asupra lui o forta pentru a-l scoate din echilibru, el iese
din echilibrul initial si ramane intr-o noua pozitie care este tot o pozitie de echilibru.
Mecanica inimii
Sângele circulă în vasele sangvine, fiind propulsat de inimă în aparatul cardio-vascular,
energia fiind transmisă sângelui de contracţiile inimii. Inima este principalul organ propulsor al
sangelui. Circulaţia este condiţionată de contracţiile rimice ale inimii – sistola, alternate cu
relaxarea ei - diastola. În medie, frecvenţa contracţiilor inimii este in medie de aprox 70/min la
bărbaţi şi de aprox 80/min la femei iar la copii frecvenţa este mai mare. In prezent, frecventa
cardiaca de repaus la adulti situata intre 60-100/min este considerata in limite fiziologice.
Mecanica vaselor sanguine
Inima arunca intermitent la fiecare sistolă o cantitate de sânge în artere si ar trebui ca
regimul de curgere prin vase să fie şi el intermitent. Datorită elasticităţii vaselor, sângele curge
continuu prin vasele sangvine. Palparea unei arterei dă la fiecare bătaie a inimii o senzaţie
caracteristică, datorită deformaţiei elastice a arterei sub influenţa trecerii undei sanguine, numită
puls. Presiunea pe care contracţia ventriculară o dă sângelui se transmite cu o valoare din ce în
ce mai redusă, cu cat se indepărtează de regiunea de propulsare (inima) spre periferie
(capilare). În vene, fenomenul este în sens invers, viteza de circulaţie în vene creşte pe măsură
ce sângele se apropie de inimă. Presiunea mai depinde de fluiditatea sângelui. Creşterea
vâscozităţii sanguine duce la o rezistenţă vasculară mărită care produce suprasolicitarea inimii
prin creşterea presiunilor arteriale în circulaţia sistemică şi pulmonară, acest lucru favorizând
staza sanguină, aderenţa trombocitară, ateroscleroza şi accidentele vasculare.
Când pereţii arteriali se rigidizează aportul de lucru mecanic al arterei faţă de inimă
dispare sau se micşorează foarte mult, inima fiind nevoită să efectueze un lucru mecanic mai
mare decât în mod obişnuit, ceea ce duce la obosirea acesteia. Ex : in ateroscleroză depozitele
de colesterol de pe pereţii vaselor de sânge micşorează diametrul acestora si peretii arteriali se
rigidizeaza. Apare o creştere a vitezei de curgere a fluidului care atrage după sine, o creştere a
presiunii dinamice, urmate de o scădere a presiunii statice, vasul putându-se bloca.
Presiunea arterială este cea mai importantă mărime pentru controlul şi diagnosticul
tulburărilor în funcţionarea aparatului cardiovascular. Metoda de determinare a presiunii
(tensiunii) arteriale se bazează pe echilibrarea acesteia cu ajutorul unei presiuni exterioare.
Aceasta se realizează exercitand o presiune prin ţesuturi asupra unei artere care trece pe un
plan rezistent (manson peste artera brahiala) până se opreşte circulaţia în acel loc. La
decomprimare, momentul în care se aude în stetoscop primul zgomot marcheazã presiunea
sistolica iar momentul în care zgomotele nu se mai aud marchează presiunea diastolica.
Tensiunea arteriala (TA) reprezinta presiunea exercitata de coloana de sange asupra peretelui
vascular in timpul contractiei si relaxarii ritmice a inimii, cu cele doua componente:
-tensiunea sistolica - este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand inima se contracta
(in sistola) - cu valori normale intre 100 si 135 mm coloana de mercur (Hg);
10
-tensiunea diastolica - este presiunea exercitata asupra peretilor arteriali cand inima se
relaxeaza intre doua contractii (in diastola) - cu valori normale sub 85 mmHg.
Comitetul National American de Prevenire, Depistare, Evaluare si Tratament al bolilor
cardiovasculare a recomandat recent definirea presiunii arteriale normale ca presiune arteriala
situata sub 135/85 mmHg!
Masurarea corecta a tensiunii arteriale trebuie sa respecte cateva reguli:
 masurarea tensiunii arteriale (TA) sa se faca dupa 5 minute de repaus, in pozitie sezanda
 bratul sa fie la nivelul inimii
 sa nu se fumeze cu minim 15 minute inaintea masuratorii
 sa nu se consume cafea in ora precedenta examinarii
 sa nu se administreze stimulente adrenergice (ex. epinefrina din decongestionantele nazale)
 la pacientii peste 65 de ani, diabetici sau sub tratament antihipertensiv tensinea arteriala (TA)
se va masura si in picioare (ortostatism), imediat si la cateva minute dupa schimbarea
pozitiei.
Exista si posibilitatea masurarii si inregistrarii valorilor tensiunii arteriale (TA) pe parcursul a
24 - 48 ore printr-un dispozitiv special lasat asupra pacientului care isi desfasoara activitatea
curenta (inregistrare Holter) si care aduce date importante asupra variatiilor tensiunii arteriale
(TA) in cursul diferitelor activitati sau momente ale zilei/noptii, putand aprecia si eficienta
tratamentului antihipertensiv.

Hipertensiunea arteriala (HTA) este tensiunea arteriala ale carei valori tensionale sunt
peste 140/90 mmHg. Clasificarea hipertensiunii arteriale la persoanele peste 18 ani:

Categoria Sistolica (mmHg) Diastolica (mmHg)


Optima < 120 < 80
Normala 120-129 80-84
Normala inalta 130 - 139 85 - 89
HTA Grad 1 (usoara) 140 - 159 90 - 99
HTA Grad 2 (medie) 160-179 100-109
HTA Grad 3 (severa) ≥180 ≥110
HTA sistolica izolata ≥140 <90

Aparatele pentru măsurat se numesc tensiometre.


Tipuri de tensiometre:
- Tensiometrul cu coloana de mercur
- Tensiometrul mecanic (cu manometru)
- Tensiometrul electronic

11
Tipuri de tensiometre

Mecanica respiraţiei
Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar organismului.
Respiraţia constă dintr-o mişcare alternativă de mărire şi micşorare a volumului cutiei toracice,
realizată în doi timpi: inspiraţia şi expiraţia. Inspiraţia este un fenomen activ care se face cu efort
muscular, prin mărirea toracelui în diferite direcţii. Prin urmare, plămanii se dilată, presiunea se
micşorează, astfel aerul pătrunde în alveole. Expiraţia se face normal, fără efort muscular,
coastele se lasă în jos, diafragma se relaxează. La expiraţia forţată participă muşchii toracici şi
abdominali. Aerul bogat în oxigen este introdus în alveolele pulmonare prin inspiraţie şi aerul
bogat în dioxid de carbon din plămâni este eliminat în atmosferă prin expiraţie. Frecvenţa
respiratorie reprezintă numărul ciclurilor respiratorii (inspiraţie şi expiraţie) pe minut şi se
situeaza intre 12-18 c/min la adult. Variază în funcţie de varsta (nou-nascut 30-45c/min, copii
20-30 c/min), sex (femei 15-18 c/min), activitate fizica (30-40c/min).
Mecanica contracţiei musculare
Musculatura reprezinta un element activ care controlează deplasarea structurilor osoase şi
mişcările altor structuri. Mişcările datorate muşchilor se bazează pe capacitatea fibrelor
musculare de a utiliza energia chimică procurată în procesele metabolice, de a se scurta şi de a
reveni la dimensiunile iniţiale. Muschii sunt mari consumatori de oxigen.
Muşchiul striat este alcătuit dintr-un mănunchi (sute, chiar mii) de fibre musculare. Contracţia
fibrei musculare implică trei etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie-contracţie;
3. contracţia propriu-zisă a fibrei.
Tipuri de contracţie
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se opune. În
funcţie de mărimea acestei forte, muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi
lungime.
Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare constante (ex:
ridicarea unei greutăţi). Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime (ex: întinderea unui
resort).
Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică dar tensiunea în
el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă. Muşchiul nu efectuează lucru
12
mecanic (contracţia posturală sau pentru susţinerea unui obiect).
Contracţia tetanică - prin stimulare cu un impuls unic, muşchiul se contractă sub forma unei
secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul necesar contracţiei şi
relaxării). La stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o limită dată, contracţiile
individuale fuzionează într-o contracţie unică - contracţie tetanică.

TERMODINAMICĂ
Termodinamica se ocupă cu studiul fenomenelor termice, a stărilor de echilibru ale sistemelor
fizico-chimice. Pentru a caracteriza stările de echilibru, termodinamica operează cu o singură
mărime specifică - temperatura.
Transportul căldurii în organism
-Organismul uman produce căldură, care se transmite din centrul corpului spre suprafaţă iar de
aici spre mediul exterior;
-Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului diferă de la un organ la altul;
-Căldura este transportată din locurile cu temperatura mai ridicată spre cele cu temperatura mai
scăzută prin conducţie şi convecţie;
-Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, mai ales a celor groase, astfel încât rolul
principal în transportul căldurii îl constituie sângele;
-Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favorizată şi de căldura lui specifică mare,
fiind aproximativ egală cu cea a apei;
-Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie, convecţie, radiatie şi evaporarea
apei prin transpiraţie;
-Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiatie reprezintă aproximativ 70 – 80 % din
totalul căldurii transmise mediului exterior, iar prin evaporare se cedează 20 – 30 % din aceasta;
-În condiţii de efort fizic, pierderea de căldură prin evaporare este de 60–70 % din totalul
căldurii. În cazul muncilor fizice grele, corpul poate pierde 4 –12 l apă prin evaporare, ceea ce
reprezintă o cedare considerabilă de căldură.
Măsurarea temperaturii
În funcţie de starea corpurilor, căldura se propagă diferit:
- în solide, se propagă prin conductie - conductibilitate trecand de la un strat de molecule la cel
vecin, ca nişte lame elementare;
- în lichide, se propagă prin convecţie adică prin curenţi de lichid;
- în gaze, se propagă şi prin convecţie (curenti de aer) şi prin radiaţie.
Cand se măreşte energia termică a unui corp, acesta poate suferi unele transformări: modificări
de volum, schimbări ale stării se agregare, transformări chimice. Temperatura reprezintă nivelul
termic al unui corp, adică starea sa de încălzire sau răcire. Pentru măsurarea nivelului termic se
folosesc aparate numite termometre iar unitatea de măsură este gradul.
Temperatura corpului omenesc
-Se măsoară cu ajutorul termometrului medical, care are drept corp termometric mercurul.
La încălzire, mercurul din rezervor dilatandu-se prin energia termică căpătată, trece în capilar.
Temperatura se ia în axilă de cele mai multe ori, se ţine 8-10 min şi se citeşte indicaţia.
Temperatura se mai poate lua bucal, rectal sau vaginal.
13
Alte tipuri de termometre:
-Termometrele digitale - nu trebuie scuturate, nu se sparg şi anunţă printr-un semnal acustic
atunci când au măsurat temperatura, în mai puţin de un minut. Uneori, termometrele digitale nu
sunt bine calibrate şi pot exista variaţii de temperatură.
-Termometrul Digital cu Infraroșu pentru Frunte sau Auricular - măsoara temperatura în 2
secunde, fără a necesita contact direct.
În mod normal valorile medii sunt 37 axilar şi 37,5 rectal. La copii nou născuţi, temperatura este
mai mare dar coboară la normal după cateva zile.
Temperatura este influenţată de activitatea musculară şi nervoasă, de temperatura exterioară,
de stari fiziologice, etc. În mod normal corpul omenesc îşi poate menţine temperatura aproape
constantă, chiar dacă mediul ambiant are o temperatură variabilă, aceasta fiind realizată cu
ajutorul unor mecanisme fiziologice termoreglatoare.
Termoreglarea
Căldura este rezultanta echilibrului dintre procesul de producere a energiei termice în organism
şi pierderile de căldură.
Termoreglarea se realizează prin:
- reglarea producerii de căldură;
- reglarea pierderii de căldură.
Aceste două procese se desfăşoară după rapotrul dintre temperatura organismului şi cea a
mediului extern:
-cand în mediul extern temperatura este apropiată de cea corpului, pierderile de căldură se
compensează prin furnizarea de căldură de către arderile din organism;
-în mediile cu temperatură scăzută, organismul luptă împotriva frigului prin: prin intensificarea
combustiilor (arderilor) pentru producerea de căldură. Sunt indicate hainele călduroase pentru
evitarea pierderii de caldura.
-cand temperatura externă este mare, organismul luptă prin procese de evaporare a apei
(transpiraţie).

Principiile termodinamicii
Principiul I
Cantitatea de căldură schimbată de un sistem cu exteriorul în cursul unei
transformări între două stări se regăseşte, pe e o parte în lucrul mecanic realizat şi, pe de
altă parte, în variaţia energiei interne a sistemului. Acesta reprezintă principiul conservarii
energiei în cursul transformării de stare.
Principiul conservării energiei este valabil în toate procesele, inclusiv în cazul sistemelor vii.
Sursa principală de energie în organism o reprezintă procesele de degradare (metabolizare) a
substanţelor alimentare, care duc la producerea de energie in organism. Cedarea de energie de
către organism se face sub formă de lucru mecanic, căldură, energie depozitata in rezerve.
Bilantul energetic conform Principiului I:
Energia preluată din mediu = lucrul mecanic efectuat + căldura degajată + energia depozitată în
rezevele organismului.

14
Principiul II
Indică sensul unui proces termodinamic natural - trecerea căldurii de la un corp cu
o anumită temperatură la altul cu o temperatură inferioară. Este un proces ireversibil.
Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul spontan al
desfăşurării proceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul creşterii entropiei.
Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în sistemele
termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei. (Entropia este un
parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui sistem termodinamic).
Principiul III
Entropia unui sistem tinde spre o valoare constantă atunci când temperatura se
apropie de zero absolut. Pe măsură ce sistemul se apropie de zero absolut, agitaţia termică se
reduce şi sistemul tinde să devină ordonat.

BIOELECTRICITATEA
Electricitatea statică
Studiază starea de electrizare şi acţiunile reciproce ale corpurilor electrizate. Corpurile
electrizate cu sarcini de același semn se resping, iar cele electrizate cu sarcini de semne
contrare se atrag. Un corp electrizat are o sarcină electrică. O sarcină electrică nu se creează şi
nici nu se pierde, ci se transmite de la un corp la altul. Corpurile care conduc cel mai bine
electricitatea sunt:
- metalele care sunt conductori de categoria I, pentru că deplasarea sarcinilor electrice nu
este legată de schimbarea proprietăţilor chimice ale substanţei;
- electrolitele sunt conductori de categoria II, deoarece deplasarea sarcinilor este legată
de modificări chimice.
În jurul unui corp încărcat electric, spaţiul în care se constată acţiunea forţelor electrice
se numeşte camp electric.
Electricitatea fiziologică
Prezenţa, atât în citoplasma oricărei celule, cât şi în fluidele extracelulare, a numeroase
tipuri de atomi şi molecule ionizate, deci încărcate electric, precum şi faptul că activitatea
metabolică menţine diferenţe de concentraţii ale acestor ioni, fac ca fenomenele electrice să fie
proprii tuturor celulelor.
Potenţialul membranar de repaus este reprezentat de diferenţa de ioni ce apare între cele
două suprafeţe ale membranei. Există o distribuţie inegală a sarcinilor datorită pompei Na/K,
permeabilităţii selective a membranei şi prezenţei anionilor proteici în celulă (A -). Potenţialul de
repaus este caracterizat prin dispunerea sarcinilor pozitive la exteriorul membranei şi a celor
negative la interior. Are o valoare de la -65 pana la -90mV.
La interiorul membranei - sarcina negativă este dată de anionul proteic (A-) care, datorita
dimensiunilor mari, nu poate strabate membrana.
Pe faţa externă a membranei - sarcina pozitivă este data de iesirea K (+) din celula. Acesta
se află în cantitate mare în celulă şi puţin extracelular. Datorită gradientului astfel format, el tinde
sa iasă lent şi pasiv din celulă iar existenţa atracţiei electrice (potasiu+, anionii proteici-), face ca
potasiul să se aşeze pe faţa externă a membranei.
15
In spaţiul extracelular:
-sarcina negativă este data de clor (-). Acesta nu poate intra în celulă deoarece este respins de
anionul proteic (-).
-sarcina pozitivă este dată de Na (+). Acesta se află în cantitate crescută extracelular,
comparativ cu nivelul intracelular. Se formează astfel un gradient care determină intrarea
sodiului în celulă printr-un canal special. Menţinerea potenţialului de repaus se face prin
acţiunea pompei Na/K, care scoate in permanenta din celula Na şi reintroduce K. Se observă că
în starea de "repaus", în absenţa unui stimul, există o intensă activitate
transmembranară.
Potenţialul de acţiune reprezintă modificarea rapidă si temporară a potenţialului de repaus sub
influenţa modificărilor de energie din mediu (electrică, mecanică, chimică, termică), care
acţionează ca un stimul. Excitabilitatea este proprietatea celulelor de a răspunde la un stimul
printr-o manifestare specifică (potenţial de acţiune).
Fazele potenţialului de acţiune sunt:
1) potenţialul de repaus - când membrana este polarizată (variază între -65 şi -90mV).
2) depolarizarea - sub acţiunea stimulului se deschide şi al un doilea canal pentru sodiu (voltaj
dependent), ceea ce determina un influx masiv de ioni pozitivi în celulă +(Na). Rezultatul acestei
acţiuni este inversarea polarităţii membranare (pozitivă la interior şi negativă la exterior).
3) repolarizarea - se produce datorită închiderii canalelor de sodiu (scăderii permeabilitaţii) şi
deschiderii celor de potasiu. Initial se produce o ieşire masiva şi rapidă a potasiului din celulă,
ce determină un echilibru electric (a intrat o sarcină + (Na), a ieşit o sarcină + (K)). Urmează
repolarizarea lentă cu ajutorul pompei Na/K, care scoate Na şi reintroduce K, realizandu-se
echilibrul ionic, in final restabilindu-se potenţialul membranar de repaus.

Propagarea potentialului de actiune

BIOFIZICA SISTEMELOR COMPLEXE


BIOACUSTICĂ
Acustica studiază anumite vibraţii ale corpurilor materiale, care se reflectă în simţuri sub
formă de sunet. Urechea umană este sensibilă pentru sunete alcătuite din vibraţii cu frecvenţa
între 15 şi 20.000 Hz (herţi).
16
Sunetul
Sunetul este un fenomen fizic care stimulează simțul auzului. La oameni, auzul are loc
când vibrațiile de frecvențe între 15 si 20.000 de hertzi ajung la urechea internă. Hertzul (Hz)
este unitatea de masură a frecvenței egală cu o perioadă pe secundă. Astfel de vibrații ajung la
urechea internă când sunt transmise prin aer. Sunetele cu frecvențe mai mari de 20.000 Hz sunt
numite ultrasunete.
În general, undele se pot propaga transversal sau longitudinal. În ambele cazuri, doar
energia mișcarii undei este propagată prin mediu, nici o parte din mediu nu se mișcă prea
departe. O undă sonoră este o undă longitudinală. În timp ce energia mișcarii undei se propagă
în exteriorul sursei, moleculele de aer se miscă în față și în spate, paralel cu directia de mișcare
a undei. O undă sonoră produce o serie de compresii și extensii alternative ale aerului. Fiecare
moleculă dă energie moleculei vecine dar, după ce unda sonoră a trecut, fiecare moleculă
rămâne în aceeași pozitie ca la început.
Caracteristici fizice
Orice sunet simplu, cum ar fi o notă muzicală, poate fi descrisă în totalitate, specificând
trei caracteristici perceptive: înălțime, intensitate și calitate (timbru). Aceste caracteristici
corespund exact cu trei caracteristici fizice: frecvența, amplitudinea și constituția armonică, sau
respectiv forma undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe frecvențe diferite sau
note care nu sunt legate armonic.
Frecvența
Noi percepem frecvența, ca sunete mai "înalte" sau sunete mai "joase". Frecvența unui
sunet este numărul de perioade sau oscilații, pe care o undă sonoră le efectuează într-un timp
dat. Frecvența este masurată în hertzi. Undele se propagă la frecvențe mari și la frecvențe
joase, dar oamenii nu sunt capabili sa le audă în afara unei raze relativ mici. Sunetele pot fi
produse la frecvențe dorite prin metode diferite. Dacă urechea unei persoane tinere este testată
de un audiometru, se va observa ca este sensibilă la toate sunetele de la 15-20 Hz până la
15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor în vârstă este mai puțin acut, mai ales la frecvențe mai
înalte. Gradul în care o ureche normală poate separa două note de volum puțin diferit sau de
frecvență puțin diferită variază în diferite raze de volum și frecvență a notelor.
Amplitudinea
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca si volum.
Distanța maximă pe care o unda o parcurge de la pozitia normală, sau zero, este amplitudinea;
aceasta corespunde cu gradul de mișcare în moleculele de aer ale undei. Când gradul de
mișcare în molecule crește, acestea lovesc urechea cu o forță mai mare. Din cauza aceasta,
urechea percepe un sunet mai puternic. O comparație de unde sonore la amplitudine scazută,
medie și înaltă demonstrează schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii. Aceste trei unde
au aceeași frecvență și ar trebui să sune la fel, doar că există o diferență perceptibilă în volum.
Amplitudinea unei unde sonore este gradul de mișcare al moleculelor de aer din undă. Cu cât
amplitudinea unei unde este mai mare, cu atât moleculele lovesc mai puternic timpanul urechii
și sunetul este auzit mai puternic. Amplitudinea unei unde sonore poate fi exprimată în unități
măsurând distanța pe care se întind moleculele de aer sau diferența de presiune între
compresie și extensie ale moleculelor sau energia implicată în proces. Când cineva vorbeste
17
normal, de exemplu, se produce energie sonoră la o rată de aproximativ o sută de miime dintr-
un watt. Toate aceste măsuratori sunt extrem de dificil de făcut și intensitatea sunetului este
exprimată, în general, prin compararea cu un sunet standard, măsurat în decibeli.
Intensitatea sunetului este măsurată în decibeli (dB).
De exemplu, intensitatea la minimul auzului este 0 dB, intensitatea șoaptelor este în
medie 10 dB și intensitatea foșnetului de frunze este de 20 dB. Intensitățile sunetului sunt
aranjate pe o scara logaritmică, ceea ce înseamnă că o mărire de10 dB corespunde cu o
creștere a intensității cu o rata de 10. Astfel, foșnetul frunzelor este de aproape 10 ori mai intens
decat șoapta. Distanța la care un sunet poate fi auzit depinde de intensitatea acestuia.
Reflexia
Sunetul este guvernat de reflexie, respectând legea fundamentală, adică unghiul de
reflexie este egal cu cel de incidență. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar
subacvatic depinde de reflexia sunetelor propagate în apă. Un megafon este un tub tip cornet
care formează o rază de unde sonore reflectând unele dintre razele divergente din parțile
tubului. Un tub similar poate aduna undele sonore dacă se îndreaptă spre sursa sonoră capătul
mai mare; un astfel de aparat este urechea externă a omului.
Refracția
Sunetul, într-un mediu cu densitate uniformă, se deplasează înainte într-o linie dreaptă.
Însă, ca și lumina, sunetul este supus refracției, care îndepărtează undele sonore de direcția lor
originală. Exemplu: În regiuni polare, unde aerul de lângă pământ este mai rece decât cel ce se
află la înălțimi mai ridicate, o undă sonoră îndreptată în sus care intra in zona mai caldă din
atmosfera este refractată spre pământ. Recepția excelentă a sunetului în direcția în care bate
vântul și recepția proastă invers direcției vântului se datoreaza tot refracției.
Ultrasunetele
Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale urechii omeneşti, de un
mare interes, din punct de vedere practic, sunt ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă
este mai mare de 20.000 Hz. Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de lungimea de
undă mică a acestora. Din această cauză, ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele
de lumină sub formă de fascicule, spre deosebire de sunetele obişnuite care se împrăştie în
toate direcţiile. În afară de aceasta, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de difracţie
(ocolirea obstacolelor) nu apare decât pentru obstacolele de dimensiuni foarte mici, în timp ce
sunetele obişnuite ocolesc practic aproape orice obstacol întâlnit în cale.
Aplicaţii cu ultrasunete – ex: sterilizarea diferitelor alimente, aplicaţii medicale cu ultrasunete -
ultrasonografia.
Recepţia auditivă
Pentru ca vibraţia mecanică să dea naştere senzaţiei auditive, ea trebuie prcepută de
analizatorul auditiv, care transformă senzaţia în excitaţie nervoasă care produce senzaţia
auditivă. Senzaţiile auditive pot fi: plăcute (sunete muzicale) sau neplăcute (zgomote). Sunetul
este transmis prin canalul auditiv şi pune în vibraţie timpanul şi lanţul de osicioare auditive,
transmiţănd vibraţiile spre fereastra ovală. Osicioarele auditive au o importanţă capitală.
Ciocănelul şi nicovala, deşi articulate între ele, sunt strans legate, astfel incat oscilează

18
împreună ca un singur organ în timpul vibraţiei sonore. Aceste mişcări se transmit scăriţei care
este fixată de fereastra ovală.
Fonaţia
Fonaţia este un proces complex care constă din emiterea unor sunete de către organul
vocal uman. Organul vorbirii este laringele, care are forma unei palnii al cărei tub este traheea.
Laringele prezintă două pliuri numite corzi vocale inferioare, care au proprietăţi contractile.
Corzile vocale se pot apropia şi depărta făcand să varieze şi întinderea lor. Deasupra corzilor
vocale inferioare se află alte două pliuri - corzile vocale superioare. Aceastea delimitează
deschiderea, numită glotă. Sunetele vocale se formează în laringe, acesta funcţionand ca un tub
sonor cu aerul pulmonar. La emiterea sunetului, corzile vocale se contractă şi glota se
îngustează. Curentul de aer trece prin glotă în timp ce corzile vocale intră în vibraţie. Emisiunea
vocală nu constă numai din sunetele laringiene, ci şi din suprapunerea altor vibraţii, de
rezonanţă ale diferitelor cavităţi ale organismului - ex: sunetele joase sunt însoţite de o vibraţie a
pereţilor toracici iar pentru sunetele înalte rezonanţa are loc în cavităţile supralaringiene.

OPTICĂ BIOLOGICĂ
Optica se ocupă cu studiul luminii. Lumina este un fenomen ondulator obiectiv, care
pune în legătură organismele cu mediul, producand prin analizatorul vizual senzaţia subiectivă
de vedere.
Ochiul
Ochiul are o formă aproape sferică cu diametrul de aprox 22 mm. Învelişul extern este
constituit din sclerotica si corneea transparentă în partea anterioară. Pe partea interioară a
scleroticii se află coroida care se continuă cu irisul. Retina este membrana cea mai internă a
globului ocular şi este constituită din prelungirea nervului optic.
Globul ocular conţine trei medii transparente: umoarea apoasă, umoarea vitroasă şi
cristalinul. Factorul obiectiv în procesul vederii este lumina iar acţiunea ei asupra retinei dă
naştere la fenomene fotochimice şi electrice complexe, care determină impulsuri nervoase
transmise de la receptorul periferic la scoarţa cerebrală, ceea ce caracterizează senzaţia
vizuală.
Perceperea luminii
Sistemul optic al ochiului produce pe retină o imagine reală, inversată şi mai mică a
obiectelor aflate în afara ochiului. Elementele fotosensibile ale retinei sunt celulele cu conuri şi
celulele cu bastonaşe, care au roluri diferite în formarea senzaţiei vizuale. Celulele cu
bastonaşe au o sensibilitate mult mai mare decat cele cu conuri, dar nu funcţionează ca
elemente de distingere a culorilor. Senzaţia de culoare se produce numai la excitarea celulelor
cu conuri. Vederea diurnă este legată de excitarea celulelor cu conuri şi funcţionează la
iluminare suficient de mare permiţand distingerea culorilor şi perceperea unui număr mare de
amănumte. Vederea nocturnă (periferică) este legată de excitarea celulelor cu bastonaşe. De
obicei, ambele moduri de vedere funcţionează simultan iar în cazul iluminării foarte slabe
funcţionează numai vederea periferică.

19
II. BAZELE FIZICE ALE IMAGISTICII MEDICALE
Principii generale
Imagistica medicala permite obtinerea unor imagini ale corpului omenesc, imagini care
scot in evidenta detalii inaccesibile metodelor optice obisnuite.
Factor fizic → Interacțiune cu țesuturile vii → Imagine

METODE IMAGISTICE IN FUNCTIE DE TIPUL FACTORULUI FIZIC UTILIZAT

a) Metode care folosesc radiaţii electromagnetice


–Radiografie, Radioscopie şi Tomografia computerizată (radiatii X)
–Tehnica RMN - rezonanta magnetica nucleara (radiounde)
–Termografie (radiatii infrarosii)
b) Metode ce utilizează ultrasunete
–Ecografia
–Ecografia Doppler
c) Metode bazate pe radioizotopi
–Scintigrafia
–Tomografia prin emisie de pozitroni (PET-positrons emission tomography)

IMAGISTICA CU RAZE RÖENTGEN (RADIATII X) = RÖNTGENDIAGNOSTIC


RADIOGRAFIA, RADIOSCOPIA ŞI TOMOGRAFIA COMPUTERIZATĂ

RADIOGRAFIA, RADIOSCOPIA
Radiaţia X descoperită în 1895 la Universitatea Wurzburg, de către fizicianul Röntgen.
Este o radiaţie electromagnetică, cu lungime de undă extrem de mică, în medie de 10.000 de ori
mai mică decât cea a luminii. Se produc raze X ori de câte ori electroni aflaţi în mişcare foarte
rapidă se lovesc de corpuri material si produc dislocări de electroni de pe orbitele energetice ale
atomilor acestor corpuri. Pentru a menţine echilibrul atomilor, electronii de pe orbitele mai
periferice ale corpului izbit vor lua locul electronilor dislocaţi de pe orbitele mai centrale. Din
acest salt de pe un nivel energetic pe altul, în sensul menţionat mai sus (periferie→centru),
rezultă un plus de energie, adică razele X caracteristice (vezi Cap III).

Producerea Radiatiilor X
20
Modificările suferite de energia radiantă la diverse nivele în corpul omenesc alcătuiesc în
ansamblul lor elemente utile, pe care fascicolul de raze X le poate transmite examinatorului sub
formă de imagini radiologice. Sunt produse datorită modificărilor care au loc în fascicolul de raze
X la nivelul ţesuturilor şi organelor de examinat. Coeficientul de absorbţie este proporţional cu
numărul atomic la puterea a patra din corpul traversat - structurile cu număr atomic mare
(dense) vor atenua mai mult fascicolul de raze X iar din punct de vedere radiologic vor fi mai
opace (exemplu: segment scheletic).
Producerea radiaţiei X se face în tubul de raze - tubul Coolidge.
Este un tub în care se află un vid foarte avansat, unde electronii emişi de catod (un filament de
wolfram ce a fost adus la incadescenţă) sunt accelerați la diferenţe de potential de zeci de mii
de volți, se ciocnesc cu materialul anodic, unde cea mai mare parte din energia lor se pierde
prin ionizări şi excitări în straturile superioare ale materialului anodic iar o parte produce radiaţie
Röntgen.

Tubul Coolidge

Receptarea informaţiei se face în mai multe moduri:


-radioscopie: radiaţia reziduală acţionează asupra unui mediu cu proprietăţi fluorescente şi
produce o imagine dinamică real-time a structurilor traversate;
Avantaje:
- Posibilitatea urmaririi in timp real a dinamicii anumitor organe (miscarile cutiei toracice
in timpul inspirului, bataile cordului, tranzitul digestiv, etc.)
- Utilizare in radiologia interventionala:
Coronarografii / arteriografii + aplicare stenturi
Trombectomii, embolectomii prin cateterizare
Dezavantaje:
-Necesita timp mai mare de iradiere (periculos atat pentru pacient, cat si pentru
examinator!)
-radiografie: impresionarea chimică directă şi prin emisie luminoasă obţinută cu ajutorul
ecranelor întăritoare asupra emulsiei de săruri de argint de pe suprafaţa unui film radiografic.
Avantaj principal: timp de expunere mult mai mic

21
Aparatura de radiodiagnostic
Orice instalaţie radiologică se compune din două părţi:
-aparatul propriu-zis;
-accesorii.
Se compune din:
-tubul radiogen;
-transformatorul de înaltă tensiune;
-transformatorul de încălzire-de joasă tensiune;
-cablurile sau troleele;
-masa de comandă.

Aparatul de radiodiagnostic Filmul radiografic

Tubul radiogen - constă dintr-un balon, construit dintr-o sticlă specială, fabricată pentru
a rezista la temperaturi deosebit de ridicate. Balonul are două tuburi laterale situate unul în faţa
celuilalt:
- catodul – polul negativ al tubului format dintr-un filament de tungsten, dispus în formă de
spirală, adus la incadescenţă de un transformator de încălzire;
- anodul – polul pozitiv format din aliaj de metale greu fuzibile care au proprietatea de a
transmite rapid căldura primită,facilitând răcirea tubului produsă şi prin rotaţia sa(3000 ture/min).
Transformatorul de inaltă tensiune: transformă tensiunea obişnuită de la reţea în
tensiune înaltă, cu cât tensiunea este mai mare se vor produce raze mai dure – de aici rezultă
calitatea razelor.
Masa de comandă: serveşte la punerea în funcţiune şi la oprirea aparatului. Aceasta
este înzestrată cu aparate care permit: măsurarea curentului de la reţea; măsurarea timpului;
butonul de punere în funcţiune.
Receptorul
a) radioscopia - clasică sau analogică - imagine obţinută direct pe ecranul ce este constituit
dintr-o foaie de material celulozic sau plastic, pe care este dispersat un material fluorescent:
platinocianura de bariu, tungstatul de cadmiu sau sulfura de zinc şi cadmiu. Astăzi sunt folosiţi
22
compuşi de cesiu, titan, ytrium sau pământuri rare. Pentru protecție, în faţa ecranului este
amplasata o sticlă specială
b) radiografia simplă - se bazează pe efectul fotochimic al radiaţiilor, având avantaje:
document ce poate fi pastrat, doză de iradiere redusă, cost relativ scăzut. Filmul radiografic este
format dintr-un suport transparent, acoperit de o emulsie de cristale de bromură de argint
suspendată în gelatină.
Formarea imaginii radiologice - imaginea radiologică există în formă latentă în relieful
spectral al fascicolului emergent de radiatii. Deoarece organele au structuri neomogene,
compoziţie chimică, densitate, grosime variabile, relieful fascicolului emergent va traduce pe
planul de proiecţie variaţii de absorbţie determinate de aspectul neuniform al organului de
cercetat, fapt ce va duce la impresionarea discontinuă inegală a sistemului detector - tesuturile
mai dense → opacități, tesuturile mai putin dense → transparențe.
Variante radiografice
-radiografia cu raze dure - se utilizează pentru disocierea unor opacităţi;
-radiografia cu raze moi - părţi moi;
-radiofotografia medicală MRF (microradiofotografia) - se foloseşte pentru depistarea TBC;
-radiografia panoramica - se foloseşte în stomatologie;
-radiografia cu substante de contrast - urografia, irigografia, etc;
-radiografia digitala - asigură transformarea datelor analoge în informaţii digitale.
Părţile componente ale receptorilor digitali utilizaţi în radiodiagnostic sunt:
-Detectorul de scintilaţie - proprietatea unor substanţe de a emite lumină la impactul cu radiaţiile
X;
-Convertorul energiei luminoase. Acest sistem transformă sistemul analog de date (semnalul
luminos) în informaţii digitale (curentul electric);
-Calculatorul, care prelucrează imaginea digitală şi o transformă in semnal video TV.
Receptorii digitali sunt utilizați atât în radioscopie cât şi în radiografie.
Comparaţie între imaginile digitale şi imaginile analoge
Elementul de bază al imaginii digitale este pixelul – o suprafaţă pătrată cu o nuantă de gri
corespunzatoare densităţilor pe care le reprezintă. Imaginea radiologică este formată dintr-un
număr de pixeli. Creşterea numărului de pixeli/imagine determină mărirea rezoluţiei imaginii.
Imaginea digitală are urmatoarele avantaje:
-permite o mai bună vizualizare a zonelor cu densităţi mici;
-oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare a imaginii.

Radiografia digitala

23
Tehnici radiologice speciale
Radioscopia televizată
Reprezintă transpunerea imaginii radiosopice într-o imagine aparentă, pe un monitor de
televiziune prin amplificatorul de imagine.
Amplificatorul de imagine - sistem electronic ce are următoarele aplicaţii:
-permite efectuarea fluoroscopiei la lumina zilei;
-calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată - video, fotografic digital;
-se poate lucra cu sistem de TV cu circuit închis, în echipe de specialişti, proceduri de radiologie
intervenţională;
-imaginea poate fi transmisă la distanţă, prin TV cablu sau satelit;
-reducerea considerabilă de 3-5 ori a intesităţii fascicolului de radiaţii;
-a permis construcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia operatorului.
Tomografia plană convenţională - tubul şi caseta sunt solitare şi se deplasează în sens
invers.

TOMOGRAFIA COMPUTERIZATĂ (CT)


Este un procedeu prin care se obţin radiografiile anumitor planuri (sectiuni) din corp.
Aparatul se poate regla pentru secţiuni multiple, aşa că se pot obţine imagini stratificate.
Tomografia computerizată (CT) foloseste un flux ingust de radiatii X directionat spre sectiunea
pe care vrem sa o investigam. Imaginea este foarte precisă mai ales pentru ţesuturile mai
dense. În timpul testului, pacientul va sta întins pe o suprafaţă plană (masă) ce este legată la
scanner-ul de formă cilindrică care trimite pulsuri de raze X. O parte a aparatului este mobilă,
astfel încat poate efectua imagini din mai multe poziţii. Imaginile sunt memorate în computer. O
substanţă iodată (substanţa de contrast) poate fi folosită pentru a vizualiza mai bine structurile şi
organele investigate. Substanţa poate fi administrate intravenos (iv), oral sau poate fi introdusă
în diverse alte părţi ale organismului (intrarectal, endovaginal, intraarticular, etc). Imaginile pot fi
realizate: înainte şi/sau după administrarea substanţei de contrast.

Unitate CT

24
In ansamblu o unitate CT cuprinde:
- Sistemul de achiziţie a datelor
- Sistemul de procesare
- Sistemul de vizualizare şi stocare a datelor
- Sistemul de comandă
Unitatea de masura a densitatii denumita UNITATE HOUNSFELD este definita ca
1/1000 din diferenta de densitate dintre apa si aer sau 1/1000 diferenta aer si compacta osoasa.
Grila de densitati este arbitrara, densitatea aerului este -1000, a apei 0 si osoase + 1000.
Vizualizarea datelor si comanda ansamblului - este prezentata pe monitorul din
incaperea unde se afla operatorul. Stocarea imaginilor se face pe discul computerului, pe disc
optic, CD etc. Imaginea poate fi revăzută ulterior şi eventual înregistrată pe film radiologic sau
fotografic.

Ansamblul CT - mod de functionare

Imagini CT

25
Diferentierea structurilor normale de cele patologice este dificila datorita valorii de
atenuare apropiata a acestora. Administrarea substantelor de contrast duce la cresterea cu 40 –
60 UH a densitatii accentuand diferentele de densitate. Indicatiile administrarii substantelor de
contrast sunt:
- precizarea vascularizaţiei masei tumorale;
- diferenţierea între o masă tumorală şi o malformaţie vasculară;
- identificarea structurilor tubului digestiv;
- diferenţierea elementelor hilului hepatic ori pulmonar;
- evaluarea tractului urinar;
- detectarea leziunilor focale (hepatice, pancreatice, cerebrale
etc.) si precizarea naturii lor;
- identificarea pachetului vascular;
- raporturile cu o masă tumorală.
Tomografia computerizata este efectuată, de obicei, de către un tehnician radiolog.
Imaginile sunt interpretate de căte un medic specialist in imagistica, dar sunt şi alţi medici care
pot citi o tomografie computerizată (medici de familie, medici internişti sau chirurgic). Pacientul
trebuie să îndepărteze toate bijuteriile pe care le are şi majoritatea hainelor înainte de
investigaţie. Lenjeria intimă este de obicei menţinută, în locul hainelor pacientul va purta un
halat ce va fi furnizat de către spital. În timpul testului, pacientul va sta întins pe masa
tomografului care este conectată la aparat. Aparatul propriu-zis are formă cilindrică, masa
alunecă în interiorul aparatului, pacientul va auzi un zumzet specific. Pe durata investigaţiei,
pacientul trebuie să stea nemişcat. De asemenea, pe parcursul testului, pacientul va rămane
singur în camera unde este situat tomograful, însă va fi urmărit printr-o fereastră de către
tehnician şi i se va vorbi prin intermediul unui speaker. Dacă este necesară folosirea substanţei
de contrast, aceasta poate fi administrată pe mai multe căi, în funcţie de zona ce se doreşte a fi
examinată: substanţa de contrast poate fi administrate intravenos (IV) la nivelul braţului pentru
examinarea toracelui, abdomenului sau a zonei pelvine. Substanţa de contrast se poate
administra si oral, intrarectal sau intravezical sau se poate injecta la nivelul articulaţiilor.
O tomografie computerizată durează, în medie, 30 pană la 60 de minute, dar se poate
prelungi pană la 2 ore. După efectuarea investigaţiei pacientul este sfătuit să bea cat mai multe
lichide pentru a grăbi eliminarea substanţei de contrast din organism.Tomografia computerizată
nu este dureroasă. Suprafaţa plană pe care va sta întins pacientul poate fi incomodă, iar camera
poate fi răcoroasă. Unii pacienţi se pot simţi neconfortabil în interiorul scannerului. Dacă este
necesară administrarea unui sedativ sau a substanţei de contrast, atunci se va monta o perfuzie
intravenoasă. Pacinetul va simţi o mica înţepătură atunci cand perfuzia este montată. Substanţa
de contrast poate determina senzaţia de căldură şi apariţia unui gust metalic în gură. Unii
pacienţi pot avea senzaţie de greaţă sau dureri de cap. Indiferent ce senzaţii experimentează
pacientul va trebui să le comunice medicului sau tehnicianului.
Tomografia computerizată este folosită pentru a studia diferite părţi ale corpului - spre ex:
-toracele: investighează posibile afecţiuni ale plămanilor, inimii, esofagului, a principalelor vase
sanguine sau a mediastinului. Cateva afecţiuni comune ce pot fi descoperite la scanare sunt:
26
infecţiile, cancerul pulmonar, embolia pulmonară sau anevrismele. Poate fi folosită, de
asemenea, pentru a investiga gradul de metastazare a cancerului la nivelul toracelui sau a altei
părţi a corpului.
-abdomenul: pentru a descoperi chisturi, abcese, infecţii, tumori, anevrisme, ganglioni limfatici
măriţi de volum, corpuri străine, hemoragii, etc
-tractul urinar: poate decela prezenţa calculilor de la nivelul rinichilor, a blocajelor, tumorilor,
infecţiilor, prostatei mărite de volum (hiperplazie de prostată) şi a altor probleme renale.
-ficatul: poate descoperi la acest nivel tumori, hemoragii, alte afecţiuni hepatice.
-pancreasul: poate identifica tumori, inflamaţii (pancreatita) ale pancreasului.
-vezica biliară şi căile biliare principale: poate fi folosit pentru identificarea cauzei unui blocaj
al căilor biliare. Calculii de la nivelul vezicii biliare (litiaza biliară) pot fi identificate ocazional prin
computer tomografie dar investigaţia de elecţie pentru această afecţiune rămane ecografia.
-glandele suprarenale: se pot identifica tumori sau creşteri de volum ale glandelor.
-splina: poate fi folosit pentru identificarea leziunilor traumatice ale splinei sau pentru
determinarea dimensiunilor acesteia.
-membrele: poate identifica probleme ale braţelor sau picioarelor, umerilor, coatelor, articulaţiei
pumnului, mainilor, şoldurilor, genunchilor, gleznelor sau picioarelor, etc
-capul: diverse afectuni ca hemorgia cerebrala, traumatisme craniene, tumori, leziuni focale, etc

IMAGISTICA PRIN RADIOUNDE


REZONANŢA MAGNETICĂ NUCLEARA (RMN sau IRM)

Imagistica prin rezonanţă magnetică este o investigatie care foloseşte un camp magnetic
şi pulsuri de radiofrecvenţă pentru vizualizarea imaginii diferitelor organe şi ţesuturi ale corpului
omenesc. În multe din cazuri RMN oferă informaţii care nu pot fi vizualizate prin radiografie,
ultrasonografie sau tomografie computerizată. În timpul RMN regiunea corpului ce trebuie
investigată este plasată într-un aparat special care reprezintă un magnet uriaş. Informaţiile
furnizate de RMN pot fi stocate şi salvate într-un computer. În anumite cazuri, se poate utiliza o
substanţă de contrast pentru a vizualiza mai clar anumite structuri ale corpului. In organism,
nucleele celulelor se comportă ca nişte mici magneţi care, plasaţi într-un câmp magnetic extern
puternic, se vor orienta faţă de acesta paralel (starea excitată) sau antiparalel (starea
fundamentală). Trecerea între cele două orientări se face prin absorbţia sau emisia de
radiounde (unde electromegnetice de radiofrecventa). Ofera imagini foarte precise pentru
ţesuturile bogate în apă (moi).
Echipamentul RMN
Magnetul - este piesa centrală a instalaţiei RMN - el trebuie să producă un câmp magnetic
extern cât mai uniform.
Bobinele de radiofrecvenţă - forma şi dispoziţia acestor bobine depind substanţial de sistemul
magnetic principal, de regulă, au o formă de şa .
Gradienţii de câmp magnetic - se produc prin curenţi electrici care circulă în spire din
materiale conductante, cu geometrii variate.
27
Calculatorul - controlează parametri fizici aleşi de operator.

Echipamentul RMN

Constituie o metodă non-invazivă de examinare. Se bazează pe proprietatea


(descoperită în anul 1946) că nucleele se comportă ca nişte magneţi în prezenţa unui câmp
magnetic intens. Nucleele de hidrogen sunt animaţi de mişcarea în jurul propriului ax - spin
nuclear.
Etapele obţinerii imaginii prin RMN
-Specimenul examinat (corpul uman) este supus unui câmp magnetic exterior foarte puternic.
-Corpului i se aplică apoi un câmp magnetic oscilant din zona de radiofrecvenţă a specimenului
electromagnetic, adică a unei unde de radiofrecvenţă (RF) ce determină rezonanţa nucleilor.
-Radiaţia electromagnetică (unda de RF) este apoi suprimată iar nucleii continuă să oscileze,
emiţând ei însăşi - ca particole cu sarcină electrică - o undă de RF care poate fi detectată ca
semnal rezonant magnetic al nucleilor. Recepţia semnalului este posibilă prin faptul că unda
respectivă induce un curent electric într-o bobină construită în acest scop.
-Acest semnal este transmis unui computer, care îl transformă, prin prelucrare digitală, în
semnale optice elementare (pixeli).
RMN se efectuează pentru diagnosticarea anumitor afecţiuni: neuro-musculo-scheletale,
tumori, afectări vasculare, etc. Prin folosirea unei substante de contrast în timpul RMN se pot
vizualiza foarte clar anumite ţesuturi. In general imaginea este comparabilă cu cea obtinuta
prin CT - sub unele aspecte suprioară pentru ca permite un contrast superior, imaginile sunt
uşor de recunoscut. Agenţii de contrast folosiţi în RMN au la bază Gadoliniu - folosit în
investigarea lichidului cefalorahidian - face ca imaginea să fie mai luminoasă.

28
Ansamblul RMN – mod de functionare

Imagini RMN

29
RMN se efectuează, de regulă, de către medicul specialist în rezonanţa magnetica,
rezultatele vor fi interpretate de către acesta. De asemenea, alţi medici sunt capabili să
interpreteze RMN. Pacientul va scoate toate obiectele de metal (ca dispozitive pentru auz, plăci
dentare, orice tip de bijuterii, ceasul, agrafe de păr, etc) de pe corp, deoarece există riscul ca
aceste obiecte să fie atrase de către magnetul folosit pentru efectuarea investigatiei. In cazul în
care pacientul a suferit un accident sau dacă lucrează cu metale, există posibilitatea ca acesta
să prezinte fragmente de metal la nivelul regiunii cefalice, în ochi, pe piele sau coloana
vertebrală. De aceea se recomandă efectuarea unei radiografii înainte de efectuarea RMN
pentru a stabili dacă testul RMN se poate efectua. Pacientul va trebui să se dezbrace complet,
în anumite cazuri pacienţii pot păstra o parte din haine, dacă nu incomodează, in functie de
segmentul care se examineaza. În cazul în care se permite păstrarea unor haine, pacientul va
trebui să golească buzunarele de orice monede sau carduri cu benzi magnetice inscripţionate,
deoarece prin RMN acestea se pot demagnetiza.
În timpul testului, pacientul se va întinde pe spate pe masa dispozitivului. Capul, toracele
şi membrele pot fi fixate cu nişte curele pentru a menţine pacientul nemişcat. Masa va aluneca
în interiorul unui dispozitiv care conţine magnetul. Un dispozitiv în formă de colac poate fi plasat
peste sau în jurul regiunii care urmează să fie scanată. Unele tipuri de RMN (numite RMN
deschise) sunt construite asfel încît magnetul nu înconjoară corpul în întregime. Unii pacienţi
devin agitaţi (claustrofobicii) în interiorul magnetului RMN. Dacă pacientul nu poate menţine
poziţia nemişcată i se va administra un medicament sedativ pentru relaxare. Dispozitivele cu
sistem deschis pot fi utile în cazul pacienţilor claustrofobici. În interiorul scannerului, pacientul va
auzi un ventilator şi va simţi aerul mişcîndu-se. De asemenea, se mai pot auzi diverse zgomote.
Unele aparate prezintă căşti sau dopuri pentru urechi pentru a reduce din zgomot. Este foarte
important ca pacientul să nu se mişte în timpul scanării. Pacientul va fi rugat să îţi ţină respiraţia
pentru scurte perioade de timp. În timpul efectuării testului, pacientul va fi închis în camera de
scanat, însă va fi supravegheat prin intermediul unei ferestre transparente si poate comunica
printr-un microfon cu examinatorul. În cazul în care este necesară utilizarea unei substanţe de
contrast, aceasta va fi administrată la nivelul venelor periferice ale braţului pacientului.
Substanţa de contrast va fi administrată în 1 pană la 2 minute. Apoi se pot efectua o serie de
clişee. RMN durează de obicei 30 pană la 60 minute dar se poate prelungi pană la două ore.
Campul magnetic folosit de dispozitiv nu produce durere. Masa pe care se întinde pacientul
poate fi incomoda iar camera poate fi mai racoroasa. Pacientul poate fi speriat sau iritat. În cazul
în care se foloseşte substanţa de contrast, poate apărea senzaţie de răceală sau căldură în
timpul introducerii substanţei la nivel venos. În cazuri rare, pot apărea:
- furnicături la nivelul cavităţii bucale, în cazul în care pacientul prezintă dentiţie de metal;
- încălzirea zonei care se examinează - acest lucru este normal. Medicul specialist trebuie
informat dacă apare senzaţie de greaţă, vomă, cefalee, ameţeală, durere sau dificultăţi de
respiraţie.
Nu există efecte adverse secundare expunerii campului magnetic folosit pentru RMN. Cu
toate acestea, magnetul este foarte puternic, motiv pentru care poate afecta pacemakerele,
membrele artificiale şi alte dispositive medicale care conţin fier. Magnetul deregleaza un ceas
care se află în apropierea lui. Dacă pacientul prezintă fragmente metalice la nivelul ochiului,
30
efectuarea RMN poate afecta retina. Dacă există suspiciunea că ar exista fragmente metalice la
nivelul ochiului se recomandă efectuarea unei radiografii înainte de efectuarea RMN iar, in cazul
în care radiografia a depistat fragmentele metalice la nivelul ochiului, se interzice efectuarea
RMN. Tatuajele sau machiajul permanent pe baza de pigment ce conţine fier pot provoca iritaţii
ale pielii. RMN poate produce arsuri la nivelul zonelor pe care sunt aplicate diverse patch-uri la
nivel cutanat. Se recomandă informarea medicului în legatură cu acest lucru.
Există un mic risc de apariţie a unei reacţii alergice în cazul în care se folosesc substanţe
de contrast în timpul RMN. Majoritatea reacţiilor sunt moderate şi pot fi tratate cu antialergice.
Există un risc scăzut de infecţie la nivelul venei pe care se introduce substanţa de contrast.
Imagistica prin rezonanţă magnetică este indicată pentru:
-regiunea cefalică - poate detecta tumori, anevrisme, sangerări la nivel cerebral, leziuni
nervoase şi alte afecţiuni ca şi cele cauzate de un accident vascular cerebral, afecţiuni ale
globului ocular, ale urechilor, etc.
- regiunea toracică - poate vizualiza cordul, valvele cardiace şi vasele coronare, poate stabili
dacă plămanii sau inima sunt afectate, poate fi folosit pentru diagnosticarea cancerului de san
sau pulmonar.
- vasele sanguine - poate folosi pentru vizualizarea vaselor de sange şi a circulaţiei sângelui
prin vase - angiografie prin rezonanţă magnetică; poate depista afecţiuni ale venelor sau
arterelor, cum sunt anevrismele vasculare, tromboza la nivel vascular sau ruptura parţială a
peretelui vascular. Uneori se foloseşte substanţa de contrast pentru vizualizarea mai clară a
vaselor sanguine.
- regiunea abdominală şi pelvină - poate depista diferite afectări ale organelor abdominale ca:
ficat, vezica biliară, pancreas, rinichi şi vezica urinară. Se foloseşte pentru depistarea tumorilor,
sângerărilor, etc. La femei se pot vizualiza uterul şi ovarele, la bărbaţi se poate vizualiza
prostata.
- oasele şi articulaţiile - poate evidenţia afectări ale sistemului osos sau articular ca artrite,
afectări ale articulaţiei temporomandibulare, tumori osoase, afectări ale cartilajului, rupturi de
ligamente sau tendoane. Poate afirma cu precizie dacă un os este rupt sau nu atunci cand
radiografia este neclară.
- coloana vertebrală - poate vizualiza discurile intervertebrale, putand diagnostic afecţiuni ca
stenoza de canal vertebral, hernia de disc sau tumori de coloană vertebrală.
Comparaţie RMN-CT:
Ambele metode permit obtinerea de imagini 3D (reconstructie 3D a unor organe, sistem
vascular, coloana vertebrala, articulatii, etc, in functie de software-ul folosit)
►Avantaje RMN:
- neiradiantă
- foarte bună rezoluţie în contrast, in special pentru tesuturile moi
- vizualizarea structurilor vasculare fără contrast.
►Limite RMN:
- susceptibilitate la artefactele de mişcare
- evidenţierea mai dificilă a hemoragiei recente (acute)
- vizualizarea limitata a structurilor osoase şi calcificărilor (tesuturi dense).
31
IMAGISTICA PRIN RADIATII INFRAROSII
TERMOGRAFIA

Imagistica prin termografie in IR este o metoda diagnostic neinvaziva care permite


vizualizarea si cuantificarea temperaturii de suprafata a corpului uman. Ca orice alta vietuitoare
cu sange cald, omul emite radiatie in IR; radiatia de aceasta energie este capabila sa strabata
distante nu prea mari de tesut astfel incat la suprafata corpului pot ajunge radiatii IR produse in
zone de oarecare profunzime. Un detector in IR poate converti radiatia IR in impulsuri electrice
care sunt vizualizate pe monitor cu un cod de culoare. Aceste “harti” ale temperaturilor corpului
sunt denumite termograme. Spectrul color indica o crestere sau scadere fata de normal a
temperaturii locale a corpului. Datorita simetriei corpului in ce priveste temperatura sa,
asimetriile, chiar discrete, pot fi sesizate.
Furnizează imagini ale distributiei temperaturii cutanate.
Temperatura cutanată este direct influentată de fluxul sangvin prin regiunile subiacente:
-Creste in caz de procese inflamatorii, procese tumorale etc
-Scade in caz de procese ischemice - ocluzii arteriale etc
Principiul - captarea radiatiei infrarosii emise natural de către organism
Sistemul de termografie cutanată cuprinde:
 Filtru optic - transparent numai pentru radiatii infrarosii
 Detector (răcit cu ajutorul azotului lichid) - produce semnale electrice, cu
amplitudine proportională cu temperatura zonei corespunzătoare
 Ecran de vizualizare
Orice reactie inflamatorie este insotita de o crestere detectabila a temperaturii locale.
Gradul de vascularizare si fluxul sanguin sunt sub controlul sistemului nervos simpatic. Acesta
se reflecta in temperature corpului, termografia digitala fiind capabila sa inregistreze diferente de
temperatura de 0,1 grade Celsius.
In neurologie (dureri lombare, de exemplu), deja o diferenta de 1,5 grade Celsius
stanga/drapta indica o anomalie a nervului periferic. Sunt insa uzuale diferente de temperaturi
de 1 pana la 10 grade Celsius, functie de gravitatea bolii.
Procese reumatologice, inflamatorii, traumatisme ale muschilor, etc apar ca zone de
temperatura crescuta.

32
Imagini obtinute prin termografie

Exemple (descrise in imaginea de mai jos):


1) Asimetria imaginii termografice a sanului.
2) Distrofie a inervarii simpatice in mana dreapta - hipotermie (culoare albastra).
3) Patologie discala la nivel L3 care determina un reflex simpatic de vasoconstrictie pe mebrul
drept.
4) Ruptura de ligamente ale gleznei.

Imagini obtinute prin termografie

33
IMAGISTICA PRIN ULTRASUNETE
ECOGRAFIA, ECOGRAFIA DOPPLER

ECOGRAFIA, ECOGRAFIA DOPPLER


Ecografia (ultrasonografia) este o tehnică imagistică larg utilizată. Ea a înlocuit un număr
mare de tehnici radiologice sau scintigrafice. Este o tehnică rapidă şi inofensivă. Ecografele de
diferite dimensiuni, aparatele portative oferă posibilitatea de a explora numeroase organe. Ele
au făcut ca această tehnică să devină un examen de rutină, la îndemana oricărui medic
practician.
Ecografia foloseşte pentru diagnostic ultrasunetele. Principiul de bază este cel al
radarului (sonarului), adică emiterea unui semnal de ultrasunete care întalneşte diferite ţesuturi.
Acestea vor reflecta semnalul care, la randul lui va fi receptat, prelucrat şi transformat în
imagine alb-negru pe ecranul monitorului. Semnalul ultrasonic reflectat de către o suprafaţă
tisulară este recepţionat de către transductor şi afişat pe un ecran cu tub catodic (osciloscop sau
monitor).

Principiul de functionare al ecografrului

Componentele de bază ale ecografului sunt:


-transductorul (traductor sau sonda ecografica);
-sistemul de analiză, prelucrare şi amplificare al semnalului (corpul propriu-zis al ecografului);
-sistemul de afişarea imaginii obţinute (monitorul);
-periferice (printer, video).
Transductorul:
-Emiţător şi receptor de ultrasunete
-Construit din blocuri de cristale ceramice sintetice, care au proprietăţi speciale şi
funcţionează utilizând un fenomen fizic numit efect piezoelectric

34
-Alegerea transductorului se face în funcţie de regiunea explorată, tipul de pacient şi
organul ţintă:
- Convex - cel mai frecvent tip utilizat;
- Liniar - utilizat mai frecvent : pediatrie, obstetrica-ginecologie
intraoperator;
- Radiar (sectorial) - utilizate in cardiologie
- Endocavitar - utilizate in ginecologi-obstertica, urologie.
-Frecvente: 2,5 - 3,5 - 5 - 7 - 10 MHz - Cele mai utilizate frecvenţe sunt de 3,5-5 MHz,
utilizate în explorarea organelor abdominale; în pediatrie se utilizează sonde de 5 MHz.
Transductoarele cu frecvenţe de 5-7 MHz sunt utilizate în explorarea organelor superficiale
(regiune cervicală, sân, testicul). Sondele cu frecvenţe mai mici de 3,5 MHz sunt indicate pentru
examinarea persoanelor obeze şi în explorările de organe profunde.

Tipuri de transductori

Tipuri de ecografie:
-primul mod a fost modul A (Amplitudine) - se obtine un grafic cu variaţii de amplitudine;
-modul M de miscare - pentru evaluarea miscărilor valvulare (ecocardiografie);
-modul B asociază luminozităţii o scală de gri şi se obţine imagine bidimensională (2D)
-ecografie 3D si 4D (folosite in special in obstetrica)

Aparat ecografic (b) si mod de functionare (a)

35
Formarea imaginii - ecomorfologic

Formarea imaginii
-Pe baza diferentei de timp intre emisia unui ultrasunet si captarea aceluiasi ultrasunet reflectat
de o suprafata de separatie (eco morfologic)
-Pe baza modificarii lungimii de unda a ultrasunetelor reflectate de o suprafata in miscare
relativa fata de traductor (eco Doppler) → modifcarea frecventei semnalului receptionat fata de
frecventa semnalului emis atunci cand sursa si receptorul se afla in miscare relativa

Ecografia Doppler
Un sunet emis de o sursa cu o frecvenţă constantă este receptionat de catre un receptor
fix cu o frecventa mai mare când sursa se apropie de receptor şi cu o frecvenţă mai mică atunci
când sursa se îndeparteaza de acesta.
Introducerea metodei Doppler continuu (emisie si receptie continua a ultrasunetelor de
catre transductor) sau pulsatil (pulsuri de ultrasunete emise si receptionate de transductor) şi a
sondelor endocavitare (examinare cat mai aproape de organul investigat - ex: endovaginal,
endorectal) i-au mărit ecografiei valoarea diagnostică. Explorarea Doppler detectează şi
vizualizează fluxul sau mişcarea vaselor sanguine accesibile. Conform acestor tehnici,
ultrasunetele dirijate de către un reflectant în mişcare se vor întoarce la emitor, sub forma unui
ecou, cu frecvenţa diferită de cea iniţială. Acest principiu este utilizat pentru detectarea
circulaţiei sanguine, diferenţierea dintre o venă şi o arteră, depistarea unei obstrucţii vasculare şi
determinarea circulaţiei de la nivelul cavităţii cordului.

36
Efectul Doppler - exemplificare

Prin urmare, introducerea în parctică a Doppler-ului continuu sau pulsatil, precum si a


tehnicilor de Doppler color reprezintă o mare realizare in domeniul imagisticii medicale.

Examinarea ecografică
Pentru explorarea abdominală pregătirea este minima - pacient „a jeun”. Vezica urinară
poate fi în repleţie sau sa contina o cantitate de lichid (permite o vizualizare mai buna a
organelor pelviene). Între sonda şi tegumente se interpune gel ecografic. Pentru explorarea
tubului digestive – ingestie 500 ml apa.
Ecografia are o serie de:
 avantaje:
-examenul este rapid - se obtin maxim de informaţii în timp scurt;
-orientează imediat spre o altă metodă imagistică complementară;
-are sensibilitate mare de evaluare pentru organe şi afecţiuni;
-este lipsit de nocivitate;
-este relativ ieftină, accesibila si repetabila (permite monitorizare).
 limitari: ofera mai putine informatii in cazul organelor cavitare (ex: stomac,
intestine) si in cazul leziunilor de dimensiuni mici.
In spital, asistentul medical va urmări ca bolnavul să consume o cină normală în seara
precedentă, fără a mai manca nimic pană la examinare. Prezenţa alimentelor în stomac poate,
uneori, „mima” false tumori pancreatice sau ale lobului hepatic stang. Cu 2-3 zile înaintea
examinării se recomandă o alimentaţie săracă în celuloză (fibre vegetale).
Nu este necesara nici o pregatire pentru explorarea organelor superficiale.
Ecografia este utilizată în aproape toate domeniile medicale: maladii
cardiovasculare, renale, hepato-biliare, pancreatice, splenice, vezicale, prostatice, ginecologice,
obstetricale, patologia sanului, tiroidei, etc.
37
Exemple:
Ecografia cardio-vasculară
Transductorul emiţător de ultrasunete se aplică pe torace, la nivelul zonelor în care
cordul sau vasele mari vin în contact nemijlocit cu peretele, fără interpunerea unor formaţiuni
osoase(parasternal stâng, apical, subcostal, suprasternal). Metoda se poate efectua uniplan,
biplan sau bidimensional şi tridimensional.
Ecocardiografia Doppler (fascicul pulsatil sau continuu) furnizează informaţii asupra
fluxului intracardiac. Doppler-ul codificat color codifică fluxul sangvin prin culori (rosu – flux ce se
indreapta spre sonda, albastru – flux ce se indeparteaza de sonda).
Ecocardiografia transesofagiană asigură o foarte bună evaluare a unor modificări
patologice.Transductorii folosiţi sunt montaţi la extremitatea unui gastroscop modificat.
O metodă superioară este ecocardiografia cu substanţe de contrast, care se efectuează
după injectarea unor substanţe ecogene în curentul de flux sangvin.
Ecocardiografia intracoronariană introdusă recent în practică, evidenţiază sediul şi
structura plăcilor de aterom, evaluează rezultatele revascularizării şi detectează leziuni
coronariene în segmente normale angiografic. Se poate efectua şi simultan cu
cardioangiografia.
Ecografia pulmonară
Permite diferenţierea dintre o formaţiune solidă (tumorală) şi una lichidiană (chistică). Se
pot depista chisturi bronhogene şi revărsate pleurale care nu pot fi detectate radiologic. Utilitate
limitata la nivel pulmonar datorita continutului mare de aer (structurile gazoase determina
reflexia totala a fascicului incident de ultrasunete).
Ecografia ficatului şi căilor biliare
Este uşor de efectuat. Metoda dă detalii morfologice referitoare la dimensiunile ficatului,
ecostructura sa (omogenă sau neomogenă), prezenţa unor formaţiuni (chisturi hepatice, tumori
benigne sau maligne, hemangioame etc). Se evidenţiază şi sistemul vascular (artera hepatică,
vena portă), căile biliare intra şi extrahepatice şi eventuale adenopatii la nivelul hilului hepatic.
Arată diferite aspecte ale veziculei biliare (forma, dimensiune, grosimea pereţilor, continut),
prezenţa de calculi sau de tumori. Formaţiunile tumorale de dimensiuni mici (de regula sub 2
cm) nu sunt evidenţiate.
Ecografia renală
Este o metodă rapidă şi repetabilă. Imaginea poate fi examinată şi în dinamică. Scoate în
evidenţă detalii morfologice (poziţia rinichilor, ptoza renală, dimensiunile şi sistemul
pielocaliceal), arată prezenţa de calcificări. Scoate în evidenţă şi tumori renale, vasele hilului
renal şi ureterele in portiunea superioara. Ecografia Doppler este indicată cand există
suspiciunea de tromboză de arteră sau venă renală.
Ecografia prostatei
Poate evidenţia tumori prostatice (adenoame de prostată, neoplasme prostatice),
prostatite cronice, abcesul prostatic, etc.

Exemple - elemente de semiologie ecografica:


Ca reper de structură ecogenă: parenchimul hepatic: pancreas>ficat>rinichi
38
Structurile osoase, calcificările, elemente metalice au valori foarte mari ale impedanţei
acustice → apar ca imagini hiperecogene însoţite de fenomenul de atenuare şi de con de
umbră posterioară.
Structurile lichidiene pure (bilă, urină, sânge circulant) → apar ca imagini transonice /
anecogene iar ichidele cu vâscozitate mai mare sunt hipoecogene. La interfaţa cu o altă
structură apare fenomenul de întărire posterioară.

Imagini ecografice 2D

Codificarea imaginii:
- în plan axial - ce apare în partea de sus corespunde planurilor superficiale, ce apare în partea
de jos corespunde planurilor profunde.
- în plan longitudinal - ceea ce este la stânga imaginii corespunde imaginii craniene iar ceea ce
este la dreapta regiunii caudale.

Imagini ecografice 2D

39
IMAGISTICA PRIN RADIOIZOTOPI
SCINTIGRAFIA, PET-CT

Presupun introducerea în organism a substantelor radioactive cu riscuri pentru organism


şi, de aceea, se impun unele restricţii în utilizarea lor (în cazul femeilor gravide, a copiilor etc.).
Izotopii radioactivi nu sunt introduşi ca atare în organism, ci sunt inseraţi în substanţe (substanţe
marcate) implicate în funcţionarea unor organe.

SCINTIGRAFIA
Explorarea scintigrafică este cel mai vechi procedeu imagistic de vizualizare a organelor
interne. Presupune introducerea în organism a substanţelor specifice funcţionării organului de
investigat, marcate cu izotopi radioactivi emiţători de radiaţii γ (gamma) cu energie suficient de
mare pentru a strabate corpul uman dar suficient de mica pentru a putea fi absorbita in detector.
Introducerea substanţei marcate poate fi făcută prin injectare, inhalare sau pe cale orală.
După timpul necesar substanţei marcate pentru a ajunge în organul de investigat se
înregistrează radiaţiile emise de izotopii radioactivi. Folosind calculatorul, datele înregistrate
privind emisia de radiaţii γ sunt transformate într-o imagine pe monitor.

Scintigrafia - principiul de functionare

40
Imaginea scintigrafică reprezintă distribuţia spaţială a substantei radioactive cu tropism
specific pentru organul de examinat şi variaţia sa în timp, care oferă astfel informaţii despre
morfologia şi funcţia organului investigat.
Aplicaţiile clinice ale scintigrafiei se extind la toate specialităţile medico-chirurgicale.
Scintigrafia statică - oferă informatii cu caracter morfologic (poziţie, formă, dimensiuni,
prezenţa unor leziuni difuze sau în focar si distribuţia substantei radioactive în organul
investigat). Explorarea este făcută la un interval de timp de la administrarea substantei
radioactive.

Scintigrafie statica (schelet)

Scintigrafia dinamică sau secvenţială - explorare funcţională - examinarea se face cu


ajutorul camerelor de scintilaţie. Imaginile se obţin concomitent cu administrarea substantei
radioactive, obţinând imagini dinamice. Radionuclizii folosiţi sunt în principal: techneţiu (99mTc),
Thaliu (201Tl), Iod (123-131I), Galiu, (67G), Indiu (111In - leucocite), Xenon (133 Xe), Krypton
(81m). Aparatura de detecţie - camera de scintilaţie - aparatura nu este un „emiţător” ci un
„detector” de radiaţii gama.
Scintigrafia SPECT (Single Photon Emission Tomography) = tomografie cu emisie
monofotonica sau tomografie cu radiatii gamma.
- Factorul fizic: radiatiile gamma emise de trasori radioactivi
- Formarea imaginii: pe baza detectiei radiatiilor gamma emise
+ reconstructie tomografica a imaginii
Izotopi cu emisie de un singur foton γ folositi: Thaliu 201, Iod 123, Indiu 111, Tehnetiu 99m,
Xenon 133. Izotopii au timp de înjumătătire mai lung decât la PET. Fotonii sunt captati de un
sistem de detectoare (camere gamma - camere de scintilaţie) care se rotesc în jurul pacientului.
41
Detectorul efectuează o mişcare circulară în jurul organului de examinat, oprindu-se timp de
câteva secunde pentru achiziţionarea imaginii. Instalatiile SPECT pot, fie sa foloseasca sistemul
multidetector (dispusi in poligon sau pe un inel), fie sa foloseasca un sistem cu unul sau maxim
3 detectori. Colimatoarele folosite sunt fie pentru joasa energie - septuri inguste, fie pentru inalta
energie - cu septuri groase.

Instalatie SPECT

Utilizare:
-Imagini de perfuzie miocardica
-Neuroimagistica functionala
-Imagistica tumorilor

PET-CT = TOMOGRAFIA CU EMISIE DE PROTONI (Positron Emission Tomogrphy)


Reprezintă o tehnică modernă de obţinere de imagini funcţionale ale organelor sau
sistemelor biologice. Metoda permite obţinerea de imagini ale distribuţiei radionuclizilor emiţători
de pozitroni. Cu aceşti radionuclizi se pot ”marca” radioactiv orice compus biologic: proteine,
hormoni, aminoacizi sau neurotransmiţători, putându-se urmări diverse mecanisme biochimice.
Principalele substante folosite sunt: fluor-18 şi fluoro-deoxi-glucoza (FDG).
- Factorul fizic: radiatiile gama emise in urma anihilarii
pozitronilor emisi de izotopi radioactivi
- Formarea imaginii: pe baza detectiei simultane a doi fotoni
gamma, emisi simultan, in directii diametral opuse, de la locul
dezintegrarii pozitronului si reconstructie CT (localizare si
raporturi anatomice ale sustraturilor patologice evaluate)
Principiul metodei:
-În organismul pacientului se injectează un izotop care emite pozitroni
-Nucleele se dezintegrează, un proton se transformă într-un neutron şi un pozitron

42
-După un drum de maxim câtiva milimetri în tesut, pozitronii se ciocnesc de electroni liberi şi se
anihilează reciproc, rezultând 2 fotoni cu energii egale şi traiectorii opuse
-Cei doi fotoni impresionează simultan detectoarele (cristalele de scintilatie asezate pe un inel în
jurul pacientului = eveniment de coincidentă
-Prin reconstructie computer-tomografică a pozitiei surselor radioactive (locul din sectiune unde
a avut loc materializarea pozitronului) se formeaza imaginea PET/CT

PET-CT - principiul de functionare

Aparatul PET-CT

Pentru a urmări imaginea distribuţiei în organism aparatele PET sunt formate din multiple
cristale de scintilaţie dispuse inelar în jurul pacientului şi cuplate la tuburi fotomultiplicatoare -
43
evenimentele luminoase sunt transformate în plus electric. Aceste evenimente sunt prelucrate
de computer obţinându-se imagini tomografice ale diverselor organe.
Spre deosebire de SPECT, o mare cantitate de radiatie γ de mare energie reuseste sa
iasa din corp si sa ajunga la detector la fiecare examinare. In aceste conditii trebuie folosite
colimatoare cu septuri foarte groase pentru a stopa fotonii imprastiati.
Imaginile PET-CT sunt imagini metabolice. Nuclizii emitatori de pozitroni au viata foarte
scurta (timp de injumatatire scurt, de ordinul minutelor). Ei se leaga de obicei de substante ce se
metabolizeaza, de exemplu, glucoza se marcheaza cu F18 si este utila in evidentierea
metabolismului glucozei in zona cerebrala si cord. Aduce informaţii morfofuncţionale ale
creierului sau inimii în secţiuni de 4-5 mm şi cu o rezoluţie de secunde. Alte utilizari: imagistica
tumorilor si a activitatii receptorilor neuronali.
In imaginile de mai jos, un trasor marcat cu F18 se leaga specific cu o proteina ce se
acumuleaza in exces (amiloid beta) in boala Alzheimer (AD).

Imagini PET-CT

Relativ recent introduse in practica sunt dispozitivele PET-MRI (PET-RMN). Imaginile de


mai jos sunt obtinute cu PET-CT (stanga) si PET-RMN (dreapta).

Imagine PET-CT Imagine PET-RMN


44
SUBSTANŢELE DE CONTRAST UTILIZATE IN IMAGISTICA

Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot fi diferenţiate între ele.
Pentru a putea fi vizualizate se folosesc substanţele de contrast. Substanţele de contrast
folosite au:
-Contrast negativ, care apar transparente (negre) pe radiografie - aerul;
-Contrest pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie.
Ex: substanţe pe bază de iod solubile, sulfatul de bariu;
-Dublu contrast: asociere între bariu şi aer.
Reacţii sistemice acute neprevăzute - administrarea de substanţe de contrast
intravenos, produce reacţii diferite din partea organismului, reacţiile pot fi minore sau dramatice,
foarte rar chiar decesul (1:50000). Reacţiile minore pot fi mai frecvente (10%). O dată cu
introducerea substanţelor non-ionice, acestea au scăzut.
a) Reacţiile minore: greţuri, gust metalic, senzaţii de căldură, roşeaţa feţei, urticarie, erupţii
cutanate, strănut, cefalee, ameţeli. Aceste manifestări dispar după oprirea injectării şi de
regulă, nu necesită alt tratament în afară de oprirea injectării timp de 20-30 secunde şi
nu mai reapar la continuarea injectării.
b) Reacţiile moderate - necesită tratament, dar nu necesită terapie intensivă.
Reacţiile pot fi de tip:
-alergic (alergoid);
-anafilactic (anafilactoid).
Reacţii de tip alergoid sunt: urticarie, edem facial, spasme, stridor laringian, spasme
laringiene, stridor inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate, strănuturi repetate,
lăcrimare. În cazurile mai grave apar: diaree, dureri abdominale, vărsături, cefalee.
Tratamentul se face prin:
-administrare de oxigen;
-administrare de adrenalină (epinefrină) subcutanat;
-administrare de antihistaminice: inhibitori de H1 sau inhibitori de H2.
Reacţii de tip anafilactic: hipotensiune arterială, tahicardie, paloare, de regulă, se adaugă
peste cele de tip alergoid. Se aplică acelaşi tratament.
c) Reacţii severe: cuprind semnele şi simptomele şocului anafilactic. Apar semen
cardiovasculare, respiratorii, neurologice. Tratamentul este cel specific şocului
anafilactic.
Profilaxia accidentelor severe se face în primul rând prin identificarea pacienţilor cu risc:
alergici, taraţi, cu boli cardiovasculare, diabet zaharat şi căutarea altor investigaţii. Atunci când
este posibil se vor folosi substanţe de contrast nonionice hipoosmolare. Dacă intervenţia este
necesară, se va administra o premedicaţie ce constă din:
-prednison 50 mg (10 tablete) per os, în două prize cu 12 ore şi respectiv 2 ore înaintea
administrării substanţelor de contrast;
-antihistaminice (Romergan) 1 fiolă cu o oră înaintea examinării.

45
OSTEODENSITOMETRIA

Osteodensitometria este o investigatie care masoara densitatea minerala si duritatea


osului.
Osteodensitometria pe baza de ultrasunete confera maxima siguranta atat pentru
pacient, cat si pentru medic, riscul de iradiere fiind nul, fiind neinvaziva dar relativa.

Aparate pe baza de ultrasunete

Se utilizeaza pentru investigarea osteoporozei dar, in special, ca testare de screening


pentru identificarea persoanelor care prezinta risc crescut pentru dezvoltarea de fracturi pe os
patologic (situatie frecvent intalnita la femei dupa menopauza).
Osteodensitometria prin iradiere (DEXA - Dual Energy Xray Abbsortiometry) - este o
investigaţie imagistică de înaltă performanţă care foloseşte radiația X pentru determinarea
densităţii şi a rezistenţei osoase, prin măsurarea gradului de absorbţie a radiaţiei emise X şi
dispersia acesteia pe segmentul examinat.

Aparatul DEXA

Metoda de examinare DEXA este atraumatică şi este folosită intensiv în diagnosticul


osteoporozei. Investigatia se adreseaza tuturor persoanelor care prezinta factori de risc pentru
osteoporoza, precum: femeile dupa instalarea menopauzei sau cele in perioada
premenopauzei, persoanelor care au remarcat o scadere a inaltimii, barbatii cu varsta peste 65
de ani, fumatorii si persoanele care primesc tratament cortizonic sau de supresie hormonala.
Procedura este nedureroasa, nu necesita o pregatire prealabila iar doza de iradiere este
cu mult mai redusa decat in cazul unei radiografii standard (echivalent a aprox 3 ore de iradiere
46
naturala). Pentru efectuarea investigatiei, pacientul este intins pe o masa speciala intre sursa de
raze X si pacient. Detectorul de raze X se deplaseaza in dreptul segmentului/zonei investigate,
fara a produce durere sau disconfort. Investigatia dureaza aproximativ 1-2 minute pentru fiecare
segment (in total aprox 10-15 min), timp in care pacientul trebuie sa stea nemiscat pentru a
asigura producerea unei imagini cat mai bune.
Indicatii
Investigatia este recomandata in diagnosticarea osteoporozei si pentru monitorizarea
tratamentului si evolutiei acestei patologii.
Contraindicatii
Sarcina
Pregatire
Investigatia nu necesita o pregatire prealabila. Pacientul va trebui să renunțe pe perioada
examinării la bijuteriile metalice.
Rezultate
Rezultatul osteodensitometriei DEXA este DMO (densitatea minerala osoasa) pe unitate
de suprafata. DMO poate sa scada si in osteoporoze secundare (necorelate cu menopauza sau
varsta) sau in osteopatii fragilizante (mielom, metastaze osoase, osteogeneza imperfecta,
sindrom Marfan, osteomalacie sau osteodistrofie renala).
Exista doua scoruri pentru rezultatul DEXA:
-scorul T = abaterea de la deviatia standard de pe curbele de referinta raportat la
pacientii sanatosi de aceeasi etnie, acelasi sex si varsta similara;
-scorul Z = aceeasi abatere pentru pacienti tineri (sub 50 de ani) si acelasi sex.
Interpretare rezultat DEXA pentru femei la menopauza si barbati peste 50 de ani:
- densitate osoasa normala: scor T peste -1
- osteopenie: scor T intre -1 si -2,5
- osteoporoza: scor T mai mic sau egal cu -2,5,
- osteoporoza severa: scor T mai mic sau egal cu -2,5 si prezenta
uneia sau mai multor fracturi.

TEST REZULTATE INTERPRETARE


DEXA-absorbtiometria duala cu raze T-score
X T-score=mai mic sau egal cu -2.5 Osteoporoza
T-score=intre -1 si -2.5 Osteopenie (densitate scazuta)
T-score=peste -1 Normal
Z-score
Z-score=mai mic decat -2.0 Sub decada de varsta asteptata
Z-score=peste -2.0 In limitele decadei de varsta normala

Poate fi măsurată şi raportata ca un scor total de şold, scorul colului femural şi/sau scorul
coloanei lombare L1 – L4. Femeile aflate in premenopauza si barbati mai tineri decât 50 de ani
vor avea doar Z-scoruri.
Deşi aceste definiţii sunt necesare pentru a stabili prezenta osteoporozei, acestea nu
trebuie utilizat ca factor determinant si unic in alegerea tratamentului.
47
Imagini si rezultate densitometrie DEXA sold

Imagini si rezultate densitometrie DEXA coloana lombara

48
III. NOTIUNI DE RADIOBIOLOGIE

Definitie
- radiobiologia studiaza efectele biologice produse de radiatii ionizante asupra materiei vii;
- radiobiologia medicala sau clinica studiaza efectele biologice produse de radiatii asupra
organismului uman, stabilind relatiile dintre doza de radiatii si intensitatea efectelor
biologice.
Ce sunt radiatiile
Radiaţiile provin din atomi = structura de bază a materiei.
Nucleul este format din protoni (pozitivi) + neutroni (neutri) → există FORŢA NUCLEARĂ care
împiedică împrăştierea protonilor în afara nucleului. Desi Sarcinile pozitive se resping, forţa
nucleară este mai mare decat forţa de respingere dintre protoni (pozitivi) ceea ce face ca
nucleul sa fie STABIL.

Atomul = structura de baza a materiei

Regulă:
- In elementele uşoare, numărul de protoni = numărul de neutroni
- In elementele grele, la numărul de protoni = 1 ½ mai mulţi neutroni.
Cand FORŢA NUCLEARĂ devine mai mica decat forţa de respingere dintre protoni,
nucleul devine INSTABIL (nucleul are prea mulţi sau prea puţini neutroni). Prin urmare, nucleul
va elibera particule subatomice pentru a ajunge din nou într-o stare cât mai stabilă. Substanţele
formate din atomii instabili se numesc substanţe radioactive. Fluxul de particule emis de
nucleele acestor atomi poartă numele de RADIAŢIE iar procesul prin care nucleul emite o
particulă subatomică se numeşte DEZINTEGRARE RADIOACTIVĂ.

49
Dezintegrare radioactiva – flux de particule

Procesul durează până în momentul în care nucleul devine din nou stabil. Unele nuclee
devin stabile într-o singură etapă, pe când altele parcurg mai multe etape până ajung stabile. O
etapă se numeşte dezintegrare şi ansamblul tuturor etapelor pe care le parcurge nucleul până
când se stabilizează se numeşte serie de dezintegrare radioactivă.

Dezintegrare radioactiva - emisie tipuri de radiatii

Cantitatea de atomi radioactivi prezenţi este în general măsurată mai degrabă ca


activitate decât ca număr de atomi sau masă. Activitatea este o măsură a numărului de
dezintegrări radioactive, un număr dat de radionuclizii ce se dezintegrează într-o perioadă de
timp dată:
1 Curie (Ci) = 3.7 x1010 dezintegrări pe secundă
1 Becquerel (Bq) = 1 dezintegrare pe secundă
Timpul în care jumătate din atomii radioactivi prezenţi se dezintegrează se numeşte timp
de înjumătăţire. După un timp de înjumătăţire numărul de atomi radioactivi este înjumătăţit, după
doi timpi de înjumătăţire este redus la un sfert din numărul iniţial, după trei timpi la o optime
ş.a.m.d.
50
Rata de dezintegrare a atomilor radioactivi

Particulele emise de nucleul instabil = Radiaţii:


Tip ALFA = o particulă în mişcare alcătuită din doi protoni şi doi neutroni
Tip BETA = electron în mişcare care a fost emis de către un nucleu
Tip GAMMA SI RAZE X = sunt o formă de energie
Neutroni
Puterea de penetrare a tipurilor de radiatii este exemplificata in figura de mai jos:

Puterea de penetrare a radiatiilor

De ce sunt periculoase radiaţiile?


Deoarece produc ionizare!

Protonii = sarcină pozitivă Atomul = neutru atât timp cât


Electronii = sarcină negativă numărul de protoni
Neutronii = nu au sarcină este egal cu numărul de neutroni

Dacă un atom neutru pierde un electron atunci sarcina lui va fi pozitivă şi se va numi
ION POZITIV. Electronul devine ION NEGATIV iar împreună formează o PERECHE DE
IONI. Procesul prin care se formează perechi de ioni se numeşte IONIZARE.
51
Fenomenul de ionizare

Particulele alfa şi beta sunt particule înărcate electric care îndepărtează electronii de pe
orbite, ducand astfel la formarea perechilor de ioni  IONIZARE. Particulele alfa sunt de 7000
ori mai masive decât particulele beta, ele se vor mişca mult mai încet si vor produce mai multe
ionizări decât particulele beta (Alfa: 5000 ionizări pe mm în aer, Beta: 10 ionizări pe mm în aer).
Radiaţiile gamma si X nu sunt încărcate electric, ele sunt pachete de energie care
produc ionizări prin ciocnire.

Radiatie Gamma Radiatie X

De ce ionizarea produsă de radiaţii este dăunătoare corpului uman?


Atunci când în interiorul uman se produc ionizări, atomii sunt transformaţi în perechi de
ioni ceea ce poate provoca distrugerea celulelor în care au avut loc aceste ionizări si
duce la o mare probabilitate de apariţie a afectarii structurii ADN (materialului genetic)!

Efecte pe care le pot avea radiatiile asupra celulelor organismului uman:


- radiaţiile pot trece prin celulă fără să producă nici o daună;
- radiaţiile pot afecta celula, dar celula se poate autorepara;
- radiaţiile pot afecta celula astfel încât acea celulă nu reuşeşte
să se autorepare dar în schimb se autoreproduce;
- radiaţiile pot distruge celula.

52
Efectele radiobiologice sunt direct proportionale cu intensitatea radiatiilor (doza), tipul
acestora si timpul de expunere:
- la nivel subcelular - alterari ale macromoleculelor (proteine, enzime, acizi nucleici)
- la nivel celular - moartea mitotica a celulei
- la nivelul tesuturilor - modifica „indicele mitotic” (in doze mici radiatiile au efecte
functionale stimulante)
- la nivelul organelor - efectele se identifica cu toleranta tesutului vasculo-conjunctiv care
reprezinta stroma organului respectiv
- la nivelul organismului - „boala de iradiere”.

Fondul natural de radiaţii


Radiaţiile sunt întâlnite în viaţa de zi cu zi (radiaţiile cosmice, radiaţiile telurice,
radioactivitatea internă a corpului uman, radiaţiile medicale, ceasurile de mână, detectoarele de
fum, etc)

Fondul natural de radiaţii - exemplificare

Cum ne protejăm împotriva radiaţiilor?


1. Minimizarea timpului de expunere.
Cu cât timpul de expunere la radiaţii este mai mic, cu atât cantitatea de radiaţii absorbită
este mai mică.
2. Distanţa cât mai mare faţă de sursa radioactivă.
Cu cât distanţa faţă de sursă este mai mare cu atât cantitatea de radiaţii măsurată este
mai mică.
3. Ecrane de protecţie.
Pentru protecţia contra radiaţiilor penetrante, cum sunt radiaţiile gamma si X, sunt
folosite bariere de plumb / beton.

53
Proprietatile radiatiei X
Sunt comune cu ale radiatiilor electromagnetice, intensitatea lor scade invers
proportional cu pătratul distantei.
Proprietătile speciale constau în :
 penetrabilitate (invers proporţională cu lungimea de undă)
 sunt absorbite de corpurile prin care trec (absorbţie direct proporţională cu densitatea
şi grosimea obstacolului)
 determină fenomenul de luminiscenţa
 determină efect de fotosensibilitate (reduce emulsia de argint la argint metalic)
 produc ionizare
 au efecte biologice asupra ţesuturilor vii (produc alteraţii în materia vie).
Efectele celulare
a) Mecanismul de acţiune - direct şi indirect
- acţiunea directă este sub forma rupturii arhitecturii moleculare şi în special la nivelul
unor structure ca genele, cromozomii sau enzime - doza este fără importanţă;
- acţiunea indirecta - este dată de substanţele născute din reacţiile directe.
b) Natura leziunilor - ADN-ul este ţinta principală a radiaţiilor, adică materialul genetic.
Efectele somatice
Sunt asupra individului în totalitate şi pot sa apara la interval de ore, până la ani. La nivel
somatic acţionează legea conform căreia, cu cât un ţesut este mai tânăr, cu atât el este mai
sensibil şi vulnerabil.
Manifestari clinice
Apar numai excepţional în cadrul iradierii diagnostice. Ele pot fi văzute la medicii
radiologi sub forma de boala profesională:
 Leziunile pielii apar in forme cronice la radiologi, cel mai adesea sub forma de
radiodistrofii: teleangiectazii, tulburari de pigmentare, atrofie si scleroza cutanata,
formatiuni keratozice sau papilamatoase;
 Leziunile oculare sunt reprezentate de o conjunctivita banala care se vindeca fara
sechele, cataracta sau keratite;
 Tesuturile hematopoetice au o sensibilitate mare in functie de radiosensibilitatea celulelor
susa si de distributia temporospatiala a particulelor ionizante in organism in raport cu
celulele hematopoetice. Semnele de alarma sunt modificarile de hemograma;
 Gonadele au sensibilitati diferite asupra partii endocrine (foarte radiorezistenta) si a celei
exocrine de reproducere (extrem de radiosensibila);
 Alte tesuturi. Nu apar modificari digestive, pulmonare, osoase, renale decat la doze
mari, exclus de atins in cadrul radiodiagnosticului.
Efecte feto-embrionare
Sunt diferite după vârsta produsului de conceptie:
- la stadiul de ou acţionează legea: tot sau nimic. Oul trăieste normal sau moare;
- la stadiul de organogeneză în primele trei luni se produc malformaţii grave;
- la fătul mai mare de 3 luni este mult mai puţin radiosensibil.
54
Efecte genetice
Produc mutaţii care apar indiferent de doză, care se accentuează masiv la doze mari.
Efecte cancerigene
Au o frecvenţă mică in cadrul iradierii diagnostice dar există, indiferent de doza.
Efectele la nivel tisular sau ale întregului organism
Reprezintă suma (nu neapărat matematică) ale modificărilor celulare. Acumularea în
timp a tuturor acestor modificări duce în ultima instanță la moartea individului prin alterări
funcționale şi organice ireversibile.

Unitati de masura
Cantitatea de radiatii emisa de o substanta radioactiva (nr. dezintegrari/sec =
activitatea radioactiva) se masoara in Becquerel (Bq) si se exprima in Bq/kg. Radiatia
absorbita se exprima in Gray (Gy) sau RAD. Pentru a putea face raportarea la efectele
biologice toxice ale radiatiilor emise de substanta respectiva asupra organismului uman avem
nevoie de transformarea in doza echivalenta in sistem Sievert (Sv) care exprima radiatia
potential daunatoare pentru organismul uman (Sv sau mSv/ora sau /an).
Conform Ordinului nr. 14 din 24 ianuarie 2000 pentru aprobarea Normelor fundamentale
de securitate radiologica emis de Comisia Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare,
limita dozei efective pentru populaţie este de 1 mSv (milisievert) pe an. În situaţii speciale,
CNCAN poate autoriza o limita superioarã anuala de pana la 5 mSv pe an, cu condiţia ca
valoarea medie pe 5 ani consecutivi a dozei efective sa nu depãşeascã 1 mSv pe an. Pentru
personalul expus profesional, limita dozei efective este de 20 mSv (milisievert) pe an.

Doza absorbita (Gy) – Doza echivalenta (Sv) – Efecte biologice


55
Alte unitati de masura folosite si corespondenta acestora - exemple
(exista formule matematice de transformare intre unitatile de masura ale radiatiilor)
RAD = radiation-absorbed dose (doza de radiatie absorbita)
Gray (Gy) = doza de radiatie absorbita
Curie (Ci) = activitatea radioactiva
REM = roentgen-equivalent (in) man (doza echivalenta de radiatie Roentgen la om)
Roentgen (R) = doza de expunere

SI units Historical dosimetry

1 Gray 100 R

1 Sievert 100 REM = 100 RAD

10 mGy 1 Roentgen

10 mSv 1 REM = 1 RAD

Marime fizica Unitate masura Simbol

Expunere Röntgen R

Rad RAD
Doza absorbita
Gray Gy

Curie Ci
Activitate
Becquerel Bq

Röntgen Equivalent Man REM


Doza echivalenta

biologica
Sievert Sv

56
Protecţia împotriva iradierii medicale
În lumea contemporană, orice fiinţă vie de pe suprafaţa pământului suportă o iradiere
care nu poate fi evitată.
- 87% din această iradiere este dată de iradierea naturală;
-13% este procentul de iradiere artificială, din care 11,5% reprezintă iradierea medicală.
Aceasta din urma se datorează în principal iradierii cu scop diagnostic. Evoluţia tehnologiilor de
diagnostic, în special dezvoltarea imagisticii medicale şi, în mod particular, a tehnicilor de
explorare fără radiaţii Röntgen (ecografia şi Imagistica prin Rezonanţă Magnetică) nu au
modificat esenţial acest procent, care continuă să rămână ridicat, oriunde pe suprafaţa planetei.
Mecanismul iradierii încă foarte mari este diferit în diferite zone geografice:
- în regiunile cu slabă dezvoltare economică iradierea se
datorează utilizării în continuare a unor tehnologii învechite de
emisie, control şi utilizare a radiaţiilor.
- in ţările cu înaltă dezvoltare tehnologică, iradierea este aproape
similară, dar este determinate de excesul de investigaţie.
Aceasta poate apărea ca un corolar al sistemelor sofisticate de
sănătate publică, în care gestul medical subvenţionat împinge la
excese şi la risipă.
Ţara noastră este între cele două, încercând eforturi remarcabile de reînnoire şi
actualizare a echipamentelor radiologice şi de raţionalizare a explorării, în contextul unui sistem
de sănătate, care implementat la mare distanţă de alte sisteme din care s-a inspirat, are datoria
de a preveni defectele modelelor. Ca răspuns la situaţia semnalată mai sus, singurele măsuri de
protecţie eficiente şi aplicabile sunt:
-raţionalizarea explorării radiologice în special la grupele de populaţie cu factori de risc
(copii, gravide, etc.);
-modernizarea echipamentelor, cu extinderea tehnologiilor de achiziţie şi prelucrare
digitală.
Pentru o raţionalizare corectă a explorărilor trebuie cunoscute dozele proporţionale de
radiaţii încasate de pacienţi. Acestea se pot cunoaşte din tabele. Spre exemplu:
a) Luand ca etalon radiografia pulmonara standard:
 Radioscopia convenţională toracică = 50-150 radiografii pulmonare
 Radioscopia cu amplificator şi lant TV= 5-15 radiografii pulmonare
 Tomografia plană toracică= 10-15 radiografii/fiecare secţiune
 Radiografia de craniu = 1 radiografie pulmonară
 Radiografia abdominală = 10 radiografii pulmonare
 Urografia intravenoasă = 35 radiografii pulmonare
 Irigoscopia = 77 radiografii pulmonare
 Computer tomografia = între 26 şi 48 radiografii pulmonare.
b) Luand ca etalon iradierea naturala:
 Radiografia toracică = 15 zile de iradiere naturala
 Radiografia abdominală = 6 luni de iradiere naturală
57
 Urografia intravenoasă = 18 luni de iradiere naturală
 Irigoscopia = 3 ani de iradiere naturală
 Computer tomografia = între 1 şi 2 ani de iradiere naturală.

O solicitare de examen radiologic trebuie redactată în scris, lizibilă şi precisă. Ea


trebuie să indice contextul clinic, pentru ca radiologul să poată întelege problemele particulare
pentru care se solicită explorarea respectivă. Este de datoria şi de calificarea specialistului să
stabilească metoda şi tehnica optimal pentru situaţia dată.
Exemple de utilizare in exces versus utilizare rationala:
- examenul radiologic toracic la un copil fără semne clinice de
boală cardiacă sau pulmonară este un exces;
- un exces uzual este şi radiografia de coloană vertebrală
repetată cu ocazia fiecărei internari la un bolnav cu leziuni
degenerative;
- raţionalizare se numeşte şi alegerea dintre mai multe posibilităţi
de explorare a aceleia care aduce maximum de informaţii şi
poate înlocui metode mai iradiante;
- deşi ideea pare fantezistă, cea mai bună metodă de diagnostic
radiologic a afecţiunilor sinusurilor feţei este computer
tomografia, desi este mai iradianta decat radiografia;
- suspiciunea de diagnostic de adenom hipofizar obligă la
examen prin rezonanţă magnetică, astfel evitandu-se iradierea
prin alte explorări radiologice mai neperformante în situaţia dată.

GHID DE UTILIZARE A EXAMENELOR RADIOLOGICE ŞI IMAGISTICE MEDICALE

Radioprotecţia pacienţilor
Se utilizează pentru aplicarea principiilor fundamentale de justificare şi optimizare,
de către medicii care solicită sau realizează examene imagistice care folosesc radiaţiile
ionizante.
1. Justificarea investigaţiilor este primul principiu al radioprotecţiei: stabilirea
beneficiului net al unui examen în raport cu prejudiciul potenţial ce poate fi adus prin expunerea
la radiaţiile ionizante.
2. Optimizarea practicilor este al doilea principiu al radioprotecţiei. În cazul în care un
examen care utilizează radiaţiile ionizante este necesar (justificat), acesta trebuie optimizat:
obţinerea informaţiilor diagnostice necesare cu utilizarea celei mai mici doze posibile.
Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale este un instrument
esenţial pentru punerea în practică a principiului justificării. Ghidul este adresat întregului
personal din sănătate, abilitat să solicite sau să efectueze examene imagistice medicale.

58
Obiectivul principal = Reducerea expunerii la radiaţii a pacienţilor prin înlăturarea
examenelor imagistice nejustificate!

Întrebări înaintea unui examen de imagistică medicală:


Un examen util este un examen al cărui rezultat - pozitiv sau negativ - modifică algoritmul
de tratament al pacientului sau întăreşte diagnosticul clinicianului. Principalele întrebări pe care
solicitantul trebuie să şi le pună sunt:
1. A fost efectuat deja acest examen? De exemplu, într-un alt spital, într-un serviciu de
asistenţă medicală ambulatorie, în urgenţă. Trebuie făcut totul pentru a obţine rezultatele
examenelor precedente. Atenţie la creşterea numărului de examene!
2. Am nevoie de acest examen? Nu, dacă rezultatele nu sunt susceptibile să modifice
abordarea terapeutică a pacientului, deoarece rezultatul pozitiv aşteptat este în general fără
impact asupra deciziei terapeutice sau rezultatul pozitiv este foarte improbabil.
3. Am nevoie de investigaţie acum? Cu alte cuvinte înainte ca boala să poată progresa
sau să se vindece. Rezultatele imediate sunt de natură să influenţeze tratamentul?
4. Acest examen este cel mai indicat? În condiţiile unui impact clinic identic, trebuie
preferate tehnicile neiradiante. Tehnicile imagistice evoluează repede, utilitatea unui examen
este oportun să se discute cu un specialist în radiologie clinică sau medicină nucleară. A fost
luată în considerare posibilitatea existenţei unei sarcini? Existenţa sarcinii, alăptarea,
antecedente de intoleranţă la produsele utilizate, vârsta sunt elemente care pot influenţa
alegerea tehnicilor imagistice; copiii sunt mai sensibili la radiaţiile ionizante.
5. Am pus bine problema? Informaţiile clinice nepotrivite şi o formulare greşită a
intrebărilor ce trebuie rezolvate de imagistică pot conduce la realizarea unui examen incorect
(cu omiterea unor aspecte esenţiale, de exemplu).

Reducerea expunerii pacienţilor prin utilizarea preferenţială a tehnicilor noniradiante


(ecografie şi rezonanţă magnetică): dacă, pentru explorarea unei patologii, mai multe tehnici
imagistice sunt considerate că aduc informaţii echivalente, este recomadată utilizarea unei
tehnici noniradiante. Această recomandare trebuie să aibă în vedere că:
- Fiecare tehnică imagistică este bazată pe un principiu fizic diferit şi aduce o informaţie
specifică. Alegerea celei mai bune tehnici ii revine practicianului, care realizează investigaţia.
Această responsabilitate de alegere finală a tehnicii este atribuită medicului realizator al
investigaţiei, chiar în cazul dezacordului cu medicul solicitant.
- Dacă tehnica imagistică solicitată nu este disponibilă, medicul realizator poate alege o
altă examinare, eventual iradiantă, datorită necesităţii punerii unui diagnostic rapid.

Îmbunătăţirea practicilor clinice prin raţionalizarea indicaţiilor de examene imagistice:


Recomandările „Ghidului de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale -
Recomandări pentru personalul din sănătate” sunt adresate tuturor medicilor, generalişti şi
specialişti, oricare ar fi activitatea lor. Totuşi, pentru a nu cădea într-o complexitate extremă,
recomandările nu acoperă domeniul supraspecializărilor şi nu trebuie considerate reguli
59
intangibile. Anumite patologii complexe pot necesita abordări diagnostice particulare, neavute în
vedere în acest document.
Aplicarea recomandărilor „Ghidului” ar trebui să conducă la o armonizare a practicilor
medicale. Se poate aştepta o îmbunătăţire apreciabilă a coordonatelor sănătăţii publice şi
economiei. Putem spune că Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale
este un ghid de utilizare corectă şi nu are în nici un caz pretenţia de tratare exhaustivă a tuturor
situaţiilor clinice. Practicienii sunt primii responsabili pentru justificarea actelor pe care le solicită
sau pe care le efectuează.
(Ghidul de utilizare a examenelor radiologice şi imagistice medicale - Recomandări pentru
personalul din sănătate - este lucrarea care realizeaza transpunerea Directivei Europene 97/43
EURATOM. Versiunea in limba română a fost realizată de către Societatea de Radiologie şi
Imagistică Medicală din România şi avizată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare - CNCAN).

60
IV. RADIOTERAPIA SI ALTE PROCEDEE TERAPEUTICE
CARE UTILIZEAZA FACTORI FIZICI

RADIOTERAPIA

Radioterapia este o metodă terapeutică cu acţiune loco-regională, care foloseşte


radiaţiile ionizante pentru distrugerea celulelor tumorale maligne (celulele canceroase). Pe lângă
tratarea unor forme de cancer, în situaţii relativ limitate şi folosind doze mici, poate fi utilizată
pentru efectul său de scădere a inflamaţiei în tratarea afecţiunilor articulare inflamatorii
degenerative.

Radioterapie - aparat si procedura

Domenii de aplicatie
-radioterapia cu efecte functionale
-radioterapia antiinflamatorie
-radioterapia antitumorala - utilitate principala.
Radioterapia modernă se diferenţiază de tehnicile anterioare de radioterapie prin precizia
ridicată a iradierii şi prin reducerea substanţială a timpului de tratament.
Surse
-radiatii X produse de generatoare „conventionale” („ortovoltaj”);
-radiatii X si gamma de energii inalte („megavoltaj”) generate in instalatii acceleratoare
de particule de tipul betatronului sau acceleratoarelor liniare;
-radiatii beta si gamma emise de o larga categorie de izotopi radioactivi (Cobalt 60,
Iridium 192, Aur 198, Strontiu-Ytriu 90, etc);
-radiatii corpusculare (protoni, neutroni, mezoni, fragmente de nuclee atomice,
accelerate in instalatii speciale).

61
Tehnici
-iradierea externa:
-teleiradiere (teleradioterapie)
-iradierea de contact (curie-terapia)
-iradierea interna (brahiterapia).
Radioterapia antitumorala
Radioterapia constă în utilizarea radiaţiei ionizate pentru a distruge celulele canceroase,
cu un minimum de efecte secundare la nivelul organelor sau ţesuturilor sănătoase din
vecinătatea tumorii, fără a avea influenţe majore asupra calităţii vieţii pacienţilor.
Radioterapia acţionează asupra acestor celule pe două căi:
- Directă - distruge în mod direct celula canceroasă
- Indirectă - produce modificări la nivelul metabolismului celulei canceroase, modificări
care vor conduce la moartea acesteia.
Datorită preciziei şi eficienţei asupra tumorii canceroase, peste 60% din cazurile de
cancer din Europa sunt tratate prin radioterapie.
În general, radiaţiile sunt direcţionate către tumora şi zona din imediata vecinătate a
acesteia, lucru care distruge tumora primară şi reduce riscul de răspândire la organele din
apropiere. Tehnologia de ultimă generaţie (IMRT-VMAT) permite modularea dozei totale de
radiaţii, astfel încât tumora primară să fie tratată cu doze mari şi ţesuturile sănătoase din
vecinătate să fie cât mai protejate.
Pentru a obţine un raport beneficii/riscuri în favoarea pacientului, administrarea dozei
totale de radiaţii se face în mai multe zile consecutive, folosind zilnic cantităţi mici de radiaţii.
Acest proces se numeşte fracţionare şi în general administrarea se face 5 zile/săptămână (de
luni până vineri) cu 2 zile de pauză, astfel încât ţesuturile sănătoase să se poată reface.
Tratamentul prin radioterapie poate fi utlizat cu două scopuri, curativ şi paliativ.
Radioterapia curativă este denumită atunci când cancerul poate fi vindecat şi are ca scop
distrugerea completă a celulelor canceroase. Aceasta poate fi administrată în momente diverse,
singură sau împreună cu alt tratament: înainte de intervenţia chirurgicală, pentru a micşora
tumora, sau după operaţie, pentru a opri creşterea celulelor canceroase care ar putea rămâne.
Aceasta poate fi administrată, de asemenea, înainte, în timpul sau după chimioterapie sau
tratamentul hormonal, pentru a îmbunătăţi rezultatele generale.
Radioterapia paliativă se utilizează atunci când vindecarea totală a cancerului nu mai este
posibilă, dar ameliorarea simptomelor face viaţa pacientului mai confortabilă şi calmează
durerea.
Decizia de a trata o tumoră cu radiaţii se bazează pe localizarea tumorii primare şi în
funcţie de tipul celulelor tumorale, dacă acestea sunt radiosensibile. Radioterapia cu scop
curativ este utilizată în tratarea unor forme de cancer, de cele mai multe ori fiind o parte
integrantă a tratamentului, alături de chimioterapie, chirurgie şi hormonoterapie.
În cazul tumorilor radiosensibile, radioterapia poate fi singurul tratament necesar pentru
tratarea şi vindecarea lor, deoarece acestea răspund prompt şi arată o regresie după
administrarea de doze moderate de radiaţii. Tipurile de cancer extrem de radiosensibile sunt
leucemia (cancer al celulelor sanguine) şi limfomul (cancer al sistemului limfatic). Alte tumori
62
radiosensibile includ cancerul de col uterin, de laringe, de sân şi de prostată.
Tipurile de cancer cu cea mai mare incidenţă în România la care se aplică radioterapia sunt:
cancerul de sân, de col uterin, cancerul uterin (endometrial), de prostată, cancerul colorectal, de
stomac, cancerul pulmonar.
Nu toate tipurile de tumori sunt sensibile la radiaţiile folosite în radioterapie. Cancerul de
ovar, unele forme de cancer de tiroidă şi melanomul malign - sunt câteva dintre formele de
cancer în tratamentul cărora radioterapia are rol limitat.
Efectele secundare ale radioterapiei variază major în funcţie de localizarea tumorii
tratate, structurile anatomice aflate în imediata sa vecinătate, doza totală de radiaţii administrată
şi, nu în ultimul rând, de sensibilitatea fiecărui pacient în parte. Alte boli ale pacientului pot să
infuenţeze efectele secundare ale radioterapiei.
Efectele secundare sunt cauzate de atingerea celulelor sănătoase:
Reacțiile precoce sunt reversibile în cateva săptămâni: radiodermita acută (roșeața cutanată,
depilare), hipoplazie medulară (distrugere a celulelor sangvine ale maduvei osoase).
Reacțiile tardive, care se produc uneori dupa mai mulți ani, sunt mai greu reversibile:
radiodermita cronică (piele fină, uscată, cuperoasă), fibroza pulmonară (invadare a plămânilor
de țesut fibros), întârziere a creșterii la copil, apariția altor cancere, tulburări genitale
(menopauza precoce, sterilitate), anomalii ale gameților mai mult sau mai puțin transmisibile
urmașilor.
Prevenirea, de eficacitate sigură dar partială, se bazează pe precauțiile tehnice: doza de
radiație și volumul corporal iradiat să fie cele mai mici posibile, diminuarea dozelor de
administrat pe sedință și cresterea, în schimb, a numărului de sedințe.
Cele mai frecvente metode de radioterapie sunt:
 Radioterapie externă (transcutanată sau teleradioterapie) - sursa de radiaţii
este exterioară corpului şi este reprezentată de un aparat (accelerator liniar) care
produce fascicule de radiaţii îndreptate spre ţinta tumorală după traversarea
ţesuturilor superficiale.
 Radioterapia endocavitară/interstiţiala (brahiterapia) - sursa de radiaţii este în
interiorul corpului, prin plasarea de surse radioactive în interiorul sau în
apropierea tumorii, surse care administrează o doză mare de radiaţie în volumul
tumoral şi, totodată, reduc expunerea la radiaţii a ţesuturilor sănătoase.
Brahiterapia poate fi folosită cu scopul de a vindeca tumorile canceroase, în cazul
în care acestea sunt mici sau avansate doar local, cu condiţia ca boala să nu aibă
metastaze (răspândite în alte părţi ale corpului).
 Radiochirurgia - este o tehnică specială de radioterapie, utilizată în tratarea
tumorilor într-un mod neinvaziv, puternic şi eficient. Cea mai avansată formă de
radiochirurgie utilizează sistemul Cyberknife - cu o acurateţe deosebit de precisă,
acesta emite radiaţii din mai mult de 1600 de unghiuri diferite spre ţinta tumorală.
 Radioterapia metabolică - administrarea unor substanţe radioactive la nivelul
sistemului circulator - este o formă de radioterapie folosită mai ales în tratarea

63
metastazelor osoase multiple extinse la nivelul întregului schelet sau pentru unele
forme de cancer de tiroidă.
În prezent, exista trei tehnici moderne de radioterapie externă:
- 3D CRT - Radioterapie Conformaţională 3D;
- IMRT - Radioterapie cu Intensitate Modulată cu fascicule de tratament fixe, în care
modularea intensităţii fasciculului de iradiere se face prin modificarea poziţiei lamelelor
colimatorului MLC (colimator multilamelar);
- VMAT - Arcterapie Modulată Volumetric, este ultima inovaţie în IMRT, tehnica
rotaţională de radioterapie cu intensitate modulată unde acceleratorul se roteşte în jurul
pacientului pentru a ţinti radiaţia asupra ţesutului bolnav din diferite unghiuri. Modulaţia
este creată de arcuri suprapuse.
Mai sunt utilizate şi alte tehnologii precum radioterapia 2D sau aparatele cu cobalt, dar
sunt cu mult depăşite în comparaţie cu evoluţia aparaturii actuale. În prezent, în România, cea
mai utilizată tehnică de iradiere este cea 2D, fără integrarea unui sistem computerizat pentru
planificarea tratamentului şi a unui computer tomograf simulator.
Tehnologia de ultima generaţie IMRT - VMAT asigură unul dintre cele mai
performante tratamente de radioterapie disponibile în lume. Aceasta prezintă următoarele
avantaje:
- posibilitatea personalizării tratamentului şi adaptării la forma
tumorală, fiind un tip de radioterapie înalt conformaţională;
- timpul scurt al unei şedinţe de radioterapie, de maxim 5-7
min/sesiune, ceea ce creşte confortul pacientului şi precizia
iradierii;
- gradul de libertate suplimentar oferit prin rotaţia sursei de
iradiere în jurul pacientul iradiat şi a vitezei de rotaţie a acesteia,
ceea ce permite ca tumora să fie abordată la 360 de grade;
- posibilitatea modificării debitului dozei de radiaţie în timpul
iradierii;
- precizia fasciculelor de radiaţii îndreptate spre ţinta tumorală şi
reducerea iradierii ţesuturilor normale, ceea ce scade riscul
reacţiilor adverse acute şi cronice;
- posibilitatea administrării unor doze terapeutice optime în
volumele ţintă, precum şi obţinerea în interiorul volumului ţintă a
unor zone cu doze diferite de iradiere, ceea ce asigură
eficacitatea tratamentului şi creşte şansele de control tumoral.
Radioterapia este administrată în sistem ambulatoriu iar numărul de tratamente de care
pacientul va avea nevoie depinde de mai mulţi factori ai stării sale şi de tipul de cancer de care
acesta suferă. După tratament, pacientului trebuie sa i se ofere instrucţiuni speciale, spre
exemplu cu privire la îngrijirea zonei de tratament.

64
Tratamentul antitumoral este un tratament complex care implică atât aspectele ce ţin
de radioterapie, cât şi de nutriţie, de ameliorare a durerii, precum şi factori psihologici. Fiecare
caz trebuie analizat individual de catre o echipă multidisciplinară, urmând ca strategia de
tratament să fie decisă în cadrul unei Comisii Oncologice („Tumor Board”). Aceasta este una
dintre cele mai complexe şi inovative abordări în tratarea bolnavilor de cancer ce presupune ca
decizia de tratament să fie una colectivă, integrată şi luată în funcţie de recomandările
specialiştilor fiecărui pacient, istoricul său medical şi evoluţia stării sale de sănătate, precum şi
în funcţie de protocoalele internaţionale în radioterapie. Practica medicală a dovedit că astfel,
şansele de reuşită în tratarea pacienţilor oncologici sunt mult mai mari decât în cazul unei
abordari clasice.

Baze clinice ale tratamentului antitumoral


- tratamentul antitumoral se bazeaza pe un diagnostic clinic, histopatologic si biologic exact;
- poate fi realizat in scop curativ sau paliativ;
- stadializarea clinica este obligatorie (clasificarea tumorii in functie de gradul ei de extindere).
Pentru stadializare se utilizeaza „sistemul TNM” (clasificarea clinica preterapeutica) si
„sistemul pTNM (clasificarea histopatologica postchirurgicala);
- exista definite patru grupări stadiale clinice: stadiu clinic I, II, III si IV.

Stadializarea clinica a tumorilor


Aprecierea extensei tumorilor urmareste:
a. invazia locală prin extensie directă în ţesuturile de vecinătate;
b. extensia loco-regională pe calea vaselor limfatice (aprecierea numărului de ganglioni
limfatici invadaţi) sau prin însămânţarea în cavităţile organismului (ex: peritoneul);
c. diseminarea la distanţă, obişnuit prin vasele sistemului circulator (metastaze).

Regulile generale ale sistemului TNM


Sistemul TNM este expresia extensiei anatomice a bolii maligne, bazat pe evaluarea a trei
parametri:
• T (tumora) - extensia tumorii primare
• N (engl. node = ganglion) - absenţa / prezenţa extensiei la ganglionii limfatici regionali
• M (metastaza) - absenţa / prezenţa metastazelor la distanţă de tumora primară şi ganglionii
regionali.
 Clasificarea clinica preterapeutica - sistemul TNM sau cTNM
Clasificarea TNM se bazează pe descripţia tumorii primare (T0-T4), diseminarea la
ganglionii regionali (N0-3) şi diseminarea la distanţă (M0-1). Stadializarea TNM se
utilizează pentru carcinoame.
 Clasificarea anatomo-patologica postchirurgicala - sistemul pTNM
Este bazată pe datele achiziţionate înaintea tratamentului, suplimentată sau modificată în
funcţie de datele dobândite după intervenţia chirurgicală şi examinarea histopatologică
(anatomo-patologica).

65
Regulile generale care se aplică tuturor localizărilor sunt următoarele:
1. Toate cazurile trebuie să fie confirmate microscopic (histopatologic). Cazurile
nedemonstrate pe această cale trebuie raportate separat.
2. Pentru fiecare localizare sunt descrise două clasificări, anume:
a. Clasificarea clinică preterapeutica numită şi cTNM se bazează pe evidenţe
rezultate în urma examenului clinic, imagistic, endoscopic, etc.
b. Clasificarea anatomo-patologică postchirurgicală notată pTNM se bazează pe
examinarea anatomo-patologică. Evaluarea se face din punct de vedere al
tumorii (pT) prin rezecţia sau biopsia tumorii, a ganglionilor regionali (pN) şi
a metastazelor la distanţă (pM).
3. Gruparea pe stadii se face după desemnarea categoriilor T, N şi M şi/sau pT, pN şi pM.
Odată stabilită clasificarea şi stadializarea TNM trebuie să rămână aceeaşi în toate
înregistrările medicale. Stadiul clinic este esenţial în alegerea şi evaluarea tratamentului
în timp ce stadiul patologic furnizează cele mai mai precise date pentru evaluarea
prognosticului şi pentru analiza rezultatelor finale.
4. Dacă există dubii privind corectitudinea categoriilor T, N sau M în care trebuie încadrat un
caz anume, atunci se va alege categoria cea mai joasă (adică cele mai puţin avansate);
acest fapt se va reflecta şi în stadializare.
5. În cazul tumorilor multiple simultane în acelaşi organ se va clasifica tumora cu cea mai
înaltă categorie iar numărul tumorilor este indicat în paranteze [ex. T2(m) sau T2(5)] iar
multiplicitatea este un criteriu pentru clasificarea T. În tumorile bilaterale în organe
pereche (ovar, trompe uterine, tiroidă, ficat) fiecare tumoră trebuie clasificată
independent.
6. Definirea categoriilor TNM şi stadializarea pot fi restrânse sau extinse în scopuri clinice
sau de cercetare, atâta timp cât nu sunt schimbate definiţiile de bază recomandate (de
exemplu, orice T, N sau M poate fi divizat în subgrupuri).

Pentru clasificarea TNM sunt folosite următoarele notaţii:


T – tumora primară
Tx – tumora primară nu poate fi evaluată;
T0 – nu există dovada tumorii primare;
Tis – carcinom in situ;
T1, T2, T3, T4 – creşterea şi invazia tumorii primare.
N – ganglionii regionali
Nx – ganglionii regionali nu pot fi evaluaţi;
N0 – nu există metastaze ganglionare regionale;
N1, N2, N3 – invadarea ganglionilor regionali în diferite grade.

66
Notă: extensia directă a tumorii primare în ganglionii regionali nu este considerată
metastază limfatică ganglionară. Metastaza în oricare alt ganglion cu excepţia celor regionali se
consideră metastază la distanţă.
M – metastaza la distanţă
Mx – metastazele nu pot fi evaluate;
M0 – nu există metastaze;
M1 – metastaze la distanţă.
Categoriile M1 pot fi adnotate după cum urmează:
Pulmonar PUL Măduva osoasă MAR
Osos OSS Pleura PLE
Hepatic HEP Peritoneu PER
Cerebral BRA Suprarenale ADR
Ganglioni limfatici LYM Piele SKI
Altele OTH

Grupări stadiale clinice


Deşi, criteriile exacte variază cu fiecare localizare de organ, categoriile stadiale sunt
împărţite în patru stadii:
Carcinomul in situ este catalogat ca stadiul 0.
Stadiul I (T1NoMo): tumora primară este limitată la organul de origine (cancer precoce); nu
sunt dovezi de extensie ganglionară sau vasculară. Tumora poate fi uzual extirpată prin
rezecţia chirurgicală. Supravieţuirea pe termen lung este de la 70% la 90%.
Stadiul II (T2N1Mo): tumora primară a invadat ţesuturişle din jur şi ganglionii regionali din
aria de drenaj a tumorii (ganglionii „ de staţia I”). Tumora este operabilă dar, datorită extensei
locale, nu poate fi complet rezecată, păstrează un risc crescut de metastazare la distanţă.
Supravieţuirea este de 45% la 55%.
Stadiul III (T3N2Mo) Tumora primară este mare, cu fixare la structurile profunde. Ganglionii
regionali sunt invadaţi, adenopatiile sunt mai mari de 3cm. în diametru şi fixate la structurile
înconjurătoare. Tumora nu este rezecabilă uzual şi rezecţia nu poate fi completă.
Supravieţuirea este de 15% la 25%.
Stadiul IV (T4N3M1): tumora primară este extinsă (mai mult de 10cm în diametru); invazia
în ţesuturile din jur şi subjacente este prezentă. Ganglionii limfatici sunt invadaţi extensiv şi
există o evidenţa metastazelor la distanţă de tumora primară. Supravieţuirea este de mai
puţin de 5%.

67
În paralel cu clasificarea TNM circulă şi alte sisteme de clasificare.
Astfel, mai vechile clasificări Dukes (în cancerele colo-rectale), clasificarea Clark (în
melanoamele maligne) si clasificarea Ann Arbor (in limfoamele maligne) sunt utilizate şi în
prezent în practica clinica.

A) Clasificarea Dukes modificată Astler Coller în cancerele de colon:


- stadiu A limitat la mucoasă;
- stadiu B1 invazia musculara mucoasei, submucoasă şi musculara propria dar fără
subseroasă;
- stadiul B2 invazia subseroasei, seroasei şi a organelor învecinate;
- stadiul C1 invazia din stadiul B1, plus ganglionii limfatici invadaţi;
- stadiul C2 cuprinde stadiul B2 plus ganglionii limfatici invadaţi;
- stadiul D reprezintă boala diseminată la distanţă.

B) Pentru melanoamele maligne se foloseşte şi clasificarea Clark, pe 5 nivele:


- nivelul I – invazia cuprinde epidermul dar fără penetrarea membranei bazale (in situ);
- nivelul II – invazia este dincolo de membrana bazală, în dermul papilar;
- nivelul III – invazia este la joncţiunea dintre dermul papilar şi dermul reticular;
- nivelul IV – invazia depăşeşte dermul reticular;
- nivelul V – leziunea invadează grăsimea subcutanată.

C) În limfoamele maligne, clasificarea Ann Arbor din 1971 rămâne de utilitate în


boala Hodgkin şi limfoamele non-hodgkiniene. Clasificarea Ann-Arbor din 1971 a fost modificată
în 1989 la Conferinţa de la Cotswold şi este cea care se foloseşte în prezent.
- Stadiul I – afectarea unei singure regiuni ganglionare limfatice sau a unei singure structuri
limfoide (splină, timus, inelul Waldeyer) sau a unei singure regiuni extralimfatice (I E).
- Stadiul II – afectarea a două sau mai multe regiuni limfatice ganglionare de aceeaşi parte
a diafragmului (invazia ganglionilor hilari bilateral constituie stadiul II); localizarea într-un organ
extraganglionar şi afectarea unei regiuni ganglionare de aceeaşi parte a diafragmului (II E).
- Stadiul III – afectarea ganglionilor limfatici de ambele părţi ale diafragmului, cu implicarea
splinei sau localizarea prin contiguitate a unui organ extranodal (III E sau ambele III SE).
- III 1 cu sau fără afectarea ganglionilor splenici, celiaci sau portali;
- III 2 cu afectarea ganglionilor paraaortici, iliaci sau mezenterici.
- Stadiul IV – leziuni diseminate în unul sau mai multe organe extralimfatice sau ţesuturi cu
sau fără implicare ganglionară.
La fiecare din categoriile stadiale de mai sus se pot adăuga:
- A – fără alte simptome;
o
- B – cu febră peste 38 C, transpiraţii nocturne, scădere ponderală cu > 10% în ultimele 6
luni.

68
ALTE PROCEDEE TERAPEUTICE CARE UTILIZEAZA FACTORI FIZICI

TERMOTERAPIA

Termoterapia este o metoda de tratament nespecific ce utilizeaza ca agent terapeutic


factorul termic vehiculat de diversi vectori ca: apa, lumina, aerul, parafina, namolul, nisipul. Prin
aceasta metodologie se poate creste temperatura tesuturilor pe care se aplica superficial (0,5
cm) sau profund (3,5 cm).

Termoterapie

Efectele fiziologice ale termoterapiei :


 Efecte circulatorii
Cresterea temperaturii produce vasodilatatia capilara, asigurand o mai buna
circulatie a sangelui in regiunea unde este aplicata, activand metabolismul local si
grabind procesul de vindecare.
 Efect de crestere a elasticitatii
La o temperatura intre 40 si 45C, extensibilitatea colagenului din tendoane,
ligamente, capsule articulare sau cicatrici creste, permitand exercitiile de intindere
necesare reducerii anumitor retractii. In acelasi timp, redoarea articulara este
diminuata datorita scaderii vascozitatii lichidului sinovial.
 Efect decontracturant
Contracturile musculare sunt combatute, indiferent daca au la origine afectiuni
musculo-scheletice sau neurologice, prin ameliorarea functionarii receptorilor din
muschii responsabili cu reglarea tonusului muscular.
 Efect antialgic.
Durerea este diminuata datorita reducerii contracturilor, datorita ameliorarii
circulatiei sanguine, dar si prin actiunea directa asupra mecanismelor de control
ale durerii – prin cresterea pragului de perceptie a ei, prin inhibarea transmisiei si

69
prin stimularea secretiei de endorfine. Datorita acestor efecte, caldura este
folosita foarte eficient in afectiunile cronice.
Contraindicatiile utilizarii caldurii
 inflamatii acute;
 tulburari circulatorii si limfatice (accentueaza edemul);
 insuficienta cardiorespiratorie, hipertensiune arteriala
 tulburari de sensibilitate (risc de arsura);
 afectiuni dermatologice;
 afectiuni canceroase.

CRIOTERAPIA

Este un alt adjuvant pretios al recuperarii care foloseste apa rece, gheata, acidul
carbonic etc. pentru racirea unui segment al corpului. Poate fi aplicata sub forma de impachetari
reci, imersii de scurta durata (1 minut) intr-un mediu apa-gheata, masaj cu cuburi de gheata, bai
contrastante, aplicatii locale, etc.
Efectele sunt: scaderea metabolismului local, vasoconstrictie (urmata de vasodilatatie de
protectie), diminuarea edemului, relaxarea musculara, diminuarea sangerarii, diminuarea durerii
si a inflamatiei. In durerea acuta, crioterapia este mai buna decat terapia cu caldura. Aplicatiile
reci pe zona afectata pot contribui la diminuarea spasmului muscular, atat in durerile
miofasciale, cat si in cele traumatice. Se foloseste deseori la sportivi in cazul unor accidentari,
combinat cu laserterapie.

Indicatii:
 afectiunile neurologice, care se manifesta prin cresterea spasticitatii (crioterapia este mai
eficienta in aceste cazuri decat aplicarea caldurii);
 afectiunile reumatologice: inflamatorii (reducerea puseelor inflamatorii), artrozele
(diminuarea durerii, destindere), tendinite, bursite, dureri cervicale, dorsale sau lombare,
algoneurodistrofie;
 traumatologie si ortopedie pentru ameliorarea durerilor pe parcursul exercitiilor de
recuperare, dar si pentru prevenirea sangerarilor.

Aplicatii locale reci

70
Crioterapia prin aplicarea locala de azot lichid sau sau oxid nitric, este folosita pentru a
îngheța și a distruge leziuni, precum și decopertarea lor cu o chiuretă (ex: veruci ). Aplicarea de
azot lichid poate provoca arsuri sau înțepături la nivelul locului tratat, care pot persista timp de
câteva minute după tratament. Pierderea de culoare sau persistent de cicatrici pot complica
aceste tratamente. În tratamentul cu azot lichid, se poate forma o vezicula la locul de tratament,
dar aceasta va cădea în două până la patru săptămâni.

Crioterapie prin aplicare de azot lichid

Se contraindica folosirea aplicatiilor reci la persoanele instabile si hipersensibile la frig


sau care prezinta tulburari ale sensibilitatii, afectiuni cardiace, neoplazii, arteriopatii, sindrom
Raynaud, hemoglobinuremie paroxistica la rece etc.

ELECTROTERAPIA

Electroterapia consta in folosirea curentului electric pentru stimularea tesuturilor, cu


scopul vindecarii diferitelor afectiuni sau al recuperarii anumitor functii pierdute ale organismului.
S-a demonstrat ca oasele, cartilajele, ligamentele, tendoanele si diferite celule ale corpului sunt
influentate pozitiv de electricitate. Se considera ca, prin stimularea electrica a celulelor,
tesuturile afectate pot fi vindecate.

Dupa forma de curent electroterapia cuprinde:


- galvanoterapia (curentul continuu);
- faradoterapia (curentul alternativ);
- derivatii lor (curentii de joasa frecventa, de medie si inalta
frecventa).

71
1. Galvanoterapia
Numele ii vine de la descoperitorul curentului continuu, Galvani. Acumulatorul furnizeaza
curentul, iar aparatele, numite pantostate, sunt folosite in medicina. Pantostatele moderne
folosesc lampile diode (cu 2 electrozi) si au inlocuit complet pe cele cu motor generator.

Baie galvanica

Folosirea curentului galvanic in scop terapeutic, deci galvanizarea - se face dupa o anumita
tehnica, dealtfel foarte usoara. Afara de galvanizarile locale, care pot fi transversale (adica
folosind poli opusi - de exemplu pozitivul - anterior pe coapsa, iar negativul - posterior pe
coapsa) sau longitudinale (adica de-a lungul segmentului - de exemplu: pol pozitiv - lombar, iar
negativ - pe gamba sau planta) se mai pot face galvanizari si in apa, in niste vase speciale
(celule), de unde si numele de bai galvanice bicelulare (de exemplu la maini) sau patru-celulare
(maini - picioare). Durata unei sedinte este de 15 - 20 de minute, in serii de 10 -15 sedinte.
Actiune:
Curentul galvanic are urmatoarele proprietati fizice, chimice si biologice:
Fizice: curentul galvanic are un efect termic constant, prin incalzirea tegumentelor.
Chimice: electroliza este efectul prin care ionii pozitivi (cationii) merg la catod, iar ionii
negativi (anionii) merg la anod. Pe baza acestei proprietati se poate obtine disociatia electrolitica
a unui medicament in solutie, medicament ce urmeaza a fi introdus in organism, cu ajutorul
curentului electric. De exemplu: iodul - solutia de iod va fi dusa la polul negativ (de exemplu KI).
Iodul va fi respins si va strabate tegumentul; sau novocaina - solutia clorhidrat de novocaina
care va disocia in clorhidrat (-) si novocaina (+). in cazul unui genunchi dureros: o vom aplica la
polul +, va fi respinsa si va strabate tesuturile. In general, substanta cu ionul activ (I, S,
novocaina, Mg, Ca etc.) se aplica la acelasi pol, identic cu sarcina sa electrica, pentru ca sa
aiba loc fenomenul respingerii. Aceasta proprietate a curentului galvanic se cheama ionoforeza.
Biologice (sau fiziologice): local se produc, dupa cele 15 - 20 de minute de la aplicarea
galvanizarii, o vasodilatatie si un eritem, care explica efectul termic al curentului; are un bun
efect analgezic (la anod); electroforeza si electroendosmoza.
- electroforeza = este caracterizata prin dirijarea micelelor
coloidale spre polii de sens contrar - anaforeza si cataforeza;

72
- electroendosmoza = deplasarea particulelor de lichid spre
catod; efectul electronic: anelectrotonusul, scade excitabilitatea
nervilor la polul pozitiv si catelectrotonusul determina o crestere
la cel negativ; galvanonarcoza sau narcoza electrica, obtinute
pe iepure (Leduc), ca si reactii auditive (sunete etc), reactii
vizuale (fosfene) sau labirintice (vertij, nistagmus etc).
Indicatiile galvanizarilor sunt multiple si anume: in bolile locomotorii, arterite, artroze,
spondiloze, sechele posttraumatice (contuzii, entorse etc), dupa aparate ghipsate; afectiuni
cardio-vasculare: hipertensiune arteriala, hemiplegii (se fac ionizari transorbitare cu MgSO4, Ca
etc), arterite periferice, sindrom Raynaud, acrocianoze, sechele postflebitice.

2. Faradoterapia
Inseamna folosirea curentului alternativ (Faraday) de joasa frecventa, in scop terapeutic.
Acest curent este caracterizat printr-un numar de 50 - 100 de perioade sau oscilatii pe secunda.

Faradoterapie

Curentul alternativ se obtine de la retea, prin intermediul pantostatelor care furnizeaza curentul
galvanic. O bobina de inductie din aparat transforma curentul continuu in curent alternativ.
Tehnica si modul de aplicare sunt aceleasi ca si la galvanizari. Se folosesc electrozi ficsi sau
stabili, de regula plasati opus pe segmentul respectiv, unde se face faradizarea sau un electrod
mobil, “in rulou”, care se plimba pe tegument, celalalt fiind fix si plasat opus pe acelasi segment.
Actiuni si indicatii: dat fiind intreruperea sa (alternanta), curentul faradic nu are o putere de
penetratie mare, dar el actioneaza asupra placii neuromotorii din muschi, determinand
contractia musculara. Este un bun excitant si tonifiant al acestei musculaturi. De aici si indicatia
majora a acestei terapii, si anume: paraliziile flasce, atrofiile sau hipotrofiile musculare (sechele
dupa paralizii, pareze, aparate ghipsate, sechele posttraumatice etc).
Este contraindicata in paraliziile spastice.

3. Derivatii lor
a) Curentii cu Impulsuri
Din acest tip de curenti fac parte: curentul diadinamic, care are o larga utilizare si o mare
eficienta.
73
Origine: curentii cu impulsuri provin din curentul continuu, ritmic, interupt prin diferite
mecanisme, ajungand la impulsuri de 1 - 500/sec si chiar mai mult. Dupa forma acestor
impulsuri s-au obtinut diferite varietati de curenti, si anume: curenti rectangulari; curenti
triunghiulari; curenti trapezoidali; curenti sinusoidali. Dintre acestia din urma face parte curentul
diadinamic (P. Bernard). El are o frecventa de 50 - 100 de impulsuri/sec; deci este un curent de
impulsuri de joasa frecventa. Aparatele de diadinamica sunt mici, pot fi si portabile
asemanatoare pantostatelor. Tehnica de aplicare are multe parti comune cu aceea a
galvanizarilor. Aceste aparate produc mai multe forme de curent diadinamic, dintre care
mentionam: monofazat fix; difazat fix; scurta perioada; lunga perioada.
Actiune: cea mai importanta actiune este ridicarea pragului de excitabilitate dureroasa, de unde
si efectul sau puternic antalgic; de asemenea, provoaca si contractii musculare.
Anelectrotonusul si catelectrotonusul sunt prezente, cu deosebirea ca efectul analgezic este la
polul negativ. De asemenea, are efect vasodilatator.
Indicatii: bolile algice ale aparatului locomotor, reumatismul articular si abarticular,
traumatismele si sechelele lor; bolile neurologice - nevralgii, nevrite, boli vasculare; tulburari
circulatorii periferice (Raynaud, acrocianoza etc).
b) Curentii de Medie Frecventa
In cazul in care frecventa oscileaza intre 3000 si 50000 oscilatii/sec, acesti curenti
alternativi se mai numesc si de medie frecventa. In aceasta situatie, limitele lor se afla intre
curentii de joasa frecventa si cei de inalta frecventa (care au peste 100 000 de oscilatii/sec).
Curentii de medie frecventa sunt produsi de aparatele (de marimea unor pantostate):
Myodinaflux, Nemectron, Nemectrodin etc. care dau un curent cu frecventa intre 5000 si 10000
Hz. Curentul are tot un caracter sinusoidal, cu frecvente si pauze diferite, obtinandu-se diferite
forme: amplitudine constanta; lunga perioada; scurta perioada; supramodulat. Folosirea
aparatului comporta o anumita tehnica, comparabila, in mare, cu aceea a utilizarii pantostatelor.
Actiune: efectul acestui curent este analgezic, excitomotor si trofic.
Indicatii: afectiuni reumatismale (artrite, artroze); afectiuni traumatice (redori, hidartroze,
entorse si toate sechelele posttraumatice) afectiuni neuro-musculare (nevralgii, nevrite, mialgii,
hipotrofii, atrofii); afectiuni circulatorii periferice (arterite, sindrom Raynaud), acrocianoze etc);
alte boli - atonii intestinale, diskinezii biliare, anexite etc.
Contraindicatii: se vor evita aplicatiile in regiunea precordiala (insuficienta cardiaca, H.T.A.
evoluata), in starile febrile, neoplazii etc.
c) Curentii de Inalta Frecventa
Sunt curenti alternativi, cu o frecventa peste 100 000 de oscilatii/sec.
Sumare notiuni tehnice: curentul de inalta frecventa se obtine prin circuitul oscilant format din:
condensator (capacitate electrica); bobina de inductie; scanteietor (intrerupator sau eclator).
Cand cantitatea de electricitate inmagazinata de condensator depaseste rezistenta opusa de
scanteietor, se produce scanteia electrica, cu descarcarea aparatului pana la 0. Grafic, aceasta
scurgere de curent poate fi reprezentata printr-o serie de unde (*un tren de unde) cu amplitudini
din ce in ce mai mici, pana se amortizeaza la 0. Acestea se numesc oscilatii amortizate. Dupa
un tratament de circa 15 - 20 de oscilatii, urmeaza o pauza, care coincide cu incarcarea
condensatorului (cu ajutorul bobinei de selfinductie). Asa se intampla la aparatele Arsonval si
74
diatermic. La ultrascurte, unde eclatorii s-au inlocuit cu trioda (lampa cu 3 electrozi), oscilatiile
nu mai descresc pana la amortizare, ci se produc, in flux continuu, sunt constante si de aceea
se numesc unde intretinute. Frecventa lor este considerabila (milioane/sec).
Proprietati
 Fizice:
Frecventa - au frecventa foarte mare - se exprima in KHz (1 kHz = 1 000 Hz) si o lungime
de unda inversa cu frecventa. Aparatul transmite unde electromagnetice la distante foarte mari,
de aceeasi frecventa cu a curentului care le-a generat. Fenomenul acesta sta la baza radiofoniei
si a radioteleviziunii. Din aceasta cauza, un aparat de ultrascurte poate tulbura receptia
aparatelor de radio si televiziune. Pentru a se evita acest lucru, s-a hotarat (in 1947) ca
aparatele de tratament sa fie fabricate numai pe anumite lungimi de unde (intre 7 si 22 m;
microundele = 0,12 m).
 Fiziologice:
a) inexcitabilitatea neuro-musculara; frecventa mare a acestor curentii depaseste pragul
de excitabilitate neuro-musculara, ei neprovocand contractii;
b) endotermia, adica incalzirea profunda a tesuturilor;
c) penetratia - actiunea penetranta este cu atat mai mare, cu cat frecventa este mai mica
(strabat si planurile osoase);
d) durata actiunii termice a curentilor de inalta frecventa este mai mare la curenii cu
undele intretinute (se elimina pauzele de la undele amortizate, care favorizeaza racirea
tesuturilor).

FOTOTERAPIA

Fototerapia (terapia cu lumina) reprezinta expunerea la lumina mai intensa decat


lumina becului, dar nu la fel de intensa ca lumina soarelui. Pentru terapia cu lumina nu se
folosesc: lumina cu ultraviolete, lampi ce emana caldura sau lampi de bronzat.

Fototerapia

Terapia cu lumina poate fi utila in tratamentul depresiilor si poate influenta (reseteaza)


'ceasul biologic' (ritmul circadian), ce controleaza somnul si trezirea.
75
Fototerapia consta, in mod tipic, in asezarea persoanei in fata unei lampi fluorescente cu
intensitate crescuta, in fiecare dimineata timp de 30 de minute, pana la 2 ore.
Utilitatea si indicatii ale fototerapiei
Majoritatea persoanelor folosesc fototerapia pentru a trata tulburarile afective sezoniere,
reprezentate de depresii legate de diminuarea zilei si reducerea luminii solare in lunile de
toamna si iarna. Starea psihica a celor mai multe persoane cu tulburari afective sezoniere se
amelioreaza dupa fototerapie. Acest lucru poate fi pus pe seama inlocuirii luminii solare
diminuate cu razele sintetice si resetarea ceasului biologic.
Fototerapia are eficienta maxima atunci cand este folosita dimineata, dupa trezire.
Medicul va indica mometul propice de utilizare al acestei terapii, dupa ce se va consulta cu
pacientul. Desi raspunsul la aceasta terapie poate aparea in 2-4 zile, in unele cazuri pot fi
necesare uneori pana la 3 saptamani de terapie pentru ca amelioarea simptomelor de tulburari
afective sezoniere sa se produca. Unele persoane cu tulburari emotionale sezoniere, in special
cei care se trezesc devreme dimineata, pot sa foloseasca fototerapia timp de 1-2 ore in timpul
serii.
Fototerapia este in general un procedeu sigur si poate fi asociat cu alte tipuri de terapii.
In cazul in care simptomele de depresie nu se amelioreaza sau se agraveaza, trebuie consultat
medicul.
Efectele adverse cele mai frecvente ale fototerapiei sunt:
 tensiune oculara si tulburari vizuale;
 cefalee;
 agitatie sau senzatie penibila;
 greata;
 transpiratii.
Aceste efecte adverse pot fi eliminate prin diminuarea timpului de expunere. Persoanele
ce au pielea sau ochii sensibili nu trebuie sa foloseasca fototerapia fara un aviz din partea
medicului. Inainte de a se incepe o terapie alternativa sau de a se combina o terapie alternativa
cu o terapie standard, este important sa se consulte medicul. Este posibil sa fie daunatoare
intreruperea terapiei standard si folosirea numai a unei terapii alternative.

ULTRASONOTERAPIA

Ultrasonoterapia reprezinta aplicarea terapeutica a campului electric de inalta frecventa asupra


organismului uman iar modul de actiune este dependent de proprietatile fizice ale acestuia.
Terapia cu ultrasunete se bazeaza pe utilizarea aparatelor de fizioterapie. Ultrasunetele pot fi
folosite in camp continuu, producandu-se asa numitul efect de micromasaj endotisular (in
profunzimea tesuturilor pe care se aplica terapia) sau prin utilizarea ultrasunetului cu impulsuri.

76
Ultrasonoterapie

Principalele efectele fiziologice ale ultrasonoterapiei sunt: analgezic, miorelaxant si


hiperemiant sau vasculotrofic. Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza
cele derivate, precum cele fibrolitice si cele antiinflamatorii.
Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite,
printre care: ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea
ultrasunetelor in medicina dentara.
De aceasta terapie beneficiaza:
 artrozele cu diferite localizari (spondiloza, gonartroza, coxartroza etc).
 suferintele tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH, epicondilite, sindromul algoneurodistrofic etc).
 afectiunile de natura ortopedico-traumatica (scurtarea perioadei de vindecare posttraumatism,
accelerarea calusarii fracturilor, contuzii, entorse, luxatii, hematoame).
 sindromul de deposturare insotit de durere, precum posturi algice vicioase, scolioze, cifoze sau
deformari ale piciorului.
 afectiunile dermatologice: cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor.
 afectiunile neurologice: nevralgii si nevrite, inclusiv dupa post herpes zoster.
 afectiunile ginecologice.
Contraindicatiile generale absolute ale ultrasonoterapiei sunt urmatoarele:
 afectiunile tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau tulburari de sensibilitate
cutanata,
 tulburarile de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara.
 starea generala alterata.
 tumorile in toate stadiile evolutive, pre si postoperator.
 tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare.
 starile febrile acute, indiferent de cauza.
 insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac.
 afectiunile venoase periferice.
 ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Alaturi de contraindicatiile absolute ale ultrasonoterapiei se inscriu si cele speciale,
precum: aplicatia la nivelul capului sau deasupra nivelului vertebrei C3, la nivelul maduvei
spinarii, ficatului, splinei, uterului gravid, la nivelul glandelor sexuale, plamani, cord, marile vase.
Nu se fac aplicatii cu ultrasunete la nivelul zonelor de crestere osoasa la copii si adolescenti.

77
TERAPIA LASER
Termenul LASER este un acronim pentru „amplificarea luminii prin emisia stimulata a
radiatiei” (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation).

Terapie LASER

Este vorba despre radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între 100
nanometri şi 2 milimetri. În funcţie de intensitatea radiaţiilor LASER, variază atât efectele
biologice, cât şi indicaţiile lor medicale, diagnostice sau terapeutice.
Domenii de aplicaţie medicală sunt multiple: oftalmologie, neurochirurgie, stomatologie,
dermatologie, cardiologie, ortopedie, ORL, ginecologie, urologie.
Pentru tratamentul bolilor aparatului locomotor, LASER-ul de intensitate mică (10-90
mW) este folosit în cadrul balneofizioterapiei. Sursa de lumină este pusă în contact direct cu
pielea, lucru ce permite energiei luminii (fotoni) să penetreze ţesuturile şi să interacţionează cu
molecule diferite, restabilind funcţia celulară normală. Lumina LASER-ului pătrunde în ţesutul
uman 8-15 mm, dar majoritatea ei este absorbită în primii 4 mm. Deşi pare superficial, trebuie
menţionat faptul că procesele chimice iniţiate pot media efecte fiziologice la un nivel mai
profund. Efectul este de natură fotochimică (asemănător fotosintezei de la plante) şi nu termic,
de încălzire.
Efectele fiziologice ale terapiei LASER de intensitate scăzută
- Efectele pe termen scurt constau în reducerea intensităţii
durerii prin stimularea producţiei şi eliberarării de beta-endorfine
şi îmbunătăţirea fluxului sanguin local, manifestat prin creşterea
temperaturii locale. Efectul pe termen scurt este semnificativ în
5-10% din cazuri, în timpul sau după încheierea sesiunii de
tratament iniţiale, dar nu este la fel de important ca efectul pe
termen lung.
- Efectele pe termen lung sau cumulative sunt creşterea
energiei celulare prin stimularea sintezei de ATP (adenozin
trifosfat) şi îmbunătăţirea metabolismului celular, vindecarea mai
rapidă a ţesuturilor deteriorate datorită producţiei crescute de
78
proteine şi ADN, ce duce la o rată crescută de replicare celulară
şi datorită stimulării macrofagelor, fibroblaştilor şi a altor celule;
în plus, reglează potenţialul de membrană celulară, esenţial în
transferul de ioni: Na, Cl si K. Tot din categoria efectelor pe
termen îndelungat ale terapiei cu LASER fac parte şi o mai bună
conducere nervoasă, facilitată de nivelurile ridicate de
serotonină şi acetilcolină, reducerea ţesutului cicatriceal prin
creşterea sintezei de colagen şi creşterea fluxului sanguin la
nivelul zonei afectate - angiogeneza (formarea de noi vase de
sange), care aduce mai mult sânge în zona lezată.

În mod adiţional, LASERUL favorizează procesele naturale de vindecare ale organismului,


creşte rezistenţa la infecţii prin stimularea răspunsului imunitar şi facilitează drenajul
limfatic, reducând edemele.
Terapia LASER de intensitate mică este eficientă în tratarea leziunilor ţesuturilor moi şi
ale articulaţiilor, a durerii cronice, rănilor şi ulcerelor.

Timpii de aplicare sunt aproximativi, putând fi diferenţiaţi în funcţie de mărimea zonei


care este tratată, profunzimea leziunii şi conformaţia pacientului. În unele cazuri durerea dispare
imediat după prima şedinţă de terapie. Pentru tratarea durerii acute (accidentare, procedură
medicală dureroasă) se indică în medie 1-6 şedinţe zilnice, iar pentru cea cronică (tendinită,
durere lombară, sindrom de tunel carpian) 2-3 şedinţe pe săptămână câteva săptămâni, iar apoi
o dată pe săptămână sau la două săptămâni. Durerea articulară moderată spre severă,
inflamaţia sau rigiditatea articulară au nevoie de 10-15 şedinţe de tratament pentru a obţine
rezultate semnificative.
Managementul durerii prin terapia LASER furnizează un maxim de eficienţă fără risc de
lezare tisulară. Dispozitivul laserului permite controlul densităţii fasciculului fără a aplica o
presiune dăunătoare. Pacienţii simt doar o uşoară încălzire a zonei tratate. Avantajele laserului
constă în perioada mai scurtă de tratament şi rezultate pozitive obţinute mai rapid comparativ cu
alte proceduri folosite pentru combaterea durerii; în plus metoda este non-invaziva, nu e toxică,
e uşor de aplicat, extrem de eficientă şi, practic, fără efecte secundare. Uneori pacienţii pot
experimenta un uşor discomfort sau durere după tratament, datorită restimulării fazei
inflamatorii, efect care dispare după 24 – 48 ore.
Indicatiile terapiei LASER:
• Artrita (osteoartrită, artrită reumatoidă)
• Durerile de cap, inclusiv migrena
• Durerile coloanei vertebrale: cervicale, de spate, durerea lombară
• Afecţiunile discurilor intervertebrale
• Sindromul de tunel carpian (cauzat de compresia nervului median la nivelul încheieturii mâinii,
manifestat prin durere, amorţeli şi furnicături la nivelul mâinii)
• Fibromialgia (cauzează durere cronică la nivelul muşchilor, articulaţiilor şi a ţesuturilor moi)
• Durerile articulare (genunchi, umăr, coapsă)
79
• Durerile musculare şi durerea miofascială (durere musculară cronică)
• Nevralgia (durere severă pe traiectul unui nerv)
• Neuropatia (cauzată de o leziune nervoasă)
• Fasceita plantară (durere la nielul călcâiului)
• Durerea postoperatorie
• Tendinita
• Accidentările (întinderi musculare, entorse), precum şi leziuni cuzate de mişcări repetitive
(suprasolicitare segmentară)
Contraindicaţiile terapiei LASER:
• Iradierea directă a glandelor endocrine, în mod special a glandei tiroide
• Cancerul - terapia LASER nu se utilizează în tratamentul leziunilor canceroase cunoscute,
primare sau secundare. El poate fi folosit pentru ameliorarea durerii în timpul etapelor terminale
ale bolii şi acest lucru numai cu acordul consimţit, atât al pacientului, cât şi al terapeutului
implicat.
• Sarcina - utilizarea lui este contraindicată pe uterul gravid; poate fi folosit la femeia gravidă ca
adjuvant al altor modalităţi de terapie pentru tratamentul durerilor de spate sau a altor afecţiuni.
• Ochii - din cauza naturii coerente a razei LASER, leziunile oculare sunt principala preocupare;
operatorul nu trebuie să privească direct în fascicul.
• Medicamentele fotosensibilizante şi imunosupresoare
• Epilepsia
• Pielea tatuată, din cauza apariţiei efectului termic
• Hemoragia - vasodilataţia produsă de laser poate agrava hemoragia.
Implanturile NU sunt contraindicaţii ale terapiei LASER!

Mecanismul şi eficienţa terapiei cu LASER de nivel energetic scăzut au fost comparate


cu cele ale ultrasunetelor. Ultrasunetul este forma de electroterapie cel mai frecvent utilizată.
Eficacitatea şi gama lui de aplicatii este totuşi limitată: nu poate fi folosit la nivelul
proeminenţelor osoase, pe şuruburi, plăci şi răni acute. Fizioterapeuţii se întorc tot mai mult
înspre LASER, care poate fi aplicat în condiţii de siguranţă şi în aceste domenii. El acţionează
rapid, pornind din interiorul celulei şi, adesea, rezolvă condiţii care nu au răspuns la tratamentul
manual sau la terapia cu ultrasunete. Sistemele LASER moderne, dotate cu componente ce
furnizează o putere mai mare, sunt mai eficiente decât în trecut iar simplificarea protocoalelor de
tratament permite terapeuţilor să indice cure rapide şi eficiente pentru ambele tipuri de
accidentări, atât acute, cât şi pentru condiţiile cronice, mai dificile. Terapia cu ultrasunete a fost
depăşită de LASER? Foarte probabil! LASER-ul poate fi utilizat singur sau în asociere cu terapie
fizicală, masaj, neurostimulare.

80
ANEXA 1

NOŢIUNI DE FIZICĂ MOLECULARĂ A LICHIDELOR - Proprietăţile fizice ale apei:


1. căldură specifică foarte mare c = 4180 J/(kmol.K);
2. căldură latentă de vaporizare mare;
3. conductibilitate termică foarte mare;
4. densitate maximă;
5. permitivitate electrică foarte mare;
6. constantă de disociere mică;
7. tensiune superficială mare.
Apa are caldură specifică foarte mare- consecințe:
-Absoarbe multă caldură pentru a-și crește temperatura;
-Caldura absorbită este în mare parte folosită pentru ruperea legăturilor de hidrogen;
-Reține multă caldură în procesul de racire;
-Este rezistentă la răcire;
-Prin formarea legăturilor de hidrogen se degajă energie;
-Apa are un rol fundamental în termoreglarea organismelor (amortizor termic al organismelor).
Apa are căldură latentă de vaporizare mare- consecințe:
-Necesită căldură multă pentru ruperea legăturilor de hidrogen și pentru a se evapora;
-În absența legăturilor de hidrogen, punctul de fierbere al apei ~ 90 grade C.
Apa legată este partea de apă din organism care este asociată cu diverse molecule sau substanțe
hidrosolubile. Caracteristici:
-se evaporă foarte greu;
-îngheaţă la temperaturi mult sub 0°C;
-nu dizolvă cristaloizii;
-nu participă la osmoză;
-este preponderentă în organismul uman.
Structura şi rolul apei în sistemele biologice
1. apa “compartimentalizată”- are proprietăţi fizice deosebite:
- apă liberă;
- apă parţial legată;
- apă legată.
2. apa intracelulară - grad superior de ordonare
- rol important în desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune, secreţie).
Proprietăţile apei din organism:
-Se evaporă foarte greu (permite răcirea organismului prin evaporare pulmonară şi prin transpiraţie →
homeostazie termică);
-Îngheaţă la temperaturi foarte scăzute;
-Nu dizolvă cristaloizii;
-Capacitate calorică şi conductivitate termică mare→ împiedică încălzirea ţesuturilor.

81
ANEXA 2
Componentele fundamentale ale celulei sunt:
- membrana
- citoplasma
- organitele celulare
- nucleul.
1. Membrana celulara:
Membrana celulara se afla la periferia celulei. Este alcatuita din molecule de proteine si lipide, legate intre ele,
dar care permit schimburile dintre celula si exteriorul acesteia. Membrana are permeabilitate selectiva.
Procesele de schimb care au loc in membrana celulara se realizeaza prin doua tipuri de transport:
- transportul transmembranar - asigura trecerea apei si a substantelor
dizolvate prin membrana celulara;
- transportul in masa - este procesul prin care celula inglobeaza sau elimina
particule de natura diferita, prin intermediul unor vezicule formate la nivelul
membranei celulare.
2. Citoplasma:
Citoplasma este o substanta de consistenta gelatinoasa care ocupa interiorul celulei si in care sunt cufundate
nucleul impreuna cu celelalte organite celulare (structuri foarte mici, prezente in interiorul celulelor, care
indeplinesc animite functii).
3. Organite celulare:
Organitele celulare sunt de doua tipuri:
- comune (pe care le intalnim la toate tipurile de celulele);
- specifice (care sunt necesare doar anumitor tipuri de celule).
Organitele comune sunt:
- reticulul endoplasmatic
- ribozomii
- lizozomii
- aparatul Golgi
- mitocondriile
- centrozomul (centrul celular).
Organitele specifice sunt:
- miofibrilele (le gasim doar in fibra musculara)
- neurofibrilele si corpusculii Nissl (specifice celulei nervoase).
Reticulul endoplasmatic (RE) apare ca un sistem de membrane care face legatura intre exteriorul celulei si
nucleu (este un sistem de transport). Reprezinta sediul sintezei proteinelor (capacitatea celulei vii de a produce
proteine). Este implicat si in transportul proteinelor si lipidelor in celula.
Reticulul endoplasmatic este de doua categorii:
 reticul endoplasmatic rugoz (REG) – este un sistem de membrane si canale care prezinta ribozomi
atasati la suprafata lor; proteinele sintetizate de ribozomi sunt incorporate in vezicule si transportate
spre aparatul Golgi;
 reticul endoplasmatic neted (REN) – este un sistem de membrane si canalicule care faciliteaza
transportul substantelor in interiorul celulelor, este lipsit de ribozomi, este sediul unor reactii
metabolice importante.
Ribozomii sunt formatiuni sferice de dimensiuni mici cu rol in sinteza proteinelor. Ei se gasesc fie liberi in
citoplasma, fie atasati canaliculelor reticulului endoplasmatic, formand reticulul endoplasmic rugos. Ribozomii
sunt formati dintr-un anumit tip de ADN (numit ADN ribozomal) si proteine.
Lizozomii se prezinta sub forma unor vezicule mici care contin in interiorul lor enzime. Au rol in digestia
intracelulara si fagocitoza. Fagocitoza este procesul prin care o celula incorporeaza microbi sau corpuri straine,
pe care le distruge (prin digestie).
82
Aparatul Golgi (Complex Golgi) se afla in apropierea nucleului, fiind un ansamblu de vezicule si tuburi subtiri,
avand rol in transformarea, transportarea si eliminarea produsilor chimici necesari pentru activitatea celulara.
Mitocondriile sunt organite din citoplasma celulei in care are loc respiratia, produc energie prin ardere celulara.
Membrana interna este pliata sub forma unor creste. Contin ADN propriu (numit ADN mitocondrial). Sunt mai
numeroase in celulele cu activitate metabolica mai intensa.
Centrozomul (centrul celular) este o regiune specializata a celulei, situata in imediata apropiere a nucleului,
formeaza fusul de diviziune (prin care celula se multiplica). Centrozomul lipseste din celula nervoasa, care nu
se divide.
4. Nucleul:
Nucleul este un corpuscul de dimensiuni mari, aflat in citoplasma celulei, are forma sferica, contine materialul
genetic (ADN) responsabil de functionarea celulara (rol de centru de control al activitatii celulei) si de a transmite
caractere ereditare.
La randul sau nucleul este alcatuit din:
 membrana nucleara dubla, care se numeste cariolema;
 citoplasma nucleara, numita si carioplasma (un suc nuclear vascos), care contine o retea de
filamente subtiri numita cromatina; cromatina contine molecule de ADN (acid dezoxiribonucleic), care
formeaza cromozomii. Moleculele de ADN sunt alcatuite dintr-un numar foarte mare de gene – care
sunt materialul nostru genetic.
 nucleul contine unul sau mai multi nucleoli care sunt mici corpuri sferice cu rol de a transmite mesaje
ribozomilor din citoplasma pentru a fabrica proteine.
Celulele umane sunt de tip eucariot (celule care au un nucleu distinct, bine individualizat, care prezinta
membrana nuclera si care contine materialul genetic), deoarece sunt alcatuite dintr-un nucleu separat de
citoplasma printr-o membrana proprie, in interiorul caruia se gasesc elementele care contin informatia ereditara
si indeplinesc toate functiile celulare.

83
BIBLIOGRAFIE

1. Cojocaru, D – Biofizica si imagistica medicala – Note de curs


2. Feiler, A.A; Ungureanu, A.M – Manual de radiologie si imagistica medicala
3. Ganea,C – Curs de biofizica medicala
4. Ganea, C – Elemente de bioacustica
5. Grancea, V – Bazele radiologiei si imagisticii medicale
6. Galasanu, M.R – Radiologie si imagistica medicala
7. Macovei, E - AREN-Young Generation
8. Nedelcu, G – Biofizica si imagistica medicala – Note de curs
9. Popescu, A – Curs de imagistica medicala
10. Raileanu, I – Biofizica
11. Santa, A – Bazele fizice ale imagisticii medicale in diagnostic
12. Stefanescu, C – Curs de biofizica
13. Ghid medical – Clasificarea stadiala a neoplaziilor
14. Netter’s Atlas of Human Anatomy
15. Stedman’s Medical Dictonary
16. Ordinul nr. 14 din 24 ianuarie 2000 pentru aprobarea Normelor fundamentale de securitate
radiologica emis de Comisia Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare
17. www.scribd.com
18. www.ymed.ro
19. http://ro.wikipedia.org
20. www.scientia.ro
21. www.ghidurimedicale.ro
22. www.umfcv.ro
23. www.lefo.ro
24. www.bendo.ro
25. www.medlife.ro
26. www.csid.ro
27. www.kinetoflex.ro
28. www.prostemcell.ro
29. www.saptamanamedicala.ro
30. http://dralinpopescu.ro
31. www.psihomedica-cluj.ro

84
85